1

PIERIT-AU DACII?

DE B.P. HASDEU

Pogorându-se de preste plaiuri împreună cu cărţile sau chiar cu persoanele lui Clain, Maior, Laurian, Papiu, şi ale
atâtor alţi doctori ardeleni, un vârtej de îndărătnicie a fost buimăcit minţele noastre întru a ne socoti de romani curaţi,
puind între alte temeiuri fără temei şi [pe] acela, cum că toţi dacii ar fi pierit până la cel de pe urmă sub armele lui Traian.
Apoi dă! Pentru popoare, precum şi pentru inşii, sunt timpuri de înnebuneală; cu acea numai deosebire că pe un ins lepşit
închid dindată cei sănătoşi, carii sunt mai mulţi, iar de înnebuneşte un popor întreg, apoi vai şi amar de cei puţintei
cuminţi ce se mai află în sânul său: precumpăniţi de mărimea numărului, ei înşii cată că se vor trezi peste scurt băgaţi
silnic în vro Golie. Vestitul Freret, capul arheologilor franţeji din suta trecută, bărbat ale cărui combinările istorice asupra
întrebărilor celor mai grele şi mai încurcate se tot adeveresc din zi în zi prin novele discoperiri, – Freret fu trimis la
Bastil[i]a pentru a fi rostit un adevăr, ce azi nime nu mai îndrăzneşte a-l tăgădui că frâncii erau nemţi, iar nu gali!
Cine are neclintita bunăvoinţă de a da crezare şi de acum înainte numai lucrurilor de necrezut, crează câtu-i va plăcea
bârfirilor ex cathedra; încât despre mine, care sunt nu numai ne-ardelean, ci la o altă şi ne-doctor, am o neînvinsă plecare
de a mă încrede, întru orice priveşte istoria veche, nu în mantii lungi, diplome şi mai lungi, şi vorbe afară din cale [de]
lungi, ci în mărturisirile scriitorilor contimpureni cucerirei Daciei. Voi cumpăni fără oca mică cuvintele fieşcărui
îndeosebi şi ale tuturor împreună, şi apoi... şi apoi cine ştie dacă, în loc de Bastil[i]a, cei nenumăraţi cu mantii, diplome şi
vorbe lungi şi paralungi din cele Şapte-Cetăţi ungaro-secuio-saso-austriaco-slavo-române, apărându-şi purismul, nu mă
vor chiema, bunăoară, la K. K. Agenţie!
Un popor îngiugat are tot dreptul de a se mângâia prin trecuta-i fală, şi de a şi-o închipui cu atât şi mai frumoasă cu cât
giugul de faţă se face mai greu, iar timpul slobozeniei cronologiceşte mai îndepărtat: as[t]fel bătrânul, plecat sub nămolul
anilor, aducându-şi aminte tinereţea, o priiveşte acum prin o minciunoasă prismă, ce măreşte sau încolorează până şi
faptele cele mai de rând. De-ntre toate ţările române, Ardealul mai de timpuriu şi mai dureros tot geme în robie... şi iată de
ce sistemele cele mai răsturnate asupra începuturei românilor au trebuit născute anume la bieţii ardeleni drept un pendant
cu şerbia. Răsunetul ciudatelor teorii pătrunse şi la românii dunăreni, câtă vreme aceştia oftau încă sub deprădările
Fanarei, strulubatecia Stambolului şi ameninţările Nordului... azi însă, văzându-se statorniciţi în un popor neatârnat şi,
oricari i-ar fi fost trecutul, de un viitor mare, nu respinge-vor ei deşertele băsnuiri ale sclaviei şi, cercetându-şi copilăria
istorică cu nepărtinirea unui bărbat în toată floarea vrâstei, nu lucra-vor încât urmaşii să le poată [aplica]* cuvintele lui
Napoleon: „C’est ici que commence notre généalogie?“

1. P a u s a n i a . Încep cu Pausania, pe carele niciunul dentre câţi scris-au ceva asupra întâietăţilor noastre n-a vrut să[-l]
bage în seamă, din părerea, pe semne, că o carte întitulată Descrierea Greciei şi cuprinzătorie, în adevăr, numai [a]
tabloul[ui] ţărilor grece, nu poate înfăţăşa nimic asupra istoriei române. As[t]fel păţesc cei deprinşi a mocni câte mai
multe zile asupra unui A, spre a deduce apoi că A nu este A, şi a muri în sfârşit fără să fi avut în toată viaţa măcar un
prepus, că afară de A, chiar alăturea cu el, mai este şi un B, şi că, prin urmare, pentru ca să poată fi AB trebuie să fie
tocmai A. (Mai mari dezvoltări, deşi de alt soi, asupra literilor AB poţi vedea în logica litografită a d[omnului] doctor
Bărnuţiu, ardelean...).
N-am op a mă lăţi aci asupra însemnătăţei obşteşti a cărţei lui Pausania: să nu fi fost ea, Barthelemy n-ar fi avut pânză
pentru a zugrăvi minunata sa icoană a vechii Grecii, nici Heyne pentru a izvodi frumosul său studiu Ueber den Casten des
Cypselus. Fabricius numără 180 autori vechi, în cea mai mare parte pierduţi, pe cari-i citează Pausania, iar toţi filologii,
Nibby, Ciampi şi alţi[i], se învoiesc a recunoaşte că, afară de această întinsă erudiţiune, el culese o mare seamă de izvoare
şi în călătoriile sale nu numai prin Grecia întreagă, ci şi prin Italia, Ispania, Macedonia, Asia Mică, Palestina şi Egiptul.
Însă toate aceste sunt de o vajnicie secundară în cazul de faţă; ceea ce trebuieşte bine însemnat, este că Pausania trăia sub
Traian, scria sub Adrian şi se săvârşi în Roma sub Marcu-Aureliu. Deci, de am pune în o cumpănă toate bulendrele
doctoreşti din întregul Ardeal în alăturare cu o singură faţă scoasă din Pausania, cele de-ntăi s-ar părea încă prea uşoare,
ba chiar nici s-ar ţinea în cumpănă, ci ar zbura şi s-ar râsăpi, asemenea pufului: un puff.
 2

Pausania, vorbind despre daci, nu numai ştia despre cine vorbeşte însuşi, ci era în stare să îndrepte, în această priivire,
până şi zisele greşite de ale altor: ce e dreptul, minciuna era încă de nu mai puţin răspândită, apoi încalte mult mai smerită,
fiindcă nu se putea îmbrobodi în pompoasa haină a dizertaţiunilor inaugurale, nu întrebuinţa un grai de pe ceea lume, nu
era îndreptuită a opri pe tot îndrăzneţul ce ar fi vrut oblici: „Stăi, profane! se poate să fii om cu minte, însă n-ai într-
aceasta vro doveadă patentată, fie măcar honoris gratia sau pro nationibus extranaeis“. Spre a videa gradul încunoaşterei
[sic!] lui Pausania cu dacii, îl vom confrunta cu un alt scriitor şi mai vestit, anume Diodor Sicul. Această împregiurare n-
are nicio legătură nemijlocită cu cestiunea pieirei dacilor; totuşi ea poate să verse o lumină lăturalnică asupra obiectului şi,
pe deasupra, mă va scuti din capul locului de a face în urmă un articul deosebit, un articul în care n-aş putea să tot
pomenesc pe ardeleni şi, prin urmare, cetitoriul n-ar avea prilegiu de a tot zâmbi de râs: tare mi-s urâţi cetitorii busumflaţi.
„Tracii, zice Diodor, după ce prinseră în război pe Agatocle (fiul craiului Lisimac), l-au trimis înapoi cu daruri la tatăl
său, cu scop (zădarnic) de a-şi agonisi prin acest chip un agiutoriu la împregiurări de nevoie, şi totodată nădejduind că,
drept răsplată, li se va înapoi ţinutul, cuprins mai de-nainte etc.“ Cu câteva rânduri mai gios, Diodor întoarce în alt feli.
„Dromicait, craiul tracilor, priimi pe Lisimac (prins în război) cu mare cinste, îl îmbrăţăşă şi, dându-i numele de tată, l-a
dus împreună cu copiii (de asemene prinşi în război) la oraşul numit Helis...“ Încă ceva mai la vale, descriind petrecerea
lui Lisimac în robie, înturnarea-i şi alte, Diodor numeşte pe tracii lui Dromicait: daci. Din aceste pasagiuri se vede că
dacii ar fi avut două resboaie deosebite cu macedonii, din carele în unul prinse rob numai pe fiiul lui Lisimac Agatocle,
iar în cellalt pe însuşi Lisimac şi cu copiii. Plutarc, Polien, Polibiu şi alţi[i], vorbind tot despre aceste întâmplări,
pomenesc numai războiul cu Lisimac; însă tăcerea lor nu este de feli tăgăduire. Rămâne, deci, a se lămuri, carele din
două războaie fu cel întăi? Dacă, întemeindu-ne pe întâiătatea pasagiului, protimisi-vom războiul cu Agatocle, apoi dea-
mi-să voie de a nu prea pricepe noima războiului cu Lisimac: cei amăgiţi nu se arată de două ori galantomi în priivirea
celor amăgitori. Pe de altă parte, nici resboiul cu Lisimac n-a putut a fi cel întăi: deoarece craiul macedon fu învins, prin
ce minunăţiă fost-a el lao[l]altă şi învingător, cucerind un ţinut întreg de la daci, sau, de era cucerit de mai-nainte,
neînapoindu-l biruitorilor? În scurt, oricum suci-ve-ţi zisa lui Diodor, a lui Plutarc, Polien, Polibiu şi a altor, lumina nu
va ieşi la iveală până a nu se scoate ea din istorisirea lui Pausania ( Attica, IX, 6): „Lisimac, mişcând război împrotiva
vecinilor săi, după ce isprăvi cu odrizii, zădări pe craiul dacilor Dromicait: dar având a face cu oameni nu numai
numeroşi, ci şi foarte ispitiţi în meşteşugul ostăşesc, fu bătut, încât scăpă cu fuga, lăsând prins rob în mânele dacilor pe
fiiul său Agatocle, ce de abie atunci începu a război sub părinteasca povăţuire. As[t]feli, văzându-şi copilul în puterea
duşmanului, ba mai fiind cercat şi prin alte bătălii nu mai puţin nenorocite, el fu silit a se astâmpăra până la o vreme mai
priincioasă şi, dându-şi fiia după Dromicait, iar drept zestre hărăzindu-i Tracia de pe ţărmul criveţean al Dunărei, încheie
pace. Unii socotesc că dacii ar fi prins pe însuşi Lisimac, etc.“ Iată, dar, o povestire nu numai logică – căci nu se
contrazice, nu numai critică – căci oboară anume părerile celor[l]alţi scriitori, ci chiar destul de amănunţită: ea vădeşte,
spre pildă, că ţara ce macedonenii o au fost cuprins de la daci şi pe carea Diodor o numeşte fără lămurire „un ţinut“, era
tocmai Moldo-România de astăzi.
Ei bine! Pe acest Pausania, ce cunoştea atât de cumplit istoria trecutului dacilor, [î]l putea-vom învinovăţi de a nu li fi
cunoscut prezintul? „Traian, zice el (Eliaca, 1. XII, 6), războí cu Osroe, fiiul lui Arsace, craiul parsilor, şi cuceri pe dacii,
ce sunt dincolo de traci: houtos prisektÏsato ho vasileus Getas tous (ontas) huper Thrakas“. Deci, crăpa-ar toţi umbratici[i]
doctores din Ardeal, dupre nimerita exprimare [a] şagalnicului Petroniu, – şi tot încă va remânea vederat că sunt nu este
au fost, că a cuceri nu seamenă cu a stinge, în sfârşit că pe timpul împăraţilor Adrian, Antonin şi Marc-Aureliu, urmaşilor
lui Traian, când Pausania-şi scria cartea, învinşii daci trăiau pe ţărmii Dunărei, deşi, poate, în o mai mică armonie cu
romanii, decât ardelenii sunt acum cu austriacii.
Pierit-au dacii?

