PSALM III de Tudor Arghezi

1.Date despre autor şi operă

Publicat în volumul de debut Cuvinte potrivite (1927) poemul Psalm Tare sunt
singur, Doamne şi pieziş este o specie a poeziei filosofice care constituie o mărturie a luptei
interioare în căutarea lui Dumnezeu, al sentimentului neputinţei şi al părăsirii de către
Divinitate, atitudini umane reflectate în lirica modernă.

2.Titlul

Titlul anunţă încercarea eului liric de a restabili raportul dintre om şi Divinitate, psalmul
fiind o specie a poeziei filosofice în care sunt exprimate dileme existenţiale.

3.Tema

Versul iniţial, „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...", constituie o formulare lapidară a
teniei: singurătatea şi dorinţa de comunicare cu divinitatea. Este singurătatea agonică a
poetului, a omului „pieziş", altfel decât semenii săi. Psalmistul arghezian se simte proscris ,
blestemat.

4.Structura textului poetic

La nivel structural poezia este compusă din şapte catrene şi un distih care pot fi împărţite
în trei secvenţe lirice (tablouri): atribute ale ipostazelor antitetice (primele patru strofe),
motivaţia revoltei şi revolta, (următoarele zece versuri), ruga (ultimele patru versuri).[Tare sunt
singur, Doamne, şi pieziş!...] este uh „psalm al însingurării, al părăsirii, purtând - ca în
filigran - cuvintele evanghelice «Eli, Eli, lama sabahtanih, adică «Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, pentru ce m-ai părăsit?». [...} Tonul de lamento îl înlocuieşte pe cel al revoltei din alţi psalmi.
[...] Dar pricina este aceeaşi: absenţa divinităţii.

Prima secvenţă poetică (strofele I-IV

Zbaterea psalmistului între credinţă şi tăgadă este dublată de lupta poetului între cuvânt
şi tăcere, cu stările poetice implicate: ardere lentă, căutare, ascultare, zbatere
interioară,imaginare, viziune.Psalm III ia forma unui monolog adresat, solilocviu
(lamentaţie). Tăcerea Celui chemat, Deus absonditus, întreţine starea de solitudine a
psalmistului şi sentimentul de părăsire, trezeşte revolta şi implorarea, alimentează dorinţa
orgolioasă de a primi „semnul depărtării" (coborârea transcendenţei în imanenţă).

Diferitele atitudini ale eului liric sunt exprimate prin verbele la prezent, persoana I singular
(„tânjesc", „aştept, „nu am", „slujesc"), la conjunctiv („să cânte", „să mi se dea", „să bată") sau la
persoana a Ii-a singular, indicativ şi imperativ („m-ai lăsat", „trimite").

Reproşul, vaietul, tânguirea psalmistului modern sunt întâlnite şi în lamentaţia

psalmistului biblic, căruia însă i se răspunde „de dincolo". Monologul eului liric vine în
contradicţie cu preceptul biblic „Crede şi nu cerceta" şi exprimă nevoia celui „uitat de Dumnezeu
de a primi un semn al inocenţei pierdute.

Proiecţia simbolică a eului liric se construieşte prin dezvoltarea metaforei „copacpribeag

uitat...". Axis mundi, legătură între pământ şi cer, copacul simbolizează dualitatea condiţiei
umane, a poetului care aparţine în acelaşi timp lumii terestre, efemere (trupul - rădăcinile) şi
lumii cosmice eterne (spiritul - coroana).

Opoziţia termenilor „copac pribeag" şi „pomii de rod sugerează condiţia celui respins de
divinitate, respectiv, pomul vieţii din rai, binecuvântat de Dumnezeu.

Cele două metafore-emblemă grupează câte o serie de atribute ale ipostazelor antitetice.

Primul vers este o confesiune adresată divinităţii, prin vocativul „Doamne", lamentaţie
exprimată prin verbul la persoana I singular, superlativul absolut expresiv şi cele două epitete,
„singur", „pieziş". Versul iniţial impune tonalitatea gravă a acestui psalm al singurătăţii, care are
ca temă o dramă existenţială.

Metafora „copac pribeag uitat în câmpie" realizează o imagine a singurătăţii omului în

ruptură, uitat de Dumnezeu, derivând din mitica suferinţă a celui alungat din edenul primordial.
Epitetul „pribeag" asociat surprinzător cu substantivul „copac" conferă acestui element al
regnului vegetal, al vieţii în evoluţie, atributele umane: singurătate şi mişcare. în poezia
modernă, metafora „provoacă o contaminare de lucruri obiectiv şi logic incompatibile”.

