Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1673 - 1723)

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar,
enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.

Viaţa şi cariera politică

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna
Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin Cantemir şi al
Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe
lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

În perioada martie - aprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a
confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-
austriac, a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia să se
convingă de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare, şi-a însuşit întreaga moştenire,
lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind
ales domn.

S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit doi copii, Maria şi Antioh (viitorul poet,
scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 - 1744).

Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat
la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării
de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi
încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare,
adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.

După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat
Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe
Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim
al lui Petru I (Petru cel Mare) şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins
domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.

A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale
se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
 

Dimitrie Cantemir - cărturar

A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de
umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de
dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.

Opere principale

 Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română
şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această
lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie
Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al
lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să
definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică.

 Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica
într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi
metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele
oculte, sacre, specifice Renaşterii.

 Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima

încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele
boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între
două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care
reflectă influenţa poeziei populare.

 Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină
(Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În
această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care
ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi
recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană.

 Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în
română (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea
cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie
Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi
rusă.

 Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia,
la cererea Academiei din Berlin.

Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi:

1. Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor.
Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi
capitalele ţării de-a lungul timpului.
 2. În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut
referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile
prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări.

3. În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite,
care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e
alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu
numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru observaţiile
etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera
cercetărilor sale etnografia şi folclorul.

Alte opere

 Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale)

 Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor)

 Sistema religiae mahomedane

 Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki)

Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor,
concepută în perioada vieţii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane
laice şi religioase, savantul punând în discuţie importanţa muzicii religioase şi influenţarea acesteia de către
muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi
tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată
muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoţit de o culegere de melodii a diverselor
compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în
istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu
(fiul lui Cantemir).

Constantin Brâncoveanu (1654 – 1714)

Călăuzit de credinţă în viaţă şi în domnie a apărat interesele religioase ale românilor şi ale lumii ortodoxe, a
ctitorit lăcaşuri de cult, a tipărit şi răspândit cărţile Bisericii şi, deşi ar fi putut fi cruţat, nu şi-a renegat credinţa nici
în clipele cruntului martiriu.

Sfinţenia domnitorului a intrat în conştiinţa populară şi, pentru jertfa sa şi a fiilor săi, Biserica Ortodoxă Română i-
a canonizat pe Sfinţii Mucenici Brâncoveni.

În 2014, la 300 de ani de la martiriul său, este Anul Brâncoveanu, un omagiu pentru personalitatea marelui
domnitor Constantin Brâncoveanu şi o rememorare a Epocii Brâncoveanu, a faptelor şi personalităţilor care au

marcat-o .

„Slujba mea este să îndur nevoile şi să rabd năpăştile şi chiar să-mi vărs sângele în numele lui Hristos şi al
Domnului nostru Dumnezeu, pentru credinţă”, îi scria domnitorul Constantin Brâncoveanu Ţarului Petru cel Mare
al Rusiei, ştiindu-şi parcă dinainte tragicul sfârşit.
Domnitorul a fost decapitat de la Istanbul în 15 august 1714 după ce în faţa lui fuseseră decapitaţi ginerele şi cei
patru fii. Pentru a fi cruţati, turcii le-ar fi cerut să treacă la mahomedanism, dar au refuzat toţi să-şi renege
credinţa.

„Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa” i-ar fi spus voievodul Brâncoveanu mezinului
de 12 ani, ucis ultimul chiar sub ochii părintelui.

Apărător şi păstrător al ortodoxiei

Constantin Brâncoveanu a urcat pe tronul Ţării Româneşti, la 29 octombrie 1688, când în Europa trei mari imperii,
otoman, rus şi habsburgic, se luptau pentru supremaţie prin cucerirea de noi teritorii şi impunerea propriei religii.

Ţară Românească era ortodoxă şi deşi sub stăpânire turcă nu fusese islamizată, habsburgii impuneau trecerea la
catolicism în teritoriile cucerite. În cei aproape 26 de ani de domnie, voievodul a acţionat cu multă abilitate
diplomatică pentru a apăra interesele religioase ale românilor ameninţate de mahomedanism şi catolicism şi
pentru că păstrarea bunelor relaţii cu Imperiul ţarist însemna de fapt apărarea ortodoxiei.

Strictul, severul şi fanaticul apărător al Ortodoxiei, cum îl numea Nicolae

Iorga, a căutat să formeze un front antiotoman al celor trei Ţări Române,
pe baza unor înţelegeri cu domnii Moldovei şi Principii Transilvaniei.

Voievodul dorea să apere lumea ortodoxă din Balcani şi să păstreze

integritatea ortodoxiei în Transilvania împotriva tendinţelor de
catolicizare, într-o vreme când Biserica Catolică ameninţa adevărata
unitate a neamului românesc şi mulţi dintre unguri trecuseră deja la
calvinism.

Principatul Transilvaniei fusese ocupat de habsburgi şi cedat apoi

acestora de către turci în 1699, iar când habsburgii au impus românilor
trecerea la catolicism, Brâncoveanu a intervenit pe lângă împaratul
Leopold I pentru apărarea credinţei ortodoxe şi pentru că românii să nu
fie forţaţi să treacă la catolicism. În urma demersului sau împăratul a
emis în 1701 două diplome prin care românilor li se dădea, temorar, dreptul de a-şi alege confesiunea.

