DIMITRIE CANTEMIR- PERSONALITATE DE PRIM RANG A

CULTURII EUROPENE A SECOLULUI AL XVIII LEA

,,Descrierea Moldovei este prima monografie etnografică din Europa ”. Prof.

univ.dr. Gheorghiță Geană”

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost

domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un
mare cărturar al umanismului românesc.

Printre ocupațiile sale dintre cele mai diverse s-au numărat cele
de: enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și comp
ozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl
descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician
berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”( Călinescu , 1968, p.
28)

Dimitrie Cantemir s-a născut pe 26 octombrie 1673 la Iaşi în familia lui Constantin
Cantemir.

Dimitrie Cantemir, gravură, 1734

Mama sa – Ana Bantaş, era descendenta unei familii de boiernaşi, la origine

negustori din Lăpuşna. Deşi analfabet, ştiind numai să se iscălească, Constantin

1
Cantemir a dat o educaţie aleasă copiilor săi Antioh şi Dimitrie. El a invitat în
familie dascăli dintre cei mai instruiţi din ţară şi din străinătate, între care şi pe
călugărul grec Ieremia Cacavelas, teolog poliglot, filosof şi predicator, care
studiase la universităţile din Leipzig şi Viena. Încă în patrie, până la plecarea sa în
calitate de ostatic la Poarta Otomană, Dimitrie căpătase cunoştinţe temeinice. În
afară de instrucţia obişnuită, care era dată pe atunci copiilor de boieri (citire,
scriere şi socotit, unele cunoştinţe elementare de religie creştin-ortodoxă), el mai
studiase limbile slavă, greacă şi latină, teologia ş.a.

În 1688 Dimitrie Cantemir este trimis la Istanbul pe lângă curtea sultanului în

calitate de ostatic. La alt nivel, superior, Dimitrie îşi continuă studiile la
Constantinopol, atât la Înalta şcoală a Patriarhiei din acest oraş, cât şi la diverşi
profesori particulari de formaţie culturală europeană şi orientală. În timpul şederii
sale îndelungate în capitala Imperiului Otoman, Dimitrie a manifestat un mare
interes faţă de istoria, cultura şi civilizaţia orientală, mai cu seamă faţă de cea
turco-otomană. În acest mediu tânărul Dimitrie a studiat filosofia, logica, teologia,
geografia, istoria, muzica, medicina, folclorul, limbile occidentale şi orientale
(turca, persana, araba), desenul şi arhitectura. Aceste cunoştinţe temeinice i-au
permis să elaboreze mai târziu mai multe lucrări dedicate istoriei, civilizaţiei şi
culturii.( https://cantemir.asm.md)

Dimitrie stă ostatic la Constantinopol 20 de ani. învaţă toate limbile vorbite

curent acolo la vremea aceea: araba, persana şi turca, bineînţeles; limbile antice
(greaca, latina); greaca modernă; dintre limbile apusene: italiana, germana şi
ceva franţuzeşte — astfel că, adăugind româna şi rusa, pe care o va învăţa în
exil în Rusia, avem ceea ce se numeşte un adevărat poliglot. Cunoaşte cultura
bizantină, fireşte; cunoaşte perfect cultura islamică, trăind în mediul ei (e
inventatorul unui mod de transcriere a muzicii turceşti. Se mai ştie şi azi în
Turcia că notele muzicale turceşti sunt o invenţie a lui „Cantemiroglu", adică a
fiului lui Cantemir Vodă tatăl); latina şi greaca antică le cunoaşte temeinic din

