S-a născut la Iaşi la 26 octombrie 1673.

Tatăl său şi domnitorul Moldovei, Constantin

Cantemir (1685-1683), pe atunci serdar (comandant de oaste, mai ales de călărime), a participat
la războiul împotriva polonilor, avînd deci, întrucâtva, trecere la curtea domnească. Dimitrie
Cantemir a fost botezat de însuşi domnitorul Moldovei, Dumitraşcu-vodă Cantacuzino (1673-
1674, 1674-1675, 1684-1685). Spre deosebire de fratele său, Antioh, de copil a avut înclinaţie
spre studiu. Dragostea pentru învăţătură a moştenit-o de la Ana, mama sa şi cea de-a treia soţie a
lui Constantin Cantemir, o femeie foarte cultă. A fost încurajat în această privinţă şi de tatăl său,
care, după câte se spun, nu prea ştia să citească şi să scrie. Astfel, pentru a-şi scuti fiul de
umilinţele prin care a trecut din lipsa neştiinţei de carte, a exploatat înclinaţiile acestuia,
neprecupeţind nimic în a-i oferi o cultură desăvârşită. În 1688, Cantemir-tatăl îl aduce la Iaşi pe
Ieremia Cacavela, pentru a se ocupa de educaţia copiilor săi. Teolog grec originar din Creta,
Ieremia Cacavela, un erudit al acelor vremuri, a devenit mentorul lui Dimitrie Cantemir.
Cacavela a studiat la Lipsca, apoi la Viena unde s-a consacrat teologiei. S-a preocupat în mod
deosebit de probleme de politică religioasă. Totodată era atras de aspectele teoretice ale culturii,
de logică, de studiul limbilor „vii şi moarte”, precum şi de istoria acelor vremuri. Era cunoscător
a mai multor limbi: elina veche, greaca bizantină - pe care o prefera - latina, româna şi italiana.
Numeroasele sale scrieri cuprind bogate studii din domenii diferite. Acest savant a fost extrem de
preţuit de către familia Cantemir, Dimitrie Cantemir având să se lase până târziu sub influenţa
ideilor dascălului său. În 1688, pe când avea 15 ani, familia l-a trimis ostatic la Ţarigrad (în
limba română veche Constantinopolul era denumit Țarigrad, adică „Cetatea Împăratului” sau a
„Cezarului”, cu referire la faptul că până în anul 1453 Constantinopolul a fost reşedinţa
Imperiului Roman de Răsărit). Se obişnuia pe atunci ca domnii să îşi trimită copiii ostatici la
Poartă ca o asigurare a loialităţii lor în faţa marelui-vizir şi a sultanului.

Şi-a continuat deci, învăţătura în Fanar, la Academia Patriarhiei Ortodoxe (Marea Şcoală) unde a
studiat, cu profesori de seamă, araba, persana şi turca, limbile apusene (italiana, germana şi
franceza), a asimilat cultura şi literatura bizantină şi islamică, precum şi muzica otomană. În
timpul petrecut la Constantinopole a stabilit legături cu personalităţi diplomatice ştiinţifice şi
religioase din acest oraş. În 1691 s-a întors în Moldova, unde a rămas până în anul 1693 când, în
urma decesului tatălui său, este înscăunat de către boieri domn al Moldovei. A fost o domnie
scurtă, de doar douăzeci de zile, întrucât otomanii l-au preferat pe Constantin Duca.
În urma acestui fapt, Dimitrie Cantemir a plecat din nou la Constantinopole, să studieze. Din
1696, când fratele său, Antioh, a devenit domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir a ajuns
reprezentantul diplomatic al acestuia la Înalta Poartă. Aici, pe lângă învăţătură, a avut parte şi de
o experienţă militară, când armata otomană, în 1697, a asediat o cetate din Serbia. Între 1700 şi
1710 a compus muzică şi a cântat la tamburină la ospeţele marilor dregători otomani.

