Dumnezeu

Dumnezeu pentru perioada Evului Mediu este dimensiunea a orice. El se manifesta in toate domenii, este atotputernic, etern, omniprezent prin excelenta si atat de complex incat nu-L poate reprezenta nimeni. Acesta ar fi punctul de vedere al credinciosului din Evul Mediu. In ce-l priveste pe istoric, care si el e credincios, Dumneszu este o creatie a omului printre multe altele, un produs al istoriei dintr-o anumita epoca, mediu, o traditie culturala, cu diverse caracteristici ale zoneor de propagare dintr-un moment in altul. Denumirea de Dumnezeu apare cu mult inaintea conceptiei de Crestinism, de la latinescu Deus, nume dat generic Lui Dumnezeu in vremea Evului Mediu, care la randui latinescu Deus, driva din grecescul theos provenit dintr-o radacina indo-europeana deiwos, care insemna cel luminos, cel ceresc. Desi numele crestin de Dumnezeu are origine indo-europeana, mare parte din caracteristicile Lui se trag din Biblie, si, prin urmare, din iudaismul antic si din culturile semite ale Orientului Apropiat. In secolul XIII i.Hr. are loc incheiera aliantei intre Moise si poporul evreu condamnat la Exod si Iahve in natura Fiintei, cel care v-a redacta Biblia in sec. IX i.Hr, si care mai tarziu v-a fi insusi dumnezeu. Crestinismul transforma aceasta experienta a lui Iahve, catalogand-o drept dumnezeu mincinos, vazut drept demon. Combaterea Crestinismului a acelui dumnezeu de tip suveran si conducator de osti, intr-un Dumnezeu ceva mai personal, care are grija de partea umana a fiintei, dupa spusele lui Ieremia legea noului legamant, Dorinta crestinului de aprofundare si cunoastere a Lui Dumnezeu, da in istorie cursul mai multor Sinoade Ecumenice care sa stabileasca oranduielie Bisericii. Conciliul de la Niceea, in 325 care dezbate problema Trinitatii lui Dumnezeu in Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Datorita misiunii Mantuitorului iau nastere controverse de natura jertfirii, se pune problema unei religii nascute prin jertfire, astfel acest concept de Jertfire consta in Taina Impartasaniei. La baza crestinismului sta acelasi Dumnezeu, numai ca evrei iau aminte doar de Tora, ce numim noi Vechiul Testament, ei neacceptand venirea lui Mesia inclusiv Noul Testament. Toate aceste controverse dintre crestini si evrei denota interesul si evolutia reprezentarii crestine a lui Dumnezeu.

In fapt, istoria a adoptat aceasta noua imagine a lui Dumnezeu, transformand de-a lungul timpului credintele, riturile, imaginile, institutiile si chiar dogma insasi. Am vorbi aici de o evolutie treptata a crestinului cel din anul 1000, cel al secolului XV-lea.

Dumnezeu in societate In societatea Evului Mediu, cel mai raspandit termen pentru Dumnezeu este dominus Domnul, care face referire la Dumnezeu in general dar uneori doar la Fiul. Prin alaturare s-a folosit si sintagma Dominus Dios, pentru scrieri sunt mentionate anno Domini anul Domnului, conform calendarului Intruparii. Daca pentru perioada Antichitatii Tarzii Dumnezeu era stapanul dominus, I s-a pastrat aceasta titulatura, papa numindu-se slujitor al slujitorilor Domnului, Dumnezeu este regele regilor, iar regii domnesc prin mila Domnului afirmatie din timpul perioadei carolingiene. Pentru perioada feudala, Hristos este cel care conduce armatele la victorie si supune raul vazut drept Diavol, el este cel care Judeca de Apoi. Pentru societatea Evului Mediu se definesc clar doua planuri complementare , cel spiritual si cel pamantesc. In perioada Evului Mediu se observa dorinta capeteniilor bisericesti de intarire a suveranitatii, mai exact de preluare a trasaturilor divine ale Domnului. Astfel Papa devine un Dumnezeu pe pamant cu a infatisare si o atitudine ca atare, impartaseste si binecuvanteaza pe toti cu mana dreapta, poarta ti pontificala. Numele lui Dumnezeu apare si in toponimie, noi zone descoperite, cucerite, PortDieu, La Maison-Dieu, Villadieu etc, institutii, spitale Saint-Espirit, universitati Corpus Christi sau Trinity, politic pacea Domnului. Si procesul juridic este infleuentat de Dumnezeu, este bazat pe aflarea adevarului, cel cu rolul de judecator nu face altceva decat sa arbitreze, lasand pe Dumnezeu sa scoata adevraul la iveala astfel apare si conceptul de duel judiciar.