2
cărţi; cunoaşte ceva şi din cultura apuseană, căci e citit şi frecventează pe
ambasadorii străini: olandez, englez, francez, german...(Djuvara, 2004, p.137 )
Urmele cele mai durabile ale îndelungatei şederi a lui Dimitrie la Istanbul sunt
chiar scrierile sale, Redactarea lor trebuie să-i fi ocupat o parte considerabilă
timpului, fapt neobişnuit pentru un bărbat de rangul său, trăitor în Imperiul
Otoman Desigur că nu este nici primul, nici singurul care cunoaşte atit setea de
putere, cât şi de cultură: marii viziri ai familiei Köprölü şi dragomanii
Mavrocordaţi fac şi ei parte din aceeaşi categorie. Însă astfel de cazuri sînt rare.
În timp ce Dimitrie viseaza să recucerească tronul, un alt demon pune stăpînire
pe el: cel al creaţiei. Dorinţa de a scrie devine o componentă esenţială a
personalității sale. Ceea ce recunoște de altfel şi el, cînd îşi exprimă hotărirea de
neclintit de a încătuşa în lanţurile scrisului. roadele minţii sale104. Rezultatul
este impresionant: aproximativ 2 000 de pagini. tipărite sau în manuscris,
redactate între 1693 şi 1710!

Iar volumul acesta de pagini este departe de a oglindi realitatea, deoarece nu

cuprinde operele care s-au pierdur şi nici titlurile a căror dată de redactare este
nesigură. Performanţa lui în calitate de autor nu rezultă doar din numărul mare
al operelor diversitatea lor, ci se întemeiază şi pe originalitatea acestora. Fiecare
sale reprezintă o inovaţie remarcabilă pentru vremea lui, atît in domeniul
literelor, cît şi în cel al filozofiei sau muzicii. Și fiecare ia naştere dintro bătălie
dată cu limba in care scrie. Pentru a înţelege cât mai bine contribuția operei lui
la cultura română, trebuie să o proiectăm pe fundalul epocii, care înregistrează
cele dintîi încercări de a pune in valoare aptitudinile literare ale limbii sale
materne . Socrul lui, cel care a iniţiat la Bucureşti traducerea integrală a Bibliei
în limba română, nu a fost oare unul dintre cei mai activi înaintaşi pe acest plan?
Ca şi alţi compatrioți ai săi, Dimitrie preia stafeta acestor aspiraţii: dezvoltarea
culturii române, eliberarea ei de dominația exercitată de slavonă şi greacă, limbi
utilizate de elitele ţării lui în secolele precedente El însuşi s-a căznit din greu

3
pentru a-i smulge limbii române cele dintii giuvaeruri literare. Dintr-o
asemenea aspiraţie s-a născut prima carte pe care a publicat-o în timpul vieții-
Divanul. Performanta notabilă din mai multe puncte de vedere română, de către
un autor care-şi petrece cea mai mare parte a timpului in imperiul sultanului. La
Istanbul, Dimitrie foloseste două limbi: turca, limba stapinilor de la care
aşteaptă tronul, şi greaca, limba Bisericii şi a lumii lui spirituale. Scrie însă în
limba română, pentru că este insufletit de dorința de a aduce o contribuție la
«slava şi vredniciia moldovenescului nostru neam-n, încât cineva să poata
exclama: -Flori s-au deschis în pământul nostru! În această stare de spirit a
elaborat Istoria ieroglifică, roman rămas în manuscris. Când işi propune însă să
se măsoare cu gindirea filozofică, intimpină destule greutăți, ceea ce explică
alegerea latinei pentru redactarea lucrărilor din acest domeniu. Preocupările de
ordin intelectual ale lui Dimitrie în anii petrecuţi la Istanbul acoperă un domeniu
poate și mai extins. Și, ca și plănuiește cum o asemenea performanță nu ar fi
fost suficientă. Dimitrie mai și un tratat de muzică, pe care-l va scrie în turcă.
Capacitatea aceasta de simultan experiente intelectuale cu totul diferite li
permite să asume rolul de ziditor al culturii naţionale, aducindu-şi în același
timp contribuţia şi la cultura acoperă un domeniu poate şi mai extins. Este greu
de ştiut cu precizie dacă unele lucrări redactate ulterior în Rusia - precum Istoria
Imperiului Otoman, de pildă - s-au conturat în acest interval, cum sugerează unii
specialişti. Oricum ar sta lucrurile, dacă însumăm toate scrierile ce datează
incontestabil din perioada şederii în capitala de pe Bosfor, opera principelui se
dovedeşte a fi încă de pe acum deosebit de prolifică. În plus, ea îi oferă
cititorului o mărturie despre un spirit aflat în necontenită fierbere şi, prin
aceasta, o oglindă a profilului său intelectual.