În apărarea credinţei românilor Brâncoveanu nu era însă singur, întreţinea corespondenţă cu duhovnici, diaconi,
preoţi şi ierarhi din întreg spaţiul ortodox, iar la Curtea Domnească de la Bucureşti erau prezente importante feţe
bisericeşti.

Marele teolog Antim Ivireanul, de origine georgiana, a fost adus la curte la scurt timp după ce Brâncoveanu a
urcat pe scaunul domniei şi a trăit în preajma domnitorului până în 1708 când a fost ales mitropolit al
Ungrovlahiei.

În Ţara Românească a învăţat limba română şi slavona, mesteşugurile tiparului şi gravurii şi i s-a încredinţat
conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti. Prin cele 63 tipărituri lucrate de el însuşi sau patronate de el în
diferite limbi este considerat, alături de Diaconul Coresi - autorul primelor cărţi în limba română, cel mai mare
tipograf din cultură medievală românească.

I-au fost sfătuitori voievodului Brâncoveanu şi Dionisie al IV-lea Sirigul, cel care îl unsese ca domn în 1688, şi mai
mulţi episcopi ai Bisericii greceşti, exilaţi în Ţară Românească, care locuiau la Curtea din Bucureşti şi se luptau cu
cuvântul şi cu scrisul împotriva papistaşilor (pápistă în maghiară înseamnă catolic).

Din 1700 şi până la 1704 la curtea lui Constantin Vodă a fost prezent şi patriarhul Alexandriei Atanasie al II-lea
căruia la plecare Brâncoveanu i-a dăruit tiparniţa arăbească de la Snagov.
Hrisant Notara, devenit patriarh al Ierusalimului în 1707, a fost bun prieten al familiei Brâncoveanu încă din
vremea când era arhimandrit. A trăit şi el un timp la curtea lui Brâncoveanu ca profesor al fiilor săi şi l-a însoţit
între anii 1697-1701 într-o călătorie de studii la Padova şi la Paris pe Radu Cantacuzino, al doilea fiu al stolnicului
Constantin Cantacuzino. Şi după plecarea de la Bucureşti Hrisant Notara a rămas un sprijin pentru familia
Brâncoveanu şi a avut relaţii speciale în plan politic şi cultural cu stolnicul şi cărturarul Constantin Cantacuzino.

Susţinerea şi propagarea ortodoxiei

În anii domniei lui Brâncoveanu, între anii 1688 şi 1714, în Ţară Românească au funcţionat cinci tipografii. La
Bucureşti există deja o tipografie, încă din vremea lui Duca Voievod, şi din iniţiative Mitropolitului Antim Ivireanul
şi a episcopului Mitrofan al Buzăului au fost înfiinţate tipografii şi la Snagov, Râmnic, Buzău şi Târgovişte.

De numele lui Brâncoveanu se leagă în special tipărirea în 1688 a primei ediţii a traducerii integrale în limba
română a Bibliei. S-a numit Biblia de la Bucureşti, traducerea a început în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino
în jurul anului 1682, dar a fost tipărită în timpul domniei lui Brâncoveanu. La traducere au lucrat un grup de
cărturari între care şi fraţii Şerban Greceanu şi Radu Greceanu. Acesta avea să devină în 1693 cronicarul oficial al
domniei lui Constantin Brâncoveanu, scrierea sa cea mai cunoscută fiind intitulată „Începătura istoriii vieţii
luminatului şi preacrestinului domnului Ţării Româneşti Io Constantin Brâncoveanu Basarab voievod”.

Au fost tipărite, tot în limba română, Psaltirea, Sfânta Evanghelie, Molitfelnicul, Octoihul, Liturghierul, Ceaslovul,
Apostolul şi predicile lui Ioan Gură de Aur, sub titlul Mărgăritarele. S-au tipărit în special cărţi pentru slujbele
religioase şi pentru şcolile din Ţară Românească şi din Moldova, dar şi pentru susţinerea ortodoxismului din
Transilvania şi Maramureş, pentru popularizarea teologiei şi a vieţilor sfinţilor şi chiar romane cavalereşti, iar
tipăriturile erau împodobite artistic, paginile aveau frontispiciu, iniţiale şi litere mari şi frumoase.

Cărţile nu erau vândute ci împărţite gratuit de către Domnie sau Mitropolie, şi aveau că scop susţinerea cultului
ortodox, iar tipărirea se făcea cu banii lui Vodă Brâncoveanu şi ai Mitropolitului Antim. Cărţile destinate românilor
foloseau cuvintele înţelese de toţi, fără topica străină, cu fraze simple şi elegante şi de aceea limba din tipăriturile
Epocii brâncoveneşti a adus o contribuţie însemnată la formarea limbii literare.