Şi alte metafore însoţite de epitet („fruct amaf, „frunziş ţepos şi aspru") asociază termeni
din sfera semantică a vegetalului şi a umanului. Ele desemnează atribute ale poetului însetat de
cunoaştere şi căruia, tocmai de aceea, i se refuză împlinirea în plan uman.

Tentaţia absolutului/ căutarea continuă este sugerată de sintagma „~n îndârjire vie" şi
este reluată cu verbul „tânjesc", în strofa a doua.

Metafora „umbra mea de fum" (ipostază a credinciosului ascet) exprimă componenta

spirituală, însă dureros supusă şi ea trecerii. Metaforele din versul „prins adânc între vecii şi
ceaţă" implică dualitatea suflet - trup (eternitate - efemeritate) a celui care tinde spre absolut
prin divinitate. Dar Dumnezeu ascuns şi mut înseamnă singurătatea omului.

„Metafora copacului blestemat, sterp, care tânjeşte după semnele binecuvântării cuprinde
întreg complexul izgoniri? În opoziţie, „pomii de rod cu gustul bun" poartă semnele paradisului,
ale inocenţei: „pasărea ciripitoare", „crâmpeie mici de gingăşie", „cântece mici de vrăbii şi lăstun",
„nectare roze de dulceaţă", „aromaprimei agurizi, „moile omizi. Imaginea edenică se realizează
prin imagini artistice variate (vizuale, auditive, olfactive, tactile), spre deosebire de descrierea
unilaterală a „copacului uitat, cu imagini exclusiv vizuale. Ceea ce i se refuză („tânjesc", „aştept,
„nu am") sunt tocmai atributele vieţii.Opoziţia dintre „copacul uitat în câmpie" şi „pomii de rod
presupune şi distincţia singular - plural, care poate semnifica, la nivel simbolic, deosebirea între
condiţia poetului inadaptat, însetat de absolut şi condiţia oamenilor obişnuiţi, cu preocupări
pământeşti.

A doua secvenţă poetică (următoarele zece versuri) conţine motivaţia revoltei şi

revolta, modificând treptat tonalitatea iniţială, de lamentaţie.
 Versul „Nalt candelabru, strajă de hotare" din strofa a V-a spiritualizează imaginea
copacului tinzând spre lumina cerească, dar sugerează hieratismul steril, al jertfei neprimite.
„Candelabrul nu este o sursă a focului originar, ci un suport al acestuia în diversele sale
manifestări: „Stelele vin şi se aprind pe rând/ In ramurile-ntinse pe altare". Ascet al virtuţilor
sterile, psalmistul se proiectează în acest simbol al însingurării damnate. Năzuind spre uniune cu
absolutul, el nu propovăduieşte împăcarea; nemângâiat, nu aduce un mesaj consolator.
Aşteptarea, veghea nerăsplătită a omului-altar, într-o singurătate lipsită de consolare, îi
trezeşte revolta: „Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?. Exclamaţia retorică exprimă
„exasperarea celui care, servind o absenţă, se simte frustrat în existenţa sa".

Veghea aceasta impune o distorsiune a umanului de la rânduielile sale fireşti: „De~a fi-
nflorit numai cu focuri sfinte/ Şi de-a rodi metale doar, pătruns/ De grelele porunci şi-
nuăţăminte". Focul sfânt purifică spiritual, dar omeneşte ucide. Rodirea metalelor printr-o
alchimie a focului (calea ascetului) este mai pură, dar inumană, monstruoasă în sfera vitalului.
Viaţa în ascultare, cale a ascetului, înseamnă a renunţa la rodul firesc, uman.Artistul (poetul
blestemat) cunoaşte şi el o existenţă paradoxală, rodind împotriva firii, ceea ce îi provoacă
suferinţa. Iar efectul suferinţei asumate este tocmai umanizarea. Exasperarea este atitudinea
prin care omul nu caută să-şi depăşească sau să-şi anuleze condiţia, ci să şi-o împlinească: „în
rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi săngef. Acesta este reproşul
adresat divinităţii mute: uitarea, golul. Suferinţa psalmistului nu aparţine registrului durerilor
umane, ci este una profundă, a fiinţei. S Ultima

A treia secvenţă poetică conţine ruga: „Trimite Doamne, semnul depărtării,/ Din când
în când, câte un pui de înger". Metafora „semnul depărtării şi simbolul
„pui de înger", ca mesager al transcendenţei, sugerează nevoia psalmistului de primi un
răspuns, o certitudine, o alinare a spaimei de singurătate. Aducător de bunavestire, de
împăcare, de „pouaţă bună", mesagerul este purtător al graţiei divine: „Să bată alb din aripă la
lună/ Să-mi dea din noupovaţa ta mai bună.