Stiinta despre Dumnezeu: teologia Teologia in sensul de stiinta apare pentru prima data in filosofia pagana greaca a lui Platon cu sensul de discurs asupra zeilor. Aristotel spune insa ca teologia este intaia filosofiecare se ocupa de divin. Pentru Plutarh este incununarea oricarei filosofii.

Problemele din primele secole care au dus si la Concilile Ecumenice au fost bazele teologiei, toate intrebarile si nelamuririle asupra dogmei si asupra lui Dumnezeu au stat la bazele fondatoare ale teologiei. In ceea ce-i priveste pe pelagieni, doctrina eretica crestina care nega urmarile pacatului originar, sustinand c oamenii pot savarsi binele si fara gratia divina, I se opune Sfantul Augustin, subliniind rolul fundament al gratiei divine, care ii da omului posibilitatea de a obtine prin meritele sale dreptul la mantuire, punand astfel bazele dezbaterii asupra predestinarii si asupra faptelor, care va fi reluata mai ales la inceputul secolului al XII-lea si va incinge spiritele si mai mult in momentul Reformei protestante. Parintii Bosericii dezvolta un discurs teologic argumentat si sistematic nu doar pentru a respinge diversele erezii trinitare, ci si pentru a demonta teorii schismaticilor. Cuvantul theologia n-a fost folosit in primele secole ale Evului Mediu ca atare ci ca doctrina sacra sau sacra pagina. Primul care a folosit termenul de teologie a fost Abelard, scrie un tratat de teologie despre unitatea si treimea divina. Hugues de Saint-Victor da, in al sau Didascalicon, o definitie etimologica precisa a teologiei, care este, un discurs (logos) asupra lui Dumnezeu (theos). Definirea teologiei ca stiinta are loc la inceputul secolului al XIII-lea odata cu scolasticul Toma din Aquino, care aplicau sistematic gandirea lui Aristotel. Teologia incepe astfel sa foloseasca toate instrumentele logicii argumentative cu scopul de a demosntra stiintific existenta lui Dumnezeu, pentru a intelege cum este posibil raul in conditiile existentei binelului suprem. Secolul XIII si XIV ridica mari intrebari asupra lui Dumnezeu, dezvoltand astfel noi ideologii si teme teologice, ca de exemplu averroistiide la Universitatea din Paris, miscare care stat la baza formarii agnosticismului modern. Conceptia despre Dumnezeu a lui Nicolaus Causanus, legat prin intreaga sa formatie intelectuala de obstea Fratilor de la Deventer si de devotio moderna si sustinerea scrierilor lui Dionisie, cu o influenta decisiva asupra teologiei negative cu privire la ireductibilitatea distrantei dintre creatie si Creator. Tratatul Docta ignoranta exprima tocmai aceasta tensiune dramatica intre setea de cunoastere si perpetua recunoastere de catre spiritul uman a propriilor limite.