Dar poate cel mai important act de susţinere a lumii ortodoxe a fost iniţiativa lui Brâncoveanu de a fi tipărite cărţi
de slujba şi de învăţătură a credinţei şi în limbile greacă, arabă şi georgiana. Pentru preoţii ortodocşi din Arabia,
care nu aveau cărţi de cult, s-au tipărit un Liturghier şi un Ceaslov în greacă şi arabă, iar la Alep, în Siria, a fost
trimisă o tipografie şi litere arabe turnate în tipografia de la Snagov cu care s-a tipărit Psaltirea arabă, având pe
frontispiciu stema Ţării Româneşti şi iniţialele lui Constantin Brâncoveanu. Tipografia a funcţionat aproape doua
secole şi a tipărite mai mult de 70 de titluri. Voievodul Brâncoveanu a trimis o tipografie şi în Georgia, în patria
mitropolitului Antim, unde s-au tipărit primele Evanghelia şi Liturghierul în limba georgiana.

În 1701 la tipografia din Bucureşti, tot la iniţiativa lui Constantin Brâncoveanu, s-a tiparit şi prima carte în limba
turcă din toată lumea otomană, numită Proschinitarul Ierusalimului şi a toată Palestina.

Pentru a susţine ortodocşii s-au făcut donaţii de cărţi şi tipografii, de bani, odoare şi obiecte bisericeşti pentru
românii din Transilvania, dar şi pentru Patriarhia Ecumenică de la Constantinopole - cea mai înalta autoritate
canonică a Lumii creştin-ortodoxe, pentru Mănăstirile din Athos şi de la Muntele Sinai, pentru locurile sfinte de la
Ierusalim, Patriarhiile din Antiohia şi Alexandria, mănăstirile şi bisericile de peste Dunăre din Serbia şi Bulgaria.

Pe lângă scrierile religioase, propovăduirea ortodoxiei în occidentul catolic şi protestant s-a făcut şi prin relaţiile
cu marile universităţi europene ale vremii, mai ales Oxford şi Cambridge, unde au fost trimişi teologi formaţi la
Academia Domnească de la Sfântul Sava înfiinţată de Brâncoveanu în 1694. Academia cu predare în limba greacă
corespundea unei Facultăţi de filosofie şi litere şi forma tineri greci, bulgari, sârbi şi aromâni şi se bucură de un
mare prestigiu în Europa.

Ctitorirea de biserici şi mănăstiri

Constantin Brâncoveanu şi-a arătat dragostea faţă de credinţă ortodoxă şi prin construcţia de biserici, zidite prin
iniţiativa domnitorului într-o combinaţie de stiluri arhitecturale care îmbina tradiţiile artistice locale, influenţele
orientale bizantine şi formele occidentale ale Renaşteri.

Încă înainte de a ajunge domn, Brâncoveanu a ridicat două biserici, la Potlogi şi altă la Mogoşoaia, iar la un an de
la urcarea pe ton, în vara anului 1690 a pus piatră de temelie a celei mai importante din ctitoriile sale: Mănăstirea
Hurezi sau Horezu.

În 1696 a refăcut din temelie Mănăstirea Mamul, pe locul unei biserici de lemn ctitorită de boierii Buzeşti, şi
refăcută apoi de mama sa, Jupâneasă Stanca din familia Cantacuzinilor, în memoria tatălui sau, Papa
Brâncoveanu, ucis în răscoala seimenilor.
În Bucureşti a ctitorit trei biserici pe locul unora mai vechi: Biserica Sfântul Ioan cel Mare sau Grecesc şi biserica
Mănăstirii Sfântul Sava, ambele demolată, şi biserica Mănăstirii Sfântul Gheorghe - Nou, unde au fost depuse şi
osemintele ctitorului, aduse în ascuns de soţia sa în anul 1720.

Brâncoveanu a ridicat o biserica şi în satul Doiceşti din judeţul Dâmboviţa, iar împreună cu spătarul Mihai
Cantacuzino, unchiul sau, a zidit Mănăstirea din Râmnicu Sărat.

Domnitorul a zidit biserici şi în afară Ţării Româneşti. În Transilvania a ctitorit biserici la Făgăraş şi la Ocna Sibiului
şi o mămăstire la Sâmbătă de Sus, distrusă însă în secolul XVIII din dispoziţia autorităţilor habsburgice şi apoi
refăcută în prima jumătate a secolului XX.

La Constantinopol a zidit Biserica Sfântul Nicolae din cartierul Galata, la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele
Athos a făcut un paraclis (capelă) şi o trapeză (sală de mese, refectoriu), iar la Ismail, pe malul stâng al Dunării, a
ridicat o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe.

Alte mănăstiri şi biserici mai vechi: Mănăstirile Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un
lemn, Curtea de Argeş, Dealu, Snagov, Biserica Domnească şi Biserica Sfântul Dumitru din Târgovişte au fost
refăcute şi împodobite cu picturi în frescă. Au lucrat la ele doi din cei mai renumiţi zugravi ai epocii, Pârvu Mutu şi
Constantinos - un pictor grec care a format o şcoală de zugravi de biserici la Hurezi.

Sfinţenia domnului Brâncoveanu

A intrat în conştiinţa populară încă din timpul vieţii pentru că poporului simţea că are la cârma ţării un domn cu
mare evlavie, la fel scriau în epocă şi cronicarii săi, iar propriile sale însemnări, aflate astăzi la Biblioteca
Academiei, vorbesc şi ele despre faptele voievodului.