Anul 1698 marchează debutul său ca scriitor, odată cu publicarea cărții intitulate
,,Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea”, al cărei subiect gravitează în
jurul confruntării, în faţa tribunalului raţiunii, dintre două concepţii opuse

4
despre viață. Una este incarnată de înţelept, paznicul valorilor fundamentale ale
creştinătăţii, care propovăduieşte pioşenia. După el, existenţa nu este decît o
iluzie, ca şi fericirea, pe care ființa omenească încearcă cu disperare să o obţină.
Împotriva ispitelor cărnii, Înţeleptul sugerează salvarea prin asceză, singura cale
de mîntuire a sufletului. Perspectivă refuzată de interlocutorul său, Lumea: fără
a contesta dogma învierii din morţi şi a vieţii eterne, Lumea se îndoieşte de
imortalitatea sufletului. Dacă nu există nici o certitudine cu privire la viaţa de
dincolo, se întreabă ea, nu ar fi mai bine să ne desfătăm cu plăcerile lumeşti şi
să îmbinăm devoţiunea cu bucuria de a trăi? Apărător al dogmei, Înţeleptul nu
acceptă nici o concesie. Lumea este opera Domnului, care a conceput-o ca pe o
încercare, un «purgatorium» pentru fiece fiinţă omenească. De aceea trebuie să
ne păzim permanent de orice tentație dăunătoare. Cind Lumea pretinde şase zile
de muncă şi o zi de odihnă şi destindere, înţeleptul ripostează că fiecare clipă
trebuie trăită într-o neîntreruptă devoțiune

Oricum ar fi stat lucrurile, schimbarea radicală de atitudine spune multe despre

personalitatea autorului care, la cei 25 de ani ai săi, este deschis la toate
influentele dar şi frămîntat de contradicții.

Istoria ieroglifică

În 1704 sau 1705, Dimitrie se angajează într-o nouă aventură: după eseurile
teozofice şi filozofice vine rindul scrierilor literare. Timp de opt luni compune
un roman denumit Istoria ieroglifică. Voluminosul text, împodobit ici şi colo cu
propriile desene, nu va părăsi sipetul în timpul vieţii sale și nu va putea în
consecinţă să joace vreun rol literar direct. Va fi tipărit abia în secolul al XIX-
lea, iar publicarea tardivă va fi cu atit mai păgubitoare pentru evoluția literaturii
române cu cit la data scrierii sale literele româneşti nu dispuneau decit de un
5
singur model laic de scriitură narativă: cronicile istorice. Dimitrie se lansează
aşadar într-un proiect mai ambitios, care să-i pună în valoare cunoştinţele şi
talentul. În întregime codificată, lucrarea nu are limpezimea vechilor cronici. Se
poate însă lăuda cu o altă calitate, care ţine de veşmîntul ei artistic, inspirat din
barocul european, împodobit în stil oriental.

