CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………. 1

CAPITOLUL I ……………………………………… 9

CAPITOLUL II …………………………………… 24

CONCLUZII ……………………………………….. 39

BIBLIOGRAFIE……………………………………. 40

3
 INTRODUCERE:
„Imaginea bunului sălbatic la Montesquieu, Rousseau şi Eliade”

Mitul bunului sălbatic, care a luat fiinţă în urma descoperirii Americii, reprezintă
idealizarea oamenilor care trăiesc în strânsă legătură cu natura. El vizează, printre altele,
căutarea de noi valori ale secolului al XVIII-lea şi dezbaterea dintre "natură" şi "cultură".
Asociat cu perioada de mari transformări ale societăţii, acesta este un refugiu pentru toate
sufletele agitate de un viitor incert. Ceea ce oferă mitul bunului sălbatic este trăirea în alte
timpuri, în alte locuri, în care pacea şi fericirea sunt oferite de o natură binevoitoare.
"Bunului sălbatic" este rodul imaginaţiei cititorilor de mari poveşti de călătorie,
care predominau în secolul al XVI-lea. Este bine cunoscut faptul că omul, profund nostalgic,
a fost întotdeauna interesat să-şi recapete trecutul: mitul bunului sălbatic, oferă o imagine
reconfortantă a unei vieţi fericite primitive de-a lungul veacurilor, în armonie perfectă cu
natura. Astfel, această atractivă fantasmagorie îi permite să scape din realitate prin călătorii
în ţări exotice imaginare şi binecuvântate.
2
 De la sfârşitul secolului al V-lea, Cristofor Columb(1492), Vasco da Gama (1497),
Magellan (1519), Jacques Cartier( 1534) au navigat în America, India, Canada iar jurnalele
de călătorie ale acestora relevă existenţa altor popoare, altor culturi, altor religii astfel că
Europa nu mai este singură în lume.
Poveştile de călătorie sunt tot mai numeroase: povestea de Bougainville, cele şase
curse ale lui Jean-Baptiste Tavernier (1605-1689), care trasează călătoriei sale în Turcia,
Persia şi India; călătoria spre Persia şi estul Indiei- Jean Chardin (1643-1713); dialogului
domnul Baron Lahontan şi un sălbatic al Americii de către Louis Armand de Lahontan
(1666-1715). Aceste poveşti, foarte populare, transmit imaginea idilică a "bunului sălbatic",
fericirea lui pare de necontestat, liber de constrângeri sau de politica socială, bunii sălbatici
sunt ignoranţi de corupţia ştiinţei şi a civilizaţiei, ei urmează o moralitate naturală care
impune respect faţă de ceilalţi şi de a face bine tuturor. În orice caz, moralitatea lor nu este
condiţionată de ideea de religie, ei doar cred într-o voinţă supremă, care mişcă universul şi
natura. Aceşti oameni noi, nu sunt considerati inferiori faţă de omul civilizat, dimpotrivă, ei
inspiră admiratie si incorporează un fel de puritate originală.
În secolul al XVIII-lea, prin ficţiunea "bunului sălbatic", filosofi, precum
Montesquieu, Voltaire, Diderot şi Rousseau căutau nu numai sa critice colonizarea
etnocentrică a europenilor în America, dar şi ideile de progres şi ideologia Iluminismului.
S-a văzut o armonie perfectă între om şi natură, s-a folosit imaginea "bunului sălbatic",
pentru a da o lecţie de relativism. Diversitate de atitudini şi comportamente permite o
extindere a minţii şi generează o reflecţie cu privire la sensul vieţii.
Charles Louis Montesquieu (1689-1755), mare gânditor al Romantismului,
abordează în opera sa acest mit al bunului sălbatic adaptat teoriilor sale şi perioadei
contemporane lui. Principalele opere ale sale sunt Scrisori persane (1721) şi Spiritul legilor
(1748).
În opera Scrisori persane, Montesquieu utilizează o imagine exterioară, străină şi
diferită de a critica societatea. Teoriile sale se bazează pe valoarea libertăţii şi modalitatea de
a asigura această libertate. Acesta stabileşte o clasificare a puterii din stat care asigură
climatul necesar desfăşurării libere a activităţii umane şi pentru a reconstrui ordinea şi
naturaleţea primitivă. Această clasificare a constat în catalogarea puterii ca fiind: executivă,
legislativă şi juridică.
Montesquieu a fost preocupat de societatea europeană şi de relaţia cu celelalte state.
El a comparat Europa cu celelalte continente, iar rezultatul a fost că aceasta este privilegiată
datorită locuitorilor săi luminaţi care îi conferă putere şi prosperitate.

3
 De asemenea, Montesquieu abordează în reflecţiile sale subiectul marii descoperirii a
Americii şi statutul precolumbian al acesteia. În capitolul XXI din opera Spiritul legilor,
Montesquieu spune “Efectul de descoperire al Americii a fost de a o uni cu Europa, Asia şi
Africa”. Astfel această descoperire nu a avut ca scop cunoaşterea unui nou teritoriu ce ar
putea aduce beneficii,ci doar adăugarea unui nou continent lângă celelalte.
Constituirea unui stat echilibrat, care să coordoneze acţiunile cetăţenilor săi este o
preocupare mult dezbătută de Montesquieu. Pentru ca omul să poată relua echilibru pe care
îl avea “bunul sălbatic”, trebuie să se organizeze univoc în societate să reconstruiescă
ideologii pierdute şi să tindă spre o purificare multiplă.
Un alt adept al mitului “bunului sălbatic” este Jean Jacques Rousseau (1712-1778)
unul dintre marii gânditori ai omenirii ale cărui concepţii social politice reprezintă o culme a
gândirii iluminismului francez al secolului al XVIII-lea. Acesta îşi exprimă concepţiile în
cartea sa Contractul social (1762). După Rousseau, societatea este nedreaptă şi îl determină
pe om să devină constrâns în drepturi, ceea ce demitizează mitul bunului sălbatic. În
concepţia sa societatea şi-a pierdut libertatea şi această pierdere reprezintă o degradare a
omului-bunului sălbatic, care trăieşte în societate. Prima frază din Contract social “Omul se
naşte liber şi pretudindeni este în lanţuri”1 este plină de esenţă şi dezvăluie ideile pe care
mizează autorul. Jean Jacques Rousseau propune o întoarcere utopică la primul stadiu al
existenţei umane –stadiul natural, fără a abandona cel de-al doilea stadiu-societate.
În stadiul “natural”, omul natural (primitiv) trăia izolat, iar Rousseau speculează că
îi lipsea o sociabilitate naturală. Astfel se introduce imaginea bunului sălbatic, un fel de
inocenţă naturală (nu există păcatul din trecut), bunătatea este înăscută, precum şi egalitatea
absolută. Această condiţie naturală aparţine unui stadiu care nu mai există, poate nu existat
niciodată dar care este utilă pentru a reflecta asupra situaţiei actuale. Conceptul de naturaleţe
serveşte ca punct de referinţă şi concept directiv.
În ceea ce priveşte pasul către stadiul de societate, omul devine mai puţin fericit,
mai puţin liber şi mai puţin bun. Ideea de progres este atacată. O data cu apariţia societăţii
omul începe să piardă libertatea iar inegalităţile încep să câştige teren când se înfiinţează
dreptul de proprietate şi autoritatea pentru a o supraveghea. Astfel, societatea este o farsă,
oamenii se unesc pentru a apăra pe cei slabi, dar de fapt ceea ce fac, este de a apăra
interesele celor bogaţi. Diferenţele sunt clare: bogaţi- săraci, puternici-slabi, maiestru-sclav.
Din punctul de vedere al lui Rousseau pentru întoarcerea la o societate în
conformitate cu cerinţele “naturale”, primul pas este transformarea individului prin educaţie.
1
Rousseau J. J., Contrato social, Valladolid, Ed. Maxtor, 2008, p.1.

4
Prin programul său de educaţie utopică, Rousseau critică educaţia luminată. Ceea ce
urmează este transformarea societăţii.Programul Contractului social se bazează pe crearea
"unei forme de asociere (...), în care fiecare, prin unirea tuturor, nu se supune, cu toate
acestea, mai mult de el însuşi şi să rămână liber ca înainte"2. Prin urmare, este o nouă
formă de contract social pentru a reveni la omul "natural" de stat fără ca acesta să înceteze să
aparţină unei comunităţi.
În eseurile filosofice Discurs asupra ştiinţelor şi artelor (1750) şi Discurs asupra
originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni (1755), Rousseau susţine că starea
primitivă a omului poartă virtute şi fericire, din cauza ignoranţei răului. Aceasta este
dezvoltarea inteligenţei sale şi căutarea luxului, proprietăţii şi puterii, încurajaţi de instituţii
sociale, care au luat oamenii dintr-un paradis posibil aproape de natură.
Potrivit lui Rousseau, omul a fost fericit în sălbăticie, pentru că nu a suferit încă
inegalităţile care există într-o societate civilizată.
Tot acest studiu a stării naturale a omului aduce în atenţie mitul bunului sălbatic,
acel model al naturii umane perfecte dar din nefericire pierdută în urma consolidării
societăţii .
Pornind de la următorul citat al lui Mircea Eliade, putem desprinde ce conotaţie are
mitul bunului sălbatic în viziunea autorului:
„Acest bun sălbatic care era apropiat de modelul antichităţii clasice şi chiar de
mediul biblic era o veche cunoştiinţă. Imaginea mitică a omului natural, dincolo de istorie
şi civilizaţie, n-a fost uitat niciodată[...] Mitul bunului sălbatic n-a făcut decât să reia şi să
prelungească mitul Vârstei de Aur, adică mitul perfecţiunii începuturilor”3.
Mitul bunului sălbatic este proiecţia imaginii mitice a omului natural, a omului ce
aparţine paradisului pământesc. Lipsa unei civilizaţii a dus la pierderea paradisului
primordial iar perfecţiunea se poate regăsi odată cu originea.
Mircea Eliade expune în capitolul „Mitul bunului sălbatic” interesul cu care cititorii
devorează informaţiile despre ceea ce a simbolizat descoperirea Lumii Noi şi tipologia
bunului sălbatic născut într-un spaţiu edenic şi care însumează trăsăturile primitive ale
omului contemporan.
În jurul acestei tipologii umane, conform spuselor lui Mircea Eliade, se realizează o
unire a amintirilor rezultând astfel crearea unui mit „Mitul bunului sălbatic este creaţia unei

