Tudor Arghezi

Psalmi

Psalmii argezieni au fost scriși în perioada 1923-1927; au fost publicați în revistele

Gândirea, Lumea, Adevărul literar și apoi au fost adunați și integrați în volumul Cuvinte
potrivite. O întreagă generație de poeți se afirmă cu tărie după Primul Război Mondial,
făcându-și din tema religioasă o preocare principală. Este vorba despre V. Voiculescu și
volumul său Poeme cu îngeri, L. Blaga cu volumul Lauda somnului, în continuarea unei
poezii religioase din secolele XVIII și XIX.

Psalmul poetic scris în perioada interbelică este de natură filosofică, este creat de o
conștiință poetică problematizantă, ce dorește să găsească răspunsurile la întrebările cele mai
acute despre raportul om – divinitate – om. Deși Psalmii lui David erau imnuri-rugăciune de
slavă a lui Dumnezeu, aceste forme poetice se resemantizează și ating problematica dialectală
a credinței/necredinței, scrise în manieră filosofică, chiar dacă nu tezistă.

Psalmii arghezieni presupun o relație specială de comunicare între psalmist și

Dumnezeu. Aceste poezii sunt monologuri ale unei conștiințe care se raportează neîncetat la
divinitate; lipsa răspunsului divin creează o mare tensiune, care poate deveni radicală în unele
poezii. Se regăsesc în Psalmi incertitudinea și certitudinea, tăgada și credința, ca atitudini
care se manifestă simultan și paralel, fiind extremele dialectale ale conștiinței poetului
psalmist. Poetul crede și nu crede, este ferm în credință sau refuză divinitatea din existența sa,
este smerit și trufaș, blând și arogant, psalmii fiind și expresia directă a experienței sale de la
Mănăstirea Cernica, perioadă în care Arghezi cocheta cu ideea intrării în monahism (patru ani
petrecuți la Mănăstirea Cernica).

Psalmii scriși de Arghezi generic titlul de Psalm, urmând de primul vers al poeziei.
Astfel, Psalmul VI (Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere) este unul din cei nouă psalmi
publicați în volumul Cuvinte potrivite. Dominanta textului este o acută stare de incertitudine,
care îl transformă pe poet într-un adevărat vânător în absolut. Vânătoarea se desfășoară după
un anumit scenariu: pânda vânatului, urmărirea lui, lupta și doborârea. Șoimul este pasărea
care simbolizează transcendentul.

Poetul vrea să știe cu certitudine dacă este Dumnezeu, prin apelarea la dovezi clare,
palpabile, deși Dumnezeu nu pare chiar „la îndemâna” poetului: Pari când a fi, pari când că
nu mai ești.

Primele versuri ale poeziei sunt expresia unei așteptări încordate a poetului, care stă la
pândă. Deși și-ar dori să vâneze neîncetat Absolutul ca expresie a divinității, poetul coboară în
cotidian, în timpul său, cel uman.

La Arghezi, revolta/nesupunerea dă naștere, în mod paradoxal, unei atitudini de

venerație către Dumnezeu. Divinitatea la care aspiră Arghezi este atât de lipsită de concret,
încât poetul cere mereu dovezi clare ale existenței lui Dumnezeu: Vreau să te pipă și să urlu:
Este! Poetul este asemenea lui Toma Apostolul, care dorește certificarea prezenței lui
Dumnezeu prin atingerea stigmatelor crucificării.

1
 Critica literară a observat faptul că Arghezi a suferit, în fond, pentru absența divinității
care deșteaptă în sufletul fragil al psalmistului conștiința insuportabilă a singurătății în
univers. (N. Manolescu, Tudor Arghezi, poet nereligios).

În altă ordine de idei, nu se poate vorbi despre ateism în psalmii arghezieni. Structura
poetului pare a fi a unui primitiv, care orbecăie prin întuneric, căutând a se convinge prin
dovada pipăibilă a mîinilor. (Șerban Cioculescu, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi).

Arghezi rămâne poetul extremelor în literatura română, întrucât până și experiența

religioasă este transformată artistic în scrierea psalmilor, poezii ce surprind în mod minunat și
neașteptat conștiința modernă argheziană, conștiință ce este produsul unor frământări și
gânduri dinspre ispită spre adevărul de netăgăduit al credinței.