2. Appian. Fiind hotărât a înşira înainte de toate pe scriitorii mai puţin cunoscuţi doctorilor ardeleni; fiind literatura
elină pentru aceşti den urmă mai-mai o terra incognita, întru carea numai arareori îndrăznesc ei a-şi retăci paşii, cu
agiutoriul lui D[umne]zeu şi al tălmăcirilor lătine; fiind Appian mai tot atât de străin erudiţiunei lor cum şi însuşi
Pausania, pren urmare, nimic mă împiedecă de a hărăzi acest al doile după Pausania paragraf anume lui Appian, unui din
fruntaşii literaturei eline, după ce ea pribegi de pe pământul strămoşesc spre a se răsădi în Alexandria şi pe carele, la o
altă, deşi-l cită oarecând archidoctorul Petru Maior, ardelean, însă, să însemnaţi bine, [î]l cită fără să-l fi şi citit, căci
citindu-l, desigur, nu l-ar fi citat, sau de l-ar şi fi citat, apoi numai doară pentru a arăta cât de fără de ruşine minţea până a
nu-l citi.
Montesquieu, în tabloul ce nime nu-l mai laudă, oarice laude aflându-se a nu fi de agiuns întru a se apreţui o adevărată
oglindă în carea, – şi restrâns şi amănunţit totodată, – se răsbate întreaga viaţă a urieşei Rome, fără să vorbească despre
cărţile lui Appian le înalţă totuşi la cea mai înaltă treaptă de slavă: spre a zugrăvi decăderea stăpânei lumei, el fură, fie-mi
iertat cuvântul, înseşi văpselele scriitorului alexandrean. Vertot, Gibbon şi câţi alţi s-au arătat, poate, şi mai puţin
 3

scrupuloşi în această priivire, încât mai multe den paginele lor cele mai frumoase ar lipsi de nu le-ar fi prăsit un adâncit
studiu al operei lui Appian. Ce să mai zic, după aceste pilde atât de elocinţi, despre giudecăţile lui Schweighaeuser,
Niebuhr, Schoell şi ale altor?! Cu cât mai mult lăuda-voi pe Appian, cu atât mai rău păre-mi-va de a-l opune, – căci şi
opunere e un fel de însoţire, – cu protivnicii mei.
Cea mai mare parte a producerilor lui Appian s-a pierdut, iar între altele şi o istorie specială a dacilor, despre carea
mărturiseşte patriarhul Fotiu, unul den cunoscătorii cei mai adânci ai vechii literaturi grece, şi cărui pot să nu-i crează, în
acest raport, numai doară acei ce, făcându-se uniaţi, s-au făcut necesariăminte anti-fotiişti. Cu toate aceste, a scrie
simplicemintre o istorie dacică n-ar fi fost încă de vro deosebită vajnicie: un doctor Frunza-de-Dafin ardelean, de n-a făcut
apoi încalte s-a pus la cale nu numai de a face una asemine, ci şi de a o videa încununată prin o cunună de trei sute de
galbeni: cunună galbenă şi, pren urmare, vestejită. Dar, însă între viitoria istorie dacică a doctorului Frunza-de-Dafin,
ardelean, şi cea trecută a lui Appian este o deosebire de-ntre un vis şi un văz: Appian custa sub Tra ian şi Adrian, doctorul
Frunza-de-Dafin, ardelean, sub Franţ I-iu; Appian scria sub Antoniu, doctorul Frunza-de-Dafin, ardelean, sub Franz-
Iozef... În acest chip, oricine ar voi, negând în genere certitudinea istorică, de a face mincinos în priivirea dacilor pe
Appian, va fi silit, în proporţiunea anilor, să facă pe un doctor Frunza-de-Dafin, de împreună cu asemenii săi, aproape de
una mie şapte sute de ori şi mai minciunoşi!
În acele din cărţile sale ce s-au păstrat până în zilele noastre, Appian pomeneşte în mai multe rânduri pe daci; oricât de
scurte şi lăturalnice ar fi as[t]fel de pomeniri, totuşi ele nu pot a nu avea în cazul de faţă cea mai mare însemnătate,
izvorând, precum o am arătat, nu numai de la un contimpurean al împregiurărilor, ci totodată şi de la un specialist în
cestiunea cercetărilor noastre. Deci, dar, cine oare fire-ar destul de obraznic întru a presupune ni-tam-ni-sam cum că
procopsitul alexandrean, ucenicul gramaticilor celor mai învăţaţi ai epocei, ar fi întrebuinţat pren neştiinţă, iar nu în
cunoştinţa cauzei, timpul prezint în locul celui trecut, bunăoară, în următoriile pasagiuri: „Cesariu precugeta război asupra
dacilor şi bastarnicilor, ce lăcuiesc dencolo de Dunăre: hoi peran eisi tou Istrou (Illyrica, XXII)“; sau „Perseu ceru
agiutorinţă de la daci, ce sunt aşezaţi de-ncolo de Dunăre: tous huper Istron (Macedonica, XVI, 1)“ etc.? Au istoricii
moderni, vorbind despre popoarele ce nu mai sunt sau ce se socotesc îndeobştie de pierite, întrebuinţează vreodată nişte
aşa fraze, zicând, fie pildă: „Pelasgii, ce lăcuiesc în Arcadia...“ sau: „Fenicii, ce sunt aşezaţi spre apus de Palestina“...? De
nu mă înşeală ţinerea-mi aminte, Esquiros, descriind spitalurile Parisului, zicea că nebunii iubesc a obicinui un as[t]feli de
stil: antagoniştii mei, spre a oborî înţelesul cuvintelor lui Appian prin singurul mijloc de oborâre ce le rămâne, n-ar fi gata,
oare, de a-l întrebuinţa aşişdere... din patriotism? Ce e dreptul, nime n-a dovedit încă, cel puţin până acum, vro neputinţă
întru a fi doctor, ardelean, şi smintit în o vreme: mă mângâi că nime nu o va dovedi nici de acum înainte.
Pasagiurile citate sunt numai un degiuniu: cât dar de greu fi-va de mistuit următoriul prânz. Între toate operile lui
Appian, cea mai împortantă pentru a-şi putea închipui starea geografică [a] Imperiului Roman după moartea lui Traian,
este, fără tăgadă, Proemiul. Însemnătatea sa, mai ales încât se atinge de istoria dacilor, e cu atât mai mare că însuşi
autoriul, înainte de toate, se grăbeşte a ne oblici, în termeni chiare, anume timpul când scria: anul al 900-le de la
înfiinţarea Romei. N-am avea trebuinţă de a întoarce acest număr în cifre mai de înţeles, de vreme ce sub inspectoratul
general în Moldova şi eforatul instrucţiunei publice în Valahia al d[omnului] doctor Treboniu Laurian, ardelean, până şi
găinele romane s-au învăţat a socoti, până şi ceasurile de la Romul şi Rem, încât cine nu mai ştie că zisul an al 900-le este
al II-le al domniei lui Antoniu, al 149-le de la Naşterea Mântuitorului şi al 43-le încoace de la cucerirea Daciei. În această
cărtice[a], cuprinzătorie de vro 15 paragrafuri, Appian, după ce descrie hotarele împărăţiei despre Africa şi Asia adauge:
„Despre uscatul Europei puterea Romei se întinde până la fluviile Rin, ce se varsă în Oceanul Nordic, şi Dunăre, ce cade
în Pontul Eusin; însă, în unele locuri şi de-ncolo de aceste râuri, romanii stăpânesc pe celţii de preste Rin, iar preste
Dunăre pe geţi, ce înşişi se cheamă daci: Perasantes de pii kai tousde, Keltoon toon huper Rhiinon archousin enioon, kai
Getoon, toon huper Istron, hous Dakous kalousin (Praef., IV)“. Iată, dar, o mărturisire, împrotiva cărei prealuminaţii
purişti vor putea răspunde numai doară prin un energic „Sacrament!“ de al caporalului austriac!
Pierit-au dacii?