2
Ibidem 1, p.10.
3
Eliade Mircea, Mituri,vise şi mistere, Bucureşti, Ed.Univers enciclopedic, 1998, p.36

5
amintiri”4. Amintirile provin din imaginile păstrate de om din perioada în care exista mai
multă perfecţiune, mai multă fericire şi mai multă bunătate.
De-a lungul vieţii, omul rememorează evenimente din existenţa sa ce sunt stocate în
memorie sau ce îi parvin din lecturile sale făcând astfel o analogie cu propriile experienţe.
Toate aceste rememorări pot surveni şi în urma unei pasiuni personale ale fiinţei umane
pentru istoriografie.
Conform teoriei lui Eliade pasiunea omului modern pentru rememorarea
evenimentelor trecute pe făgaşul istoriei se datorează şi existenţei sale într-o societate care
îşi anticipează moartea şi se pregăteşte pentru a o accepta. În religia creştină, această
rememorare a vieţii survine atunci când omul se află în ultimele sale clipe de viaţă înainte de
a încredinţa sufletul său eternităţii.
Oamenii contemporani caută cu ardoare regăsirea spaţiului paradisiac în care să se
poată reîntoarce pentru a fi supus unei purificări. La început oamenii au păcătuit datorită
dorinţei profunde de cunoaşte, însă astăzi omul contemporan vrea să se aproprie de
personalitatea bunului sălbatic pentru cunoaşterea binelui absolut. Astfel a luat fiinţă mitul
eternei reîntoarceri, din nevoia de a explica evenimente din trecut şi de a găsi ceea ce se află
în spatele raţionalului.
Mircea Eliade indică în opera sa o altă sursă de informare despre bunul sălbatic
regăsită la predecesorul său Jean-Jacques Rousseau:
„... mitul bunului sălbatic şi-a urmat strălucita carieră în toate utopiile şi
ideologiile occidentale, până la Jean-Jacques Rousseau, faptul ni se pare foarte
instructiv :el arată că inconştientul occidentalilor nu renunţase la vechiul Paradis
terestru”5.
Bunul sălbatic este supus unei caracterizări canibalice datorită setei cu care acesta
caută să regăsească ceea ce a pierdut: paradisul primordial. Acesta mizează pe o permanentă
rememorare a evenimentelor petrecute şi anticiparea unei reîntoarceri la origine „regressus
ad originem”6.
Mitul eternei reîntoarceri se bazează şi pe concepţia omului modern care vrea să fie
întemeietorul istoriei. Însă Mircea Eliade consideră că nu este vorba despre o istorie ci doar
o etapă scurtă dintr-o eternitate.
Omul a fost din totdeauna preocupat de originea şi existenţa lui pe pământ, plecând
de la ”invenţia sa” şi până în prezent omul a cercetat în istorie, rememorând evenimente,
4
Ibidem 3, p.34.
5
Ibidem 3, p.36.
6
Ibidem 3, p.41.

6
întorcându-se de fiecare dată la starea primitivă şi naturală a omului, construind acest mit al
eternei reîntoarceri.
Pentru Mircea Eliade, mitul este o adevărată istorie, apărut odată cu începutul
timpului şi are rolul de a fi un model comportamental al umanităţii. Datorită mitului omul a
ajuns la condiţia sa de muritor şi „în urma unei crime primordiale: in illo tempore”, a fost
supus unei schimbări radicale.
Bunul sălbatic a fost asimilat canibalului, deşi
„ ... canibalismul nu este un comportament natural al omului primitiv (...) ci un
comportament cultural, întemeiat pe o viziune religioasă a vieţii”7.
Indiferent de denumirea pe care a primit-o bunul sălbatic, acesta a avut aceleaşi
preocupări asupra originii şi a incidentului din cauza căruia el este supus condiţiei actuale.
Aceste incursiuni în timp au fost folosite şi de alte civilizaţii precum cele hinduse, indiene
sau budiste pentru ritualuri magice de vindecare sau de eliminare a suferinţei.
Pe lângă analiza miturilor, Mircea Eliade atinge şi un aspect referitor tot la
temporalitate, origini şi suferinţa umană – karma. Conform teoriei sale „legea karmei este
cea care impune nenumăratele transmigraţii, reîntoarcerea eternă la existenţă şi deci la
suferinţă” 8. Aceste tehnici de reîntoarce în timp şi de utilizare a karmei se practică şi în
prezent în psihanaliză pentru ajungerea la sursa problemei şi a putea conştientiza criza
pentru a o putea depăşi. Astfel se ajunge la o nouă creare, o reconfigurare, dar aceste lucruri
nu sunt posibile fără cunoaşterea bazei, a fondului pe care se reconstruieşte. Fiinţa umană nu
se poate detaşa de istoria sa şi inevitabil de consecinţele evenimentelor petrecute în trecut.
Totul este ciclic şi inevitabil se ajunge înapoi la origine şi la istorie.
Mircea Eliade expune ideea conform căreia omul trebuie să ţină seama de faptele
predecesorilor noştri, să acceptăm şi să repetăm evenimentele pentru ca acestea să nu fie
date uitării. În plus aceste acţiuni sunt specifice bunului sălbatic pe care l-a căutat şi îl caută
omul.
Eliade îl exemplifică pe Cristofor Columb în teoriile sale ca şi căutător al originii şi
al Paradisului pământesc. Acesta era un îndreptăţit ca şi bun creştin să caute originea
strămoşilor săi deoarece el era ”esenţialmente construit din istoria Strămoşilor” 9.
Toate aceste analize ale problematicii originilor, eterna reîntoarcere şi mitul bunului
sălbatic sunt elemente ce au fost şi încă vor fi dezbătute dar care este posibil ca la un
moment dat să se găsească o cale de mijloc pentru soluţionarea acestor posibilităţi.
7
Ibidem 3, p.38.
8
Ibidem 3, p.42.
9
Ibidem 3, p.48.

7
 În plus, acest bun sălbatic aparţine unui mediu natural, liniştit şi fără dura amprentă
a păcatelor, un mediu pe care omul modern doreşte cu ardoare să-l regăsească pentru a se
putea elibera de constrângerile societăţii actuale.

8
„Bunul sălbatic – pictură în acuarelă”

9
 CAPITOLUL I
„Abel Posse între Europa şi America”

Literatura hispano-americană abordează cu precădere tema mitului bunului sălbatic,

mulţi romancieri încearcă să-şi exprime propria viziune şi să lase propria amprentă asupra
faptelor istorice petrecute odată cu descoperirea Lumii Noi.
O operă importantă construită în jurul acestui subiect o reprezintă Câinii
paradisului a autorului argentinian Abel Posse. Acest roman al secolului al XX-lea este o
îmbinare perfectă între ficţiune şi reala problematică a descoperirii Lumii Noi. Alcătuit ca
un amalgam de istorie şi ficţiune, romanul incorporează trăsături ale romanului postmodern
sau ale romanului istoric.
Romanul este vizează expunerea istoriei subterane şi neoficiale pentru a cuprinde
tot ceea ce pleacă de la 12 octombrie 1492 în căutarea unui adevăr transcendent şi incomod
care se adresează inutilităţii adevărului consacrat. Tematica romanului o reprezintă
fantastica şi tragica istorie a descoperirii şi dorinţa eternă într-un paradis al lumii drepte şi
demne. Abel Posse are mod aparte de a-şi imagina descoperirea Americii. Unul dintre cele
mai mari evenimente istorice care a însemnat modificarea mentalităţii oamenilor, a schimbat
modul de imaginare a lumii şi a denaturat toate structurile tradiţionale. Dar viziunea lui este
una total diferită faţă de cum s-a imaginat acest eveniment până acum, el are o imagine
proprie asupra istoriei. Aceasta viziune se împleteşte perfect în roman cu istoria oficială.
Întâlnim în roman o istorie reinventată a ceea ce a însemnat Renaşterea umanităţii. Ironia şi
sarcasmul lui Abel Posse prezintă în ficţiunea Cainii Paradisului sfârşitul de Ev Mediu într-
o Europă agonizantă şi marele eveniment generat de Cristofor Columb, descoperirea
Americii, care a însemnat Renaşterea Europei, dar declinul paradisului indigen. Ideea de
paradis pământesc este o noţiune ce provine de la iudeo-creştinism. În cele din urmă a
devenit utopie prin ficţionalizarea anumitor aspecte.
Scopul poveştii este subversiunea totală a logicii discursive, care a modelat
povestea tradiţională despre descoperirea Americii. Izgonirea din paradisul pământesc al lui
Columb a implicat alungarea băştinaşilor convertiţi în "câini", deoarece atât unii cât şi alţii
au greşit, nici paradisul pământesc nu era ceea ce au crezut iniţial şi nici oamenii nu au fost
divinităţi.
Opera Câinii paradisului prezintă idealizarea indienilor faţă de caracterizarea lor
ca barbari transformaţi în canibali sălbatici şi descrierea ideală a naturaleţii americane. În
antiteză cu această viziune pozitivă a Lumii Noi, Columb trasează un portret negativ al
realităţii americane în jurnalele sale de călătorie, sugerând existenţa canibalilor care
ameninţă noul teritoriu.
Romanul Câinii paradisului este structurat în patru părţi „Aerul”, „Focul”, „Apa”,
„Pământul”, cele 4 elemente ale cosmologiei ştiinţifice. Povestea romanului este prezentată
de un narator omniscient la persoana a treia. Acest narator cunoaşte cauzele şi consecinţele,
abordează personajele, conturează biografiile lor, recreează profilurile lor fizice şi
emoţionale, personaje cunoscute ale istoriei sunt ficţionalizate: imaginea descoperitorului
continentului american, Regii Catolici, Bartolomé de las Casas, Ulrico Nietzche, călugărul
Valverde, de asemenea conduce vieţi paralele în lumi diferite şi jonglează într-un stil
postmodernist cu confuzia timpurilor, pentru a îmbina trecutul şi viitorul pe parcursul
romanului.
Prima parte a romanului introduce cititorul în spaţiul temporal al Spaniei şi al
noului continent, proza debutează direct cu imaginea agonizantă a Europei :
„Pe atunci lumea gâfâia fără vlagă, lipsită de aerul vieţii. Făcea abuz de agonie,
se ghiftuia cu moarte. Toate orologiile aminteau neîncetat că omul este o fiinţă-pentru-
moarte: la Rottenburg, la Tübingen, Ávila, Urbino, Bordeaux, Paris sau Segvoia. Viaţa
horcăia fără aer. Dumnezeul iudeu, înbuibat până la greaţă cu Păcat, sfârşea acum prin a-
şi nimici legiunea de bipezi fanatici”10.
Această secvenţă narativă al cărui personaj este Columb alternează cu istoria
Isabelei de Castilla şi a lui Fernando de Aragon, întâlnirea indigenă între azteci şi incaşi
pentru a decide dacă să invadeze sau nu Europa.
Titlul capitolului „Aerul” corespunde cu acel sentiment de aer rarefiat a unei
atmosferi de represiune şi de tensiunea erotică, ce primează înainte de cucerirea Americii.
10
Posse A., Câinii Paradisului, Bucureşti, Ed.Nemira, 2005, p.1