Se poate observa şi că autorul scrie acum din nou in limba română, ca la

începutul activității sale, cind a scris Divanul. Latina se dovedise indispensabilă
în domeniul analizei filozofice, pentru că limba română nu dispunea încă de o
terminologie adecvată. Cind vine însă vorba să înnoade itele intrigii, Dimitrie
regăseşte încrederea in limba lui maternă şi îşi asumă din nou rolul de
destelenitor al câmpului literar. Populat de animale reale şi fantastice care-şi
dispută cu înverşunare puterea în jungla, romanul emană o atmosferă
enigmatică. Vina epică a povestirii se articulează in jurul a două momente-
cheie: marele conclav al animalelor, care se întrunese pentru a-şi alege regele, şi
vinarea Inorogului, asupra căruia se focalizează ura majorității sălbăticiunilor
singeroase. Mesajul romanului, in care forfotesc simboluri antice şi medievale,
orientale şi europene, ar fi riscat să rămină neînţeles dacă autorul nu ar fi avut
grijă să introducă la sfirsit o cheie pentru descifrarea codurilor. Măştile pot
astfel să cadă şi, în spatele înfăţişării animalelor, descoperim personaje reale,
începînd cu Inorogul. care-l întruchipează pe autorul însuşi. A dobitoacelor
monarhie are toate atributele societăţi politice a epocii, mai exact ale adunării
care a avut loc, in 1703, lângă Adrianopole, pentru a-l desemna pe noul
domnitor din Moldova. Dat la o parte. Dimitrie înregistrează un eşec deosebit de
usturător, pe care-l vom evoca atunci când vom vorbi despre traiectoria lui
politică și pe care-l depăşeşte revärsindu-şi amărăciunea în această
fantasmagorie literară. Este pentru prima dată când Dimitrie işi întoarce privirile
spre scena politică recurgând la forma românescă. Dacă pînă acum se aflase in
sfera ideilor inalte, preocupat de grija pentru lumea cereasca, frământat…

6
 Cartea științei muzicii

Pentru a înţelege mai bine de ce Evropa putea să-i pară mică şi îndepărtar
autorului Istoriei ieroglifice, este suficient să răsfoim tratatul său despre muzică.
Kitab-i ilm-i musiki [Cartea ştiinţei muzicii), lucrare singulară, care ne cufundă
chiar lumii otomane. Rămas în manuscris, textul nu are nici o menţiune care să
ne permită să-l datam; tot ce putem spune este că a fost redactat in timpul
sederii lui la Istanbul. Dintre toate lucrările sale, tratatul demonstrează cel mai
bine profunda lui cunoas societăţii otomane, a cărei sensibilitate artistică şi-a
însuşit-o in intregime. întîlnit deja pe Dimitrie jucind rolul unui -Orfeu- pe
lângă Sublima Poartă. Iată îşi completează pregătirea de instrumentist virtuoz cu
o lucrare didactică ce-i permite să facă dovada talentelor lui de teoretician.
Tratatul este scris in limba turcă. Dimitrie, care a scris deja lucrări în latină şi în
română, dobindeşte acum un nou titlu de glorie: cel de creator care-şi aduce
contribuția la cultură. Opera lui muzicală cuprinde două părți: tratatul propriu-
zis şi o culegere de melodii otomane, dintre care mai multe sint compoziţii
originale. Tratatul se adresează cunoscătorilor, în special muzicienilor pe care
autorul i-a intilnit şi format personal. El dă impresia unei lucrări de mare
anvergură pentru un autor de la începutul secolului al XVIII-lea, impresie
confirmată de specialiştii în muzica otomană. Fără ajutorul lor, ar fi greu să
înţelegem explicaţiile de ordin tehnic şi terminologia extrem de sofisticată a
lucrării. Autorul relatează controversele pe care le-a avut cu artiştii vremii sale
pe temele complexe ale interpretării. İşi exprimă explicit poziţia, îşi susţine
propriul punct de vedere şi pune la rindul lui noi intrebări. Se comportă ca un
maestru incontestabil al artei pe care o practică.

Luările sale de poziţie în dezbatere intervin intr-un moment crucial pentru

evoluţia muzicii otomane. Aceasta din urmă îşi căuta propria cale, specific
turcească, incer- cind să se desprindă de indelungatele ei tradiţii persane. Deşi
ea se putea mindri cu o bogată experienţă practică, li lipseau bazele teoretice.

