Rățușca cea urâtă 

(daneză: Den grimme ælling) este titlul unei povești scrise de autorul

de literatură pentru copiiHans Christian Andersen, care are drept erou un boboc de lebădă, clocit
de către o rață. Mica lebădă este considerată mai întâi urâtă de către rațe pentru neasemănarea cu
bobocii lor și, cum nici ea, nici rațele nu văzuseră vreodată lebede, mica pasăre se încrede în
părerile auzite. Se va întâlni întâmplător cu un cârd de lebede, care o primesc, recunoscând în ea
un boboc din ai lor.
Povestea poate fi interpretată în mai multe moduri. Regăsirea bobocului rătăcit simbolizează
faptul că există întotdeauna speranțe pentru cineva aflat într-un mediu nepotrivit. O perspectivă
mai largă reclamă acceptarea diferențelor dintre indivizi sau grupuri. Este o poveste pentru copii
mici, care poate fi de altfel și pe placul adulților. Aceasta are ca subiect central o rățușcă, dar
care, de fapt, este o lebădă în devenire. Fiind foarte urâtă, aceasta nu era deloc acceptată în
comunitatea păsărilor de gradină, fiind exclusă.
„Ratusca cea urata”este una dintre cele mai frumoase povesti pentru copii, emotionanta si
educativa.

Scrisa de cunoscutul Hans Christian Andersen, povestea spune viata unui boboc de lebada care
creste intr-o familie de ratuste. Restul ratustelor o resping, pentru ca este diferita de ei. Desi la
inceput, comparata cu restul ratustelor are corpul mai mare, are o alta culoare si nu stie sa inoate,
o data cu trecerea timpului, bobocul de lebada respins de toti se transforma intr-o lebada deosebit
de frumoasa care atrage privirile si admiratia tuturor.