11
 Capitolul al doilea prezintă momentul în care Cristofor Columb se întâlneşte şi se
căsătoreşte cu Felipa Moñiz. În acest capitol Columb se întâlneşte cu Regii Catolici pentru a
obţine susţinere în căutarea Lumii Noi. Căsătoria nu îl putea reţine pe supraomul turmentat
de dorinţa găsirii Paradisului Pãmântesc. Structurile lui interioare nu se pot adapta unui
destin obişnuit. După ani de turmentări, întâlnirea celor două destine excepţionale are loc:
Isabel şi Columb îşi întretaie dorinţele: expansiunea spre noi tărâmuri, fiecare având un scop
personal. Această parte a romanului este denumită simbolic „Focul” cu semnficaţia
zbuciumului interior ce nu îi dă pace lui Columb, setea de aventură. Dar în egală măsură se
referă şi la Războiul Civil şi la recucerirea condusă de Regii Catolici, incluzând Inchiziţtia.
Astfel focul este atribuit violenţei.
Capitolul al treilea intitulat „Apa” descrie încercările lui Cristofor Columb de a-i
iniţia pe camarazii săi de drum. Această parte conţine o încărcătură erotică datorită relaţiei
navigatorului cu Beatriz de Bobadilla în insulele Canare în timp ce traversau oceanul
Atlantic. Tot în acest capitol, Columb intră pentru prima dată în contact cu ceea ce credea a
fi paradisul pământesc. Apa simbolizează călătoria, prima călătorie spre un tărâm nou şi
ideal de cucerit.
Ultimul capitol al romanului debutează cu imaginea noului continent descoperit,
Cristofor Columb şi echipajul său se află în paradis. Columb este singurul care se adaptează
în această lume, care se integreazã în ea. El doreşte sa-i adapteze şi pe ceilalţi prin cele două
ordonanţe: afişarea goliciunii şi impunerea lui “A Fi”, lenevirea, contemplarea frumuseţii
paradisiace.
Titlul romanului este unul tematic şi cu diferite referinţe. Se foloseşte cu scopul de
a evidenţia alegerea acestor câini de către spanioli pentru misiunea purificatoare. Câinii
paradisului latră împotriva nedreptăţii şi a violenţei comise faţă de indieni. Este un titlu
polivalent: pe de o parte căinii paradisului nu latră deoarece nu era o proprietate privată pe
care să o apere şi ei serveau drept aliment, total în contrast cu noii câini apărători ai credinţei
catolice şi a moralei sexuale care se apropiau de paradis, câini prădători, reflectaţi în tirani şi
lingăii care încă trebuie să suporte aceste naţiuni.
În acest roman, Abel Posse rupe barierele spaţio-temporale. Timpul este supus unui
proces de schimbare, timpul realităţii este distorsionat prin ficţiune. Spaţiul din roman este
împărţit în două lumi, pe de-o parte lumea Occidentului, ce reprezintă un spaţiu cultural şi
ideologic, descriindu-se structura sa socială ce însumează monarhia, curte şi biserica, pe de
altă parte abordarea spaţiului American, care este complet diferit de cel Occidental, acest loc

12
este prezentat cititorului ca fiind o lume a purităţii primitive în cadrul căreia naturaleţea nu
s-a degradat. Cu toate acestea, Lumea Nouă este redată ca fiind un paradis pierdut.
În roman se regăsesc o multitudine de perspective ce pun la îndoială adevărul
absolut. În opinia lui Abel Posse, viziunea pe care o dă Columb nu este aceeaşi cu cea a
indigenilor. Aceştia descoperiseră deja vechiul continent dar nu au fost interesaţi să îl
cucerească deoarece locuitorii lui erau în mod aparent nefericiţi.
În acestă capodoperă postmodernistă, un rol important îl deţine erotismul.
Preponderenţa scenelor erotice, ne conduce spre diferite cărţi ale literaturii cu tematică
erotică precum Kamasutra. Unele scene erotice sunt construite pe un fond real, precum cea
dintre regina Isabel şi regele Fernando:
”Fernando stătea în spatele ei, lipit de ea,şi o poseda liniştit şi fără întrerupere.
Pelerina devenise sălaşul lor,apartamentul trupurilor încordate şi înlănţuite. Picioarele ei
întredeschise compensau statura scundă a monarhului-incub. Scena avea o inefabilă forţă
rituală. Au atins orgasmul” 11.
Pe de altă parte sunt şi o multitudine de scene erotice mistificatoare între Columb şi
Beltraneja, Dama Sangrienta. Relaţia intimă dintre Columb şi Isabel a fost pusă sub semnul
întrebării deoarece nu se ştie cu exactitate dacă au fost amanţi sau prieteni.
Capacitatea erotică a celor două personaje configurează condiţia de aleşi, ceea ce le
permite integrarea în grupul căutătorilor Paradisului. Caracterul de Isabelei de Castilla, este
complet diferit de imaginea canonizată de unii istorici, pentru a ajunge la plinătatea senzuală
a unei zeităţi păgâne. La rândul său, Columb este văzut într-un aspect neexplorat de
istoriografia tradiţională: scopul său, din perspectiva acestui roman, nu mai este pur lumesc,
ci a devenit o căutare a Grădinii Edenului efectuată de un probabil descendent al profetului
Isaia.
Erotismul aborigenilor, în textul lui Posse reprezintă o seducţie estetică, o
frumuseţe perfectă similară mai degrabă unei imagini renascentiste.
În acest roman, sexualitatea este prezentată ca fiind spontană, nevinovată şi totuşi,
ritualică. Sexualitate spaniolă, din contră, este prezentată ca o demonstraţie a libidoului
reprimat, a cărui explozie grotească şi violentă uimeşte populaţia indigenă.
În ceea ce priveşte ironia, aceasta joacă un rol important în roman. Autorul
foloseşte un scepticism şi o ironie subtilă, ce se ascunde în spatele textului. Totul este
combinat în mod paradoxal cu cea mai profundă durere pentru o Americă bolnavă de moarte

11
Ibidem 10, p.122.

13
fără să se fi născut încă. Funcţia de ironică este esenţială în Câinii Paradisului, pentru că
scriitorul are rolul de a articula imaginea istoriei.
Ironia este un element cheie, această carte necesită un cititor dispus să accepte tonul
ironic şi hiperbolic, fără de care acestea nu poate înţelege demistificarea subiectelor istorice.
Elementul farsă, ironic şi comic al stilului narativ al lui Posse este una din cheile pentru a
demistifica în romanele sale, sunt create figuri sau de situaţii false, exagerate şi caricaturale
ale unor trăsături reale a unei personalităţi.
Chiar autor este cel care face o sinteză a acestei tehnici:
”Elementul caricaturesc funcţionează cu un acces mai uşor la istoria americană,
unde sexualitatea, în special, a fost exclusă, deoarece toate versiunile poveştii din America
sunt versiuni spaniole, practic aflate deja în domeniul religiei catolice. Am vrut să arăt că,
în America în afară de genocid, s-a produs şi o mare violare. Acestă violare este originea
de astăzi a Americii. Pentru a accesa această idee, am avut să adaug un ingredient sexual
în întreaga aventură a transferării din Europa în America”12.
Descoperirea Americii a provocat o ciocnire teribilă de culturi, atât pentru spaţiul
european cât şi pentru cel hispanoamerican. În opera sa, Abel Posse evidenţiază această
ciocnire prin abordarea miturilor şi încercarea de a arăta cum această evoluţie culturală şi nu
numai a dus la pierderea mult căutatului paradis pământesc şi degradarea umană.
Întâlnirea spaţiului spaniol cu cel American se prezintă printr-o viziune critică, care
subliniază ideea eternei reîntoarceri.
Ciocnirea dintre culturi care are loc după venirea europenilor în Lumea Nouă este
considerată de Abel Posse momentul cheie de la care va începe o căutare a identităţii şi
originii americane. Această ciocnire conduce către o analiză a identităţii proprii, prin
intermediul celor două axiome fundamentale: civilizaţie şi barbarie.
În Câinii Paradisului, civilizaţia este în planul spiritual, în populaţia indigenă, în
barbarie şi în comportamentul brutal al spaniolilor. Mai mult decât atât, în acest roman Regii
Catolici sunt transformaţi într-o pereche de adolescenţi teribili, a cărui condiţie supraumană
propune o nouă viziune asupra descoperirii Americii şi renaşterea Spaniei
Strategia narativă a lui Posse este exprimată prin promovarea dialogului constructiv
între cultura europeană şi tradiţiile americane.Rupând barierele spaţio-temporale, Posse
defineşte cultura ca un flux, o mişcare constantă şi nu ca o entitate monolitică şi exclusivă.
Folosirea miturilor occidentale şi americane permite scriitorului, să găsească o relaţie de

12
Citat preluat din interviul lui Spiller R. “Conversación con Abel Posse”, în: „Iberoamérica” nr.2/3,
martie,1989.

14
reciprocitate între cele două aspectele culturale şi locul dezbaterii cu privire la identitatea
americană într-o nouă perspectiva care reflectă un nou echilibru de putere între cei doi poli.
Această strategie se divide în două etape: în primul rând, scriitorul se confruntă în
mod direct cu cele mai mari curente filozofice europene, şi în al doilea rând reelaborează
contribuţiile gânditorilor americani, cum ar fi Alejo Carpentier şi Jose Lima Lezama.
În ambele cazuri, o astfel de strategie are ca şi condiţie acceptarea contribuţiilor filozofilor
europeni şi gânditorilor americani, apoi motivaţia şi depăşirea poziţiilor lor pentru a propune
o viziune originală a relaţiei dintre cultura occidentală şi cealaltă, fie ea europeană sau
autohton americană.
În romanul Câinii Paradisului, Posse se confruntă direct cu filozofia lui Hegel şi
influenţa sa asupra politicilor expansioniste ale secolului trecut. În cartea Lecţii despre
filozofia istoriei universale (1837) Hegel expune teoria sa conform căreia spaţiul American
este imatur şi prea recent pentru a dezvolta o cultură proprie,destul de sărac pentru a putea
participa direct la fluxul istoriei:
“Cu toate acestea, marea insulelor, situată între America de Sud şi Asia, relevă o
anumită imaturitate, privind de asemenea originea sa. Cele mai multe dintre insule sunt
situate pe corali şi sunt realizate astfel încât să arate mai mult ca roci rezultate recent din
adâncurile marine şi deţin caracterul unui lucru născut de puţin timp”13.
Posse susţine acest punct de vedere al filozofiei hegeliene referindu-se la aceleaşi
rădăcini culturale occidentale utilizate de către filosoful german.
Pentru Posse cultura nu este o entitate "îngheţată", ci un timp de consolidare, în
care toate elemetele istorice concurează pentru a creea o nouă viziune care refuză o
interpretare tradiţională a istoriei şi a culturii în sine.
Pentru scriitorul argentinian, confruntarea cu teoria lui Hegel este relativ uşoară
comparativ cu teoria celui de-al doilea filozof, Nietzche, a cărui filozofie este mai complexă.
Nietzche este filozoful care arată cealaltă faţă a interpretării lui Hegel.
Personaj al romanului, prezenţa sa constantă în naraţiunea etapelor cele mai dificile
ale cuceririi, atestă strategia scriitorului argentinian: cultura occidentală nu poate fi văzută ca
un bloc unic, asa cum s-a întâmplat cu contribuţiile americane, există voci care au fost
aduse la tăcere pentru a lăsa loc vocilor puterii.