7
Prin tratatul său, Dimitrie se străduie să umple această lacună şi să armonizeze
teoria cu practica, in scopul declarat de a întemeia o teorie -nouă, deosebită de
cea veche Principala noutate a tratatului constă în sistemul de notatie alfabetic al
literelor arabe şi turcești, care reprezentau 33 de sunete diferite. Mândru de
invenția lui. autorul işi laudă meritele. Grecii, aminteşte el, au utilizat un sistem
aproape similar. dar care nu cunoştea notaţiile măsurii şi ale ritmului. Europenii
şi ruşii au luat in calcul tocmai necesitatea de a nota ritmul, însă ei nu cunoşteau
muzica orientală ,Doar sistemul propus de el, insistă Dimitrie, corespunde cu
precizie specificului acestei muzici. Mai mult: nu doar corectează erorile
celorlalte sisteme, ci rămâne deschis la îmbunătățirile pe care le vor aduce [cei
ce vor veni după el". În plus, lucrarea trebuie să corespundă necesităților
învățământului muzical, ea este un fel de sprijin , spune dânsul în slujba celor ce
doresc să pună în pracrică știința muzicii ,,pentru a atinge desăvârșirea”.

Remarcăm importanţa acordată de el raţiunii în abordarea sa teoretică: doar a

poate deosebi compoziţia muzicală de cîntecul păsărilor, oricât de dulce şi duios
ar fi. Capacitatea de a raţionaliza este cea care îngăduie pătrunderea în «oceanul
ştiinţei muzicale, domeniu cu posibilităţi infinite, pe măsura combinaţiilor de
note şi de ritmuri.

Mai notăm şi cîteva asocieri interesante: el compară legile după care se conduce
compoziţia muzicală cu mişcările şi cu armonia corpurilor cereşti sau găseşte
analogii între ştiinţa muzicii şi cea a medicinei: «Aşa cum se face disecţie [...]».
scrie dinsul, tot aşa [...] am explicat canoanele şi am desluşit regulile 140, Este
oare Dimitrie mai novator în consideraţiile lui despre clasificarea sunetelor sau
în definirea regulilor măsurii şi ritmului? Este extrem de greu să evaluăm
originalitatea şi importanţa contribuţiei lui fără să ne raportăm la opiniile
specialiştilor în materie. Or, aceştia nu şi-au spus încă ultimul cuvînt. Pentru
unii, tratatul lui Dimitrie, este primul tratat muzical turcesc şi cel mai important
din secolul al XVIII-lea. Pentru alţii - dar ideile lor nu sînt ireconciliabile -, el

8
nu ar fi influenţat dezvoltarea muzicii orientale, pentru că s-a perimat foarte
curînd. Rămasă mult timp în manuscris , opera nu a pătruns probabil decît într-
un cerc foarte restrâns de cunoscători, ca şi culegerea muzicală ce însoţeşte
tratatul. Doar cîteva compoziţii par să fi fost interpretate şi transmise pe cale
orală. Cu ocazia unei vizite la Istanbul, în 1750, Charles Fonton avea să observe
totuşi marele succes» al muzicii compuse de Dimitrie, «care este şi astăzi
ascultată cu mare plăcere. În 1781, orientalistul italian Toderini, care efectua la
rîndul său o călătorie în Imperiul Otoman, a avut ocazia să-i asculte pe câţiva
«cunoscători vorbind despre <melodiile turcești ale lui Cantemir. O teză
incitantă a fost lansată mai recent: aria Dervişilor care ar fi inspirat muzica unei
secvenţe din baletul Le gelosie del serraglio şi din opera lui Mozart intitulată
Răpirea din Serai ar fi fost o compoziţie semnată de Dimitrie. Fără îndoială că
este vorba de o exagerare. Se pare mai curind că, aşa cum a arătat George
Ciorănescu, rolul principelui s-ar fi limitat doar la transcrierea piesei, ceea ce nu
înseamnă o contribuţie originală, însă una importantă totuşi pentru păstrarea şi
difuzarea ei în lumea muzicală.

Astfel de preocupări dezvăluie o dimensiune impresionantă a personalității

principelui. Pasiunea lui pentru muzică este atât de mare încât, atunci cînd se va
afla în Rusia. departe de locurile unde a fost celebrat ca un Orfeu al Porţii, va
inventa un fel de sonometru, capabil să indice fără eroare şi fără nici un ajutor al
coardei apăsate [...] locurile de unde trebuie să provină tonurile pline şi
semitonurile .