DIMITRIE CANTEMIR COMPOZITORUL Nu mulţi sunt aceia care cunosc faptul că Dimitrie
Cantemir este inventatorul notelor muzicale turceşti! Astăzi, în Turcia, se ştie că notele muzicale
sunt invenţia lui Cantemiroglu, adică a fiului lui Vodă Cantemir! Notele inventate de Cantemir
erau de fapt literele alfabetului turcesc, iar acest fapt a avut ecou în întreaga lume orientală.
Scriitorul Jean Baptist Toderini relatează: „Turcii datorează lui Cantemir notele de muzică, care
le-a aplicat cel dintâi la cântecele turceşti şi pentru care scop a compus o carte mică, foarte rară”.
Studiul aprofundat al teoriei muzicii turceşti, l-a determinat pe Cantemir să alcătuiască un tratat
pentru elevi şi amatorii de muzică. Despre acest lucru el ne relatează următoarele: „Am compus
o carte mică în limba turcească despre arta muzicii, şi i-am dedicat-o lui Ahmed II Sultanul acum
stăpânitor. Precum am înţeles, amatorii de muzică se servesc până în ziua de astăzi de regulile
puse de mine în această cărticică.” În timpul şederii la Constantinopole, Cantemir a compus o
serie de bucăţi de muzică turcească, unele pentru voce, numite Beste sau Pestade, altele pentru
instrumente numite Peşrevuri sau Pestrefuri.

Printre operele muzicale ale lui Cantemir se află şi cea intitulată Introducere în muzica turcească
scrisă în limba moldovenească. În opera sa, Istoria Imperiului Otoman, Dimitrie Cantemir face
următoarea mărturisire: „Pot să afirm că muzica turcească, prin ritmul şi proporţia cuvintelor este
cu mult mai perfectă decât multe din cele europene.”

DIMITRIE CANTEMIR FILOSOFUL Este de remarcat faptul că Dimitrie Cantemir şi-a

desăvârşit scrierile cu caracter strict filosofic în perioada de tinerețe, deşi preocupările teoretice
generale nu dispar nici la maturitate. Prima sa lucrare în acest sens este: „Divanul sau gâlceava
Înţeleptului cu Lumea sau giudeţul Sufletului cu Trupul”. Lucrarea a fost concepută în anul 1698
şi tipărită la tipografia domnească din Iaşi din porunca lui Antioh-vodă, sub îngrijirea lui Ieremia
Cacavela. Acesta din urmă găsea această operă: „cu retoricesc meşteşug împodobită, adîncă şi
bogată, la dovedirile a vechii şi noei scripturi”.
Divanul lui Cantemir constituie un îndreptar pentru laicii care se pierd în plăceri uşoare şi care
trebuie îndreptaţi spre calea înţelepciunii. Este o critică a moralei lumeşti. El aduce ca exemplu
opoziţia dintre creştinul de rând, sărac şi practicant al virtuţilor şi bogătaşul lacom. O a doua
operă filosofică a principelui o alcătuieşte cea intitulată Sacrosanctae scientiae indepingibilis
imago (Icoana de nezugrăvit a ştiinţei sfinte). Autorul tratează probleme privind facerea lumii şi
istoria ei, despre fenomenele naturale şi puterea noastră de a cunoaşte. Lucrarea scrisă în limba
latină se prezintă sub forma unei conversaţii între două personaje: unul principal, care îl
reprezintă pe făuritorul lumii, un bătrân înţelept, şi un altul, secundar, care este însuşi autorul.
Bătrânul poartă pe piept o oglindă în care putem privi lucruri pe care în mod obişnuit nu le-am
putea vedea şi care reprezintă de fapt ştiinţa sfântă (sacrosancta scientia). Tot în cadrul operelor
filosofice scrise în perioada tinereţii, se situează micul său tratat de logică intitulat
Compendiolum universae logices institutiones (Mic compendiu de logică generală).

A fost redactat în jurul anului 1700 şi conţine o scurtă prezentare a logicii formale clasice, un
memorandum simplu conceput pentru propriul său uz. Cu toate că în prefaţă, autorul dedică acest
manuscris cititorilor începători, lucrarea nu reprezintă o capodoperă a lui Dimitrie Cantemir, ci
înfăţişează principalele teme ale logicii curente. Sunt integrate aici date de filozofie generală,
unele preluate de la dascălul său, Ieremia Cacavela, din lucrarea Institutio logices, precum şi
dintr-un scurt tratat anonim al lui Pseudo-Porfir, Isagoge in veritas cognitionem. Cantemir are
meritul de a fi primul filosof român care a scris un tratat de logică.