13
Hegel G.W.F., Lecciones sobre la filosofía de la historia universal, Madrid, Alianza, 1995, p.170.

15
 În constantă critică a civilizaţiei occidentale şi a concepţiei istoriei, oferite de
filozofii contemporani lui, inclusiv liberalismul şi marxismul, Nietzsche constituie un
element important în reevaluarea patrimoniului cultural european. Prezenţa unui om ca
Nietzsche în roman înseamnă, sosirea în America din altă parte a realităţii europene. Acesta
este opoziţia noţiunii iudeo-creştină şi metafizică.
Mitul are un rol fundamental în concepţia istoriei oferită de Nietzsche şi Posse
îmbogăţeste opera sa cu acest important aport al filozofiei occidentale. Atât pentru Nietzsche
cât şi pentru autorul argentinian, istoria nu poate fi niciodată obiectivă şi mereu reprezintă
un efort al fantaziei, nu o recompunere de date care să trimită întotdeauna la trecut ci o
privire către viitor. Prin această concepţie, considerăm că Nietzche are o relaţie cu oamenii
chiar din societatea propriu zisă.
Renegând ideea egalităţii propusă de marxism şi socialism, Nietzsche propune
„dorinţa de putere”. Pentru el această doctrină redă caracterul întregii realităţi. Oamenii,
animalele şi fiinţele vii răspund acestei dorinţe care exclude orice posibilitate de o relaţie de
paritate între ei, este dorinţa de depăşire care direcţionează toate aspectele componente ale
realităţii în sine.
Lăsând la o parte diferitele interpretări pe care le are filozofia lui Nietzsche, această
dorinţă de putere are o limită semnificativă: dacă omul poate depăşi totul, atunci într-o zi,
datorită dorinţei sale de putere, acesta va putea depăşi condiţia sa de inegalitate.
Conform opiniei lui Nietzsche, creaţia este dorinţa de putere şi datorită ei totul
poate fi depăşit. Egalitatea de identifică cu supraaglomerarea omului şi pentru a evita ca
filozofia sa să se transforme într-o utopie pe viitor, acesta introduce conceptul eternei
reîntoarceri. Cu acest concept încearcă să rezolve contradicţia dintre deconstrucţia culturii
occidentale şi ideea de ierarhie.
Tot ceea ce se întâmplă în fluxul istoriei este menit să se întoarcă de mai multe ori
şi să se repete fără schimbări. Dacă Nietzsche crează o societate ierarhică, aceste diferenţe
trebuie să se menţină identice în expresia dorinţei de putere.
Câinii Paradisului reprezintă o încercare de a reinventa istoria cuceririi Americii
prin intersectarea a trei perspective: trecut, prezent şi viitor.
Ca şi filozoful Nietzsche, intelectualul american propus de Abel Posse, trebuie să
capteze dimensiunea oculară a trecutului pentru a falsifica viitorul. În plus faza distructivă a
filozofiei lui Nietzsche permite scriitorului argentinian să aducă în America instinctul de
rebeliune împotriva unei culturi moarte, care necesită o reelaborare şi reconstrucţie pentru a
putea fi utilă realităţii americane.

16
 Nietzsche propune viziunea unei istorii care rupe barierele spaţio-temporale impuse
de filozofia istoriei lui Hegel şi pentru prima dată îndrăzneşte să depăşească limitele culturii
occidentale incluzând în opera sa contribuţii din alte culturi, în special influenţe orientale.
După faza distructivă a istoriei şi culturii, Nietzsche propune o fază constructivă care are la
bază ideea eternei reîntoarceri.
Abel Posse urmează acestă concepţie până în momentul în care filozofia lui poate
contribui la construcţia unei noi concepţii a istoriei pentru noul continent. Ca şi filozoful
german, scriitorul argentinian deconstruieşte istoria mondială pentru a construi un discurs
fundamental pentru America. Dar în egală măsură, acesta se îndepărtează de concepţia
filozofului în ceea ce priveşte ideea eternei reîntoarceri şi a dorinţei de putere pentru a
„îngheţa” din nou istoria într-o concepţie dinamică de putere care nu are ieşire.
A urmări întru tot concepţia lui Nietzsche, pânâ la extremele sale consecinţe ar însemna
acceptarea unei ierarhii şi obligarea Americii să repete pentru totdeauna poziţia sa
subordonată faţă de Europa şi astfel s-ar pierde abordarea unei relaţii de paritate între cele
două culturii.
În America, Alejo Carpentier14 şi José Lezama Lima15 reprezintă sursa cheie de
inspiraţie pentru reflecţia lui Posse despre America.
Alejo Carpentier este părintele recunoscut al realismului magic, dar elementul care
îl interesează cel mai mult pe Posse este dubla lectură pe care unele dintre operele lui
Carpentier o oferă cititorului. Abel Posse moşteneşte sensibilitatea scriitorului cubanez
pentru mit şi pentru sincretismul cultural, dar depăşeşte viziunea dihotomică a lui
Carpentier. Discursul despre identitatea oferită de scriitorul cubanez nu duce la extrem
sincretismul care se regăseşte în romanele sale.
Coexistenţa culturii europene şi culturii africane nu constituie prin ea însăşi o probă
de sincretism: cele două culturi merg în paralel, fără a găsi vreodată un punct comun. Pe de
altă parte scriitorul cubanez dă o interpretare cauză-efect istoriei.
În barocul american al lui Lezama Lima, Posse găseşte un ambient propice pentru a
dezvolta propria sa idee de sincretism. Originalitatea discursului cultural formulat de
Lezama Lima constă în folosirea liberă a culturii, mai bine spus cunoştinţele profunde pe
care le are scriitorul cubanez despre cultura europeană şi cultura autohtonă americană,
conduc la o viziune originală a Americii şi a relaţiei sale cu vechiul continent.
14
Alejo Carpentier y Valmont (26 decembrie 1904 – 24 aprilie 1980) a fost un muzicolog şi scriitor cubanez. A
influenţat literatura sud-americană şi a fost unul dintre primii scriitori ce au scris în genul realismului magic.
Sursa informaţiilor www.buscabiografias.com.
15
José Lezama Lima (19 decembrie 1910 ,Havana, Cuba - 8 august 1976 Havana, Cuba) a fost un romancier şi
poet cubanez. Sursa informaţiilor www.buscabiografias.com.

17
 În eseul „La cantidad hechizada” 16, de Lezama Lima, istoria este expusă ca fiind o
reţea de relaţii care se dezvoltă într-un spatiu-timp unde doar imaginaţia poate creea. Atunci
istoria nu este o serie de evenimente, ci o "devenire" istorică. Conceptul de eră imaginară
este extrem de importantă pentru participarea Americii în cultura occidentală. O eră
imaginară, nu concide cu o cultură specifică, ci aceasta este un moment care se află într-o
tradiţie culturală mai amplă.
În acest sens, America poate participa pe deplin la patrimoniul cultural occidental şi
poate împărţi orice tradiţie culturală „fără compromisuri”. Această libertate îi permite lui
Posse, de asemenea, fără angajament, să poată călători prin culturi pentru a construi
discursul său propriu despre identitatea culturală.
Dar utilizarea imaginaţiei nu se poate face fără surse specifice de inspiraţie:
discursul despre artă pe care îl elaborează Lezama Lima solicită să se revizuiască o serie de
studii deja stabilite despre arta europeană şi să se privească arta americană precum un
fenomen nou care urmează reguli diferite.
Abel Posse învaţă de la Lezama Lima propria sa definiţie despre cultură. Încercare
sa de a participa la crearea unei culturi hispanoamericane are în vedere posibilitatea unei
egalităţi între Europa şi America. Dar Posse depăşeşte viziunea lezamiană: scriitorul
argentinian compară nu un proces artistic sau istoric , ci fiinţe umane pentru felul lor de a fi
„marginali”, fie în Europa, fie în America. Personajele sale din ambele continente au în
comun faptul că se simt excluşi din propria lor lume. Acestea sunt figuri ce caută ceva mai
departe de propria persoană. Europeanul pune baza fiinţei sale, în acţiune, în transformarea
a ceea ce îl înconjoară, indigenul în schimb se refugiază într-o simplă stare de a fi în lume,
într-o atitudine contemplativă, care duce la lipsă sau la o stare statică, dar lipsa de acţiune
poate fi, de asemenea, o formă de rezistenţă.
Munca intelectuală a lui Posse nu se limitează la reelaborarea surselor literare sau
curentelor de gândire, scriitorul argentinian îşi asumă pe deplin rolul de filozof şi scriitor
din America şi în acest sens, ficţiunea lui, se angajează să transmită patrimoniul cultural care
defineşte identitatea unui popor, americanul care în cele din urmă participă pe deplin în
fluxul istoriei lumii.
De altfel problema identităţii culturale constituie un punct cheie de reflecţie
hispanoamericană proprie. Lumea hispanoamericană se prezintă ca un întreg
pluridimensional de tipuri şi factori etnici, culturali, formaţionali şi civilizatori integraţi într-

16
Lezama Lima J., La cantidad hechizada, Obras completas, Mexic, Ed.Aguilar, 1977.

18
un mecanism complex, a cărui identificare se relevă prin elemente narative subtile folosite
de scriitorul argentinian.
Cultura hispano-americană este redată ca un text multiplu, creat de mai mulţi autori.
Textul artistic rezultat este o pastişă care integrează texte de colecţie cu influenţe din cultura
universală.
În romanele lui Posse se observă folosirea metadiscursurilor puterii şi mai ales ale
imperiilor dictatoriale. Insistenţa lui Posse pentru a arăta cum se repetă evenimentele în
istorie, consolidează această idee a eternei reîntoarceri şi instituie opinia că istoria se rescrie
singură şi prin sine. De asemenea, în operele lui Posse se percep diverse referiri la fascism.
Se promulgă o critică amplă despre figura dictatorială care a scris istoria hispanoamericană
în acest secol. Romanul conţine în repetate imagini un paralelism între regatul catolic al
Isabelei şi al lui Fernando şi fascismul european al secolul XX. Cu câteva zile înainte de
căsătoria lor, Fernando şi Isabel decid că Spania trebuie eliberată de mauri „ să punem capăt
17
fericirii imorale a maurilor din Andalus!” . La fel de insinuantă către fascism este şi
următoarea frază „un imperiu, un popor, un conducător!”18.

Într-o notă de subsol, Abel Posse scrie „Hitler şi-a exprimat faţă de Goering şi
apropiaţii lui admiraţia pentru Isabel de Castilla” 19. Prin această frază, autorul se referă la
persecuţia evreilor iberici din secolul al XVI-lea şi este asimilată cu exterminarea lor în

17
Ibidem 10, p.69.
18
Ibidem 10, p.69.
19
Ibidem 10, p.65.

19
secolul XX în timpul dictaturii naziste. Într-o formă ficţională, Regii Catolici din roman sunt
numiţi precursori ai naziştilor.
Sentimentul de rescriere a istoriei poate fi interpretat paratextual în multiplele note
ale autorului, care într-o formă intratextuală fac referiri la personaje ştiinţifice şi istorice cu
intenţia de a face discursul său cât mai credibil.
Abel Posse stabileşte indicii clare ce permit rescrierea istoriei, critică greşelili
anterioare şi termină prin desacralizarea scrierii. Umorul este instrumentul cu ajutorul căruia
reuşeşte să desacralizeze, dar şi ironizarea personajelor şi a evenimentelor deservesc pentru
acelaşi scop.
Romanul conţine o serie de anacronisme pline de umor. Aceste anacronisme sunt
făcute ca un dar oferit cititorului care reuşeşte să înţeleagă într-adevăr că istoria se
reelaborează, se rescrie şi mai presus de toate este pusă sub semnul întrebării.
Anacronismele sunt făcute de un cunoscător al istoriei şi pentru cineva care cunoaşte istorie.
Dacă există ceva ce se poate critica despe acest roman este tocmai excesul de erudiţie.
O serie de noţiuni despre cultura occidentală, date istorice, literare şi filozofice sunt
necesare pentru a înţelege semnele pe care naratorul le face prin anacronisme şi
intertextualitate. Plăcerea se multiplică odată ce se descoperă jocurile, ficţiunile şi
dialogurile pe care romane le împleteşte cu discursurile oficiale ale istoriografiei. Există în
roman mai multe resurse legate de intertextualitate, cum ar fi ironice, sarcastice şi parodice.
Funcţionalitatea acestor resurse constă în: sugerează fuziunea de mit şi istorie şi prezintă o
imagine satirică a trecutului; sprijină verosimilitudinea narativă, după demontarea timpului
şi o recompune într-o manieră romanească, include fantasticul şi în cele din urmă permite o
reelaborare de semne ale identităţii americane.
De asemenea autorul oferă un limbaj nou şi alternativ, oscilează între cronică,
gândire filozofică şi naraţiune poetizată. Într-o oarecare măsură, Abel Posse inventează totul
pentru crearea operei sale pe placul cititorului.
Scrierea parodică pune la îndoială istoria cu un simţ al umorului. Pentru Posse,
cronicile false de călătorie transformate în cărţi perverse se multiplică într-un aparat numit
„imprimantă”. Câinii Paradisului parodiază cronicile despre descoperirea şi cucerirea
Americii prin intermediul a două tehnici. Una dintre ele este că naratorul povesteşte în
acelaşi stil situaţiile absurde şi hiperbolice. Fiecare dintre capitolele începe, ca manualele
istoriografice, cu o schemă cronologică care sintetizează evenimentele istorice ale
presupusei perioade de istorice din capitol. Acesta nu parodiază doar trecutul ci şi prezentul,