Tăcerea acestui Deus absconditus, implorarea rămasă fără răspuns sunt sursele
melancoliei din Psalm III. în jurul lui Dumnezeu este un cerc de tăcere, iar a-L găsi înseamnă
a-L căuta neîncetat. De aceea însăşi cunoaşterea poetică devine cunoaşterea purificatoare.
Neputincios să atingă absolutul, sufletul se bucură că trăieşte „neliniştita patimă cerească".

Raportul om - divinitate din psalm implică două ipostaze: credinciosul părăsit şi Deus
absconditus. Psalmul se construieşte fundamental în jurul accepţiunii religioase a divinităţii.
Atitudinea este setea de divin. Versul final aduce accepţiunea etică, ideea de bine „povaţa ta mai
bună") şi pe aceea gnoseologică „mistuitoare aspiraţie de a şt?, încheiată în eşec, având ca efect
suferinţa. Ipostaza estetică a ideii de divinitate, aspiraţia spre perfecţiunea inaccesibilă se
sugerează prin mesagerii raiului, „pasărea ciripitoare", „puiul de înger".

Forţa de sugestie a limbajului poetic arghezian, caracterizat prin ambiguitate şi

expresivitate, se realizează prin neaşteptate asocieri lexicale, prin schimbări esenţiale la nivelul
sintactic şi al topicii. Materialitatea imaginilor artistice, fantezia metaforică, asocierile se-
mantice inedite conferă forţa de sugestie a ideilor poetice şi modernitatea textului liric.

5.Nivelul prozodic
 Inovaţia prozodică: 7 catrene cu măsura diferită de la 7 la 11 silabe, rima încrucişată,
ritm combinat şi un distih;la nivelul rimei (părţi de vorbire diferite:substantiv - adjectiv, adjectiv -
verb, substantiv -pronume etc).

6.Nivelul morfo-sintactic

Pronume şi verbe la persoana I şi a Ii-a singular, ca mărci ale subiectivităţii;

vocativul „Doamne"; verbele la prezent, persoana I singular („tânjesc", „aştept, „nu am", „slujesc"),
la conjunctiv („să cânte", „să mi se dea", „să bată") sau la persoana a II-a singular, indicativ şi
imperativ („m-ai lăsat, „trimite").

7.Nivelul stilistic

Imaginarul poetic se realizează cu ajutorul unei diversităţi de figuri de stil - - epitetul rar:
„copac pribeag", „fruct amar", „frunziş ţepos şi aspru", „să bată alb";
-metafora: „îndârjire vie", „nalt candelabiu., strajă de hotar", „ceaţă", „umbra mea de
fum";simbolul: „pui de înger", „aripă; personificarea: „stelele vin şi se aprind"; inversiunea: „nalt
candelabru"; antiteza: „copac pribeag" - „pomii de rod"; enumeraţia: „vrăbii şi lăstun".

FLORI DE MUCIGAI de Tudor Arghezi

Prezentarea generala a curentului

Modernismul este curentul literar ce cuprinde creatii literare in care isi face prezenta expresia
artistica a unui spirit cu idei si conceptii noi. De cele mai multe ori, acest spirit neaga
traditia, iar din acest punct de vedere, romantismul este curentul literar cu care incepe
modernitatea. Atitudinea modernista este deci prin definitie anticlasica, antiacademica,
anticonservatoare si impotriva traditiei.

Introducere opera

Lirica lui Arghezi este reprezentativa pentru modernismul interbelic atat prin temele
abordate cat si, mai ales, prin inventivitatea lexicala si procedeele artistice insolite pe care le-a
utilizat. Volumul „Flori de mucigai” are la baza ideea esteticii uratului, formulata in lucrarea
cu acelasi nume a esteticianului Karl Rosencrantz, preluata in literatura de Charles Baudelaire
in „Florile raului”. Arghezi imprumuta de la Baudelaire ideea si abordeaza o tema
inovatoare: frumusetea ascunsa in universul carceral. Astfel, dedica un intreg volum prezentarii
intr-o maniera lirica a intamplarilor din inchisoare, sursa fiind autobiografica, autorul insusi
petrecand cateva luni in Inchisoarea Vacaresti, din motive politice.