3. Dion Casiu. Cu toată nerăbdarea din parte-mi de a agiunge cât mai în grabă la mărturisirile istoricilor romani, carii
se rostesc, poate, şi mai lămurit în priivirea cercetărilor mele: cu toată dorinţa din partea unor din cititorii mei (dorinţă în
mai multe rânduri chiar împărtăşită mie) de a vedea cât mai curând încheiarea sintetică a analiticelor mele izvodiri de
până acum; cu toate aceste, pentru a fi lucrul deplin, sunt silit de a mai apesti ceva, aducând încă câţiva autori elini; căci,
protivnicii mei fiind foarte bolnavi, m-aş socoti şi de rău doftoriu şi de spiţeriu şi mai rău, dacă, în medicamentul prescris,
aş scăpa din vedere până şi cea mai mică parte de amestecat până şi în cea mai mică doză. Nu mă îndoiesc că, pentru unii,
nici o asfeli de doftorie poate nu va folosi, din pricina unui temperament prea ţeapăn: în aşa caz se va avea recurs la
gheaţă.
 4

Pausania a fost grec, trăitor la Roma, contimpuriu lui Traian şi cunoscător [al] istoriei dacilor; Appian a fost grec,
cetăţean roman, trăitor la Roma, contimpuriu lui Traian, şi chiar autor al unei istorii dacice. Pe Pausania dragii mei
ardeleni nici l-au citit; pe Appian ei l-au citat, fără să-l fi citit... Să trecem acum la un al treile[a] grec, şi citit, şi citat, însă
neînţeles. Îndeobşte, pedanţii de peste munţi seamănă cu şoaricele mâncând slănina în capcană: pentru a-şi putea susţinea
sistemul, ei nu se tem nici de un fel de cursă: a minţi, a născoci, a răstălmăci, a gâci, a trece pe deasupra, nimic nu-i sparie,
nici opreşte.
Doctoriul Petru Maior, doctoriul Laurian, şi alţi doctori ardeleni, [î]şi razem hojma zisele pe credinţa lui Dion Casiu,
scoţând din el lungi bucăţi în elineşte şi în latineşte, şi fiind gata de a le scoate chiar în turceşte, dacă literatura turcească
le-ar fi cunoscută şi deacă s-ar afla un Dion Casiu, tradus în limba osmanlâilor. Pentru mine, precum şi pentru mai mulţi
filologi, foarte socotiţi, bunăoară Lipsius, Vossius, Sallier, şi, mai cu seamă, Dodwell, Dion Casiu, cu toată vrednicia, ce
nu i se poate tăgădui, nu face, în oarecari privinţi, cât un Appian sau chiar cât un Pausania. Însă, altfel socotesc domniile
doctorale din Ardeal, şi cu atât mai bine, dacă nu pentru denşii, cel puţin pentru mine, îndreptuindu-mă una ca aceasta de a
li adresa următoaria dilemă: credeţi lui Dion Casiu, au nu-i credeţi? De nu-i credeţi, de ce dar vă spriginiţi necontenit pe
zisele sale? De-i credeţi, apoi trebui[e] să recunoaşteţi, precum vom vedea îndată, împrotiva dorinţei voastre, cum că dacii
n-au pierit; în ambele cazuri sunteţi şarlatani.
Biografia lui Dion Casiu se poate scurta în câteva cuvinte, dupre izvoarele lăsate de el însuşi. Tatăl său, Casiu
Apronian, deşi grec, totuşi fu senator roman şi cârmuitor, mai-nainte, al Dalmaţiei şi, pe urmă, al Ciliciei. Mumă-sa fu fata
vestitului Dion Crisostom. Locul naşterei şi al morţei sale fu Nice[e]a, în Asia Mică. Născut sub domnia lui Adrian
(Fabricius socoteşte, că chiar sub a lui Traian), el ocupă treptat cele mai mari posturi ale imperiului roman: senator sub
Comod, pretor sub Pertinace, gubernatoriul Smirnei şi al Pergamului, mai apoi al Africei, al Dalmaţiei şi al Panoniei, în
două rânduri consul, până ce, în fine, retrăgându-se cu totul din viaţa publică, se săvârşi, în vrâstă peste o sută de ani.
Această însemnătate a lui Dion Casiu în istoria politică a Romei făcu ca însişi grecii, uitându-i originea elină, să-l fi numit
Dion Romanul, Diôn ho Rhômaios, precum Zonara şi Cedren. În priivirea literarie, din cărţile scrise de Dion Casiu s-a
păstrat numai Istoria romană, de la Enea şi până la Alexandru Sever, ba încă bucăţită, încât din optzeci capitule, în cari se
împărţea întreaga operă, treizeci şi cinci de la început lipsesc şi douăzeci şi şase de la sfârşit se află numai în prescurtare,
rămânând în starea primitivă numai nouăsprezece de la mijloc. Elinistul Clavier emite, asupra acestei produceri,
următoarea giudecată obştească, cu carea nu pot a nu mă uni: „Dion fu cel de pe urmă, dintre scriitorii greci, cu cunoştinţa
legilor istoriei. Crescut în şcoala istoricilor vechi, el nu s-a arătat cu totul mai gios de ei. Cuprinderea operei sale e
înorânduită în un chip foarte nimerit; el îşi întrebuinţa toate puterile întru descoperirea adevărului şi, în păzirea
cronologiei, fu cu cea mai mare luare aminte. El avea toate însuşirile unui istoric, după ce însuşi a fost giucat un rol foarte
vajnic. Stilul său este foarte curat şi chiar ales. Unele greşeli, ce i se pun de vină, nu se puteau înlătura în o scriere atât de
întinsă“ etc. În cât se atinge, în parte, de cestiunea dacilor, Istoria romană a lui Dion Casiu vredniceşte, mai vârtos la
prilegiul de faţă, o apreţuire mai de aproape. Bun[ă]oară, nu va fi fără folos de a se cerceta izvoarele acestui scriitoriu,
ceea ce doctorii ardeleni nici au gândit a face, deşi arătând totodată, chiorâş, cea mai cumplită încredere în tot cuvântul lui
Dion Casiu.
Întinderea capitulului al 68-le din opera lui Dion Casiu, măcar că prescurtată de Sifilin, însă vădeşte, din partea
scriitoriului, o deosebită încunoaştere cu istoria lui Traian şi a dacilor. Această împregiurare se întăreşte şi mai mult, de ni
amintim de mărturisirile lui Suida, lui Iornand şi ale lui Freculf despre două cărţi aparte, şi acum pierdute, de ale lui Dion
Casiu: asupra lui Traian (ta kata ton Traianon) şi asupra dacilor (ta getica). Deci, atât în aceste [două]* din urmă, precum
şi în istoria sa cea mare, pe ce feli de izvoare putut-a el a-şi răzema zisele? Dezlegarea întrebărei este neapărată, dacă
voim a nu ne rătăci o orbişă încredere. Ce e dreptul, bârfitorii ardeleni recunoscând, fără nicio cercetare, veracitatea lui
Dion Casiu, prin urmare, deoarece-i lovesc tocma pe temeiul acestei veracităţi, de dânşii recunoscute, chiar de m-aş scuti
de a face ceea ce li s-a fost părut de prisos loruşi, şi tot încă argumentele mele împrotiva lor n-ar putea fi mai puţin
surpătoarie. Izvoarele lui Dion Casiu, în priivirea cucerirei Daciei, se pot împarte în două soiuri: cele verbale şi cele scrise.
Tatăl lui, Casiu Apronian, funcţiunariu sub Traian, fu o autoritate cât se poate [de] temeinică, şi Dion Casiu a putut, şi nici
a lipsit, de a se folosi, în feliurite cazuri, de verbalele sale povestiri, precum se vede, fie pildă, din trasul: „Ho gar patér
mou Aprônianos, tés Kilikias arxas, panta ta kat’ auton ememathékei safôs, etc. (LXIX, 1)“. Pe de altă parte, abunul lui
Dion Casiu de pe mumă, Dion Crisostom, nu numai a fost petrecut, pe vremea prigonirilor lui Domiţian, îndelungat timp
între daci, dar fu chiar prietenul lui Traian şi, pare-se, anume dupre dorinţa acestui împărat, scrise o deosebită carte despre
trebile Daciei, pomenită de Filostrat în Vieţile sofiştilor, şi pe carea unii filologi, precum Reimar, Kuster etc. au voit, din
nebăgare de seamă, s-o confunză cu producerea de acest titlu a lui însuşi Dion Casiu. Se ştie din Filostrat, cum că în
triumful, urmat după desăvărşita cucerire a Daciei, Traian puse în car lângă sine pe Dion Crisostom, prubăvermintre
pentru ca vestitul ritor să descrie cu elocinta sa peană isprava armelor romane. Dion Casiu a avut a mână, fără îndoială,
scrierea abunului său asupra dacilor. Pliniu cel Tânăr pomeneşte o „istorie dacică“, ce o ar fi fost scriind, în versuri grece,
 5