20
supus unei psihoanalize nefericite, unui structuralism funcţional şi tuturor şcolilor de
interpretare raţionalistă.
Lectura romanului Câinii Paradisului se face sub o formă umoristică, în spatele
căreia se află o viziune negativă asupra colonizării europene şi în special asupra Spaniei.
Colonizarea Americii însumează şi greşelile sau abuzurile făcute de monarhia spaniolă de-a
lungul timpului.
În roman autorul foloseşte mai multe voci, reprezentate de personaje cheie care
vorbesc prin ele însăşi, şi enunţă diferite ideologii. De asemenea sunt diferite conştiinţe a
căror componenţă este diferită ideologic şi moral. Fiecare dintre ele are corespondenţii săi în
orizonturi ideologice care se manifestă datorită personajelor cheie. O voce nu relaţionează
cu cealaltă în roman, fiecare îşi urmează cursul său dar spre acelaşi obiectiv: cunoaşterea
unui spaţiu nou. Trei voci reprezentative ale romanului sunt: Cristofor Columb, părintele
Bartholomé Las Casas şi Ulrico Nietz. Aceştia sunt obsedaţi de ideea paradisului, ajung la
pierderea judecăţii în spaţiul edenic al paradisului pământesc.
De asemenea, în roman se fac unele referiri la alte figuri literare precum Don
Quijote de la Mancha. Opera lui Cervantes constituie în diferite forme (aluzie, citate directe)
o referinţă epistemologică. Combinaţia ludică de discursuri istoriografice, filozofice şi
literare, conduce către o structură narativă ce se transformă într-un proces de hibridizare.
Apariţia celor trei personaje Don Quijote, Cristofor Columb şi Nietzsche nu reprezintă o
simplă referinţă literară, istorică sau filozofică, aceste figuri incorporează schimbul radical al
gândirii contemporane şi tind spre realizarea unei noi forme de percepţie a lumii. Acest lucru
este datorat faptului că ideea de a reprezenta într-un mod cât mai fidel realitatea Noii Lumii
a fost un motiv ce l-a preocupat în deosebi pe autorul argentinian.
Confruntarea dintre lumea europeană şi lumea indigenă se derulează pe planul
religios. Abel Posse face referiri în diferite pasaje la războaiele zeităţilor şi la aspecte
biblice. Acest aspect este datorat şi condiţiei de ales pe care o deţine personajul principal
Cristofor Columb.
Elementul istoric se amestecă în roman cu drama culturală europeană. Textul lui
Posse tinde să fie obiectiv atunci când sugerează că în America a ajuns nu numai
catolicismul ca religie a imperiului, dar au venit, de asemenea, dorinţa eroului şi a
cuceritorului.
Abel Posse construieşte romanul într-o viziune ciclică, folosirea mitului eternei
reîntoarceri în antiteză cu viziunea lineară a discursului istoriografic occidental. Conform
acestei viziunii, omul european este prezentat într-o permanentă „involuţie”.

21
 Ideea eternei reîntoarceri preluată de la filozoful Nietzsche crează o dualitate în
roman. Pe de o parte, autorul desacralizează evenimentele istorice, pe de altă parte consideră
că omul european face un pas de la Evul Mediu către Epoca Modernă odată cu descoperirea
Lumii Noi. De altfel dualitatea este un element cheie în construcţia romanul, provenită din
redarea diferită a evenimentelor istorice şi evidenţierea ambiguă a personajului principal.
Deasemena Abel Posse îşi expune franc propria opinie privind opera sa:
“Eu interpretez Câinii Paradisului ca un război de zei, inclusiv zeul iudeo-creştin,
care aduce catolicismul imperial, nu creştinismul, şi Dumnezeu este American şi are un alt
cod, o relaţie diferită cu cosmosul. Prin urmare se produce o ruptură, o noţiune foarte
diferită de a fi, care se aduce în Europa şi trăieşte în America Latină. În urma acestui şoc
nu a fost nicio soluţie. Nu a fost nici o sinteză finală şi prin absenţa unei sinteze, prin
continuarea conflictului, America Latină devine bolnavul de pe acest continent în care
trăim” 20.
Abel Posse a realizat această capodoperă într-o formă originală şi caracteristică
personalităţii lui. Interesanta abordare a ciocnirii celor două civilizaţii nu este realizată doar
în acest roman, autorul argentinian foloseşte aceste tipologii şi în alte opere.

20
Ibidem 12, p.1.

22
 CAPITOLUL II
„Căutarea Paradisului terestru – Portetul bărbosului”

Cristofor Columb este o figură importantă în istorie, iar legitimitatea acestui

personaj a fost adesea pusă sub semnul întrebării. Există diferite variante despre reala sa
identitate, însă se ştie că a fost un mare navigator şi amiralul Castiliei. De asemenea este
cunoscut în istorie ca fiind cel care pe data de 12 octombrie 1492 a descoperit „Lumea
Nouă”.
Investigarea personajului Cristofor Columb în opera lui Abel Posse este una dintre
cele mai spectaculoase dintre toate creaţiile tuturor timpurilor. Datorită acestui portret
magnific realizat, scriitorul argentinian este desemnat câştigător al premiului Rómulo
Gallegos. Personajul lui Posse este cel care prin intermediul posibilităţile infinite ale "noului
roman istoric" descoperă lacunele tăcute ale istoriei, un Columb care vede America drept
Paradisul pierdut.
Cristofor Columb este un personaj cu o dorinţă înăscută de a călătorii şi de a
descoperi alte teritorii, însă aşa cum spune şi istoria, dorinţa sa provine şi din lecturile sale
„Los viajes” de Marco Polo şi „Imago Mundi” de Pierre D’Ailly, ce aveau ca temă marea şi
ideea de descoperire.
Locul naşterii sale a fost sursa multor teorii privind naţionalitatea reală a
navigatorului. Una dintre aceste teorii, de altfel şi cea care a fost acceptată, este aceea că e
s-ar fi născut în Genova, Italia. O altă teorie portugheză menţionează că navigatorul s-a
născut în Alentejo. În ciuda acestor teorii, naţionalitatea lui Cristofor Columb rămâne cea
genoveză.
Conform datelor istorice părinţii lui Cristofor au fost Domenico Columb, un ţesător
din Genova şi Susana Fontanarossa. Se cunosc puţine lucruri despre copilăria sa dar din
punct de vedere istoric se spune că navigatorul cunoştea mai multe limbi precum italiana,
spaniola, portugheza şi latina şi era pasionat de matematică şi geografie. Acesta s-a iniţiat de
tânăr ca marinar şi a navigat pe toate căile cunoscute, marea Mediterană şi oceanul Atlantic
de unde şi dorinţa sa „Voi fi marinar, le spuse fără trufie” 21.
Între anii 1470-1476, Cristofor Columb a străbătut toate rutele comerciale de la
marea Mediterană până la Peninsula Iberică. În anul 1477, Columb trăia în Lisabona unde îşi
câştiga existenţa din desenarea hărţilor. Tot în jurul acestui an, s-a căsătorit cu Felipa Moñiz
de Perestrello, fiica lui Bartholomé Perestrello, un cunoscut marinar cu care a avut un băiat
pe nume Diego Columb. În anii căt a trăit în Portugalia, Cristofor Columb a reuşit să obţină
o călătorie în Occdient pentru a ajunge în India, îndrumat fiind de înţeleptul italian Pablo
Toscanelli. Acest a fost cel care l-a sfătuit pe ce drum să meargă, l-a ajutat în acumularea de
informaţii utile pentru această călătorie. Columb a fost nevoit să studieze îndelung şi să
ceară ajutor atât moral cât şi economic. Pentru acest ajutor el se adresează Genovei, Angliei
şi Portugaliei dar din nefericire nu reuşeşte să obţină nimic. Cu toate acestea în 1492,
Cristofor Columb obţine ajutor necesar pentru expediţie de la Regii Catolici Fernando de
Aragón şi Isabel de Castilla şi porneşte în căutarea de noi continente. În această primă
călătorie, Cristofor Columb ajunge în Bahamas, insulele Fernandina, Isabela, Santa Maria şi
Juana.

21
Ibidem 10, p.27.

24
 În anul 1493, Columb porneşte într-o altă călătorie descoperind astfel Antilele,
Puerto Rico şi Jamaica. O a treia călătorie se realizează în anul 1498 iar teritoriile
descoperite sunt insula Trinidad şi Punta de Paria din Venezuela.
Ultima călătorie a lui Cristofor Columb a fost în 1502 în care a explorat Honduras,
Nicaragua, Costa Rica, Panama şi Columbia.
Toate datele istorice despre Columb au reieşit din puţinele documente pe care
Bartolomé de las Casas le avea de la Diego Columb.

Nava „Santa Maria”

În opera lui Abel Posse, imaginea lui Columb este diferită de cea cunoscută în
istorie. Cristofor Columb este un personaj misterios, polemic şi cu o personalitate bine
definită, imaginea sa este redată prin prizma căutării, ajungerii şi pierderii Paradisului
terestru.
Deşi primii ani de viaţă ai lui Columb sunt nebuloşi, Abel Posse redă în cartea sa,
foarte amplu condiţia sa de ales pentru a găsi Paradisul. Columb începe căutarea Paradisului
odată cu naşterea sa, din prima zi de viaţă acesta se gândeşte la modalitatea de a întâlni
Paradisul.
Acesta reprezintă imaginea super-omului gândită de Nietzche, care apare anacronic
în Câinii Paradisului ca Ulrico Nietz.
Din viziunea lui Abel Posse, scopul vieţii lui Cristofor Columb îl reprezintă rolul
său în cultul Paradisului. Dintre toate capodoperele ce au ca temă viaţa şi călătoriile lui
Cristofor Columb, Câinii Paradisului este singurul roman în care Columb reuşeşte să ajungă
la Paradis. Până la marea călătorie către Lumea Nouă, Columb este prezentat ca un super

25
om, cu mari puteri sexuale, vizionare şi dedicat cultului Paradisului. Aceste valori îl conduc
pe Cristofor Columb la curtea Isabelei, o altă membră a cultului Paradisului. Cei doi decid să
caute pământul lui Dumnezeu cu ajutorul puterii şi influenţei Isabelei şi marilor talente pe
care le deţine navigatorul.
În romanul lui Posse, Columb este singura persoană care confruntă lumea nouă cu
toleranţă. Astfel, intră într-o fascinaţie pentru presupusul Paradis care îl aduce în starea
nebunească. Sfârşitul lui Columb, ca toţi cuceritorii lui Posse, este oarecum un sacrificiu.
Columb cel istoric are demnitatea ambiguă de ţap ispăşitor. În primul rând, este sacrificat
pentru că deranja cu noul ordin social pe care dorea să stabilească, mai apoi este valorificat,
inclusiv sacralizat de istorici ca erou oficial şi descoperitor al Americii.
Din momentul descoperirii, Columb nu este interesat în a vedea şi cunoaşte
realitatea concretă a Lumii Noi, ci doar a selecta şi a interpreta fiecare din elementele sale,
tot ce a fost posibil de identificat în terenurile nou-descoperite cu ajutorul modelului
imaginar pentru care a fost destinat să descopere.
Întâlnirea lui Cristofor Columb cu „arborele vieţii” este redată de Abel Posse în
scene care arată nebunia tot mai obsedantă a navigatorului. După întâlnirea cu arborele
vieţii, Columb pierde simţul realităţii şi începe să se comporte de parcă ar fi în paradisul
mitic. Acesta devine mitic, considerând că noul teritoriu descoperit – America reprezintă
Paradisul pământesc şi ordonă celor din jur să meargă dezbrăcaţi şi nimeni să nu mai
muncească deoarece se află în Paradis. Datorită acestui comportament nebunesc al lui
Columb şi intoleranţa unei asemenea păci, spaniolii se întorc împotriva sa şi astfel se pierde
viziunea Paradisului terestru. Atunci, istoria funcţioneză ca o biografie verosimilă ce duce la
ideea pierderii Paradisului şi distrugerea Lumii Noi.