A crede in Dumnezeu Luand seama de conceptia lui Nicolaus Causanus, Dumnezeu nu este doar Domnul suveran al societatii medievale, nu numai obiectul inaccesibil al discursului rational al
3

teologiei, este si acest celalat diferit si totusi asemanator caruia credinciosul i se adreseaza la persoana a doua in rugaciunile sale sau a carui imagine miraculoasa o saruta. Or, istoria a marcat intodeauna perceptia individuala a divinului, modul in care fiecare crede sa si-l imagineaza pe Dumnezeu si i se adreseaza. Raoul Glaber isi incepe Istorisirile ptrintr-o impresionanta prezentare a crucii, trairile Patimilor, evenimente de la Caderea Ingerilor si pana la Judecata de Apoi, concluzionand ca Dumnezeu este pretutindeni, dar este invizibil. Guibert de Nogent, adopta un ton diferit, el se adreseaza lui DUmnezeu la persoana a doua, pentru a-I marturisi pacatele, cerand iertarea lor. Observam astfel o abordare diferita a lui Dumnezeu de catre cei doi calugari, dar oamenii simpli, credinciosul de rand cum il concepeau pe Dumnezeu. Cunostintele minime cerute credinciosilor si susceptibile de a fi verificate de preotul parohiei se limiteaza teoretic la recitarea Crezului, considerat in cazul acesta o rugaciune, intrebandu-ne daca era o rugaciune a gurii sau una a mintii, un rol esential in timpul rugaciunii il are si crucea, prin atingerea succesiva a fruntii, inimii si umerilor. Dumnezeu este adesea numit, invocat si intr-un mod in care face placere Bisericii, alteori nu fiind injurat si blasfemiat, dar si acestea dovedesc cel putin existenta lui. Cu eceptia catorva averroisti foarte savanti, despre care am vorbit deja nu ni se pare posibil posibil ca la vremea aceea, cineva sa fi conceput o lume fara Dumnezeu, o natura fara Creator si o umanitate lipsita de Domnul sau. Problematica pentru acea perioada nu era lipsa credintei, exact opusul acesteia credinta excesiva care-I facea pe unii laici sa tinda spre desavarsire fara nici un alt factor extern, fiind considerat de Biserica eretici. Important pentru perioada Evului Mediu din punct de vedere al credintei crestinilor fata de Dumnezeu sta marturie participarea intr-un numar mare la Cruciade, Pelerinajele la Ierusalim si pretul ridicat al unor obiecte de cult, o bucata din lemn din Crucea, Relicvele lui Hristos, Coroana de spini etc. De fapt, singura relicva cu adevarat legitima a lui Hristos consta in euharistia, painea si vinul care o data sfintite de preot capata adevarata valoare crestineasca, din aceast ritual facandu-se Sarbatoarea Domnului din 1264. Conform practicii lui Francisc, supranumit si noul Hristos acsta a dus la extrem spre reconstituirea dureroasa a Patimilor, el primind stigmatele. In aceasta perioada si iconografia sufera modificari majore, prin expresia lor cat mai spre realitate, imagini pline de compasiune si traire. Aceste imagini contribuie totusi la a
4

face mai familiara si mai putin abstracta atat notiunea de Dumnezeu crestin, cat si dialectica unitatii naturii divine si a diversitatii Persoanelor care o compun.

Dumnezeu, divinul si ratiunea Fara nici o indoiala, favoarea religioasa prin democratizarea lui Dumnezeu si in general marele succes al crestinismului datoreaza mult accentuarii formelor sensibile si afective. Cu toate acestea studierea teologica a divinului pregatea pentru mai tarziu, in chiar sfera religiosului, repunderea modului radical in discutie a credintei si, pentru a spune totul "moatea lui Dumnezeu. Acestea ni se par a fo cele doua mosteniri importante si contrastante lasate de crestinismul latin medieval istoriei occidentale a divinului.

Bibliografie:

Jaques Le Goff Dictionar tematic al Evului Mediu Occidental, editura Polirom, Bucuresti, 2002