Poezia care deschide volumul si ii imprumuta numele este o arta poetica deoarece autorul isi face
cunoscuta conceptia despre nevoia abordarii unui nou tip de poezie in literatura romaneasca.

Tema si motive literare

Tema poeziei este creatia, eul liric marturisind renuntarea la maniera traditionala de a scrie
despre lucruri frumoase ci alege sa evidentieze estetica uratului. Tema este sustinuta in text de
printr-un camp semantic al ideii de creatie: „Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna
stângă” (este o prefata care explica poeziile ce urmeaza sa in volum).

Tipul de lirism

Tipul de lirism este cel subiectiv, in text putandu-se identifica marci lexico-gramaticale ale
prezentei eului liric: pronume si verbe la persoana I singular(„am scris”, „ma”).

Explicarea titlului

Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile

sugereazafrumusetea, puritatea, lumina, iar mucigaiul
semnifica uratul, raul,descompunerea si intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie
a lumii, in care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata
oamenilor este supusa reprimarilor, restrictiilor rigide. Asocierea celor doua categorii estetice
contradictorii, frumosul - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai - ofera titlului
o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul are rolul de a evidentia
imperfectiunile vietii,senzatiile de aversiune si oroare care capata valori noi, ele facand parte din
existenta umana.

Comentarea secventelor lirice

Din punct de vedere structural, poezia are cinci secvente lirice, iar descifrarea corecta are la
baza intelegerea metaforei cheie: unghia. Se creeaza o antiteza intre „unghia ingereasca”,
reprezentand modul traditional de a scrie, si „unghia pe firida” sau unghiile de la mana stanga,
metafore prin care se reda optiunea eului liric pentru estetica uratului.

Secventa initiala cuprinde un camp semantic al ideii de claustrare (izolare) prin care se
contureaza spatiul in care au fost create versurile („parete de firida goala”, „singuratate”,
„tencuiala”).

Cea de-a doua secventa are la baza o serie de trimiteri biblice prin intermediul carora se reda
ideea ca eul liric e nevoit sa-si scrie versurile „cu puterile neajutate”, fiind lipsit de inspiratie
divina.

Enumeratia de metafore din secventa a III-a constituie de fapt o descriere a poeziilor cuprinse in
volum. Astfel, versurile sunt „fara an”, devenind general valabile si capatand valoare atemporala.
Metaforele „stihuri de groapa” si, respectiv, „foame de scrum” se refera optiunea eului liric pentru
estetica uratului.Nevoia de a scrie despre realitatile grotesti ale inchisorii e redata
princonstructia pleonastica „sete de apa”.

Cea de-a patra secventa lirica surprinde momentul pierderii inspiratiei divine, aceasta fiind
redata prin metafora „mi s-a tocit unghia ingereasca”.

Finalul poeziei corespunde unei strofe separate si debuteaza prin repetitia ideii de
singuratate de la inceput prin sintagma „departe, afara”. Comparatia „ca o ghiara” asociata
metaforei „unghia de la mana stanga” reprezinta nevoia eului liric de a aborda un nou tip de a
scrie versuri, de a introduce in poezie uratul.

Caracteristici ale limbajului poetic

Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea fascinanta,
cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este un regionalism
cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al descompunerii spirituale, cu
trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul "flori", care poate semnificaviata,
lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri",
din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca, Marcu, loan - pentru a
sugera atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si deprimare ale poetului.

Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a conditiilor

vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului aversiune, repulsie.
Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu
poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare. Neputinta creatoare a
artistului este sugestiv relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul avea resurse
spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta in ea stigmatele raului care actioneaza negativ
asupra naturii angelice a fiintei umane, toceste "unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa se
exprime.

La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma:"Renovarea liricii
romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului "Luceafarului", este
consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca din al doilea deceniu al
secolului nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".

Elemente de prozodie (versificatie)

La nivel prozodic, poezia respecta trasaturile modernismului, desi Arghezi nu utilizeaza

ingambamentul: masura este variabila, organizarea strofica este inegala, iar rima este, in mod
neasteptat, imperecheata.