Debarcarea lui Cristofor Columb în America

26
 Ordinul nudităţii dictat de Columb sub arborele vieţii defineşte adaptarea lui în
spaţiul edenic, unde indigenii îşi arată corpurile goale ca nişte îngeri. Această nuditate
simbolizează inocenţă, bunătatea Paradisului dar şi faptul că această lume americană va fi
afectată de violenţa şi reprimarea spaniolă.
În mintea fanatică a Amiralului, promulgarea celor două ordonanţe "Ordonanţa de
a fi" şi „Ordonanţa nudităţii” ar avea ca rezultat terminarea păcatului şi a lăcomiei
materiale din rândul europenilor, care îl însoţesc. Astfel, ei vor putea să participe la utopia
pe care Columb a crezut că a găsit- o în Lumea Nouă.
Pe de altă parte, nici "Ordonanţa de a fi" şi nici „Ordonanţa nudităţii” nu au atins
scopul de a pune capăt acestui materialism, care stă la baza expansiunii europeane a
secolului al XVI (şi a secolelor ulterioare). Echipajul este în imposibilitatea de a uita
impulsul său de acumulare de material şi astfel încep să esclavizeze localnicii. Din nou,
percepţia americană a utopiei lui Columb este transformată într-o viziune de agresiune şi de
exploatare a subiectului nativ american. Ambele ordonanţe cât şi violenţa echipajului
dezvăluie mecanismul de dominaţie introdus prin sistemul colonial european. Această regulă
a fost extinsă pe un plan material (abuzul de bogăţie umană şi materială a continentului), la
un nivel ontologic.

Cristofor Columb şi indigenii

Deşi Columb este prezentat într-o postură nebunească, tocmai această nebunie îl
ajută pe Abel Posse în evitarea polarizării amiralului în termeni de erou sau monstru şi să se
concentreze asupra obiectivelor navigatorului. Încă de la început, Posse îl prezintă pe
Columb ca fiind omul ales pentru a ajunge la Lume Nouă şi care va înţelege ceea ce va

27
întâlni acolo. Ideea căutării acestui paradis este caracterizată nu numai ca fiind destinul lui
Columb ci şi o nebunie quijotească. Această idee îl obsedează pe Columb care nu se poate
gândi la altceva decât la dorinţa sa de a ajunge în Indii. Această obsesie duce la unirea lui
Columb cu Isabel, transformând căutarea în ceva posibil. Ambele personaje împart ideea
cultului Paradisului şi astfel se folosesc de puterile lor pentru a-şi atinge scopul. Spre
deosebire de Isabel, Columb nu îşi doreşte să obţină puterea absolută, aceasta reprezentând
obsesia regilor catolici, el îşi doreşte un singur lucru: găsirea locului nemuririi.
După debarcarea lui Columb pe noul continent, nebunia sa continuă mai violent
astfel că „Se împlinesc treizeci şi trei de zile de când amiralul nu doarme. Abia mănâncă.
Peste zi cinează, şopteşte pierdut în lumina fierbinte şi orbitoare. Uneori delirează sau ţipă.
Confundă fiinţele reale cu cele imaginare” 22.
Această stare în care se află Columb marchează ieşirea din realitate. Căutarea
copacului vieţii devine o dorinţă mult mai arzătoare decât faptul că a reuşit să găsească
Lumea Nouă, transformându-se într-un nebun. Prizonier ale propriilor halucinaţii,
caracterizat ca fiind un căutător al absolutului, vagabond şi mistificator, cu un asemenea
personaj romanul aduce la extreme procesul de carnavalizare a istoriei.
Eroismul lui Columb constă în propria răzvrătire împotriva sorţii lui. Scopul lui
Posse nu a fost de a mistifica sau a mări imaginea navigatorului, ci mai degrabă de salvare şi
de valorificare a viselor într-un viitor ideal. Cristofor Columb al lui Posse într-o manieră
anacronică şi grotească, vorbeşte ca un argentinian. Deşi Posse a justificat această
ambiguitatea datorită problematicii originilor lui Columb, acest personaj reconstruit, acest
rebel, acest utopic, acest erou uman nu este în mintea lui Posse precum câinii din jurul lui în
paradis, acest argentinian contemporan se revoltă împotriva prezentului sau pentru a construi
un viitor diferit.
Abel Posse conferă o deosebită atenţie erotismului în opera sa. Sexualitatea v-a
reprezenta un tertip preluat din istorie, transformat într-un simbol pentru eroiciza personajul
romanului. Pe lângă ideologiile dominante pelerinajul, pământul promis şi mântuirea, Abel
Posse construieşte un Columb care învinge pe regina Isabela şi pe Beatriz de Bodadilla ca un
semn al legământului pentru Paradis şi călătoriei de eternitate.
Încă de copil, Cristofor Columb şi-a manifestat afinitatea pentru femeile din jurul
lui, relaţiile amoroase pe care le are cu diferite femei căsătorite cu geografi sau marinari, îl
vor ajuta indirect să găsească drumul spre Paradis. În timpul unui moment intim cu soţia sa
Felipa Moñiz, găseşte harta geografului Paolo Toscanelli. Columb doreşte să atingă succesul
22
Ibidem 10, p.242.

28
şi istoria printr-o genealogie falsă. Căsătoria sa cu o tânără de familie bună îl ajută să se
bucure de toate privilegiile. Datorită căsătoria cu Felipa, Columb îşi începe cariera de
explorator şi descoperitor. Felipa Moñiz este prezentată ca o femeie metafizică, prin urmare,
este dincolo de plăcerea lui Columb. Aceasta este o fiinţă irreală care ajunge să se
transforme într-un obiect. Femeia şi corpul ei este descrisă precum o metaforă a unui peisaj,
un teritoriu bogat, sacru şi inexploatat. Pentru descrierea corpului se folosesc termeni
geografici:
„I-a muşcat părţile cărnoase, a cercetat izvorul şi natura umezelilor ei. Şi-a
plimbat limba pe marile suprafeţe ale epidermei ei de familie bună. Savura cu uimire gustul
uşor sărat ce venea să-i confirme – rea la urma urmelor om de ştiinţă-teoria asupra esenţei
de amfibie a fiinţei omeneşti, inclusiv a femeii. Sarea care rămânea între pori era, pentru el,
urma unei vieţi oceanice mitice”23.
Încercat de diferite probe, Columb reuşeşte să rupă toate barierele pentru a-şi
îndeplini misiunea însă una dintre cele mai dificile probe este cea a ispitelor erotice.
Înainte de a încheia toate ezitările, la scurt timp după plecarea sa în America, protagonistul
trebuie să treacă testul final în Gomera. Aceasta este relaţia erotică cu Beatriz de Bobadilla,
„cea mai intensă experienţă"24, care-l conduce din nou aproape să-şi abandoneze misiunea.
Relaţia cu Beatriz de Bobadilla este total diferită de cele anterioare, fiind şi cea mai lungă
relaţie a sa. Aceasta reprezintă mitul lui Circe, domină bărbaţii, se joacă cu ei pentru ca mai
apoi să-i distrugă.
Decizia finală de a pleca din Gomera şi a nu se căsători cu văduva Beatriz este un
eveniment inexplicabil chiar şi pentru autor. Textul oferă două ipoteze: fie Columb s-a temut
că succesul său va fi trecător şi v-a sfârşi precum toţi amanţii lui Beatriz, murind, fie în
intensitatea primei nopţi cu aceasta au consumat tot potenţialul relaţiei lor. În urma acestei
relaţii a rezultat un copil, ceea ce înseamnă că între cei doi a existat mereu o legătură foarte
puternică. Cu toate acestea, Columb nu se lasă pradă ispitei şi o părăseşte pe Beatriz de
Bobadilla pentru a-şi urma drumul spre scopul vieţii sale: Paradisul pământesc.

23
Ibidem 10, p.99.
24
Ibidem 10, p.178.

29
 Beatriz de Bobadilla
În diferite scene, Isabel şi Columb sunt prezentaţi din copilărie până la declinul
vieţii, fie cu trăsături frivole, fie prin obsesia pentru putere. Viitoarea regină are în
adolescenţa sa seducţia în modul de a se îmbrăca:
„ ... poartă o cămăşuţă scurtă, ce nu ascunde-spre groaza doamnelor de onoare şi
a maicilor de serviciu-pantalonaşii lipiţi de trup, cu danteluţă brodată de maicile
trinitariene de la San José de la Eterna Ansia. Un baby-doll, de fapt faimosul ei jitoniscos:
părul strâns în coadă de cal. Pistruiată, blondă, provocatoare” 25.
Erotismul crează în interiorul Isabelei îndrăzneală şi puteri supraomeneşti care îi
permit nu numai să preia frâiele guvernului în circumstanţe dificile, dar de asemenea,
ghidează Castilla până la naşterea Spaniei imperiale.
În ceea ce îl priveşte pe Cristofor Columb a fost tânărul cu vise mari ce
dispreţuieşte împrejurimile sale:
„ ... e bălai şi vânjos precum un înger, obişnuia să spună despre el maică-sa,
Susana Fontanarrosa. Băiatul refuza să înceţe monotona meserie de croitor. Nu voia să fie
nici dărăcitor, nici brânzar, nici cârciumar” 26.
Sexualitatea din acest roman reprezintă printre altele contrucţia carnală a Spaniei,
prin alianţa dintre Isabel de Castillas şi Fernando de Aragon. Simbolistica acestei sexualităţi
este reprezentată de: iniţierea lui Cristofor Columb ca salvator începe prin circumcizie,