Descriptio Moldaviae şi Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor

Academia din Berlin va juca un rol hotăritor in geneza celor două opere
majore ale lui Dimitrie privitoare la societatea românească: Descrierea
Moldovei (al cărei titlu original in latină este Descriptio Moldaviae), o
prezentare geografică, politică istorică a principatului moldovean, şi Istoria

9
moldo-valaha (în latina, Historia moldo -vlachica), o operă de crudiție despre
originile românilor din Moldova, Muntenia şi Transilvania. In Istoria moldo-
valahă, Dimitrie mărturiseşte că unii priiatini streini», mai ales cei de la
Academia berlineză. I-au indemnat nu numai o dată sau de două ori, ce de mai
multe ori să scrie o istorie a compatrioţilor săi

Så se fi avântat el oare datorită lor în scrierea acestor lucrări? Aşa cred unii
dintre biografii săi. Alții consideră că proiectele existau deja pe masa lui de
lucru și că îndemnurile academice nu au făcut decit să-l încurajeze să le ducă la
bun sfîrşit. Este greu de spus. În schimb, este limpede că Descrierea Moldovei şi
Istoria moldo-valahá sunt complementare şi îl preocupă concomitent pe
Dimitrie : putem aşadar accepta ideea că au fost scrise aproape în acelaşi timp.

Încheiat în jurul anului 1716, opusculul intitulat Descrierea Moldovei are

drept scop principal să ofere o imagine clară şi sintetică a principatului
moldovean, conform unui plan în trei părți: o parte consacrată descrierii
geografiei, unde sint prezentate relieful, bogăţiile şi organizarea administrativă a
țării; partea a doua se ocupă de politică, descriind pe larg forma de guvernămînt,
ceremonialul de la curtea domnească, armata, justitia, finantele, clasele sociale
și politice, obiceiurile; iar ultima parte este consacrată religiei și culturii,
cuprinzând un capitol despre limba şi literatura moldoveană.

Aici apare și legenda întemeierii Moldovei, prin așa numita vânătoare rituală.

,, După ce au trăit acolo, cu legile și regii lor, vreme de câteva veacuri, apă-
rați de greutatea locurilor, pînă la urmă, pe la anul Domnului < >, cum îşi
dădeau seama că-i înghesuiește mulțimea locuitorilor, Dragos, fiul Regelui
lor, Bogdan, cu doar 300 de oameni, s-a hotărît să încerce trecerea munţilor
către Răsărit, sub chip de vânător. Pe calea asta a lui, a dat, din întâmplare,
peste un bou sălbatic, numit de Moldoveni 'Dzimbr<u>', si, câtă vreme îl
urmărește, ajunge să coboare până la poalele munților.

10
 Apoi, cum o capaucă de vânătoare la care ținea mai presus de ceilalți
<câini>- pe nume 'Molda', se atinea mai aprig după fiară, aceasta,
înfierbântată, se aruncă într-un râu și este ucisă acolo cu sulitele: dar
cățeaua, / care se ținuse după cea care fugea, chiar şi în ape, este înghițită de
repezile unde ale râușorului. În amintirea ei, Dragoş a dat, prima dată, râului
numele de 'Moldova', locului unde se petrecuseră acestea i-a dat numele
neamului său, 'Roman', iar capul boului sălbatic a vroit să fie însemnul
noului său Principat. După aceea, cercetând vecinătățile, când a aflat
câmpuri roditoare, udate de râuri, cetăți și cetățui întărite, dar lipsite de locui-
tori, el le dă de știre alor săi despre cele ce le-a aflat și-i pofteşte să ocupe un
pământ atît de roditor”. (Slușanschi, 2006, p.31)

