Facultatea de Litere, Anul I, Rusă – Literatură universală și comparată 

Utopia în opera lui Rabelais 

„François Rabelais... [...] Un călugăr pornit din mijocul franciscanilor – ordin a 

cărui deviză era sfînta ignoranță – ajuns însă curînd un erudit  recunoscut și unul din 

medicii cei mai renumiți ai timpului. [...] O inteligență scăpărătoare și un spirit ironic 

pînă la sarcasm, de obicei retrăgîndu‐se prudent în dosul umorului blajin al snoavei 

populare.  Unul  din  cei  mai  erudiți  umaniști  ai  veacului,  care  a  scris  însă  opera  în 

umila limbă a poporului.”1  

Am  ales  acest  citat  ca  punct  de  plecare  al  încercării  noastre  considerînd  că 

ilustrează suficient de bine, formulă concentrată, personalitatea lui Rabelais, cel care 

eternizat în literatura cultă figurile uriașilor buni din cărțile populare comercializate 

prin  tîrgurile  Franței  secolului  al  XVI‐lea.  De  fapt,  Rabelais  a  făcut  mult  mai  mult 

decît  o  simplă  translare  spre  cult  a  popularelor  cronici  ale  uriașilor.  În  Gargantua  și 

Pantagruel găsim o foarte acidă critică, la toate nivelurile, a societății medievale tîrzii, 

găsim, de asemenea, idealurile Renașterii, totul turnat în formele, uneori picante, ale 

parodiei și comediei. 

Vorbind  despre  idealul  renascentist,  ne  vom  opri  asupra  unui  episod  din 

Gargantua,  cel  al  întemeierii  „mănăstirii  din  Telem”2,  Thélème  în  originalul 

 Ovidiu Drîmba, Rabelais, Editura Tineretului, 1962, p. 5. 
1

  Am  folosit  François  Rabelais,  Gargantua  și  Pantagruel,  traducere  de  Alexandru  Hodoș,  prefață  de 
2

Nicolae N. Condeescu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993. 

1 
rabelaisian,  răsplata  primită  de  Jean  Spintecătorul  de  la  Gargantua  pentru  serviciile 

aduse acestuia în războiul cu invadatorii conduși de Picrocol. 

Evident,  avem  de‐a  face  cu  o  utopie,  definită,  în  cel  mai  larg  sens  al 

termenului,  ca  o  tentativă  umană  de  a  crea  o  societate  perfectă.  Definița  dată  de 

August Scriban în Dicționaru său acordă paternitatea termenului umanistului englez 

Thomas  Morus3,  care  l‐a  creat  pentru  romanul  său  Utopia,  publicat  în  15164. 

Etimologic,  termenul  este  o  telescopare,  unind  sensurile  cuvintelor  grecești  ou‐topos 

(fără loc, nicăieri) și eu‐topos (loc bun, fericit), rezultînd „locul fericicit de nicăieri”. 

Poate  că  Thomas  Morus  a  creat,  într‐adevăr,  termenul,  dar  nu  a  fost  primul 

care a introdus utopia în literatură. O făcuseră înaintea lui Platon (427‐327 î.e.n.), cel 

care a prezentat cetatea ideală, Altantida, în dialogurile sale Timaios și Critias, apoi și 

Sfîntul  Augustin  din  Hipona  (354‐430),  în  Cetatea  lui  Dumnezeu,  lucrări  pe  care 

umanistul englez le cunoștea cu siguranță, după cum și Rabelais le citise, iar Utopia 

lui Morus nu‐i era nici ea străină eruditului francez. 

Înainte  de  a  discuta  despre  această  abație  trebuie  să  ne  oprim  puțin  asupra 

întemeietorului,  călugărul  Jean  des  Entommeurs,  personaj  pe  care  îl  considerăm  o 

proiecție a autorului însuși. 

Fratele  Jean  este  călugăr  (una  dintre  trăsările  comune  cu  Rabelais,  călugăr 

franciscan,  trecut  apoi  la  benedictinii  „mai  puțin  suspicioși  cu  îndeletnicirile 

cărturărești”5,  devenit  apoi  canonic  la  St.  Maur‐Le  Fossés,  în  Paris6),  dar  un  călugăr 

diferit de ceilalți. Nu este un „iubitor de arginți” și, mai ales, este un personaj activ, 

nu unul contemplativ. Nu are încredere în rugăciuni, ba chiar e foarte sceptic privind 

eficacitatea acestora în luptă. Referitor la aceasta, peste aproape patru secole, un alt 

francez, Napoleon, va spune că „Dumnezeu e de partea batalionului mai puternic”. 
                                                            
3   August  Scriban,  Dicționaru  limbiĭ  româneștĭ  (Etimologii,  înțelesuri,  exemple,  citațiuni,  arhaizme, 

neologizme, provincialisme), Editura ʺPresa Bunăʺ, Iași, 1939. 
4  Titlul complet, în limba latină, al romanului este De Optimo Respublicae Statu deque Nova Insula Utopia. 
5  François Rabelais, op.cit., p. 8. 
6  Idem, p. 11. 

2 
 
Devansîndu‐l  pe  corsican,  fratele  Jean  își  va  pune  nădejdea  în  lemnul  crucii...  la 

propriu,  făcînd  prăpăd  printre  soldații  lui  Picrocol.  Sigur  că  putem  vedea  aici  și  un 

simbol.  Ca  o  paranteză,  în  răsăritul  ortodox  al  Europei,  funcția  apotropaică  și 

exorcistă  a  lemnului  mănăstiresc,  cruce  sau  toacă  e  binecunoscută  (la  ruși  există 

blestemul „lovi‐te‐ar toaca!”.7  

De  asemenea,  numele  personajului  (onomastica  fiind  foarte  importantă  la 

Rabelais)  –  Jean  des  Entommeurs  (apropiat  ca  pronunție  de  anatomie,  din  gr., 

ana+tomein – prin tăiere) – ne duce cu gîndul la profesia lui Rabelais. Considerăm, de 

asemenea, că traducerea sa ca Jean Spintecătorul (Al. Hodoș) este cea mai fericită. 