25
Ibidem 10, p.17.
26
Ibidem 10, p.24.
iniţierea ca pelerin se consolidează în urma orgasmului cu Isabel. Astfel istoria obţine marea
descoperie prin sexualitate. Figura lui Columb din Câinii Paradisului tinde să semene cu
Hristos, el fiind cel ales, cel trimis în această misiune. Acesta este mesager sau purtător al
unui schimb istoric pentru care a fost necesară intervenţia lui Dumnezeu în isoria omenirii.
“Tu eşti trimisul! Evreii din Asia te aşteaptă ca să reclădească, pentru noi toţi
Ţara Făgăduinţei. Îndeplineşte-ţi misiunea” 27.
În roman, unele pasaje sunt relaţionate cu Biblia (Vechiul şi Noul Testament).
Rolul de ales al lui Columb nu trimite doar la Hristos ci la toate figurile alese din textele
biblice dar în egală măsură şi la originile evreice ale amiralului,deoarece aceste sunt un
element semnificativ în misiunea sa.
“Provocarea rămăşagului pe care-l făcuse, îşi zise fără falsă modestie, e vrednică
de un Avram, de un Moise, de un David. Îl trec frisoane şi sudori reci. El este Alesul. I se
pare că simte în ceafă întreaga greutate a Universului”28.
Cristofor Columb este conştient de rolul pe care îl joacă, el are toate calităţile dar în
egală măsură este convins că merge în căutarea Paradisului terestru. El nu caută Indiile aşa
cum informează istoria oficială a Paradisului.
“Era nespus de singur. Nu putea dezvălui nimănui misiunea lui tainică, inefabilă:
să caute deschiderea din ocean care ar fi permis unui iniţiat să treacă în dimensiunea
inaccesibilă-pierdută! A Paradisului pământesc” 29.
Datorită condiţiei sale de iluminat, Amiralul este mult superior celor din jurul său
ce sunt consideraţi simpli muritori. El deţine toate elementele cheie pentru realizarea
purificării şi obţinerii locului fără de moarte. Conform prezentării personalităţii lui Columb,
Posse arată că el este vizionarul, cel iniţiat pentru realizarea unei reîntoarceri la starea
naturală, primitivă şi chiar nemuritoare. Personajul Columb este caracterizat în romanul
Câinii Paradisului prin discursul narativ al naratorului omniscient, acesta pătrunde în
personaliatea sa intimă şi crează cititorului o imagine a unui erou epic. Acestă idee de erou
epic provine de la filozoful Hegel care a făcut o clasificare a categoriilor de eroi: epic,tragic
şi dramatic.
Eroul epic ales de Abel Posse are anumite caracteristici asemănătoare cu cele ale
personajului istoric Cristofor Columb: este o semidivinitate, un iniţiat în descoperiri şi se
află mai presus de restul fiinţelor umane.

27
Ibidem 10, p.165.
28
Ibidem 10, p.167.
29
Ibidem 10, p.166.

31
 Până la prima călătorie a lui Cristofor Columb, spaţiul de cunoaştere al Europei nu
depăşea Atlanticul. Odată cu descoperirile sale, lumea europeană a fost îmbogăţită cu noi
resurse materiale dar şi intelectuale. Ciocnirea celor două civilizaţii a proiectat efectul său
până în epoca contemporană, astfel s-a ajuns la dezvoltarea economică, comercială şi
culturală a celor două continente. Sosirea europenilor în secolul al XV-lea dincolo de
Atlantic a însemnat pentru ei deschiderea spre o rută comercială nouă. Din acest punct de
vedere se poate vorbi de "descoperire".
Termenul de "descoperire" a fost şi este insuficient pentru a reflecta evenimentele
petrecute. Când spaniolii, portughezii şi italienii au venit în America au descoperit că
terenurile erau populate de oameni care ar fi venit de undeva. Neştiinţa originii acestor
locuitori i-a perturbat şi mai mult pe europenii ajunşi pe noile teritorii.
Secolul al XV-lea se caracterizează prin confuzie şi mari schimbări. Se doreşte
cucerirea de noi teritorii cu mari resurse politice, economice, culturale şi geografice.
Principala preocupare a momentului este Orientul. La acel moment Europa a fost conştientă
de existenţa unui alt continent, însă necunoaşterea realităţii şi fantezia au condus către
imagini distorsionate şi viziuni utopice. Confuzia în ceea ce priveşte marea descoperire
făcută de Columb şi echipajul său,aceasta constă în dificultatea de a nominaliza teritoriile
descoperite deoarece nu se ştia cu exactitate dacă sunt Paradisul pământesc sau teritorii
indiene, chineze sau insule necunoscute. Indiferent de ceea ce ele reprezentau la momentul
descoperirii, aceste spaţii au reuşit să pună o amprentă importantă asupra tradiţiei ştiinţifice
şi religioase a Occidentului.
În secolul XV, imaginaţia europeană a fost, de asemenea, preocupată de locaţia
Paradisului pământesc. Acesta ar trebui să fie într-o locaţie exotică şi mare. În scrisorile şi
poveştile sale, Cristofor Columb şi A. Vespucci, cred că au ajuns la un teren care poate fi
paradisul. Şi astfel toată lumea vrea să scape de societatea europeană de nesuportat şi să
ajungă la Eden.
Căutarea paradisului pământesc reprezintă o idealizare a societăţii. Datorită
schimbărilor survenite de-a lungul timpului în istorie, oamenii au încercat să se refugieze
într-un spaţiu mistic, în care să găsească liniştea şi pacea de care societăţile trecute şi actuale
au nevoie.
Din totdeauna omul a visat la trecerea din timpul uman la eternitate. Eternitatea
reprezintă idealul pentru fiinţa umană. Protagonistul romanului, Cristofor Columb a sperat în
găsirea paradisului unde vor fi iertate toate păcatele şi unde v-a găsi viaţa veşnică.

32
 Cristofor Columb în “Paradisul pământesc”
Deşi pentru societatea contemporană aceste aşteptări sunt utopice, putem considera
că ele încă reprezintă un ideal pentru om. Conform dogmelor creştine, viaţa veşnică şi
eternitatea se regăsesc în Paradis, acesta este un loc în care se poate ajunge doar spiritual şi
nu fizic.
Maxima repetată de Nietz pe parcursul romanului „Ceea ce nu te omoară, te face
mai puternic” simbolizează o amprentă puternică asupra vieţii amiralului care trebuie să
învingă diverse obstacole în viaţă pentru a-şi atinge scopul propus.
Columb este cel care înţelege consecinţele întoarcerii la paradisul pământesc, locul
în care trupurile devin eterne. Dacă moartea dispare, atunci dispare şi frica, păcatul şi vina.
În Occidentul medieval, conform viziunii prezentate în cartea lui Posse, sentimentul
obsesiv de vină era impulsul cel mai important care determina maniera de a gândi, modul de
a se comporta al societăţilor şi al indivizilor din societatea în cauză. Cum Paradisul este
locul fără de moarte, păcat sau frică, acesta devine scopul unic din viaţa Amiralului, sfârşitul
păcatului semnifică recuperarea inocenţei şi a liniştii mult dorite de navigator.
Personajul Cristofor Columb a fost creat după o imagine nietzschiană foarte
convingătoare şi reală. Amiralul a reuşit să-si atingă scopul, a intrat în Paradis, a atins
condiţia de superom, însă greşeala şi eşecul său au fost că nu a reuşit să aducă umanitatea
din jurul său în Paradis.
În plus Abel Posse construieşte o imagine a lui Columb care nu este revers al
originalului ci doar o extindere a celei din istoria oficială. Columb al lui Posse este
anacronic un argentinian, chiar autorul menţionând asta într-o notă de subsol:

33
 “Columb, ca majoritatea argentinienilor, este un Italian care învăţase spaniola.
Limba lui era în mod necesar bastardă, fără structură, plăcută până peste poate şi
explicativă ca aceea care abundă în literatura din provincia Río de Plata. Columb spunea
piba, bacán, mishiadura, susheta, cuvinte care astăzi se mai păstrează doar în tangouri şi în
poeziile argoului periferiei, numit lunfardo. În legătură cu Beatriz de Araña, la Cordova, şi-
a însuşit şi cunoscutul ché” 30.
Abel Posse comprimă cele patru călătorii ale lui Cristofor Columb într-una singură,
cu scopul de a insista pe importanţa personajului, pe faptul pe care acesta îl va înfăptui. De
asemenea Posse urmăreşte expunerea şi evidenţierea trăsăturilor pe care Europa şi în special
Spania le are la acel moment. Folosind tehnica narativă de accelerare a timpului, romanul lui
Posse rezumă evenimentele istorice şi ca o consecinţă a recurs la anacronism, la denaturarea
discursul istoriografic tradiţional cum este caracteristica noului roman istoric
hispanoamerican.
Imaginea finală a lui Columb în Câinii Paradisului este ambiguă. Pe de o parte
pasivitatea sa duce la pierderea calităţilor unui superom şi astfel se ajunge la pierderea şi
distrugerea scopului său de a atinge absolutul. Pe de altă parte se poate considera că starea
delirantă în care se află Columb în roman se datorează trecerii într-o altă dimensiune, în
paradisul mult dorit. Deşi aceste stări ambigue, dezorientarea şi permanenta criză în care se
află navigatorul sunt prezente pe tot parcursul romanului. El doreşte astfel să-şi depăşească
această condiţie şi singura lui salvare este Paradisul.
În secvenţele finale ale romanului, Cristofor Columb este îmbătat în lumea lui, se
dedică total stării euforice creată de presupusa descoperire a Paradisului pământesc. Dacă
indigenii au agreat starea indusă de Columb şi s-au arătat interesaţi de convieţui în această
atmosferă paradisiacă, echipajul Amiralului au văzut transformarea ca pe o nebunie făcută
de un Columb nebun şi mistic. Toate aceste schimbări au dus la eşuarea scopului primordial
al lui Columb şi astfel ideea de Paradis pământesc s-a destrămat.
Cristofor Columb se întoarce în Spania încătuşat şi înfrânt, cea mai mare surpriză
de care acesta are parte este atunci când observă anunţurile comerciale precum “United Fruit
Co., Banco Santángel & Hawkins Ltd. sau Hostel Castilla”. Aceste inscripţii dar şi
dezvoltarea arhitecturală pe care oraşul a căpătat-o îl bulversează pe navigator. Columb se
întoarce astfel la dura realitate. Amiralul nu numai că i-a contact cu realitatea la întoarcere
dar este răpus şi de boală şi spre surprinderea lui ajutorul său de bază, regina Isabel murise.
Singura scăpare a lui Columb este moartea. Deşi acesta şi-a dorit din răsputeri să găsească
30
Ibidem 10, p.84.

34
nemurirea, a ajuns la punctul în care unica soluţie o reprezintă tocmai lucrul de care s-a ferit
atât de mult – moartea.
În urma analizei personajului Cristofor Columb din romanul lui Abel Posse, se
poate considera că acesta a fost complet inventat, a recurs la recrearea figurii Amiralului
însă de fapt nu a dezvăluit nimic cititorului.
Folosind anacronisme, paralele între Lumea Veche şi Lumea Nouă, construcţia
personajelor şi vocea naratorului omniscient, scriitorul argentinian redă o imagine a
evenimentelor şi a lumii ce nu îi este personală. Acesta crează un univers ficţional coerent,
cu personaje autonome şi reale şi o logică foarte clară.
În concluzie, putem spune că romanul Câinii Paradisului este o creaţie care
demistifică personalitatea istorică al lui Cristofor Columb, care la rândul său, desacralizează
alte personaje din istoria cuceririi Americii. Fraza finală „Cel puţin era paradis”
simbolizează incapacitatea Europei de a înţelege America.

