Sunteți pe pagina 1din 2

Psalmi

De Tudor Arghezi

Psalmul este o specie a genului liric. Poezie religioasa cu caracter imnic. psalmul
exprima pietatea. increderea, umilinta, proslavirea lui Dumnezeu. Cei mai vechi psalmi au
fost atribuiti regelui evreu David si apar in " Vechiul Testament".


Tudor Arghezi a scris 18 "Psalmi", dintre care 9 apar in volumul de debut ("Cuvinte
potrivite" - 1927). Poezii religioase, dar si filozofice, avand ca tema cautarea
Divinitatii, "Psalmii"arghezieni releva trairile sufletesti ale omului modern: nelinistea,
singuratatea. instrainarea, chinul, setea de absolut, incertitudinea, sentimentul limitelor.
Poezia intitulata "Psalm" ["Tare sunt singur, Doamne, si piezis!"]este inclusa in
primul volum arghezian si are ca tema drama poetului-om pe care Dumnezeu l-a parasit,
lasandu-l singur.
Cu toate ca specia este atat de veche, trairile sufletesti mentionate cat si dramatismul cautarii
lui Dumnezeu, sunt elemente moderniste.
Universul operei (idei, sentimente):

Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita din sapte catrene si doua versuri
finale, avand rima incrucisata si masura versului variabila (osciland intre 8 si 11 silabe).
Considerat drept psalmul singuratatii, poemul se deschide cu strigatul deznadajduit al omului
macinat de constiinta ca Dumnezeu I-a dat uitarii:
" Tare sunt singur, Doamne, si piezis! Copac pribeag uitat in campie, Cu fruct amar si cu
frunzis Tepos si aspru-n indarjire vie."


Din aceasta constiinta tragica se naste un acut sentiment al solitudinii cosmice ("Tare sunt
singur") si al inadaptarii:"piezis", adica altfel decat oamenii obisnuiti, poetul este un "heruvim
bolnav" care tanjeste dupa paradisul pierdut.

In versul al II-lea, apare metafora centrala a textului: cea a copacului pribeag, crescut in
campie.

La modul simbolic, copacul inaltat spre cer ar putea reprezenta dorul chinuitor al psalmistului,
neistovita sa sete de divin.

Din acest dor se naste imboldul pribegiei (exprimat in epitetul
personificator "copac pribeag"): singur si strain in spatiul gol al "campiei" (ca un nou Adam
izgonit din Rai), poetul este gata sa-si inceapa odiseea spre poarta cerului.
Metafora copacului este imbogatita prin doua determinari: epitetele ornante "Cu
fruct amar" si "cu frunzis tepos".

Ambele il caracterizeaza pe omul uitat de Dumnezeu, condamnat sa-si poarte sentinta
biblica: "Este psihologia poetului blestemat din istoria simbolismului francez, trecut pe plan
religios" (S. Cioculescu).

In strofele a Ii-a si a IlI-a, sentimentul solitudinii se imbina cu o anume tanjire metafizica.
Se intrevede aici "nelinistita patima cereasca" (pomenita intr-o alta poezie similar intitulata),
trasatura care il deosebeste pe psalmist de oamenii obisnuiti (reprezentati prin metafora
pomilor cu rod).

Cateva imagini ("Crampeie-n zbor de gingasie", "cantece mici de vrabii si
lastun") caracterizeaza universul existential al oamenilor netulburati de intrebari.
Metafora pomului peste care nu se lasa nici pasarile, nici omizile, castiga noi semnificatii in
strofa a IV-a: lipsit de "aroma primei agurizi", "copacul" (omul-poet) traieste si o alta
suferinta: "prins adanc intre vecii si ceata", el poarta blestemul timpului curgator si al
necunoasterii.
Strofele a V-a si a Vi-a exprima oboseala cosmica a cautatorului de Dumnezeu:

"copacul" care si-a facut, din ramuri, altare pentru focurile sfinte, rosteste o intrebare
invecinata cu revolta:

" Si te slujesc; dar, Doamne, pana cand?"

In final, parasit si singur ca Iisus pe cruce ("in rostul meu tu m-ai lasat uitarii"), poetul
traieste o mare drama ("Si ma muncesc din radacini si sanger):

"Psalmii sunt o lupta a poetului cu sine insusi, cu evidenta sentimentului de solitudine ce-l
copleseste" (N. Manolescu).
Aceasta sfasiere launtrica va conduce la rugamintea adresata in ultimele versuri:
" Trimite, Doamne, semnul departarii, Din cand in cand, cate un pui de inger"
Cercetarea textului reliefeaza si alte elemente apartinand modernismului.
Printre acestea, comentatorii mentioneaza un anume "crestinism in ruina", in sensul ca ruga
psalmistului nu este expresia credintei, ci a neputintei.

La nivelul limbajului, se remarca asocierile surprinzatoare intre termeni: "Tare sunt singur,
Doamne si piezis","Copac pribeag", "Sa bata alb din aripa".


Tot un element modernist il constituie metaforele si imaginile socante: "fruct amar", "frunzis
tepos si aspru-n indarjire vie", "straja de hotare".