un oarecare Caniniu; nimic nu-mi arată ca această poemă să fi fost sfârşită de autoriul ei, încât nu cred, prin urmare, ca
Dion Casiu să se fi putut agiutora cu ea; dar ceea ce mi se pare a fi sigur, este că el n-a putut a nu fi citit Comentariul lui
însuşi Traian asupra războiului dacic, despre carele vorbeşte gramaticul Priscian, scoţând din el şi un scurt pasagiu. În
sfârşit, Dion Casiu a trebuit să fi cercetat, afară de alte cărţi, acum necunoscute, sau ce nu pot a mi le aduce aminte în
minut, biografiile pierdute ale lui Traian, de Mariu Masim, de Fabiu Marcelin etc. Totuşi, în atâte nu se mărgineau încă
izvoarele istoricului nostru. „Fui la cârma Africei – zice el –, apoi la a Dalmaţiei, cârmuite mai-nainte vreme de părintele
meu, în urmă la a Panoniei de Sus, încât toate zisele mele, asupra acestor ţări, se razem pe proprii grigite cercări.“ Este
vederat, că lăcuinţa sa în Panonia, învecinată Daciei, mult înlesnea pe Dion Casiu în culegerea oralelor izvoare despre
trecutul şi prezintul dacilor. În un cuvânt, în atingerea obiectului nostru, nime, poate, din istoricii vechi, îndată următori
după Traian, nu avea un mai mare temei de a zice: „Cele văzute şi auzite, dupre cum însumi le-am auzit şi văzut, le
descriu: legô de ha te eidon hôs eidon, kai ha ékousa hôs ékousa (LXVIII, 27)“. Să mai zic o dată: obârşiile lui Dion Casiu
erau aşa de numeroase şi de puternice, în priivirea lui Traian şi a dacilor, încât oricine (afară de cei din Ardeal, pentru cari
şi acest drum este închis, precum am arătat cu câteva rânduri mai sus) ar voi a supune îndoielii până şi cea mai lăturalnică
din zisele sale, nu o va putea face, fără a aduce, totodată, împrotiva unei asemene, o bună seamă de dovezi prea şi prea
pipăite.
Întrucât este acum neapărat pentru sfârşitul meu, voi să adâncesc Istoria romană a lui Dion Casiu, cu toată părerea de
rău de a nu putea cerceta, de asemene, şi celelalte două cărţi ale sele, atingătoarie de acestăşi cestiune şi pierdute, fără
nedejde de a se descoperi vreodată. Sifilin, scurtând capitolul 68, a fost înlăturat, fireşte, mai multe din originalele
amănunţimi asupra lui Traian; cu toate aceste, duhul şi trăsăturile cele de căpitenie n-au putut a se mistui. Dion Casiu se
arată pretutinde entuziastul marelui împărat. După ce zugrăveşte, în un tablou, plin de viers, întâmplările [a două]*
războaie cu dacii, el încheie în următorul chip: „Asfel Traian trecu podul cel pe Dunăre făcut şi, măcar că mai târziu,
totuşi cu atât şi mai sigur, mişcând războiu, cu mare c e s u p u s e p e d a c i (ekratése)... ...Capul lui Decebal fu dus la
Roma, şi Dacia, înfiinţându-se în ea de Traian colonii, s - a p r e f ă c u t î n p r o v i n c i e r o m a n ă ; houtos hé Dakia
Rhômaiôn hupékoos egeneto, kai poleis en auté ho Traianos katôkisen (LXVII, 14)“. Au din aceste atât de simplice
pasagiuri se vede, sau chiar este iertat unui om întreg de a presupune stârpirea dacilor? Însuşi Dion Casiu, dindată după
adusele trasuri, adauge: „Tot pe acest timp şi partea Arabiei, megieşită cu cea Pietroasă, fu cuprinsă de Palma, prefectul
Siriei, şi p r e f ă c u t ă î n p r o v i n c i e r o m a n ă : Kata de ton auton touton chronon kai Palmas tés Surias archôn, tén
Aravian tén pros té Petra echeirôsato, kai Rhômaiôn hupékoon epoiésato (ib.)“. Au nu este vederat, pentru oricine cu
minte sănătoasă, că ideea lui Dion Casiu se rezumă în următoriul chip: „În anul 858 de la întemeiarea Romei, două ţări au
fost adause cătră Imperiul Roman: Dacia şi o parte din Arabia?“ Deci, oricine s-ar încerca a visa, în cazul de faţă,
s t â r p i r e a dacilor, trebui[e] să viseze, negreşit, şi a arabilor. Mai apoi, tot în Viaţa lui Traian (un scriitoriu poate a se
arăta neconsecinte, din neluare de seamă, în cursul unei întinse opere, iar nu în al unui singur capitul), vorbind despre
răscularea iudeilor, Dion Casiu spune, că ei ar fi ucis aproape 220 mii romani şi greci; mai departe el pomeneşte despre
omorârea [a două]* sute mii de suflete în Cipru... Au pierirea unei întregi şi mari naţiuni, precum erau dacii, el ar fi putut
a o trece cu viderea? Au el ar fi putut a trece cu viderea nu numai pieirea, ci măcar strămutarea unui aşa popor? În acest
chip, dupre mărturisirea lui Dion Casiu, s u p u n e r e a dacilor nu se deosebea de a galilor sau de a iberilor; Traian n-a
făcut în Dacia altceva, decât a poftori pilda lui Scipione, Sertoriu, Cesariu etc. în Spania şi a lui August în Galia;
c o l o n i i l e erau menite spre î n f r â n a r e a şi r o m a n i z a r e a dacilor, precum ele înfrânau şi romanizau pe gali şi pe
iberi, precum înfrânau şi romanizau toate ţările m a i p r i m e j d i o a s e , mai scumpe, căci romanii, dupre exprimerea lui
Montesquieu, preţăluiau popoarele biruite dupre greutatea biruinţei. Oricine ar năzui a strâmba acest firesc înţeles al
cuvintelor lui Dion Casiu, ar trebui să dovedească, mai înainte de toate, că krateô şi cheiroô înseamnă a s t â r p i , iar nu
simpliceminte a supune; că prefectul Palma n i m i c i pe arabii, megieşiţi cu Arabia Pietroasă; că Dion Casiu obişnuia a se
mira de omorârea câtorva sute [de] mii de suflete, şi nici băga în seamă pieirea câtorva miliuni [sic!]. Domnilor doctori şi
ardeleni! au sunteţi în stare de a dovedi toate aceste, fără a cădea în prepus de a vă lipsi câte o doagă? Staţi, vă gâcesc
patriotismul. Veţi spune că vă jertfiţi doagile în folosul patriotismului? De-i asfeli, să urmăm mai departe, vădindu-vă
nişte aşa lucruri, încât nici chiar un nebun, oricât de patriot, să nu le poată tăgădui.
În anul 182 de la Crist, adecă 76 după cucerirea Daciei, sub domnia lui Comod, Dion Casiu, vorbind despre mişcările
b a r b a r i l o r , povesteşte: „Trimiţend burii solie la Roma, Comod li hărăzi pace, deşi mai înainte vreme o a fost respins,
în mai multe rânduri, ştiind că, fiind până atunci tari, ei au fost cerut, nu atât liniştea, precât timpul pentru a se pregăti la
război... De asemene, Sabinian linişti 12 mii d i n t r e d a c i i c e i m ă r g i n e n i , făgăduindu-le pământuri în partea
Daciei, s u p u s ă r o m a n i l o r , căci, fiind înşişi izgoniţi din locuinţele lor, ei se pregăteau a da sprigin celorlalţi daci.
Ho de Savinianos kai Dakôn tôn prosorôn murious kai dischilious ek tés oikeias ekpesontas, kai mellontas tois allois
voéthésein, hupégageto, gén tina autois en té Dakia té hémetera dothésesthai huposchomenos (LXIX, 1)“.
 6