Înaintea treburilor politice punea mereu Sfânta Liturghie şi mergea la slujbe împreună cu întreaga familie şi cu
boierii de la curte, mulţumea mereu prin rugăciune lui Dumnezeu şi mergea des la mănăstirile Hurez, Bistriţa,
Tismana, Dintr-un lemn şi Maglavit. Domnitorul consemna în scrierile sale că se bucura când murea un inamic al
Ţării Româneşti de la curtea Sultanului pentru că „ştia că Dumnezeu face judecată dreapta şi nu cruţă pe
potrivnicii Ortodoxiei”.

Încă din anii 1730 circulă un cântec popular sub titlul „Istoria Măririi Sale lui Constantin Vodă Brâncoveanu din
Bucureşti”. Mitropolitul grec Calinic al Heracleei a făcut chiar un „Canon al domnului Valahiei Constantin
Brâncoveanu”, iar în mănăstirile muntene a fost alcătuită o slujba a noilor mucenici care a circulat sub formă de
manuscris.

Înaintea martiriului domnitorului Brâncoveanu şi familiei sale li s-a promis cruţarea vieţii dacă vor trece la
mahomedanism, dar domnitorul care apărase cu atât zel ortodoxia a răspuns cu demnitate:

„Împărate! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m-am născut şi am trăit,
în ea vreau să mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe să mă închin în
geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Moşia mi-am aparat, credinţă mi-am păzit. În credinţă mea vreau să
închid ochii, eu şi feciorii mei“.

Cronicarul Gheoghe Şincai scria în Cronica românilor că odată cu Brancovanul au pierit patru feciori ai lui cărora el
le-a grăit astfel în ora morţii:

„Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte, dragii
mei! să nu băgaţi seama de moarte. Priviţi la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte
de ocară a murit. Credeţi tare întru această şi nu va mişcaţi, nici va clătiţi din credinţă voastră pentru viaţă şi
lumea această..."

Patriarhia de Constantinopol, aflată sub controlul turcilor, a aruncat anatema asupra lui Constantin Brâncoveanu,
cel care susţinuse întreg Răsăritul Ortodox că nimeni altul. Brancovenii au fost propuşi spre canonizare încă din
anul 1950, dar pentru că anatema nu fusese ridicată au putut fi canonizaţi abia în anii 1960 la insistenţele
Patriarhului Iustinian Marina, Patriarhul de atunci al Constantinopolului.

Baladă populară culeasă de Vasile Alecsandri:

„Brâncoveanu Constantin / Boier vechi şi domn creştin / Lasă legea creştinească / Şi te da-n cea turcească. / Facă
Domnul ce o vrea / Chiar pe toţi de mi-i tăia / Nu mă las de legea mea.”

Sfinţii Mucenici Brâncoveni au fost canonizaţi de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în 20 iunie 1992, când s-a
hotărât că “de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brancoveanul,
împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache, să fie cinstiţi cu sfinţii, pomeninţi cu
slujbe şi cântări de laudă în ziua de 16 august“.