DIMITRIE CANTEMIR UMANISTUL

Lucrările de istorie ale lui Cantemir apar în perioada maturităţii lui. El a preluat cultul pentru
civilizaţia antică greco-romană de la umanişti contemporani lui şi nu numai. Umanismul său
apare ca o afirmare a simţământului patriotic, a conştiinţei politice privind unitatea poporului
român. El aduce în operele sale tema latinităţii şi unităţii neamului său, căci locuitorii celor trei
ţări aparţineau aceluiaşi popor. O lucrare extrem de importantă a constituit-o cea intitulată Istoria
ieroglifică, redactată în anul 1705. A fost scrisă la Constantinopol, în limba română. Are un
caracter alegoric, de fabulă. Cantemir defineşte ieroglifia ca fiind un cuvânt de origine elină
pentru „chipuri de păseri, de dobitoace şi de alte jigănii şi lighioi, cu carile vechii în loc de slove
se slujea”. Secretul operei ne este dezvăluit la sfârşit, când aflăm că albinele reprezintă ţăranii
harnici, în vreme ce muştele întruchipează „ciocoimea, slugile boiereşti”, iar trântorii sunt
scutelnicii, oamenii scutiţi de obligaţiile feudale, care prestau anumite servicii boierilor.

Tăunii, îi reprezintă pe curtenii legaţi de domnie, micii proprietari cu anumite îndatoriri militare.
Ne dăm seama din cele prezentate mai sus, că Dimitrie Cantemir ne arată astfel diferitele pături
sociale din ţările române, cu predilecţie ţărănimea, faţă de care principele avea o simpatie
deosebită. Patrupedele îi înfăţişau pe boierii moldoveni, iar păsările pe cei munteni, în fruntea
acestora aflându-se corbii, domnii Ţării Româneşti. Autorul îi reprezintă codificat pe fraţii
Antioh şi Dimitrie Cantemir, respectiv elefantul şi inorogul şi chiar pe dascălul Cacavela sub
înfăţişarea unei privighetori. Istoria hieroglifă reprezintă o scriere de mare amploare, structurată
în 12 părţi, având un caracter de pamflet politic, conţinând totodată idei sociale şi politice proprii
autorului.

O altă lucrare de mare răsunet a lui Dimitrie Cantemir o constituie cea intitulată Descriptio
moldaviae. Se presupune că a fost concepută şi redactată în timpul şederii sale în scaunul
domnesc. Este o lucrare de geografie, predominând însă geografia umană, popoarele cu
moravurile lor. Partea întâi este consacrată geografiei fizice şi conţine şi o introducere cu privire
la vechii locuitori şi la originea romană a poporului şi despre descălecare. Partea a doua are ca
temă orânduirea de stat, descrie ceremonialul de alegere a domnilor, ceremonialul de înscăunare,
de întărire de către sultan, de scoatere din domnie, relatează despre obiceiurile curţii domneşti,
dregătorii, ranguri de boierie, şi obiceiurile poporului român.

Cea de a treia parte, face referire la religie şi şcoală şi atinge mai direct problema latinităţii
poporului român. Tezele susţinute de Cantemir în Descriptio Moldaviae au fost socotite ca fiind
înaintate pentru acea epocă. Istoria Imperiului Otoman reprezintă una dintre lucrările lui
Cantemir care au avut un mare ecou în secolul său şi chiar mai încolo. Victor Hugo scria că
„barbaria mahomedanismului iese în relief de la Cantemir …” Lucrarea a fost redactată în limba
latină în timpul şederii sale în Rusia. Ideea principală pe care o dezbate autorul este de fapt o
proprie teorie privind ciclurile unui Imperiu, anume acela de ascensiune, urmat de o decădere.
Cel care a apreciat foarte mult această lucrare a fost Voltaire, care afirmă următoarele: „Socot că
Demetrius Cantemir s-a făcut ecoul multor poveşti învechite, dar el nu a putut greşi vorbind de
monumente moderne pe care le-a văzut cu ochii şi de Academia în care a fost crescut”. J.
Hammer, autor din secolul al XIX-lea al unei Istorii a Imperiului Otoman, face următoarea
declaraţie: „…Istoria Otomană a principelui Cantemir a ocupat primul rang între lucrările care au
uzurpat până acum în Europa numele de istorie otomană şi a fost o autoritate în tot ce priveşte
evenimentele istorice, moravurile şi limba turcilor.