Spre a nu mă prea lăţi, nu voi să aduc câteva alte pasagiuri nu mai puţin chiare. Sapienti sat. Să adaug numai că, pe
timpul lui Comod, la care se rapoartă adusul tras, Dion Casiu fu senatoriu roman. Din cuvintele lui Appian, cercetate în
paragraful al 2-le al studiului meu, am văzut că, sub împăratul Antoniu, cu 39 ani înainte de întronarea lui Comod,
romanii stăpâneau Dacia gia [deja] numai „în unele locuri“. Mărturisirea lui Dion Casiu întăreşte această zisă, vădind,
mult mai târziu, fiinţarea unei „Dacii supuse romanilor“ şi, pe de altă parte, a unei „Dacii nesupuse“, pe ai cărei lăcuitori
Roma-i putea acum îmblânzi numai cu făgăduinţi: „daci mărgineni“ şi „dacii romanilor“. Nu mai puţin, povestirea lui
Dion Casiu arată că, pentru a se fi r o m a n i z a t dacii, n-a fost de agiuns o sută de ani: simţul slobozeniei nu se uită
degrabă... Thierry descrise fazele îndelungatei lupte între elemintele norman şi anglosaxon, până a se fi putut alcătui din
ele o singură naţionalitate engleză. Scopul meu este de a dezvăli aşijdere, se înţelege mai în urmă, după ce voi izbuti a
legitima sintezul prin scrupulozitatea analizului în ce chip lupta elemintelor dacic şi roman a dat naştere românilor.
Metodul, priimit de mine, se deosebeşte cu desevârşire de al lui Thierry; însă şi obiectul meu este cu mult mai greu, atât în
priivirea întrinseacă, precum şi din pricina adâncului întunerec întru care au îmbrobodit corifeii ardeleni toată Anticitatea
noastră, folosindu-se de un timp, când, între români, mai numai ei ştiau ceva carte. Nu fără temei unul din prietenii mei
înseamnă între ardeleni şi ceilalţi români tot o aşa legătură, precum acea dintre fanarioţi şi ceilalţi greci; dar, fanarioţii
erau mai procopsiţi şi mai pricopsiţi: iacă totul.
D[omnul] dr. Trebonian Laurian, dr. Petru Maior şi alţi doctori ardeleni iubesc a cita din Dion Casiu, mai cu seamă,
bucata, atingătoarie de vestitul pod, pe ale cărui rămăşiţe ei se primblă cu mai mare dibăcie decât ar umbla cineva pe un
pod întreg. Aduc aci, în deplinătate, această vestită bucată, dupre cum o a tradus d[omnul] Efor de instrucţiune publică din
Valahia, în nu mai puţin vestita sa scriere, obştită dintăi, româneşte, în Magazinul istoric, sub titlul Discurs întroductiv,
tălmăcită apoi de însuşi autoriul în franţuzeşte, nemţeşte, latineşte etc. sub deosebite titluri, şi pe carea, în sfârşit, ne mai
ştiind ce a face, Domnia sa a început a o retraduce iarăşi în româneşte în Instrucţiune publică din Valahia, sub titlul de
Diviziune[a] Daciei vechi. Iacă, dar, pasagiul: „Atunci Traian făcu un pod peste Dunăre, despre care eu nu mă poci mira
destul; căci, deşi făcu Traian alte lucruri minunate, totuşi acest pod întrece cu mult toate celelalte fapte ale sale. Acest pod
are 20 pilaştri de piatră pătrată, singuri fără fundament au o înălţime de 150 picioare, o lăţime de 60 picioare şi uniţi cu
bolte. Cheltuiala acestui lucru poate fi necrezută, dară cu toate aceste e mai mare mirare că este făcut într-un râu plin de
vârtejuri şi într-o albie noroioasă, din care curgerea lui nu s-a putut abate aiurea. Însă eu nu spui lăţimea acestuia, fiindcă
este prea mare (căci uneori inundează îndoit şi întreit), ci pentru că este atât de mare în acel loc atât de îngust, şi niciunul
nu era mai potrivit spre a face pod. În acest loc cu cât mai tare curge râul din lat în îngust şi iarăşi din îngust în lat, că atât
merge etc.“ Să lăsăm deoparte chipul cam tătăresc al traducerei (şi încă d[omnul] Laurian este mai bun elenist, decât
ceilalţi doctori ardeleni): este destul, că însuşi traducătoriul se înţelegea, căci, în uimirea, ce-i pricinui descrierea podului,
el zbiară: „Minunatul pod!“ Ei bine! Însă, ştiţi, oare, că, din toate zisele lui Dion Casiu, cea atingătoarie de această
minunăţie este, poate, tocma cea mai îndoielnică? Oricare architect, sau chiar oricine cu o cât de mică ştiinţă de
architectură, va adeveri, fără sfială, că amenunţimile unui aşa pod sunt puţin putincioase. Gautier, Marsigli şi alţii, şi-au
emis demult temerea în această privire. Însuşi vestitul Canina, deşi anticari mai mult dogmatic, decât critic, totuşi zice:
„Le dimensioni non fossero di tanta grandezza, come sono da Dione indicate, specialmente in riguardo all’altezza dei
piloni (Architet. antica, t. 7, p. 323)“. Rămăşiţele podului, cercetate în mai multe dăţi, de curând şi mai-nainte, de-a valmă
cu teoria architectonică, vădesc neadevărul măsurilor înfăţişate de Dion Casiu. Fără a mă rosti, pentru astădată, hotărât
asupra cestiunei, fără a mă încerca de a micşura oarecum geniul lui Apolodor, făcătoriul podului, totuşi socot că doctorii
ardeleni, voind a se răzema pe o asfel de zicere, ar fi trebuit, mai-nainte de toate, fireşte, să o dovedească. Au nu este
deşanţ că, priimind şi repeţind, fără critică, un pasagiu din cele mai de sfială din toată istoria lui Dion Casiu, tot aceşti
doctori ardeleni au trecut cu deseverşire cu viderea unele pasagiuri n e t ă g ă d u i t e , precum, bun[ă]oară, cele aduse de
mine mai sus: cum că Traian a supus, iar nu că a s t â r p i t pe daci; cum că, după moartea cuceritoriului, numai o p a r t e
din Dacia a rămas sub stăpânirea romanilor; cum că, îndelungat timp după cucerirea Daciei, dacii p ă s t r a u încă vechea
lor naţionalitate, până şi î n s p ă i m â n t â n d pe romani, şi alte? „Et voilà comme on écrit l’histoire“, zicea Voltaire.
Pierit-au dacii?

4. Eutropiu. Locul de a vorbi despre Eutropiu ar fi fost, poate, tocma în capul studiului de faţă, dacă ţinta mea ar sta
numa întru a dărma deşănţata teorie a n e d a c i s m u l u i , f ă r ă a c l ă d i , apoi, pe zăriştele surpatului edificiu, o nouă şi
trainică zidire; căci, atunci, n-aş ave[a] decât a vădi neîntemeiarea dovezilor lor, ce se pot reduce mai numa la
minciunoasa răstălmăcire a zisei lui Eutropiu. Începând de la Cantemir şi păn’ la clicele ardelene de acum, toţi puriştii
noştri, fără osebire, [î]şi tâmpesc toată isteţimea asupra încâlcirei a cinci ori şese cuvinte din breviariul astui scriitoriu:
infinitae copiae... orbis romanus... Dacia exhausta! Doctrina lor se lăţi asfeli, încât sunt mai mulţi, chiar de pe băncile
şcoalelor, cari, fără a fi citit pe Eutropiu, până şi fără a înţelege vechiu lătinesce, se îngâmfă de a pute[a] arunca în faţa
orişicui, învăţata pe de rost bucată, apăsând, cu un aer de triumf, asupra sonurilor: i n f i n i t a e , r o m a n u s , e x h a u s t a .
 7

Doctorul Petru Maior, ardelean, începe:

„Traian, văzând Dacia d e ş e a r t ă a c u m d e l ă c u i t o r i , trimise n e n u m ă r a t ă mulţime de romani, carii să umple
Dacia toată şi să moştenească satele şi oraşele“. Voi să scriu aci c u v i n t e l e l u i E u t r o p i u în treaba aceasta, cari ni
spun şi cât de mare a fost Dacia: „D e ş e r t â n d u - s e , zice, Dacia de bărbaţi cu îndelungatul război a lui Decebal, Traian,
spre a umple ţara, carea giur împregiur are zece sute de miluri, din toată l u m e a r o m a n ă n e m ă r g i n i t ă mulţime de
oameni a dus acolo, ca satele şi oraşele să le moştenească“.
Lipseşte aci să arătăm că atunci când zice Eutropiu: „Deşertându-se Dacia de bărbaţi, nu se cade a înţelege, că doară
numai de bărbaţi fu deşertată Dacia prin războiul ce avu Decebal cu romanii, şi muierile să fi rămas în Dacia, nu (!); ci,
fiindcă bărbaţii stăpânesc satele şi oraşele, şi ei agonisesc câmpurile, şi v r â n d E u t r o p i u a spune cugetul lui Traian (să
vedeţi ce comentariu!) căci a vrut a trimite acea n e m ă r g i n i t ă mulţime de cetăţeni r o m a n i în Dacia spre a moşteni
satele şi oraşele, adecă pentru că Dacia e r a l i p s i t ă d e s t ă p â n i t o r i ş i a g o n i s i t o r i , carii sunt bărbaţii, nu
muierile, nu se cuvinea aci să grăiască şi de muieri etc.“
Doctorul Murgu, bănăţean, însă ardelenit, resună, în nemţeşte, în vestita sa Dovadă a netăgăduitului romanism al
românilor, în următorul chip:
„...dass eine u n g e h e u r e Menge R o e m e r d a s o e d e Dazien unter Trajan bezogen, ist nicht nur aus
Sachumstaenden (cari anume?) vermuthlich sondern auch aus den Geschichtsschreibern (de ce în numer înmulţit?)
gewiss. So schreibt unter andern (?) E u t r o p i u s : «Als Dazien durch den langwierigen Krieg e n t v o e l k e r t wurde,
hatte Trajan zur Bevoelkerung dieses Landes, welches Tausend Meilen im Umfange hat, eine u n z a e h l b a r e Menge
Menschen aus dem g a n z e n R o e m e r G e b i e t h e dahin versetzt, welche das Land und die Staedte bewohnen sollen
etc.»“
Precum vedeţi, doctoriul Murgu, bănăţean, însă ardelenit, nu face decât a traduce în limba germană cuvintele
doctoriului Petru Maior, ardelean.
Doctoriul Trebonian Laurian, ardelean, iarăşi resună: „Eutropiu, în cartea 6, cap. 6, cu vorbe scurte, dară după modul
său ponderuase (ce fel de mod?), se sileşte, mai mult amirând decât determinând (cum aşa?), să arăte şi întinderea
provinciei, şi numărul lăcuitorilor aduşi întrânsa: «Fiindcă Dacia se d e ş e r t a s e de oameni prin războiul lui Decebal, de
aceea Traian, spre a popula această provincie, ce avea împregiur un milion de paşi, a adus din tot Imperiul Roman o
n e n u m ă r a t ă mulţimea de oameni spre a cultiva câmpiile şi cetăţile etc.»“
Iacă dar şi doctoriul Trebonian Laurian, ardelean, retraducând, dupre obiceiul său, din româneşte în româneşte, zisa
doctoriului Petru Maior, ardelean.
Maior, Murgu, d[omnul] Laurian şi alţi câţiva, sunt capii purismului; însă tot sistemul cată să aibe un mare număr de
partizani de a doua mână, uneori nefăţarnici din prostie, câteodată năimiţi, totdeauna strulubateci. Toţi câţi au fost şi câţi
mai sunt (cucuta creşte mai dehai decât plantele cele bune), propoveduitorii romanismului purced de la închipuita
mărturisire a lui Eutropiu. Cât de departe au agiuns unii din ei în dezvoltarea consecinţilor acestei quasi-mărturisiri, o
poate dovedi, între altele, următoriul pasagiu, întraductiver în româneşte, cel puţin pentru mine, şi scos din cel mai stropşit
rumânofil din lume, d[omnul] Vaillant: „...S’il a donné son linge aux soldats blessés, il (Traian) donnera sa vie pour
venger Longin (măcelat de daci); il le jure: d é s o r m a i s p l u s d e D a c e s ; i l l e s p a s s e r a t o u s a u f i l d e
l ’ é p é e e t l a v e r a l e c r i m e d e D é c é b a l e d a n s l e s a n g d e t o u t e s a n a t i o n “ . Aşteptatu-s-a Eutropiu
de a slugi vreodată de tipariu pentru asemine fabuloasă cusutură? „La ville est emportée, – urmă d[omnul] Vaillant, – et
Décébale avale le poison. Grand nombre des siens imitent son exemple; ceux-ci se percent de leur épée; ceux-là
s’entretuent en poussant des cris horribles; quelques-uns cherchent en vain leur salut dans la fuite; les Romains les
attendent partout; i l s s o n t t o u s m a s s a c r é s . “ Pasă de mai spune, că d[omnul] Vaillant nu ucide pe daci, fără frică
de giudecată, sau, mai bine, cunoscând de mai-nainte neghiobia unor şi părtenirea celor mai mulţi din giudecători.
În scurt, toată presupusa tărie a doctorilor ardeleni şi a înveţăceilor lor se încheie întru mai sus arătatele câteva
cuvinte răstălmăcite, ce ei spun a fi de ale lui Eutropiu: n e m ă r g i n i t ă mulţime, r o m a n i din toate părţile imperiului,
Dacia d e ş e a r t ă . Deci, dindată ce se va pruba că aceste câteva cuvinte, singurul razem al îndărătniciei puriste, sunt
născocite de ea însăşi; că Eutropiu vorbeşte cu totul altceva; că adevăratul înţeles al trasului, celui în atâte rânduri citat, e
chiar împrotivitoriu teoriei de preste plaiuri... atunci nu va pute remâne nicio îndoială, că această din urmă teorie s-a
înălţat pe năsip, ba grăind şi mai nimerit: tocma pe n e m i c . Iată ceea ce voi să vădesc eu.
Eutropiu, deşi scriind lătinesce, totuşi fu grec, cumu-i arată însuşi numele. Asupra vieţei sale avem cele mai puţine
date. Singur el se face părtaş în războiul împeratului Iulian cu perşii, în 363 de la Crist: „cui expeditioni ego quoque
interfui“. (Lib. X, cap. VIII). După porunca împeratului Valinte, domnitoriu între 364–[3]72, el alcătui o prescurtare,
breviarium, din istoria Romei: „Ex voluntate mansuetudinis tuae (Ded.)“. Întreaga cărtece[a] se împarte în zece
capitule, cuprinzend fieşcare între 20–28 paragrafuri (afară de unul şi mai scurt), iar tot paragraful – câte câteva
rânduri. Asfeli întregul breviariu, spre a vorbi mai pipăit, nu este fără numa o broşiură, un feli de întroducere la istoria
 8

romană, mai degrabă decât o statornică operă. De aceea, cea mai mare parte a editorilor, începând de la 1471, obişnuiau
a-l însoţi, când cu Paul Diacon, când cu Mesala Corvin, Iuliu Obsecinte, şi alţi b r o ş i u r i ş t i romani. Scopul lui
Eutropiu a fost de a înfăţăşa „res Romanas, quae in negotiis vel bellicis vel civilibus eminebant“ (Ded.). Orice
amănunţimi sunt înlăturate. Critica lipseşte. Au un asemene scriitor, strângând în câteva pagini istoria Romei, de la
Romul păn’ la Valinte, 250 de ani după desăvârşita cucerire a Daciei, poate sluji drept m a r t u r în priivirea lui Traian
şi a dacilor? Au zisa unui aşa autor poate a ave[a] în ochii unui istoric, un mai mare preţ, decât al părerei, tot cum şi
zisele lui Maior, d[omnul] Laurian, Murgu etc.? Dar, însă, şi părerile pot fi temeinice, ver netemeinice. Părerile
doctorilor ardeleni [î]s mincinoase; ale lui Eutropiu sunt în cea [mai] mare parte, adevărate. Gustul meu, în atingerea
latinei clasicităţi, poate fi greşit; totuşi nu mă [în]cumet de a-l mărturisi în gura mare: [î]mi place până şi stilul lui
Eutropiu. Simplicitatea sa seamănă a nepărtenire. Unele locuri sunt chiar vioaie şi pătrunzătoarie. Pe deasupra, în
descrierea domniei lui Traian, acest scriitoriu se arată chiar ceva mai amănunţit, decum în celelalte părţi ale
breviariului, încât ne e iertat de a presupune, că şi obârşiile sale, în acest raport, au fost mai numeroase. Bunuară, luaţi
următoriul tras: „Daciam subegit (Trajanus), provinxia trans Danubium facta in his agris, quos nunc Thaiphali habent,
Victophali et Thervingi. Ea provincia decios centena millia passuum in circuitu tenuit“. Pentru ce Eutropiu nu înfăţăşă
nişte tot aşa amănunţimi şi în priivirea celorlalte provincii, supuse Imperiului Roman, de nu e la mijloc acea
împregiurare, că el nu le cunoştea tot aşa de bine? Asfeli recunosc, fără sfială, p ă r e r i l e lui Eutropiu de temeinice,
deşi nu le pot alătura, în valoare, cu m ă r t u r i s i r i l e lui Pausania, Appian, Dion Casiu, şi ale atâtor alţi autori, ce voi
să-i cercet[ez] mai la vale. Prin urmare, cum de nu sunt temeinice, totodată, şi părerile doctorilor ardeleni, deoarăce ei
pretind a le fi rezemat pe ale lui Eutropiu? Minciunoasă le e pretinderea, iacă totul!
Pasagiul lui Eutropiu, dupre cele mai bune ediţiuni (Egnatius, Schonhovius, Verheyk, Tzchucke), se rosteşte aşa: „Qui
(Adrianus), Trajani gloriae invidens statim provincias tres reliquit, quas Trajanus addiderat; et de Assyria, Mesopotamia et
Armenia revocavit exercitus, ac finem imperii esse voluit Euphraten. Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne
multi cives Romani barbaris traderentur; propterea quod Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias
hominum transtulerat, ad agros et urbes colendas. Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta“. Doctorii
ardeleni recunosc tot acest text, adăugând numa, unii din ei, că, în loc de „viris exhausta“, s-ar pute citi şi „rebus
exhausta“, ceea ce nu mă priveşte. Cu toate aceste, ei minţesc, traducând „infinitae“ prin „nemărginite“, „orbis romanus“
prin „romani“, „exhausta“ prin „deşeartă“ şi scăpând din videre însemnătatea zicerei „ne multi cives Romani barbaris
traderentur“. Aceste patru p u n t u r i închipuiesc noima întregei bucăţi; a nu le înţelege, e a nu o înţelege pe ea; este a n u
f i d e p ă r e r e a l u i E u t r o p i u . Iacă de ce zic, susţin şi voi şi dovedi, că doctorii ardeleni, de vreme ce nu se sprijin
de Eutropiu, precum voi disluşi, măcar că înşişi ar vra se ne înduplece dinprotivă, se sprigin chiar pe nemic.
Raţionământul lor este: Dacia fu d e ş e a r t ă – adecă dacii nu mai era[u]; Traian aduse în d e ş e a r t a Dacie o
n e m ă r g i n i t ă mulţime de oameni, – adecă noi ne tragem numa de la oamenii lui Traian; oamenii lui Traian, împărat
roman, au fost r o m a n i – adecă noi suntem romani în înţelesul cel mai nemărginit al cuvântului. Raţionământul arată că
doctorii ardeleni au învăţat logica, ceea ce sunt departe de a le tăgădui, recunoscându-le până şi dreptul de a o preda şi la
alţi[i]; dar, nu mai puţin, ei nu cunosc istoria şi totodată, nu se roşesc de a face râs de bietul Eutropiu, pe carele aşişdere-l
cunosc mai rău, decât eu pe istoricii chinezeşti. Oricât de mic este breviariul, nu mă îndoiesc, că ei nu l-au citit în
întregime.
I. Eutropiu zice că Traian aşează în Dacia i n f i n i t a s c o p i a s h o m i n u m . „Copiae hominum“ la toţi scriitorii
romani înseamnă: mulţime, gloată. Cicerone întrebuinţă, în mai multe rânduri, această zicere. Deci, Traian aşeză în Dacia
i n f i n i t a s gloate. Au i n f i n i t a s are aci înţelesul de „nemărginite“, dupre cum vor a ne face a crede doctorii ardeleni?
Ce-i dreptul, Cicerone obicinuieşte cuvântul i n f i n i t u s în însemnare de n e m ă r g i n i t , zicând bunoară, i n f i n i t a
m u l t i t u d o ; însă stilul lui Eutropiu, în această priivire, precum şi în mai multe alte, se deosebeşte de al marelui oratoriu.
Greşeala doctorilor ardeleni este a fi măsurat, fără critică, un scriitoriu din timpul lui Valinte, când stilistica latină se apropia
de desăvârşita ei decădere, cu vorba tulliană, cu floricelele veacului lui Octavian. La Eutropiu i n f i n i t u s nu vra să zică
decât „mare“. Asfeli, descriind domnia lui Nerone, el zice: „i n f i n i t a m partem senatus interfecit (VII, 9)“. Au acest
pasagiu se poate traduce prin: „omorî n e m ă r g i n i t a parte a senatului?“ Senatul, chiar întreg, iar nu numa în p a r t e , fu
la romani, precum şi la toate popoarele, fără osebire, foarte m ă r g i n i t . Aşadar, adusul fraz înseamnă simpliceminte:
„omorî m a i m u l ţ i senatori“. Descriind războiul lui Cesariu în Africa, Eutropiu zice: „Inde in Africam profectus est, ubi
i n f i n i t a nobilitas cum Iuba bellum reparaverat. Duces autem Romani erant C. Corn. Scipio, M. Petreius, Q. Varus, M.
Porc. Cato, L. Corn. Faustus. Contra hos, commisso proelio, victor fuit Caesar (VI, 18)“. Au aci i n f i n i t a nobilitas,
anume m ă r g i n i t ă de cătră însuşi autoriul, se poate traduce prin n e m ă r g i n i t ă boierime, în loc de a se trăda prin:
m u l ţ i boieri?
După ce descrie războiul romanilor cu Perssu, Eutropiu aduce cuvintele lui Emiliu Paul, rostite, zice el, in conventu
i n f i n i t o r u m populorum (IV. 4). Au aci se poate înţelege vro adunare a nemărginitelor popoare, în loc de a se traduce
 9