Lucrarea este redactată în latină, limba scrisorilor dintre Dimitrie şi cărturarii

străini, mai ales colegii germani - o dovadă în plus că lor le era adresată în
primul rind. A existat proiectul unei versiuni în limba română, dar el nu s-a
concretizat sau, în orice caz, nu a lăsat nici o urmă. Conţinutul propriu-zis
confirmă ideea unei duble orientări, din punctul de vedere al receptării, a cărții.
Cititorii străini, cu totul neştiu- tori în privința realităților moldovene, sint primii
vizaţi: lor li se adresează descrierea minuţioasă a ţării. Dar autorul nu-i pierde
din vedere nici pe compatrioții săi, convins că le va fi de folos ajutându-i să se
cunoască mai bine și să se îndrepte, că este mai bine pentru ţară să fie puse
deschis sub ochii locuitorilor ei mulţimea de păcate pe care le au decît să se lase
înşelați prin lingușiri amăgitoare. Principele înfierează mai ales lenea, aplecarea
spre băutură şi caracterul lor nestatornic. Am putea considera că opinia este
întru totul convențională, venind ea din partea unui mare aristocrat, puţin
înclinat să tolereze slăbiciunile foştilor supuşi, dar lesne cuprins de un usor
lirism cînd evocă cu nostalgie ţinuturile natale: munţii înalți ai Moldovei sint,
spune el, opera unui artist dibaci şi merită să fie la fel de vestiţi ca şi Olimpul.

11
 Membru al Academici din Berlin

Trei ani după instalarea lui pe pămînt rusesc, in timp ce diversele sale proiecte
intelectuale încep să se înfăptuiască, Dimitrie traieste un moment exceptional in
1714, devine membru în Societas Scientiarum Brandenburgica, ulterior
cunoscută sub numele de Academia din Berlin. Renumele proaspăt întemeiatei
societăți savante era departe de a-1 egala pe cel al instituţiilor cele mai
prestigioase de pe continent. Fondată în 1700 la inițiativa celebrului Leibniz,
care va fi şi primul ei preşedinte pină în 1716, ca nu era la acea vreme decît o
palidă imitaţie a Academiei franceze (1635) sau a Societății Regale din Londra
(1662). În plus, functiona practic ca o anexă a Curţii prusace, care controla cu
mînă de fier selecționarea membrilor. Pentru un cărturar din Imperiul Rus, unde
nu exista la acea dată nici un fel de instituție similară, a fi admis intr-o
asemenea societate era însă, în sine, un fapt magulitor. În şedinţa din 31 mai
1714 a secţiunii orientale, Daniel Ernst Jablonski, episcop al Bisericii reformate
şi predicator la Curtea prusacă, dă citire unei scrisori, pe care i-o adresase
Heinrich Friedrich Huyssen, un alt membru al Academiei, aflat in Rusia şi
foarte apreciat pentru faptul că servea drept intermediar între colegii săi și
cărtura ruşi. În ziua aceea, el transmitea dorinţa principelui moldovean de a se
alar comunităţii lor academice şi de a-i oferi rezultatele cercetarilor sale asupra
Orientului, mai ales o istorie completă a împăraților turci cu portretele lor, pe
care, tradusă in latineşte, vrea să o editeze cu observaţii scurte .Academia se
grăbeşte să-l accepte.

Nu trebuie uitat nici că Moldova reprezenta pentru el principatul unde domnise

şi unde spera să revină pentru a prelua din nou friiele puterii. Fără doar şi poate
că speranţa aceasta îl împinge să exagereze prerogativele reale ale domnitorului:
stăpin absolut al ţării, acesta exercită, susţine el, un drept cum nici unul dintre
principii creştini nu mai are în afară de tarul rusesc. Nu e greu să-i ghicim
intenţiile: Dimitrie vorbeşte mai mult de o domnie absolutistă pe care şi-ar dori-

12
o pentru el însuşi decît de cea care exista în realitate. Ca să nu mai vorbim că
astfel de păreri nu puteau decît să împodobească blazonul domnitorilor din
Moldova şi să-i inalte la acelaşi rang cu celelalte capete încoronate ale Europei.