Nu numai în Rusia, unde a scris autorul, cartea aceasta a trecut drept un oracol, dar şi în
Germania, în Franţa şi chiar în Anglia.” Preocupările lui Cantemir în ceea ce priveşte lumea
musulmană l-au făcut să compună în ultimii ani ai vieţii, câteva lucrări complexe legate de
cultura orientală. În anul 1722 el îl însoţeşte pe ţar în Caucaz, în expediţia condusă de Petru cel
Mare împotriva Persiei. În preziua plecării sale apare lucrarea intitulată Sistema religiei
mahomedane. Tot în perioada de refugiu în Rusia, Dimitrie Cantemir aduce un mare aport
cultural ţării sale natale prin opera în limba română cu titlul Hronicul vechimii romîno-moldo-
vlahilor. Hronicul… reprezintă un tratat critic şi sistematic despre istoria poporului român de la
origini şi până la descălecare, privind evenimentele cronologic, dar în cadrul temei centrale a
continuităţii poporului român în Dacia.

Opera cuprinde două tomuri. Primul conţine o lungă introducere numită Predoslovia structurată
în trei părţi. Cea dintâi este consacrată perioadei în care Dacia apare ca provincie romană, cea de-
a doua perioadei bizantine, iar cea de-a treia, legăturilor românilor cu popoarele migratoare şi cu
statele create de acestea, state slave diverse. Cel de-al doilea mare capitol tratează epoca
întemeierii Ţării Româneşti şi a Moldovei până în vremea autorului.

Dimitrie Cantemir nu se referă doar la Moldova în această mare operă, ci caută să întruchipeze
într-un întreg toate teritoriile locuite de români. Concepţia general istorică a lui Cantemir a avut
la bază concepţia conform căreia istoria unui popor se încadrează în istoria universală şi nu poate
fi altfel înţeleasă.

DIMITRIE CANTEMIR, OMUL POLITIC

La începutul lui noiembrie 1710, Sublima Poartă se găsea în plină efervescenţă. Hanul Crimeei,
Devlet Ghirai sosise pentru întrunirea marelui divan. Printre altele a fost discutată şi problema
Ţărilor Române ai căror domnitori nu mai erau potriviţi vremurilor ce urmau să vină. Astfel,
Hanul, propusese ca în locul lui Constantin Brâncoveanu să fie numit Dimitrie Cantemir.
Sultanul, plecând urechea la sfatul acestuia, trimise după Cantemir. Ajuns în faţa sultanului, este
investit cu domnia şi îmbrăcat cu caftanul cel mare. I-au fost comunicate intenţiile Porţii, şi
anume că Dimitrie Cantemir urma să obţină tronul Ţării Româneşti, domnia sa în Moldova fiind
doar o manevră pentru a nu da de bănuit domnului muntean. La momentul potrivit, Cantemir
avea să fie trimis în Ţara Românească pentru a-l prinde şi a-l trimite la Ţarigrad pe Brâncoveanu.
Neavând încotro, Cantemir a acceptat, gândindu-se să-l anunţe despre toate acestea pe
Brâncoveanu. Dimitrie Cantemir a ştiut să-şi aleagă Sfatul Domnesc dintre boierii fideli familiei
sale, printre care se numărau cronicarul Ion Neculce, mare spătar sau Nicolae Costin, fiul lui
Miron Costin, mare logofăt. Scopul său politic era acela de a întemeia o domnie autoritară şi
ereditară, având în vedere şi tronul Ţării Româneşti, considerându-se îndreptăţit să-l ocupe dat
fiind faptul că era căsătorit cu fiica fostului domnitor Şerban Cantacuzino. Astfel se explică pe
stema sa prezenţa bourului moldav, alături de acvila Ţării Româneşti ca armerie de pretenţie.
Legat de politica externă, Dimitrie Cantemir nu a fost foarte abil. Având o mare admiraţie pentru
ţarul Petru cel Mare a considerat că puterea otomană, în urma înfrângerii de la Zenta (septembrie
1697) era definitiv decăzută, iar Rusia ar fi fost un mai bun protector al Moldovei. Prin urmare,
în primăvara anului 1711, la Luţk, un împuternicit al său ales din mica boierime care îi era fidelă,
încheie cu ţarul un tratat îndreptat împotriva Porţii. La scurt timp apare conflictul ruso-turc în
care se implică şi Moldova. Bătălia decisivă s-a dat pe Prut, la Stănileşti, unde turcii au ieşit
învingători. S-ar fi putut, aşa cum afirmă şi profesorul Neagu Djuvara, dacă ruşii ar fi învins, ca
întreaga Moldovă să fi avut soarta Ucrainei, Georgiei sau Basarabiei. Însă unii dintre marii boieri
şi-au dat seama de politica necugetată a lui Dimitrie Cantemir şi au sabotat pur şi simplu acţiunea
domnului şi întreaga expediţie. În acest sens, marele-vornic Lupu Costache, însărcinat cu
aprovizionarea armatei ruse şi a contingentului moldovenesc a împiedicat această acţiune, astfel
că oştile ruse şi moldoveneşti au capitulat la Stănileşti …de foame! Dimitrie Cantemir, trădător
în ochii turcilor, va pleca în Rusia unde va locui la Harkov, la Moscova, apoi la Sankt
Petersburg, unde i s-a construit un frumos palat.