Gustav Rasch spunea că „Țăranul român compune partea cea mai însemnată a poporațiunii din
România, e laborios, moderat, frugal și îndestulat … Deși a suportat trei secole jugul turcesc, acea
domnie turcească, care a depravat,  ruinat și despopulat țara, nu și-a pierdut conștiința nobilei sale
origini de la cel mai mare popor, ce a fost odinioară pe pământ. Dacă-l întreabă cineva de străbunii
săi, răspunde: „sum roman” , precum ziceau strămoșii lui „Civis Romanus sum”.
Un alt german, pe nume D.R. Henke, într-un studu intitulat „Rumänien”, vorbind despre urmașii daco-
romanilor spunea că „românul are peste tot un caracter blând, onest, credincios, amical, binefăcător;
iubește curățenia, este amabil și ospitalier cu străinii. Are o minte și o judecată trează și o pătrundere
ageră.  Românul se aclimatizează ușor cu țările străine, însă își iubește patria cu un devotament rar și
suferă mult de dorul ei. Nu-i lipsesc amorul de patrie, curajul și bravura: nu-i lipsește ideea și
priceperea de ordine și disciplină; este onest și credincios încât i se poate  concrede (încredința
n.a.) orice avere fără de cea mai mică grijă. Se caracterizează cu deosebire prin inteligență foarte
înaltă și o rară capacitate pentru cultură…[2]”
România, potrivit majorității lucrărilor de specialitate, cât și din punctul de vedere al încadrării
politice, este poziționată în centrul sud-est european, având, totodată, și particularitatea de a se afla la
confluența Orientului cu Occidentul, ceea ce ce îi conferă o geografie și o istorie  aparte. Este formată
din trei provincii istorice de bază, Moldova, Muntenia și Transilvania și în acest format, de-a lungul
timpului, a supraviețuit, în ciuda unui destin sinuos și foarte zbuciumat.
Istoria României trebuie înțeleasă în strânsă legătură cu celelalte provincii românești, iar ca moment
de debut poate fi considerat momentul colonizării Daciei, prin marele Împărat Traian, cu coloniști
aduși din imperiul Roman (ex toto orbe Romano), după ce dacii, un popor extrem de războinic, a fost în
parte exterminat. Ceea ce a mai rămas a luat calea munților sau au ales alte teritorii din jur. Columna
lui Traian – înălţată la Roma – şi mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea) povestesc în piatra
basoreliefurilor despre această încleştare militară. Columna lui Traian reprezintă nu numai
certificatul de naştere al poporului român, ci și faptul că suntem urmașii unui mare popor latin.
Provincia a fost supusă unui proces de romanizare complex, elementul său de bază fiind impunerea şi
adoptarea definitivă a limbii latine. Patria nouă se numea Dacia Augusta sau Dacia Felix, înlăuntrul
căreia colonii romani împreunați cu băștinașii au semnat actul de naștere a unui popor daco-roman,
ca singurul descendent al Imperiului Roman de Răsărit; limba română este una din marile
moştenitoare ale limbii latine, alături de Franţa, Italia, Spania; România reprezentând o oază de
latinitate în această parte a Europei. Mai târziu, în Evul Mediu, occidentalii vorbeau despre această
populație ca fiind italienii de la Dunăre.
În decurs de 160 de ani, Dacia Traiană s-a ridicat la un nivel de dezvoltare economică de invidiat,
devenind una dintre cele mai avute provincii din Imperiul Roman. Zecile de cetăți, legate între ele prin
căi de comunicație pietruite, bisericile alături de templele, amfiteatrele, băile și apeductele dovedesc
starea înfloritoare a vechii Dacii.
Acestei perioade fericite îi urmează o alta, de această dată barbară. Din străfundurile Asiei, din
Deșertul Arabiei sau din codrii întunecați ai Europei nordice năvălesc o serie de neamuri migratoare
pe pământurile daco-romane. Majoritatea popoarelor au fugit din calea barbarilor, numai
descendenții daco-romani au rămas pe loc, neclintiți precum granitul, pentru a da piept hoardelor
năvălitoare. Triburile migratoare au controlat acest spaţiu de latinitate din punct de vedere militar şi
politic, întârziind dezvoltarea economică şi socială a băştinaşilor şi formarea entităţilor statale locale.
Și totuși, simbioza etno-culturală și religioasă dintre daci şi romani s-a finalizat în sec. VI – VII, prin
formarea poporului român. Prin urmare, în sec. VI – VII, când procesul de formare a poporului român
a fost gata, naţiunea a pătruns în istorie ca o naţiune creştină, cu mult înaintea altor popoare din jurul
nostru. Biserica românească este una dintre cele mai vechi biserici creștine din Europa și din lume și,
pe deasupra, este apostolică, pentru că românii, încă de la începuturile lor, au fost creștinați de
Apostolul Andrei
După anul 602 o ramură slavă se stabilește la sud de Dunăre, fondând aici o formațiune statală
puternică (ţarat bulgar), în sec. IX. Daco-romanii de aici au fost supuşi la tot felul de presiuni şi izolaţi
de grosul puternic românesc de la nord de Dunăre, ceea ce a determinat ca numărul românilor din
sudul Dunării să scadă continuu, în timp ce fraţii lor de la nordul Dunării, în ciuda valurilor de
popoare migratoare, şi-au continuat evoluţia lor istorică, ca o naţiune separată, descendentă a
Imperiului Roman, dislocată la peste 2500 de km. spre est de Roma.
Romanii din Dacia Vecchia au reușit să scape de barbari către secolul X și începură a forma, în zonele
subcarpatice, primele lor formațiuni statale. Surse bizantine, slave şi ungurești şi, mai târziu, surse