35
 CONCLUZII

Câinii paradisului este un roman de o uriaşă valoare literară, similară invenţiei sale,
deşi neuniform în stil şi structură narativă. Urmăreşte în principal demitificarea /
demistificarea Descoperirii, cu frivolitatea carnavalească adesea folosită de scriitori de pe
acel continent, prin parodie, ironie, grotesc, sex, sau ridicol, care să justifice cumva
perturbarea lor socială31.
Descoperirea Americii a venit între confuzie, aşteptare şi utopie, pe de o parte dar
în acelaşi timp între distrugere, contradicţie şi speranţă. Datorită acestor elemente, literatura
a dezvoltat de-a lungul a patru secole o multitudine de opere cu diferite tendinţe, în căutarea
unei cosmologii care să se plieze unui continent haotic şi plural, începându cu ce-a de-a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, când se începe mitizarea cu elementele cele mai intime
şi deosebite (indieni, junglă şi credinţele străvechi). Poporul hispanoamerican se simte atras
de această lume pe care europenii au recreat-o începând cu secolul al XVI-lea.
Deşi cucerirea şi colonizarea Americii a avut atât elemente pro cât şi contra,
întotdeauna intenţia a fost una serioasă şi în literatură şi în istorie. Descoperirea Lumii Noi
se consideră cel mai important din Europa după venirea lui Hristos şi trebuia valorificat la
justa sa valoare. Pe de o parte se apără evanghelizarea şi dispersarea culturii, pe de altă parte
este acuzată prezenţa Inchiziţie, alocarea de indieni şi sclavia. Toate aceste schimbări au dus
la apariţia noului roman care a revoluţionat stilurile şi structurile narative,limbajul a oscilat
între realism şi fantezie, ce a dus la apariţia unor tendinţe neobaroce în naratologia hispano-
americană. Umorul, ironia, grotescul şi parodia au fost protagoniste în romanele scriitorilor,
fără ca aceasta să ducă la dispariţia tulburărilor sociale sau a dramei umane din romanele
naturaliste şi realiste din perioada anterioară.

31
Sarduy S., América latina en su literatura, Mexic, 1972. p.175.
 Exagerarea, anacronismul, carnavalescul, limbajul obscen sau select, poetic sau
vulgar, desacralizările şi miturile crează fabule în spatele cărora se ascunde drama
americană.
Realismul intraistoriei se pretează la o credibilitate ce ne face să punem la îndoială
documentul, mai ales atunci când este vorba de un personaj precum Cristofor Columb a
cărui viaţă este necunoscută în unele aspecte. Dar el nu reprezintă singurul personaj
important al romanului Câinii paradisului, regina Isabel fiind şi ea protagonistă în
descoperirea noului continent. Abel Posse scrie romanul de comedie, deşi în spatele ficţiunii
şi a grotescului se ascund adevăruri triste, autorul fiind cel care cunoaşte istoria precum un
specialist şi de aici jocul cu ambiguităţile, contorsiunile intraistorice şi insolenţele sale.
În ficţiunea lui Posse istoria dispare fără a se da importanţă, fără interes asupra unui
document oficial, dezvoltând în schimb un concept estetic imaginativ şi ludic.
Desacralizarea mitică a scriitorului hispanoamerican răspunde faptului că toată
literatura implică în mod inerent o critică, un protest sau o revoltă.
Abel Posse face parodia sa fantastică, divertismentul său umoristic despre
convenţiile istoriei oficiale, inclusiv despre literatura realistă a epocilor anterioare. Acesta
încearcă să distrugă pentru a elibera de constrângeri, deşi într-o formă pasageră, pe baza
exagerărilor, laudelor injurioase, erotismului să facă astfel un sarcasm cu tragedia, să
combine vulgarităţile şi intelectualităţile pentru a nega trecutul şi prezentul istoriei.
În romanul lui Abel Posse sunt personaje istorice, evenimente, situaţii, date,
sentimente şi relaţii transformate din realitate în ficţiune. Există o referinţă continuă la figuri
istorice, cronici, jurnale de călătorie, culturi indigene din America Latină, critici, oameni de
ştiinţă şi istorici din trecut şi prezent, a căror origine intertextuală în dinamica narativă
generează o ficţiune credibilă, prin reafirmarea aceastei ficţiuni şi încurajarea punerii în
aplicare a intuitiei, imaginatiei, cunoştinţelor şi ingeniozităţii cititorului.
Romanul reprezintă o adevărată provocare pentru cititor. Un neiniţiat în cunoştiinţe
ale istoriei se rătăceşte în universul creat de Posse încă din primele pagini ale romanului.
Împletirea tuturor elementelor simbolice, noţiunilor istorice şi pasajele erotice sunt un
adevărat labirint pe care cititorul trebuie să-l parcurgă pentru a putea prinde firul poveştii şi
a înţelege momentele importante ale istoriei omenirii redate de autorul argentinian. Pe lângă
informaţiile cu caracter istoric, autorul oferă şi o paletă de caracterizări ale celor două spaţii
importante ale globului, Europa şi America.
Scopul efectului de verosimilitate este de a stabili un conflict între istorie şi
ficţiune, folosind aceeaşi strategie ca istoria, acest lucru este parodia, de a aduce în cele din

37
urmă pe cititor să ia în considerare necesitatea de a rescrie "povestea oficială", în compoziţia
adevăratului trecut al Americii Latine.
Romanul bazat pe fapte istorice, este mai valoros decât istoria pentru că rescrie
evenimente trecute din experienţa colectivă, interpretarea personală a autorului contemporan
şi dă o nouă formă realităţii ficţionalizate, permiţând îmbinarea libertăţii de imaginaţie,
realităţii şi istoriei. Însă pe lângă noţiunile istorice, romanul este presărat de trăsături ale
romanului de comedie, dar în egală măsură este construit ca o pastişă despre marea
descoperire şi căutarea mult doritului Paradis pământesc.
Naratorul prin critica sa asupra istoriei transmite idea că el încearcă să
reconstruiască un trecut şi să redea claritatea unei identităţi hispano-americane, haotică şi
eterogenă. Se poate considera că literatura şi istoria sunt conectate între ele şi se poate
înţelege cursul istoriei din punct de vedere literar. Însă romanele conţin ficţiune şi astfel se
pune la îndoială procesul istoric şi scrierea sa din literatura de specialitate. În plus, literatura
de specialitate reflectă exactitatea istoriei convenţionale printr-un spaţiu discursiv, deoarece
literatura este o modalitate de a investiga trecutul şi de a construi o memorie colectivă.
Câinii paradisului perceput ca o repetiţie a istoriei, reprezintă o contra istorie
critică a Descoperirii, istoria unei cuceriri ce s-a extins în zilele noastre dar care metaistoric
în momentul scrierii se autocontestă: „Foarte puţine lucruri importante au rămas scrise, şi
aşa s-a născut falsitatea esenţială a istoricilor” 32.
Povestea romanului este atât obiectivă cât şi ficţională. O multitudine de date
exacte luate din istoria oficială sunt prezentate într-o manieră ficţională,în timp ce unele date
ficţionale par a fi obiective. Cronologia prezentată de Posse la începutul fiecărui capitol se
aseamănă cu cronologiile făcute de istorici. Această cronologie merge mai departe de istoria
obiectivă deoarece se prezintă o cronologie niciodată expusă: cea a incaşilor şi a aztecilor.
Aspectele metaficţionale sunt prezente când ficţiunea lui Posse reflectă obiectivitate şi
ficţiune istoriografică. Această ficţionalizare a trecutului şi abordarea unui subiect atât de
controversat precum descoperirea Americii sunt necesare scriitorului argentinian pentru
crearea unui ambient magic al istoriei trezind astfel interesul cititorului pentru desluşirea
misterelor trecutului.
Călătoria de descoperire a Americii a avut un rezultat semnificativ şi îngrijorător cu
privire la consecinţele şi crizele pe care le crează. Este o călătorie care ţese realitatea,
misterul, ideologia şi religia, astfel că sosirea spaniolă în America a fost o sursă de
perturbare. În fond, europenii nu au descoperit nimic dar au distrus civilizaţii americane
32
Ibidem 10, p.139.

38
existente. Europenii au văzut în populaţia indigenă temerile, păcatele lor proprii şi lumea
coruptă din care ei provin.
Ciocnirea celor două civilizaţii a implicat incursiunea criteriilor care hrănesc
umanismul european şi anume cele din creştinismul timpuriu şi modernitatea seculară de
mai târziu. Această ciocnire este narată pe un ton evident, plin de umor si chiar ludic, este o
strategie care urmează elementul de carnavalesc, care serveşte pentru a contesta adevăruri şi
clarificări primite şi construite de textele canonice ale istoriografiei oficiale.
Într-un interviu intitulat „Abel Posse - Căutarea absolutului (La búsqueda de lo
absoluto)” al lui Luis Sáinz de Medrano, autorul argentinian, întrebat despre ceea ce a mai
rămas în prezent în America în urma influenţei spaniole, acesta a răspuns:
“Fără Spania şi greşelile ei şi măreţia sa, America ar fi insignifiantă. Îmbrăcându-
ne în tunica Spaniei şi a limbii sale, ne vom îmbogăţi cu o spiritualitate şi o cultură mai
mare” 33.
Imaginea Americii este ca un refugiu pentru europeni. America este un paradis, o
natură neatinsă, cu oameni nevinovaţi şi mari bogăţii, un loc în care europeanul poate găsi o
nouă casă. Toată această imagine idilică creată de navigatorul Columb a fost preluată şi
studiată de oamenii de ştiinţă ai secolului al XVIII-lea şi astfel s-a creat şi imaginea „bunului
sălbatic".
Cucerirea Americii consolidează ideea că omul este proprietar al naturii. Se
modifică şi relaţia cu pământul şi spaţiul. Însă violenţa simbolică a invadatorilor a dus la
distrugerea a imaginilor indigene, mitologiile lor, cultura lor, templele lor.
În urma lecturii romanului putem observa aspecte ce poate erau necunoscute,
precum ambiţiile, frustrările şi eşecurile conducătorilor spanioli, impactul produs de
ciocnirea celor două civilizaţii şi o caracterizare şi o imagine neabordată până acum a
marelui descoperitor Cristofor Columb.

33
Citat preluat de pe site-ul www.cervantesvirtual.com

39
 BIBLIOGRAFIE

1. Posse A.,Câinii Paradisului, Bucureşti, Ed.Nemira, 2005, trad. Ileana

Scipione.
2. Rousseau J. J., Contrato social, Valladolid ,Maxtor, 2008 (în format
electronic pe site-ul www.books.google.ro ).
3. Eliade M., Mituri,vise şi mistere, Bucureşti, Ed.Univers enciclopedic,
1998.
4. Lezama Lima J., La cantidad hechizada, ”Obras completas”, Mexic,
Ed.Aguilar, 1977 (în format electronic pe site-ul www.books.google.ro).
5. Hegel G.W.F, Lecciones sobre la filozofía de la historia universal,
Madrid, ed. Alianza Editorial, 1995, (formatul electronic pe site-ul
www.books.google.ro).
6. Sarduy, S., América latina en su literatura, Mexic, 1972 ( în format
electronic pe site-ul www.books.google.ro ).
7. Spiller R., “Conversación con Abel Posse”, Iberoamérica, nr.2/3,
martie, 1989 (în format electronic pe site-ul www.clubcultura.com ).
8. Site www.buscabiografias.com
9. Site www.cervantesvirtual.com
10. Site www.books.google.ro

40