Numele  abației  create  de  fratele  Jean  este  tot  de  origine  greacă.  Telema 

înseamnă voință, cu sensul de intenție, vrere, mai precis, în perfect acord cu deviza 

mănăstirii, „Fă ce vrei!”. 

În  privința  construcției,  vedem  aici  admirația  autorului  pentru  perfecțiunea 

formelor,  promovată  de  grecii  antici.  O  construcție  hexagonală  (figură  geometrică 

perfectă, inscriptibilă într‐un cerc), avînd toate dimensiunile multiplu de 6. Nu vom 

insista asupra locuitorilor (tineri de ambele sexe, frumoși, buni, inteligenți și cultivați 

–  Rabelais  cultivă  principiul  antic  grec  al  kalokagathiei,  împletire  armonioasă  a 

virtuților fizice și morale), asupra minunatelor îndeletniciri, sau asupra armoniei care 

pare să domnească peste tot. Ne vom opri asupra unui fragment al Pisaniei (aflată pe 

poarta principală a abației: 

Intraţi, toţi cei ce‐n lume, cu dreptate  

Cuvîntul din Scripturi îl tălmăciţi.  

Veţi fi păziţi la noi ca‐ntr‐o cetate,  

Feriţi de răzbunări şi strîmbătate  

Şi de otrava celor rătăciţi.  

                                                            
7  Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, Editura Științifică, București, 1994, p. 241. 

3 
 
 Aici, credinţa dreaptă s‐o zidiţi.  

Să biruiţi în pilde şi‐n cuvinte  

Pe stricătorii legii cele sfinte. 

Din sfînta Scriptură, 

Dreaptă‐nvăţătură 

Veniţi să vă dăm 

Şi toţi să luăm 

Cuminecătură 

Din sfînta Scriptură. 

Rabelais nu s‐a putut abține să nu „cîrtească” puțin împotriva oficialei Biserici 

Catolice.  El  învățase  limba  greacă.  Precizăm  că  această  limbă  nu  fusese  prezentă  în 

mediile intelectuale apusene în Evul Mediu. Abia după cucerirea Constantinopolului 

de către turci, în 1453, profesori greci emigraseră spre Apus, majoritatea oprindu‐se 

în  Italia.  Cu  toată  opoziția  clerului  catolic,  pentru  care  greaca  era  limba  ereticilor, 

acești profesori au reușit să editeze chiar manuale pentru cei doritori. Rabelais a avut 

acces  la  asemenea  cărți.  Cunoașterea  acestei  limbi  i‐a  oferit  accesul  la  originalul 

grecesc  al  Bibliei,  oferindu‐i  posibilitatea  de  a  constata  imperfecțiunile  traducerii 

latinești  din  Apus.  A  militat  pentru  predarea  limbii  grecești  și  a  celei  ebraice, 

considerîndu‐le  ansolut  necesare  pentru  înțelegerea  corectă  a  Noului  și  a  Vechiului 

Testament.  S‐a  lovit  de  opoziția  Bisericii  Catolice,  i‐au  fost  confiscate  cărțile  grecești 

cînd  autoritățile  ecleziastice  au  interzis  clericilor  să  dețină  cărți  în  această  limbă. 

Interdicția  a apărut imediat după ce Erasmus din Rotterdam a publicat Comentariile 

asupra  textului  grecesc  al  Evagheliei  după  Luca,  atrăgînd  atenția  asupra  multor  erori 

de  interpretare  în  textele  latine  oficiale.  Abia  în  1530,  la  insistențele  lui  Guillaume 

Budé,  regele  Francisc  I  va  înființa  Colegiul  Trilingv  sau,  cum  i  se  mai  spunea 

4 
 
Colegiul Regal, viitorul Collége de France, unde se vor studia latina (latina lui Cicero, 

nu latina bisericească, poreclită „latina de bucătărie”), greaca și ebraica8. 

Utopiile  sociale,  ca  cea  a  lui  Rabelais,  au  fost  îmbrățișate  mai  tîrziu  de  unii 

gînditori  care  au  încercat  crearea  unor  utopii  economice,  curentul  fiind  cunoscut  ca 

socialism  utopic.  Românii  au  avut  și  ei  un  reprezentant  al  acestui  curent,  Teodor 

Diamant,  adept  al  lui  Fourier9.  După  cum  aflăm  din  Scrisorile  către  Vasile  Alecsandri 

ale  lui  Ion  Ghica,  Diamant  chiar  a  pus  în  practică  ideile  socialismului  utopic, 

construind un falanster la Scăeni, lîngă Ploiești. 

De asemenea, utopia lui Rabelais l‐a inspirat și pe poetul și ocultisul Aleistar 

Crowley  (1875‐1947),  cel  supranumit  „cel  mai  păcătos  om  din  lume”.  Acesta  a 

înființat, în 1904, o societate esoterică numita Thelema, a cărei deviză era tot... „Fă ce 

vrei!” 

                                                            
8  François Rabelais, op.cit., p. 11. 
9   François  Marie  Charles  Fourier  (n.  7  aprilie  1772,  Besançon,  Franța –  d.  10  octombrie  1837,    Paris, 

Franța)  a  fost  un  filozof  socialist  de  tendință  utopistă  și  economist  francez.  A  realizat  o  critică 

profundă a societății capitaliste, dezvăluind contradicțiile acesteia.  

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_Fourier, accesat pe 28 mai 2019) 

5