occidentale, menţionează existenţa formațiunilor statale ale populaţiei româneşti – cnezate şi
voievodate. O trăsătură specifică a istoriei românilor din Evul Mediu, până în epoca modernă, este
aceea că ei au trăit în trei principate vecine, autonome: Țara Românească (Valahia), Moldova şi
Transilvania, toate acestea având aceeași limbă, aceeași religie, aceleași obiceiuri și cultură. În plus,
toate aceste trei entități românești, prin poziția lor geografică, erau așezate la intersecția unor mari
zone de influență geo-strategică. Trebuie să menţionăm existenţa imperiilor vecine puternice, care s-au
opus unificării entităţilor statale româneşti şi chiar au ocupat – pentru o perioadă mai scurtă sau mai
lungă – teritoriile româneşti. De exemplu, la vest, românii au trebuit să facă faţă politicii de cucerire
dusă de regatul ungar. În ciuda rezistenţei cnezatelor şi voievodatelor româneşti, ungurii au reuşit în
sec. X – XII să ocupe Transilvania şi s-o încorporeze regatului ungar (până la începutul secolului XVI,
ca voievodat autonom).
Pe când șesurile de la Dunăre erau ocupate de cumani, Radu Negru, Ducele Făgărașului, cu o armată
numeroasă și bine pregătită, ocupă o parte din teritoriul, întemeind Țara Românească, cu capitala la
Câmpulung Muscel și mai târziu la Curtea de Argeș.
Dacia Superior (ținuturile dintre Carpați și Tisa) se aflau în acele vremi divizate în mai multe
formațiuni (ducate): Ducatul lui Gelu (Ardealul de astăzi); Ducatul lui Menumorut (ținutul dintre
Mureș, Tisa și Someș) și a lui Glad (Banatul de astăzi). Este interesant de arătat că aceste provincii au
venit succesiv sub stăpânire maghiară, însă nu au fost cucerite cu arma, ci mai cu seamă prin legături
de căsătorie.
Secolul al XIV-lea, în condițiile declinului puterii unor centre politice de forță vecine (polonii /leșii,
ungurii / maghiarii, tătarii), fixează mai bine statele feudale, în sudul şi estul lanţului muntos al
Carpaţilor: Valahia, sub Basarab I, în jurul anului 1330, şi Moldova, sub Bogdan I, în jurul anului
1359. Regatele Poloniei şi Ungariei au încercat, adeseori, în sec. XIV şi XV, să anexeze sau să țină sub
dominație cele două state feudale, dar nu au reuşit.
În cea de-a doua jumătate a sec. XIV, o nouă ameninţare se abătea asupra teritoriilor româneşti:
Imperiul Otoman. După ce au pus prima dată piciorul pe pământul european – în 1354 – turcii
otomani au început rapida lor expansiune pe continent, astfel că flamura verde cu semilună a
Islamului flutura deja în sudul Dunării la anul 1396.
Singure sau în alianţa cu ţările creştine vecine, mai degrabă în alianţa cu voievodatele vecine ale
celorlalte două principate româneşti, voievozii Mircea cel Bătrân al Țării Românești (1386-1418) şi
Vlad Tepeş-Dracula (1456-1462), precum şi voievodul Moldovei Ştefan cel Mare și Sfânt, un adevărat
„Atlet al lui Cristos”, după cum a fost numit de Papa Sixt al IV-lea (1457-1504), precum şi Iancu de
Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele lupte de apărare împotriva turcilor
otomani, împiedicându-le expansiunea spre centrul Europei.
Vlad Țepeș-Dracula rămane o figură importantă a secolului al XV-lea, un model pentru aspirațiile
românilor referitoare la libertate și independență. Prin acțiunile sale politice și militare abordate cu
simpatie și cu mari speranțe de toate țările din sud-estul Europei, Vlad Țepeș a fost într-adevăr o
personalitate politica de prim rang a timpului său.
Istoria Românilor ne arată că efectele pozitive economice ale relațiilor comerciale dezvoltate se
datorau trecerii negustorilor prin teritoriile românești dintre Carpați și Marea Neagră, atuurile oferite
de circuitele economice care treceau în mod necesar de-a lungul munților și apelor Moldovei sau
Munteniei. Încă din perioada migrației tătarilor, Europa și Asia au fost legate prin două importante
drumuri comerciale, care treceau unul prin Moldova (drumul care venea din Europa Occidentală prin
Liov trecea prin Suceava și apuca către Crimeea), altul prin Țara Românească (trecea prin Muntenia
spre cetățile Chilia și Cetatea Albă iar de aici, pe apă, în Crimeea și Extremul Orient din comerțul de
tranzit). Marile centre de comerț occidentale își transportau produsele pe drumurile care treceau prin
Transilvania și Țara Românească spre Bizanț și spre Imperiul Otoman, în timp ce orașele hanseatice
trimeteau produsele pe drumurile de la Liov.
Atât domnii moldoveni, cât și cei munteni obțineau multe venituri din comerțul de tranzit, ceea ce
dovedeșe că prin poziția geografică țările române erau angrenate într-o rețea densă comercială,
înscriindu-se în acest fel în angrenajul economic al lumii.
Trebuie menționat faptul că domnitorul Vlad Țepeș, pe vremea cât a fost vasal ungurilor, era şi
comandant de frontieră, cu responsabilitatea de a proteja comerţul şi drumurile comerciale între Ţara
Românească şi Transilvania pentru Biserica Romano-Catolică.
După Căderea Constantinopolului (1453), întreaga Peninsulă Balcanică a devenit teritoriu turcesc, iar
Marea Neagră devine lac turcesc. Turcii continuă expansiunea la nord de Dunăre, ocupând Belgradul
în 1521, şi Regatul ungar în urma Bătăliei de la Mohaci în 1526. Țările Române se văd încercuite şi se
văd obligate să recunoască autoritatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. Țara Românească