„Ratusca cea urata” ii invata pe copii ca a fi diferit nu este intotdeauna un lucru rau, desi uneori
poate parea astfel. De asemenea, ii invata sa priveasca respingerea celor din jur ca pe un lucru
caruia ii pot face fata. In plus, povestea ii poate incuraja sa fie mai intelegatori si sa nu respinga
oamenii diferiti sau pe care nu ii inteleg. Pentru o lume mai buna si mai frumoasa, avem nevoie
de acceptare si empatie.
 Tema basmului Albă-ca-Zăpada,  de J. şi W. Grimm este răutatea mamei vitrege, motiv
frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor. Compoziţional, basmul se structurează după
tiparele specifice. Acţiunea începe prin formula introductivă ,, A fost odată...”, într-un timp
nedeterminat, într-o iarnă pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului în fulgi mari şi
pufoşi.  
  Personajele principale, Albă-ca-Zăpada şi Regina, sunt concepute în antiteză.
În structurarea subiectului sunt întâlnite numerele miraculoase 3 şi 7:
 Trei travestiri ale mamei vitrege, trei obiecte cu menirea de a-i provoca moartea Albei-ca-
Zăpada (cingătoare, pieptene, măr); piticii jelesc trei zile pe Albă-ca Zăpada, crezând-o moartă;
trei vietăţi ale pădurii jelesc şi ele lângă sicriu (o buhă, un corb, o hulubiţă).
   În privinţa cifrei 7, necazurile Albei-ca-Zăpada au început când frumuseţea ei devenise vizibilă
deoarece împlinise 7 ani; piticii sunt 7; în căsuţă se găsesc obiecte în număr de câte şapte;
enumerarea piticilor prin numeralele ordinale până la şapte; succederea celor şapte interogaţii;
între casa piticilor şi castel sunt şapte munţi.
  Sortită morţii pentru frumuseţea ei, Albă-ca-Zăpada nu este ucisă de vânător, aşa cum poruncise
împărăteasa, ci lăsată primejdiilor din pădure. Natura o ocroteşte şi fetiţa găseşte adăpost în
căsuţa celor şapte pitici. Dar, răutatea mamei vitrege mai pune la trei încercări pe frumoasa şi
buna Albă-ca-Zăpada. Împărăteasa, travestită, se străduieşte să o piardă pe fată cu ajutorul
cingătorii de mătase, al pieptenului şi a mărului otrăvit. Grija şi dragostea piticilor, apoi a
feciorului de crai o salvează şi ea îşi găseşte fericirea. Mama vitregă, de supărare se va urâţi şi se
va pierde în întunericul pădurii.
   Albă-ca-Zăpada este întruchiparea unui vis de mamă: ,,(...)ce n-aş da să am un copil alb ca
zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca abanosul.”
Frumuseţea neobişnuită a fetei impresionează şi pe pitici şi pe tânărul fiu de crai.
,, Şi aşa rămase Albă-ca-Zăpada, multă vreme, în scrinul ei de cleştar şi nimic nu-i ştirbea din
negrăita frumuseţe. Părea că-i vie şi doarme şi că era tot aşa de albă ca zăpada, de roşie ca
sângele şi cu părul negru ca abanosul.”
  Fata este modestă, harnică, bună şi iubitoare. Pentru adăpostul oferit de pitici, ea le îngrijeşte
gospodăria şi face acest lucru cu multă dragoste şi tragere de inimă. Mama vitregă, deşi la
început era ,,cadră de frumuseţe”, va fi urâţită de marea-i trufie şi răutate.
  Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răutăţii, Albă-ca-
Zăpada rămânând un simbol al acestei aspiraţii.
În ,,Albă-ca-Zăpada ”:
Personajul principal este o fetiţă, Albă ca Zăpada, tiranizată de mama vitregă;
Mama Albei-ca-Zăpada de asemenea este moartă, iar tatăl său, Regele, este plecat la război şi nu
poate proteja copila de atitudinea ostilă a mamei vitrege;
Albă-ca-Zăpada este alungată de acasă, iar ea găseşte adăpost tot în pădure, în casa celor Şapte
Pitici;
Este salvată de către Prinţ cu care se mărită şi povestea are un final fericit;
Personajele acestei poveşti sunt: Albă-ca-Zăpada, Regina- mama vitregă, vânătorul,
cei şapte pitici, Prinţul;
Trăsăturile dominante ale personajului principal, Albă ca Zăpada:
Personaj pozitiv, blândă, de o frumuseţe fizică de neegalat (după spusele oglinzii), zâmbet dulce,
chip luminos, cuminte şi bună; Capabilă doar de fapte bune; îngrijeşte de casa piticilor, vrea să
ajute bătrâna (regina deghizată);
Trăsăturile personajului negativ din Albă-ca-Zăpada :
  Mama Albei-ca-Zăpada o dorea moartă deoarece era invidioasă, geloasă pe frumuseţea şi
tinereţea ei;
În acea societate Regina avea puterea de a decide soarta unui om, respectiv a fetiţei. Hotărăşte să
o omoare, înlăturând astfel singurul ,,obstacol” prin care frumuseţea sa ar fi fost recunoscută de
către oglinda fermecată, ca fiind unică.
Din fericire, încercările sale eşuează, iar forţa binelui învinge, acesta fiind mesajul principal al
poveştii  extras de către cititor;

  Conceptual, literatura pentru copii desemnează o parte a literaturii,  incluzând totalitatea

creaţiilor care, prin profunzimea mesajelor, gradul de accesibilitate şi nivelul realizării artistice
se dovedeşte capabilă să intre în relaţie afectivă cu cititorii săi. Personajele sunt simboluri ale
binelui şi răului, iar universul gâzelor sau al vieţuitoarelor mai mari sunt prezentate
antropomorfizat, facilitând o înţelegere a raporturilor umane şi a normelor de convieţuire socială.
   Prin intermediul literaturii pentru copii se  realizează o binevenită dedublare, iar cititorul copil
se va recunoaşte în personajul cu care simpatizează, sau va refuza identificarea cu un model
negativ, pe care îl antipatizează.
  Lumea basmelor şi a poveştilor va fi permanent căutată de om, indiferent de vârsta pe care o
are, va rămâne spaţiul viselor spre care va aspira mereu.

