Tare sunt singur, Doamne, si pieziș…

Tudor Arghezi

Poezia filozofică argheziană cuprinde psalmii, aceștia nefiind adunați într-un singur
volum, ci împrăștiați în întreaga creație. Permanenta căutare a lui Dumnezeu nu este prezentă
numai în poeziile intitulate „Psalm” și numai în volumul de debut, ”Cuvinte potrivite”. În acest
volum există numeroase poezii în care Arghezi se ocupă de relația om-Dumnezeu. Tot în plan
filozofic se poate vorbi despre o lirică argheziană „izvorâtă din mândriile solitare ale
neînțeleșilor însetați de absolut și blestemați pentru acest motiv să trăiască în rîspîr cu veacul.”1
Arghezi pornește în căutarea absolutului, ignorând soarta are îi așteaptă pe acești căutători
solitari, considerând această vocație un blestem. Atitudinea eului liric din poeziile sale c onstituie
un simbol prometeic, care apare exclusiv în ipostaza lui tragică. Drama lui Arghezi e aceea a
conștiinței temerare, neliniștite și lucide, chiar dacă mereu contrazise de o realitate imundă.

Poezia „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș” a fost publicată în volumul „Cuvinte
potrivite” și aparține liricii moderne. Aceasta constituie o mărturie a unei stări agonice și o luptă
interioară, în căutarea lui Dumnezeu pe care am menționat și mai sus, o specie a poeziei
filosofice, a liricii religioase. Omul se simte singur, mîcinat de conștiința ca Dumnezeu l-a uitat
„ Tare sunt singur, Doamne, si piezis! Copac pribeag uitat in campie, Cu fruct amar si cu
frunzis Tepos si aspru-n indarjire vie.". Sentimentul solitudinii este accentuat în poezie de către
sintagma "Tare sunt singur", iar inadaptarea sa la aceasta situație este înțeleasă din „pieziș”,
poetul zace după acel paradis cu care el era obișnuit. Acest cuvânt alături de epitetul „singur”,
caracterizează cu plasticitate poziția pe care și-o recunoaște poetul în nelimitarea universului,
aceea de excepție, de ieșire din normă și de firesc, de situare în margine, la fruntariile lumii.
Acesta se aseamănă pe sine unui copac cu fructe amare, lipsit de frumusețe și de forță, un copac
situat la periferia vieții, ce așteaptă mici gingășii și cântece, dovezi ale vieții și ale rodului bun.
Aspirația spre fiorul divin este al unei ființe ce își constată cu dureroasă luciditate propria
fragilitate și mărginirea în tiparele unui trup trecător. Poetul își pune numeroase întrebări asupra
rostului condiției omului în univers. Acesta pare ca se adresează unui cer din care Dumnezeu este
absent, o absență a divinității. Este reflectată o atitudine de îndoială și de căutare, dar și o situație
dramatică, de criză a comunicării dintre om și divin. Suferința poetului provine din faptul că, în
1
Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura română între cele două războaie mondiale”, II, p. 178
lipsa unei certitudini religioase, în sufletul său ia naștere conștiința insuportabilă a solitudinii
ființei umane în univers.

Poemul este construit drept un monolog adresat unui Dumnezeu absent, dar dorit cu
ardoare. Se disting III secvențe poetice, iar tema singurătății este afirmată chiar din primul vers,
fiind ilustrată prin motivele copacul și pribeagul. Metafora-simbol, copacul, uitat în acea câmpie
ilustrează un orizont gol, fără o trasare a cerului. Copacul este plasat între două nemîrginiri, a
pământului și a cerului. Pribegia copacului semnifică imposibilitatea ancorării, a înrădăcinării
într-un centru ferm și stabil, ceea ce este echivalent cu absența unui sens asumat, definitiv în
planul existenței umane. Prin desacralizarea cerului, poetul sacralizează concomitent viața ,
făpturile pământești.
Mesajul psalmului poate fi descifrat prin analizarea versurilor, observându-se în acest fel că
poetul utilizează diverse mijloace de materializare a cuvântului pentru a-și expune viziunea
modernistă în operă. Titlul dovedește caracterul religios al poeziei, evidenţiind starea interioară a
poetului. Primul vers este o confesiune adresata divinitatii, prin vocativul ,,Doamne”, acest vers
impunand tonalitatea grava a acestui psalm al singuratatii.
Alte metafore însoțite de epitete ,,fruct amar”, ,,frunzis tepos si aspru” desemnează atribute ale
poetului insetat de cunoastere si caruia i se refuză împlinirea în plan uman. Singurătatea cărată ca
o povară pe umerii poetului nu este numai față de Dumnezeu, ci și față de semenii săi, încercând
să îl caute pe cont propriu, nu printr-o credință neabătută, fără îndoială, astfel își asumă o dramă
existențială. Opoziția eu-lume este evidențiată prin opoziția singular-plural. Ceilalți termeni
însoțesc accentuarea fundamentală. Metafora ,,umbra de fum” exprimî componența spirituală.
Metaforele din versul ,,prins adanc intre vecii si si ceata” implica dualitatea suflet-trup,
eternitate-efemeritate a celui ce tinde spre absolut prin divinitate. Prin suferința sa, creatorul
recapătă sensul pierdut al umanității, esența sa fiind creația, omul creator preferă să piardă decât
să renunțe, atrage omul din orizontul existenței și îl împinge către orizontul tainei și al
misterului. Imaginile "Crampeie-n zbor de gingasie", "cantece mici de vrabii si
lastun")  caracterizează universul existențial al oamenilor netulburați de întrebări.
Metafora pomului peste care nu se lasă nici păsările, nici omizile, câștigă noi semnificații în
strofa a IV-a: lipsit de "aroma primei agurizi", "copacul" (omul-poet) trăiește și o altă
suferință: "prins adanc intre vecii si ceata", el poartă blestemul timpului curgător și al
necunoașterii. Strofele a V-a si a VI-a exprimă oboseala cosmică a căutătorului de Dumnezeu:
"copacul" care si-a facut, din ramuri, altare pentru focurile sfinte, rostește o întrebare învecinată
cu revolta: " Și te slujesc; dar, Doamne, până când?", conține motivația revoltei și revolta,
modificând treptat tonalitatea inițială. Copacul celălalt, cu ccare se identifică și care îi
simbolizează drama este un „nalt candelabru, straja la hotare”, în care se aprind „focuri sfinte”
arzând „în ramurile-ntinse pe altare”, într-o neîntreruptă liturghie a sufletului, spiritualizează
imaginea copacului tinzând spre lumina cerească, năzuind spre uniune cu absolutul, eul liric nu
propovăduiește împăcarea, nu aduce un mesaj consolator.
În concluzie, această veghe impune o distorsiune a umanului de la rânduielile sale firești,
viața în ascultare implică renunțarea la rodul firesc, uman. Tema fundamentală a liricii
argheziene este cea a marilor întrebări despre om, reprzentată în poezie cu substrat filozofic și
moral. Este consacrată o atitudine predilectă în fața divinității, de izolare, de neputință, de
resemnar, de aspirație zadarnică spre un cer ce rămâne închis, ce nu-și trimite nici un semn spre
cel ce așteaptă.