DIMITRIE CANTEMIR ÎN RUSIA

La 12 mai 1713, Casandra Cantacuzino, soţia lui Dimitrie Cantemir, încetează din viaţă. A fost o
femeie cu o cultură vastă, având calităţi superioare de soţie şi mamă. După moartea sa, Cantemir
trăieşte retras, la Moscova, unde se ocupa, pe lângă lucrările sale, şi de educaţia copiilor săi. În
1714, pentru recunoaşterea meritelor sale de cărturar a fost primit în Academia de la Berlin, care
îl considera “filosof între regi şi rege între filosofi”. În 1721 a fost numit sfetnic intim al ţarului
şi membru al Guvernului. În 1714, la invitaţia ţarului Petru cel Mare, pleacă la Petersburg
împreună cu copiii. Până în ultima clipă a vieţii, fostul domnitor a sperat să se întoarcă în
Moldova, el întreţinând legături cu emigranţii români ori cu boieri moldoveni. Războiul turco-
austriac (1714-1718) a adus multă suferinţă Moldovei, Cantemir apelând la ţar pentru eliberarea
poporului român, în aşa fel încât oamenii să nu sufere. În perioada cuprinsă între anii 1716-1718,
Dimitrie Cantemir întreprinde o vie activitate pentru reocupare tronului Moldovei. El încearcă
să-l convingă pe ţar să înceapă un război nou cu Turcia pentru Moldova şi pentru Ţara
Românească. El vedea în ruşi scăparea poporului românesc. În 1719, fostul domn al Moldovei se
recăsătoreşte cu Anastasia Trubeţcaia, fiica principelui Ivan Iurevici Trubeţcoi, o persoană de o
rară frumuseţe şi foarte educată. Petru cel Mare le-a fost naş celor doi. Activitatea literară a lui
Dimitrie Cantemir continuă şi pe pământul rusesc. În 1716, Ţarul porunceşte să fie tradus şi
tipărit Coranul, iar lui Cantemir îi revine sarcina de a alcătui o lucrare privind religia
mahomedană. Cu acest prilej, el redactează Sistemul religiei mahomedanae. O altă lucrare scrisă
în Rusia a fost Monachorum Physica Examinatio, un tratat politico-social asupra monarhiei.
După terminarea marelui război nordic (cu Suedia), în 1721, Petru cel Mare porneşte în
primăvara anului 1722 o expediţie militară în Persia, la care a luat parte şi domnitorul nostru.
Acolo însă, el a contactat o boală care i-a fost fatală. A fost nevoit să stea la Astrahan câteva
săptămâni sub îngrijirea personală a lui Policala, medicul ţarului. La data de 21 august 1723
Dimitrie Cantemir a încetat din viaţă. A fost înmormântat la biserica Sf. Constantin şi Elena din
Moscova, alături de prima sa soţie. Personalitatea şi erudiţia sa nu au putut să se impună în
societatea rusă de pe atunci. Ţarul Petru cel mare nota în jurnalul său de campanie că Dimitrie
Cantemir „era un om foarte înţelept şi capabil pentru sfaturi.” Mitropolitul Eugenie îl aprecia în
„Dicţionarul scriitorilor laici ruşi” în modul următor: „Acest principe în afară de multe merite
militare şi politice, avea şi calităţi deosebite în lumea ştiinţifică. Academia din Berlin l-a onorat
cu titlul de membru al său, iar împăratul Carol al VII-lea l-a făcut principe al imperiului său.” În
1935, rămăşiţele sale sunt aduse în ţară. Prin lucrările sale de mare valoare, Dimitrie Cantemir a
fost un reprezentant de cinste al integrării culturii româneşti în cultura europeană modernă.