Rezumat "Gandacelul" referat Emil Garleanu

Scriitor, publicist, traducator, Emil Gârleanu (1878-1914) a îmbogatit literatura româna cu
numeroase volume de nuvele si schite ["Batrânii", "Cea dintâi durere", "Nucul lui Odobac", "Din
lumea celor care nu cuvânta", "Trei vedenii" etc.) în care a dovedit o mare sensibilitate si
duiosie, indiferent de tema abordata.
Cu un interes deosebit a fost receptat de posteritate volumul "Din lumea celor care nu cuvânta",
aparut în anul 1910, în care prozatorul "întocmeste mici monografii ale necuvântatoarelor, ale
unor gâze, ale unor animale domestice, ale unor vegetale", dovedindu-se "poet al universului
mic" caci "realizeaza pagini pline de gratie si gingasie duioasa" (D. Micu).
Din acest volum face parte si povestirea "Gândacelul" în care ni se relateaza cu duiosie, dar si cu
umor, eforturile unui biet gândacel de a se urca pe o planta, fiind atras de globul luminos de pe
cer.
Venind pe lume, el s-a trezit ca dintr-un somn, gândindu-se "cum rasarise, si-al cui era". Mica
vietate a carei existenta era circumscrisa "frunzisoarei care-l adapostise", încearca sa-si mareasca
universul de cunoastere, iar constatarea este naucitoare. Afara, "în ploaia de lumina", este orbit
de atâta stralucire si, îndraznind si deschizând ochii mai mult, descopera cerul din mijlocul caruia
"un bulgare de aur aprins arunca vapai".
Contemplându-se în stralucirea razelor solare, carabusul "constata", cu o naivitate dezarmanta, ca
"era o farâmita cazuta, de acolo, de sus, o farâmita de lumina închegata, ratacita pe pamânt" si de
aceea hotaraste sa se întoarca acolo de unde cazuse.
Indata stabileste ca drumul cel mai sigur este lujerul unui crin pe care se va ridica pâna
"dedesubtul bulgarului de aur" si, din vârful lui, "o saritura — sau o vedea el ce face".
Urmeaza mersul trudnic plin de caderi si reveniri, de alte peripetii neprevazute, dar, cu o vointa
iesita din comun, "voinicul" ajunge pe "o frunzisoara latareala ca o prispa" unde poposeste "ud
de sudoare, ca parea o picatura de roua", abia când "bulgarele de aur scapatase de amiaza".
De aici, însa, privind în sus, cât era de hotarât si de vânjos drumetul, constata ca mai are foarte
mult de urcat si nu-si putu opri un oftat:
"—Uf! Ca mult mai am de suit, Doamne!"
Resemnarea continuta de aceasta replica finala, ne smulge tuturor un zâmbet îngaduitor.
Scrierea este o îmbinare maiestrita între naratiune, descriere si monolog interior si ea cucereste
pe cititorul de orice vârsta prin fantezia scriitorului care atribuie gândacelului sentimente si
cugetare, prezentându-l într-o ipostaza umanizata, prin personijicare.
Aparând într-o astfel de ipostaza, gândacelul parcurge o traiectorie de cunoastere si
autocunoastere, descopera o lume necunoscuta si de aici izvoraste zbuciumul sau permanent
exteriorizat prin interogatii retorice si constructii exclamative pline de savoare si cuceritoare prin
candoare.
"Personajul" gândeste, îsi da seama cu uimire ca el face parte, de fapt, din univers, îsi croieste
planuri pe care încearca sa le duca la îndeplinire. Urcusul releva tenacitatea, vointa si dârzenia
"voinicului" hotarât si vânjos care nu dispera în fata greutatilor, dar care îsi exprima în final
îndoiala în privinta posibilitatii realizarii idealului propus, deoarece efortul pe care trebuie sa-l
faca este prea mare pentru puterile lui.
Voinicul gândacel se aseamana prin multe dintre însusirile sale cu un personaj din basme care
trebuie sa parcurga un drum pândit de neprevazut si ce pare ca nu se mai termina. De aceea
autorul foloseste si unele constructii specifice basmului: "sa mearga, sa mearga, sa mearga pâna
în vârf", |"Si-a mers voinicul, a mers. Mult sa fi mers.", "si umbla, si umbla, baiete; si de-abia
ajunse", care sugereaza tocmai efortuJ continuu, epuizant.
Peripetiile "voinicului", efortul sau sisific transmit cititorului un zâmbet indulgent, caci ele
stârnesc hazul tocmai prin diferenta izbitoare dintre dorinta mareata a micii vietati si fortele sale
neînsemnate, asa de reduse, încât adânciturile lujerului i se pareau a fi dealuri înalte si vai adânci.
Desi de cele mai multe ori "câte un detaliu etic sau tipologic suplineste descrierea" (Const.
Ciopraga), marea arta a scriitorului consta în poetizarea aspectelor relatate. Astfel, în înfatisarea
carabusului, a gândurilor si a eforturilor sale, se remarca prezenta a numeroase figuri de stil:
epitete ("picioare fragede", "ochisori marunti", "lumina dulce" etc), comparatii ("mic cât un fir
de linte", "ochisorii... cât niste fire de colb", "un graunte de piatra cât un munte", "parea o
picatura de roua etc.) si metafore ("ploaie de lumina", "bulgare de aur aprins arunca vapai",
"farâmita de lumina închegata", "paharul lujerului de crin" etc), toate confirmând aceasta
tendinta de poetizare.
Duiosia sentimentelor scriitorului fata de "eroul" povestirii este marcata stilistic si prin folosirea
din abundenta a diminutivelor ("piciorus", "frunzisora", "ochisor", "mititel", "trupsor", "capsor"
etc.) si prin lirismul accentuat al textului evidentiat prin numeroasele constructii exclamative: "...
ce adânc si ce albastru se dezvelea cerul! Si ce minune! [...]. Dar ce departare!" etc.
Dincolo de întâmplarile gândacelului, autorul transmite cititorului si un mesaj, caci urcusul micii
fapturi simbolizeaza aspiratia tuturor vietuitoarelor, dar si a omului spre lumina, spre împlinire,
spre realizarea idealurilor.
De aceea cititorul, copil, tânar sau matur, se regaseste în paginile lui Emil Gârleanu, îsi bucura
sufletul sau se întristeaza aflând despre existenta, zbuciumul sau dramele micilor vietati. 