numa prin „a mai multor“. Tot în acest chip, adecă în însemnare de „mare, mult“, Eutropiu întrebuinţă zicerile: i n f i n i t a
sacra et templa (I, 2), i n f i n i t u s pondus (II, 16), i n f i n i t a spolia (III, 11), i n f i n i t a auxilia (IV, 20), i n f i n i t a copia
(V, 2), i n f i n i t a nobilitas (VII, 2 şi IX, 20) etc. Aceasta e un idiotism netăgăduit de ale lui Eutropiu. Breviariul întreg,
necitit de doctorii ardeleni, stă de dovadă întru asemene.
Prin urmare, zisa: „Trajanus, victa Dacia, infinitas eo copias hominum transtulerat...“ nu înseamnă fără numa: „Traian
aşeză în cucerita Dacie m a i m u l t e gloate“. Despre n e m ă r g i n i m e nu poate fi nicio vorbă. Însuşi Eutropiu, cu câteva
rânduri mai sus, precum vom vede[a] îndată, în loc de „i n f i n i t a s copias“ pune „m u l t i cives“.
II. Eutropiu spune că c e l e m u l t e g l o a t e , aşezate de Traian în Dacia, au fost aduse e x t o t o o r b e r o m a n o .
„Ex“ înseamnă „din“, „totus“ – „tot“, „orbis“ – „lume“, „Romanus“ – „roman“. Doctorii ardeleni restrâng toate aceste
cuvinte la unul singur, traducând „totus orbis Romanus“ prin „romani“. Pare-se că ar fi trebuit să ne încredinţăm mai-
nainte de a pute[a] face o asfel de traducere, dacă „lumea romană“ era compusă numai din romani, adecă, dacă Eutropiu,
în zicerea „orbis romanus“, ar fi având numa pe romani în videre. Cu breviariul şi cu întreaga istorie a Romei în mână,
înfrunt pe doctorii ardeleni. Apocalipsul, după unii tâlcuitori, înfeţăşă Imperiul Roman sub chipul unui zmeu cu şepte
capete. Această icoană e foarte nimerită. Roma fu un singur trup, însă alcătuit din elemintele cele mai eterogene, un singur
trup încăpătoriu [pentru] giumătatea lumei. De la marginile Persiei şi ale Arabiei până la Stâlpii Erculeni şi Murul
Britanic, de la Sahara şi Nubia până la Elba, toate neamurile cele mai feliurite alcătuiau trupul Romei, se numeau „totus
orbis romanus“, sau chiar, câteodată, simpliceminte, dupre sumeţia scriitorilor romani: „orbis“. În acest întins înţeles
întrebuinţă şi Eutropiu zicerea „ex toto orbe Romano“. Asfeli, după ce înşiră războaiele lui Cesariu, în deosebitele
provincii romane din Asia, Africa şi Europa, el încheie: „Inde Caesar, b e l l i s c i v i l i b u s t o t o o r b e compositis,
Romam rediit (VI, 20)“. Vorbind despre războaiele lui August în cuprinsul Imperiului Roman, el iarăşi adauge: „Ita bellis
t o t o o r b e confectis, Octavianus Romam rediit (VII, 8)“. Spuind despre Nerone „per haec R o m a n o o r b e
execrabilis, ab omnibus simul destitutus est (VII, 15)“, Eutropiu adauge, că g a l i i şi s p a n i o l i i aleseră dindată de
împerat pe Serviu Galba. Descriind domnia lui Septimiu Sever, el zice: „Nigrum, qui in A e g y p t o e t S y r i a
rebellaverat, Cyzicum interfecit, P a r t h o s vicit, et A r a b a s interiores, et A d i a b e n o s . Multa t o t o R o m a n o o r b e
reparavit. Sub eo etiam Clod. Albinus – Caesarem se in G a l l i a fecit, victusque apud Lugdunum est et interfectus (VIII,
10)“. Acest pasagiu e de cea mai mare chiaritate. El arată că neştine este tot aşa de îndreptuit de a traduce „totus orbis
romanus“ „prin arabi, perşi, gali etc.“, precum doctorii ardeleni se socotesc îndreptuiţi de a-l trăda prin „romani“. Deci,
cele m u l t e g l o a t e , aşezate de Traian în cucerita Dacie, au fost, în cea mai mare parte, alcătuite (precum o voi arăta şi
în paragraful atingătoriu de inscripţiuni) din feliurite popoare barbare, supuse Romei. Adevăraţii romani puteau întra
doară ca o mică parte în întregimea unor aşa gloate. Cele singure semne de unire, între nişte strânsături atât de dezbinate,
fură A q u i l a Romei, de carea toţi trebuiau deopotrivă să asculte, şi limba lătină, ce toţi trebuiau să o vorbească, per fas et
nefas, pentru a se putea înţelege, împrumutat.
Până a ave[a] prilegiul de a dezvolta principiile acelei ascultări politice şi ale acestei limbi barbaro-lătine, în legătura
lor cu cestiunea formării poporului român, socot oarecum de îndemănatec de a aduce aci, în parenteze, pentru unii, două
m ă r t u r i i vrednice de credinţă: „Roma, zice Sf. Augustin, i m p e r i o s a c i v i t a s , împunea barbarilor nu numai giugul
ei, ci şi limba, n o n s o l u m j u g u m , v e r u m e t i a m l i n g u a m “. „Pretorii, rostesc Digestele, trebuie a disluşi legile
în lătineşte, latine“. În sfârşit, zisa lui Eutropiu: „Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum
transtulerat“, se traduce prin „Traian, aşeză în cucerita Dacie mai multe gloate de diferite popoare, supuse Imperiului
Roman“. Despre romani, în înţelesul ardelean al cuvântului, breviarul nici vorbeşte.
III. Eutropiu încredinţă că, în urma resboaielor între Traian şi Decebal, Dacia a fost e x h a u s t a . Dupre chibzuiala
doctorilor ardeleni, exhausta înseamnă d e ş e a r t ă . Asfeli de tălmăcire mi se vede a fi smintită. Chiar în clasicii romani
cei mai vestiţi, cuvântul e x h a u r i r e vra să zică, de mai multe ori, nu alta fără „a împuţina“. Tacit, scriitoriul cel mai
laconic şi al cărui stil e, prin urmare, cel mai nimerit pentru dezlegarea acelui al unui breviariu, scris în aceeaşi limbă,
sună: „Tibi e Judaea et Syria et Aegypto novem legiones i n t e g r a e , n u l l a a c i e e x h a u s t a e , non discordia
corruptae: sed firmatus usu miles, et belli domitor externi etc.“ Îndemn pe oricare latinist de a traduce, în această bucată,
„exhaustae“ prin „deşerte“, sau prin vreun alt asemene terme[n]. Este pre[a] vederat că Tacit vorbeşte despre nişte
legiuni „neîmpuţinate încă prin războaie“. Au doctorii ardeleni sunt în stare de a demu[n]stra, prin stilul breviariului sau
prin contextul pasagiului că Eutropiu n-ar fi întrebuinţat cuvântul „exhaurire“ tot cu aşa însemnare? Manuscriptele lui
înfăţăş[ează] două citiri: unele zic „Dacia fuerat viris exhausta“, cele mai puţine pun „rebus“ în loc de „viris“. Dindată ce
recunoaştem că Traian aduse în Dacia „copias hominum“, trebui[e] recunoscut, de asemene[a], că şi citirea „viris“ e mai
adevărată, fiindcă „hominum“ se află aci în cea mai strinsă legătură cu „viris“: Traian aduce aci oameni, căci oamenii aci
se împuţinaseră. As[t]fel, chiar de am priimi citirea „rebus“, şi tot încă cată să pricepem această zicere, – cea mai vagă în
limba lătină, în înţeles de „viris“ neavând ea altmintre nicio noimă. Ei bine! eu susţin că frazul „bello viris exhausta“ de
ale lui Eutropiu e cu deseverşire identic, în fond, cu cellalt de ale lui Tacit: „legiones acie exhaustae“. Ambele frazuri
 10