și Moldova, deţinând și apărând propriul lor statut autonom, au continuat, după căderea
Constantinopolului, să cultive tradiţiile culturale bizantine şi au luat asupra lor, în acelaşi timp,
păstrarea religiei ortodoxe răsăritene; pe teritoriul lor învăţaţi din toată Peninsula Balcanică, la
adăpost de Islamul intolerant și exclusivist, au putut gândească și să elaboreze liniile de referință
pentru renaşterea culturală a propriilor naţiuni.
Prin urmare, din acest moment de cumpănă a istoriei (secolele XV-XVI), rolul Țărilor Române față de
Europa este de apărare a creștinătății în fața ofensivei semilunii otomane, deci și a culturii occidentale.
Totodată, al doilea rol important a fost acelade salvgardare spirituală a popoarelor ortodoxe supuse
turcilor, rol izvorât din calitatea de păstrător al tradițiilor ortodoxe bizantine.
Sfărşitul sec. XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul (1593 – 1601), cel care a unit
pentru prima dată cele trei teritorii româneşti, bravul voievod, fiiind călăuzit de un vis frumos scris în
trei cuvinte: „pro Republica Cristiana”
Acțiunile de unire și naștere a unui popor mare în spațiul românesc au avut drept cauze excesele
turcești în raport cu acese țări de la nord de Dunăre, atentatul acestor hoarde otomane la
independența românilor și, mai ales, asupra atentatul asupra conștiinței naționale, cu riscul asumat
de a ști că Imperiul Otoman reprezenta una dintre puterile militare ale timpului.
Omorârea lui Mihai din ordinul generalului de origine albaneză Gheorghe Basta, angajat de împăratul
Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele
antiotomane (1591 – 1606), nu a atins scopul gândit de dușmanii săi. Generalul asasin a murit
dezonorat, din punct de vedere militar. Mihai Viteazu, în ciuda eroismului său și a visurilor sale, nu a
putut face față principalelor puteri ale vremii: Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (creștin)
și Imperiului Otoman. Împaratul Rudolf II (1576-1612) a fost silit să cedeze Austria, Ungaria, apoi
Cehia fratelui său Matei, iar Țările Românești, alături de întreaga creștinătate a sud-estului european,
aveau să mai rămână peste două secole sub stăpânire turcească.
Sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII aduce schimbări politice atât în centrul, cât şi în estul
Europei. Imperiul Otoman a eşuat în tentativa sa de a captura Viena în 1683 şi, prin urmare, Imperiul
Habsburgic şi-a început expansiunea către sud-estul Europei.  Un alt actor puternic își face apariție în
zona europeană – Rusia. Aceasta a atins prin cuceriri succesive, sub Petru cel Mare, (1696 – 1725) râul
Nistru, devenind astfel vecinul de (răsărit) al Țării Moldovei. În arhitectura geopolitcii Principatelor
Româneşti intră expansiunea rusească.
Imperiul Otoman, în încercarea de a-şi apăra vechile poziţii, a introdus în Moldova (1711) şi Ţara
Românească (1716) „regimul fanariot”, care a durat până în 1821, şi sub care Sublima Poartă desemna
în cele două principate domnitori greci, recrutaţi din Fanar (un cartier al Istanbulului), care erau
consideraţi fideli ai turcilor. Aceasta a fost epoca în care controlul politic otoman şi exploatarea
economică a luat proporţii, la fel ca şi corupţia. Au fost introduse o serie de reforme sociale (abolirea
șerbiei) şi reforme administrative, de modernizare, după modelul european. Autonomia internă, deşi
limitată, a fost conservată la bază, în cele două principate, care au continuat să fie entităţi distincte în
Imperiul Otoman. Veacul fanariot a înregistrat repetate și dureroase încălcări ale teritoriului
românesc, precum și atacuri la adresa conștiinței naționale. Practic Țările Române s-au aflat la
cheremul marilor puteri.
Situate la graniţa celor trei mari imperii şi râvnite de toate trei, Ţara Românească şi Moldova au
devenit, timp de mai bine de 150 de ani, teritorii de confruntare şi de bătălii sângeroase, pe care
armatele imperiilor le-au desfășurat. Teritoriile românești au fost sub ocupaţie militară străină și au
fost silite să îndure nu numai devastarea şi pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, şi prin
dislocări de populaţie şi amputări de teritorii dureroase. De exemplu, Austria, a anexat Oltenia
temporar în urma păcii de la Pasarowitz (1718-1793), iar Banatul a trecut sub dominaţia Imperiului
habsburgic, pentru a-i asigura Vienei o sursă de venituri cît mai rentabilă. Imperiul a acordat o atenţie
deosebită reorganizării exploatăriilor miniere, precum şi reorganizării exploatărilor metalurgice, a
făcut o serie de colonizări cu lucrători germani (șvabi) renumiţi pentru seriozitatea, rigurozitatea şi
precizia tipică ceea ce a făcut ca industria metalurgică şi minieră să ia avânt. Aceiași soartă o va avea
și Nordul Moldovei, numit Bucovina (1775-1918). După războiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a
anexat, în baza Tratatului de Pace de la București (28 mai 1812) partea de răsărit a Moldovei,
teritoriul dintre râurile Prut şi Nistru (numit mai târziu Basarabia), cea mai frumoasă și cea mai
scumpă provincie a Moldovei istorice.
În sec. XVIII şi la începutul sec. XIX au loc mari transformări economice şi sociale, modelele feudale
statale fiind la sfârșitul existenței lor. Germenii capitalismului se dezvoltă, rețelele comerciale iau