GANDACELUL
De Emil Garleanu

PLANUL SIMPLU DE IDEI

1. Mirat de venirea sa pe lume, gandacelul descopera cu uimire soarele de pe cer.

2. El crede despre sine ca este o farama de lumina rupta din soare.
3. Gandacelul hotaraste sa se intoarca la soare
4. Incepand urcusul pe un lujer de crin se rostogoleste in tarana,
5. incercand din nou, ajunge la o frunza
6. Privind in sus, isi da seama ca are foarte mult de urcat

Caracteristicile textului

TEMA Emil Garleanu s-a aplecat cu sensibilitate asupra "lumii celor care nu cuvanta" si a
descoperit o lume fascinanta, de care a incercat sa se apropie pentru a o intelege. In schita
"Gandacelul", scriitorul relateaza cu duiosie si umor efortul hotarat al gandacelului de a urca tot
mai sus pentru a ajunge la soare.

PERSONAJUL Personajul primeste insusiri omenesti, gandeste, se framanta pentru a-si pune

planul in aplicare, se straduieste si sufera. El se descopera pe sine si descopera universul din jurul
sau.
Venit pe lume nu se stie cum, gandacelul se trezeste "ca din somn", chinuie de gandul "cum
rasarise si-al cui era". Parasindu-si adapostul intunecos, iese afara in "ploaia de lumina". orbit de
atata stralucire, de-abia indrazneste sa deschida ochii mai mult, descoperind cerul albastru in
mijlocul caruia " un bulgare de aur arunca vapai" 
Vazandu-se in lumina soarelui, descoperi ca straluceste. Crezand ca e "o faramita de lumina
inchegata, ratacita pe pamant", hotaraste sa se intoarca la soare. Zarind lujerul inalt al unui crin
ce-si ridica potirul spre soare el planuieste sa se urce pana in varf si de acolo, cu o saritura sa
ajunga la soare.
Gandacelul incepe urcusul greu spre inaltimi, cu obstacole, cu caderi si reveniri. Prin vointa si
perseverenta, "voinicul" ajunge pe " o frunzisoara latareata ca o prispa."
Acolo poposeste "ud de sudoare", pe cand soarele apunea. Privind in sus, constata oftand ca mai
are mult de urcat.
Urcusul gandacelului e plin de obstacole si demonstreaza vointa si perseverenta cu care
"voinicul" vrea sa-si duca planul la implinire. Exclamatia finala, putin resemnata, aduce o nota
de indoiala fata de indeplinirea planului. oricat de "hotarat" si de "vanjos" era voinicul, drumul
era lung, iar efortul peste puterile sale.
NARATIUNE, DESCRIERE, MONOLOG 
Relatarea surprinde faptele si gandurile gandacelului la care asista naratorul ca martor. Efortul
personajului e urmarit cu emotie si dobandeste in imaginatia autorului aspectul unui eveniment
spectaculos.
Peripetiile gandacelului se aseamana cu drumul parcurs de un erou din basm, care are de-a face
la tot pasul cu obstacole. Drumul lung, care pare ca nu se mai termina, este sugerat si prin
repetitii si expresii specifice basmului:" sa mearga , sa mearga ,sa mearga pana in varf" , si " si a
mers voinicul, a mers. Mult sa fi mers" , " si umbla , si umbla, baiete!", "apoi, ladrum, baiete!"
UMORUL Contrastul dintre dorinta "voinicului", de a se urca la soare si slabele sale puteri
determina umorul. "Voinicului" i se pare ca denivelarile lujerului sunt dealuri si vai, iar tulpina
crinului isi inalta floarea atat de mult, pana chiar dedesubtul bulgarelui de aur incat printr-o
"saritura sau o vedea el ce-o face" va ajunge la soare.
Darzenia voinicului hotarat sa invinga greutatile apare in contrast cu imaginea lui finala " ud de
sudoare, ca parca parea o picatura de roua.", "se uita in jos si-l prinse ameteala" si in opozitie cu
imensitatea drumului ce mai avaea de strabatut . Toate acestea starnesc zambetul ingaduitor al
cititorului.
VALOAREA SIMBOLICA. Drumul gandacelului simbolizeaza drumul spre implinire al tuturor
fiintelor, aspiratia spre mai inalt, spre lumina, spre realizarea idealurilor. Perseverenta si vointa
micii fapturi constituie o pilda de urmat in viata.
VALOAREA ARTISTICA . Scriitorul dovedeste