înfăţăşă ide[e]a unei adunături de oameni, împuţinate prin omorârea unor din cei ce o au fost alcătuind. De se va dovedi
că, în acest loc, Eutropiu nu se unesce cu Tacit, adică, că zicerea breviariului trebui[e] restălmăcită prin „deşert“ – voi
închina steagul. Departe de această, cercetând stilul lui Eutropiu, mă încredinţ[ez], că, nu numa în atingerea dacilor, ci şi
în mai multe alte analoge priiviri, înţelesul cuvintelor, întrebuinţate în breviariu, trebuieşte scăzut, iar nu încă îngreuiat.
Eutropiu iubea metafore. Bunuară, cine se va [h]otărî a înţelege literar următoarea zisă: „...Tantus casus pestilentiae fuit,
ut post victoriam persicam, Romae ac per Italiam provinciasque maxima hominum pars, militum omnes fere copiae
languore defecerint (VIII, 12)?“ Mai apoi, chiar de am traduce exhaurire prin „a deşerta“, şi tot n-ar urma ca Dacia să fi
fost deşeartă, ci numa[i], precum şi în cazul traducerii de mai sus, – î m p u ţ i n a t ă în bărbaţi. Breviariul ne înfăţăşă
următoarele pilde: „Pyrrhus, zice Eutropiu, Romam perrexit, o m n i a ferro ignique v a s t a v i t , Campaniam
d e p o p u l a t u s e s t (II, 7)“. Au de aci se trage încheiare că Campania d e s p o p o r a t ă (depopulata) şi celelalte părţi
d e ş e r t a t e (vastatae) de Pir, s-au făcut d e ş e r t e ? „Scipio, mai spune Eutropiu, Corsicam et Sardiniam v a s t a v i t “
(II, 10). Au Corsica şi Sardinia, d e ş e r t a t e (vastatae) de Scipione, se chiar d e ş e r t a s e r ă ? Dupre sistemul doctorilor
ardeleni, până şi zicerea letopiseţului Urechea, bunuară: „Ştefan-Vodă a prădat ţara secuiască: nici a avut cine să-i iasă
împrotivă“, trebui[e] a se înţelege că ţara secuiască a fost cu totul d e ş e a r t ă . De este undeva d e ş e r t u l , apoi nu în
Eutropiu, ci numai în capetele doctorilor ardeleni. Pe scurt, pasagiul: „Dacia enim bello Decebali viris fuerat exhausta“,
şi dupre logica, şi dupre geniul limbei lătine, şi dupre stilul breviariului, se traduce prin: Dacia fu împuţinată în bărbaţi
prin războiul lui Decebal.
IV. Prietenii lui Adrian, zice Eutropiu, l-au oprit de a scoate legiunile, aşezate în Dacia, pentru a nu se lăsa as[t]feli cei
mulţi supuşi romani de acolo în voia barbarilor „ne multi cives Romani barbaris traderentur“. Cea mai firească întrebare e,
dacă barbarii, despre cari se vorbeşte în acest tras [extras], au fost lăuntrici, ori din afară? Barbarii din afară au început a
năvăli în Dacia după moartea lui Adrian, sub Antonini. Deci, e foarte cu îndoială, ca prietinii împăratului să se fi temut de
nişte duşmani, ce încă nu era[u]; căci, tot pe temeiul unei aşa temeri, ei ar fi putut, din patriotism, să ceară trimitirea
legiunilor romane până şi în China spre apărarea cetăţenilor romani, ce ar fi, poate, a se aşeza în această ţeară, cu sute de
ani în urmă. Totul arată că Eutropiu vorbeşte despre duşmani lăuntrici. De ne vom aduce aminte pasagiul din Dion Casiu,
cercetat în paragraful al 3-le, şi unde se vede cât de primejdioşi erau pentru Roma b a r b a r i i d a c i , rămaşi în Dacia,
după cucerirea ei de Traian, vom recunoaşte că zicerea lui Eutropiu trebui[e] tradusă: „Prietenii lui Adrian se temeau de a
se lăsa coloniştii romani în voia dacilor“. Dion Casiu lămureşte pe Eutropiu, care, fără o aşa lămurire, ar remâne, în cazul
de faţă, mai întunecos, decât cei mai întunecoşi din proorocii. Însă, chiar de n-am ave[a] în mână m ă r t u r i s i r e a lui
Dion Casiu, şi tot n-ar fi mai puţin vederat, din însăşi alcătuirea frazului, că Eutropiu, sub numele de barbari, vorbeşte
anume despre dacii aşezaţi în Dacia. Să fi fost Dacia lăcuită numa[i] de cetăţeni romani, cuvântul „multi“ ar fi de prisos,
fiind de agiuns, atunci, de a se zice simplicemintre, „ne cives romani barbaris traderentur“. Acest „multi“ arată, în un chip
neînlăturăcios, că „cives Romani“ nu făceau decât o parte din împoporarea Daciei. Să dau o pildă. Presupună-să că
guberniul austriac, voind a retrage oştirile sale din Galiţia, cineva l-ar fi înduplecând de a nu lăsa asfeli cei „mulţi“ leşi din
această ţară în voia năvălitorilor. „Mulţi“ ar fi aci foarte ilogic, întreaga Galiţie fiind înlăcuită de leşi. Pe de altă parte,
presupunându-se guberniul englez retrăgându-şi oştirile din India, unde se află şi engleji neostaşi, ar trebui să-l
învinovăţim de a lăsa pe „mulţi“ engleji în voia barbarilor: „mulţi“ fiind aci neapărat, de vreme ce englejii sunt numa o
parte din lăcuitorii Indiei.
După toate desluşirile, câte le-am făcut, să înfăţăş[ez] acum tălmăcirea vestitului pasagiu, în toată întregimea sa:
„Cucerita Dacie, fiind î m p u ţ i n a t ă d e b ă r b a ţ i prin îndelungatul război al lui Decebal, Traian aşeză în ea, prin oraşe
şi prin sate, mai m u l t e g l o a t e d e o a m e n i a d u ş i d i n t o a t e p ă r ţ i l e I m p e r i u l u i R o m a n ; de aceea, când
Adrian, din pizma slavei înaintaşului său, după ce puse marginea împărăţiei pe Eufrat (rechemând legiunile din Asiria,
Mesopotamia şi Armenia, trei provincii, adause de cătră Traian), a voit să scoată oştile şi din Dacia, el fu oprit de prietenii
săi spre a nu se lăsa cei m u l ţ i c e t ă ţ e n i r o m a n i î n v o i a d a c i l o r “. Acest[a] este înţelesul cel nestrâmbătăţit al
p ă r e r e i lui Eutropiu, pe carele totuşi, precum am spus mai sus, sunt departe de a-l socoti de martur în priivirea lui
Traian şi a dacilor, ba nici am nevoie de asemene. Ceea ce am vrut să vădesc este că doctorii ardeleni, pentru care acest
scriitoriu a fost singura nădejde de ispravă, nu l-au înţeles; că el e până şi contrariu teoriei lor; că ei, prin urmare, se
sprigin pe n i m i c ă . Însă, chiar dacă Eutropiu ar şi fi, prin vro minune, întocma[i] cumu-l doresc zişii doctori ardeleni, şi
atunci încă, ce ar pute[a] un a b r e v i a t o r d i n s u t a a 4-a în alăturare cu u n ş i r de scriitori, contimpurii
împregiurărilor?!
Mă folosesc de a pute[a] răspunde aci la oarecari învinovăţiri, din partea unor limbuţi. Dupre chibzuinţa lor, toată
osteneala mea, întru descoperirea adeveratului punt de purcedere al istoriei rumâne, ar fi faptă a n t i n ă c i u n a r i e . Ei se
vânzolesc până şi a presupune în mine p l a n u r i d i a b o l i c e , nişte planuri cari de aş şti că vor pute[a] vreodată a se
furişa în gândul meu, mi-aş tăia limba şi mânele, pentru ca urâta cugetare să rămână stearpă, fără putere de a ieşi afară
prin scriere sau prin grai.
 11

Răspunsul meu, pentru astă întăie dată, va fi scurt.

Voi să dovedesc că naţionalitatea noastră s-a format din câteva eleminte, din cari niciunul n-a fost predominatoriu.
Voi să dovedesc că firea acestor eleminte şi chipul contopirei lor în un singur ce, au făcut ca noi să fim o v i ţ ă
neatârnată, o c o m p u z e c i u n e c h i m i c ă , fie-mi iertat cuvântul, ale cărei însuşiri de acum sunt de i s t o v deosebite de
însuşirile fieşicărei părţi constitutive, din cele ce s-au fost dintru-nceput întrodus în ea.
Altă dată vom vorbi mai mult; până atunci să sfârşesc paragraful de faţă, precum şi cele trecute, prin întrebarea:
Pierit-au dacii?