avânt, iar produsele româneşti intrau, încetul cu încetul, în circuitul economic oriental. Ideea
naţională, ca pretutindeni în Europa, avea să devină visul înălţător al intelectualităţii, aceasta fiind
conectată la Occident,  prin cordonul ombilical al bisericii greco-catolice, realizată de casa de
Habsburg între anii 1699-1701.
Unirea bisericii ortodoxe din Ardeal cu Roma a jucat un rol important în emanciparea românilor
transilvăneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate că românii deţineau
peste 60% din populaţia principatului, ei erau încă consideraţi „toleraţi” în propria lor ţară), a fost
pornită de episcopul Inocenţiu Micu-Klein şi continuată de un grup inimos de intelectuali din cadrul
mişcării numită „Şcoala Ardeleană”: Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu.
Aceşti cărturari patrioți au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ba chiar mai mult:
faptul că ei au avut o existenţă neîntreruptă ca populaţie autohtonă, deci continuitate. Românii
ardeleni s-au dovedit luptători adevărați, pentru că își revendică drepturile în fața Curţii din Viena,
într-o lungă petiţie. Este vorba de  Supplex Libellus Valachorum (1791), care, din nefericire, însă, n-a
primit nici un răspuns. Problema Renaşterii în Ţara Românească a fost exprimată în cadrul Revoluţiei
conduse de Tudor Vladimirescu (1821).  Apare, în sfârșit, momentul istoric, când Principatele Române
au început să se depărteze ușor, ușor de lumea otomană orientală şi să îşi spună cuvântul în spaţiul
spiritual al Europei de Vest, de care era legată prin religie, cultură și civilizație. Conştiinţa faptului că
toţi românii aparţin aceleiaşi naţiuni se generalizase şi uniunea tuturor românilor într-un singur stat
independent a devenit ideal național.
Un vânt de libertate începe să bată dinspre vest: revoluția  de la 1848, care s-a „abătut” şi asupra
Principatelor Române. Ele au adus în mijlocul scenei politice o serie de intelectuali străluciţi precum
Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu, Avram Iancu şi alţii.
Cele trei imperii nu vor fi de acord cu asemenea avânt revoluționar, căci puneau în pericol simbolul
puterilor monarhice.  Are loc intervenţia brutală a armatelor otomane, ţariste şi habsburgice (1848-
1849), stopând, pe moment, elanul revoluționar al românilor, dar nu și valul de înnoire în favoarea
ideilor democratice.
Românii și teritoriile românești au fost de multe ori favorizate de-a lungul istoriei lor de unele
circumstanțe externe favorabile. Este și cazul Războiului din Crimeea (1853-1856), când Rusia pierde
în fața Porții, eveniment care pune sub semnul întrebării fragilul echilibru european. Congresul de
pace de la Paris (februarie-martie 1856) pune problema statutului Principatelor Dunărene: Valahia şi
Moldova. Tratatul de la Paris stipula, de asemenea,  revenirea sudului Basarabiei la Moldova,
teritoriu ce fusese anexat de Rusia la 1812; navigaţia liberă pe Dunăre; stabilirea unei Comisii
Europene a Dunării; statutul de neutralitate a Mării Negre. În 1857 sunt convocate Adunările Ad-hoc
la Bucureşti şi Iaşi în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856 și, pe acest temei,
toate categoriile sociale participante la aceste adunări au hotărât în unanimitate să unească cele două
Principate într-un singur stat. Românii au ales la 5 / 17 ianuarie 1859, în Moldova, şi la 24 ianuarie / 5
februarie 1859, în Ţara Românească, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza ca domnitor unic, realizând, în
aceste fel, de facto, unirea celor două Principate. Prin unirea cea mică, iată, se naște Statul Naţional
Român (24 ianuarie / 5 februarie 1859), care și-a luat numele de România şi îşi stabilește capitala la
Bucureşti.
După șapte ani de domnie, plină de progres și renaștere,  Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice,
drept urmare unor intrigi politice. Cu acordul Marilor Puteri  și al Porții Otomane, este adus pe tron ca
prinţ conducător al României Carol de Hohenzollern- Sigmaringen, sub numele de Carol I.
Este promulgată Noua Constituţie (1866), fiind proclamată România, stat monarhic constituţional.
Poarta a întărit alegerea lui Carol, a recunoscut dcreptul ereditar la succesiunea de domnie, dreptul de
a avea o armată permanentă de 30.000 de militari și alte multe drepturi ce le au numai domnii de sine
stătători.
Aici se încheie un capitol dramatic al moldo-românilor. Realizarea statului român a fost împlinită la
capătul unor multitudini de amenințări și suferințe, precum și a nenumărate bătălii sângeroase pe
care le-au avut de suportat românii în decursul atâtor secole. Românii de o parte și de alta a
Carpaților, așezați de istorie și de Dumnezeu în calea răutăților au trebuit să facă față, de-a lungul
existenței sale, lăcomiei și dominației a trei imperii: la est Imperiul Țarist, la vest cel Austro-Ungar și
la sud  cel Otoman. În ciuda acestor mari dureri ale facerii poporului și statului Român, limba și
naționalitatea au rămas intacte, drepturile națiunii au fost conservate prin tratate și capitulațiuni,
prezentându-se, de acum Europei, ca un stat nou plin de viață și de putere regenerată și întărită.
Numai că drama românilor nu se încheie odată cu fondarea statului național. Greul de aici începe,
pentru că românii mai au multe datorii de împlinit și multe juguri de îndurat.