În acelaşi spirit, el zugrăveşte un tablou eroic al istoriei moldovene. După ce

acuză lenea compatrioților săi, pornește a lăuda vitejia lor în războaie. Pentru el,
Țările Române au reuşit să supravietuiască datorită capacităţilor lor militare,
neega- late de alte popoare. Cum altfel s-ar putea explica, se întreabă el, faptul
că grecii, bulgarii, sirbii, ungurii au fost supuşi de cuceritorii musulmani, dar nu
și românii, singurii din partea aceasta de continent care au ştiut să-şi păstreze în
mare măsură autonomia? Aşa s-a născut tema excepţiei româneşti, care va
cunoaşte în viitor multe dezvoltări teoretice. «Dacă moldoveanul are un cal de
soi bun şi arme mai bune, scrie el, «atunci el gîndeşte că nimeni nu-l întrece şi
nu s-ar da în lături să se ia la harţă chiar şi cu Dumnezeu, dacă s-ar putea».
Afirmaţia ilustrează la perfecţie stilul incitant al lucrării. Însă principala ei
calitate constă în bogăţia informaţiilor, datorată impresionantului bagaj de
cunoştinţe livreşti ale autorului şi, mai ales, observării directe a realității, în
special prin prisma experienţei sale ca domnitor. El consideră de altminteri că
acest ultim aspect constituie unul din punctele forte ale cărţii: ,,Cine vrea să dea
o descriere politică a Moldovei trebuie, după socotinţa mea, să cerceteze
înainte de toate chipul în care este cîrmuită, fiindcă noi socotim că în
descrierea acestuia au dat greş chiar şi bărbaţii cei mai învăţaţi.”

Cu totul altele sint ambiţiile lucrării consacrate istoriei moldo-valahe. Metoda

descriptivă utilizată în Descrierea Moldovei lasă acum locul analizei istorice,
care nuanţează observaţiile asupra societăţii prezentului printr-o cercetare
asupra trecu- tului ei îndepărtat. În plus, cercetarea nu se mai referă doar la
Moldova, ci acoperă toate cele trei principate române. Comparativ cu prima
scriere, un opuscul informativ de interes general, noua lucrare capătă un statut
mult mai bine delimitat: avem de-a face cu lucrarea unui istoric, care constituie

13
de altfel şi un act fondator pentru preocupările româneşti de acest gen. Singurul
predecesor de valoare în acest domeniu este Miron Costin, considerat de
moldoveni un adevărat părinte al istoriei, pentru că a făcut trecerea de la cronică
la o scriitură istorică de factură modernă. Însă el nu a reuşit să-şi termine opera;
cum am văzut, acţiunea lui politică a determinat executarea sa la ordinul lui
Constantin Cantemir. Faptul că fiul acestuia din urmă a preluat ştafeta scrisului
istoric pare paradoxal. Dimitrie însuşi era cit pe ce să sfirşească în acelaşi mod,
după ce şi-a trădat şi el stăpinul, pe sultan. Exilul rusesc nu numai că i-a salvat
viaţa, ci i-a şi îngăduit să-şi scrie în tihnă opera literară şi istorică. Miron Costin
remarcase, pe drept cuvânt, că ,,cumplite acestea vremi de acum, izvor de griji
şi suspinuri, nu îi uşurau intreprinderea istoriografică”.

Personalitatea culturală lui Dimitrie Cantemir este unică în tot secolul

XVIII.A fost un spirit de neegalat: sinteză de Orient și de Occident, de
Renaștere și de Iluminism, reunire de Ev Mediu și de Epocă Modernă.

Mai presus de toate însă, Demetrius Cantemirus Princeps Palatinus

Moldavia, a rămas toată viața un om devotat țării sale pe care a iubit-o și a
slujit-o cu toate darurile cu care a fost înzestrat.

Călinescu George-Istoria literaturii române. Compendiu. Editura pentru

literatură, 1968, p. 28

Djuvara. Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

- Ed. a IV-a. –Editura Humanitas, Bucureşti , 2002

Lemny Ștefan- Cantemireştii. Aventura europeană a unei familii princiare din

secolul al XVIII-lea Editura Polirom, Iași, 2010
Slușanschi Dan – Dimitrie Cantemir-Descrierea stării de odinioară și de astăzi
a Moldovei, Editura Institutului Cultural Român, București, 2006

https://cantemir.asm.md/

14
15