La Paști de G. Coșbuc
Poezia este o specie a genului liric ,este o descriere de tip pastel: "Prin pomi e 
ciripit si cant".Prin urmare,primele versuri transmit un mesaj de sarbatoare 
datorat invierii naturii "vazduhu-i plin de-un rosu soare". Este prezent epitetul 
cromatic antepus substantivului, fapt ce demonstreaza intentia autorului de a accentua lumina si
bucuria momentului.
Intreg pastelul ne prezinta un tablou care este prefigurat de importanta crestineasca a
celebrarii invierii Domnului, prin urmare,poezia poate fi privita ca un poem religios. Sarbatoarea
pascala aduce "pace-n cer si pe pamant".
Primavara este si ea personificata ,deoarece a avut misiunea "de a aduce zilele-nvierii".
Deosebit de impresionanta este si imaginea vizuala "crestinii vin tacuti din vale"
iar imaginea auditiva sporeste importanta momentului prin salutul crestinesc "Hristos a inviat". 
Emotionanta este si imaginea auditiva oferita de personificarea clopotelor care
"canta rar "-combinatia verb+adverb-,si care "rad a drag si plang a jale"-imagine
prezentata in antiteza pentru un efect stilistic deosebit.
In strofele urmatoare sunt portretizati satenii tot prin prisma unei antiteze oferite de date
aceasta de "batrana "care vine de mana cu "nepotul",adica traditia crestineasca se perpetueaza.

Somnoroase păsărele de M. Eminescu

 Rezumat 
Poezia Somnoroase pasarele … descrie un tablou de natura in momentul inserarii.
Motivul este cuprins in versul final: Totu-i vis si armonie.
  Poezia exprima un sentiment de liniste si pace.
            Poezia seamana cu un cantec de leagan pentru o fiinta draga, sugerata prin pronumele
personal de persoana a doua singular –ti din versul Fie-ti ingerii aproape, precum si prin urarile
adresate: Noapte buna! Dormi in pace!.
            Natura este formata din elemente personificate, care actioneaza antitetic:izvoarele
suspina, codrul negru tace, dorm si florile-n gradina. Acestea se afla in deplina armonie cu cele
insufletite – lebada, pasarile, precum si cu elementul uman.
            Animatele se afla in miscare (pasarile se aduna, lebada trece), catre adapostul oferit de
natura – cuiburi, trestii.

            Imaginea lunii, care vegheaza de sus peste intreaga fire, contribuie la realizarea
atmosferei de somnie – Peste-a noptii feerie/ Se ridica mandra luna.
            Toata natura este cuprinsa de vraja si linistea noptii.
            Poezia incanta prin tabloul feeric creat si prin armonia versurilor, grupate in strofe de cate
4, ultimul fiind injumatatit; rima este incrucisata (suspina/ tace/ gradina/ pace).