Analiza pe niveluri de interpretare

Nivelul morfosintactic se distinge in primul rand prin utilizarea verbelor la prezent in

descrierea din secventa a III-a , respectiv la perfect compus si imperfect in restul poeziei.

Ceea ce se remarca la nivel lexical si stilistic este predominanta unor imagini cu puternica
incarcatura materiala: „Pe un părete de firidă goală,/Pe întuneric, în singurătate,”.

Concluzie

In concluzie, poezia „Flori de mucigai” este o arta poetica reprezentativa pentru modernismul
interbelic prin tema inovatoare (estetica uratului), prezenta metaforei cheie (unghia), organizarea
strofica inegala si masura variabila.
EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII de Lucian Blaga
Prezentarea generala a curentului

In perioada interbelica, in poezia romaneasca au existat doua curente:modernismul (Tudor

Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu) si traditionalismul(Vasile Voiculescu, Ion Pillat).

Modernismul are la baza „Teoria Sincronismului”, lansata de Eugen Lovinescu, si porneste de

la necesitatea aducerii poeziei romanesti la nivelul celei europene. Acest curent aduce o serie de
inovatii precum aria tematica filozofica (conditia umana, creatia, trecerea timpului si
cunoasterea), ambiguitatea limbajului, prezenta metaforei-cheie, iar versificatia
traditionala este abandonata in favoarea ingambamentului, versului alb sau versului
liber, organizare astrofica si masura variabila.

Introducere opera

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al lui Blaga, „Poemele
luminii” (1919) si preia ideea filozofica a dualitatii cunoasterii (cunoasterea paradisiaca si cea
luciferica) cu mijloace specifice lirismului.

Tema si motive literare

Tema textului este creatia, textul fiind o arta poetica moderna in care eul liric isi exprima
conceptia despre creatie si opteaza pentru cunosterea luciferica.

Tipul de lirism

Tipul de lirism abordat de Blaga este cel subiectiv, aparand un procedeu specific liricii
moderniste, numit exacerbarea eului liric. Astfel, pronumele personal „eu” apare de foarte
multe ori in poezie cu rol de emfaza a caracterului de confesiune a discursului liric. Prezenta
acestui pronume chiar in titlu accentueaza ideea ca alegerea cunoasterii luciferice este o optiune
personala, individuala.

Explicarea titlului

Titlul este o structura metaforica si sintetizeaza ideea poetica centrala;metafora „corola

de minuni” se refera la perfectiunea universului inconjurator prin asocierea cu simbolistica
notiunii de cerc. Verbul dur folosit la forma negativa cuprinde o condamnare implicita a celor
care incearca sa distruga misterele lumii, explicandu-le rational.

Comentarea secventelor lirice + Caracteristici ale limbajului poetic

Din punct de vedere structural, poezia are trei secvente lirice, ordonate pe baza unei antiteze
intre „lumina mea” (cunoasterea luciferica) si „lumina altora”(cunoasterea paradisiaca).

Incipitul poeziei corespunde primului termen al antitezei si ilustreaza alegerea eului liric , dar si
condamnarea subtila a celor care opteaza pentru ratiune. Astfel, verbele „nu strivesc” si „nu ucid”,
asociate sintagmei „cu mintea”, reliefeaza distrugerea misterelor prin incercarea de a le
rezolva. Enumeratia de metafore din finalul secventei initiale reprezinta de fapt elementele lumii
care nu pot fi nici intelese, nici receptate vreodata pe cale
rationala: frumusetea(flori), sufletul (ochi), iubire (buze), amintiri si moarte (morminte).

Cea de-a doua secventa lirica este dedicata prezentarii celui de-al doilea termen al
antitezei: „lumina altora”. Dezaprobarea eului liric fata de cunoasterea paradisiaca se face atat
prin verbul „sugruma” cat si prin metafora „adancimi in intuneric”.

Conjunctia adversativa „dar”, ca si reluarea pronumelui de persoana I singular

„eu” marcheaza trecerea la a treia secventa lirica si, deci, revenirea la „lumina mea”. Se
observa o antiteza la nivelul verbelor; daca pentru cunoasterea paradisiaca se utilizeaza verbe
cum ar fi: „ucid”, „strivesc”, „sugruma”, pe cand pentru a descrie cunoasterea luciferica apar
cuvinte precum „sporesc”, „mareste” si „iubesc”.

Inventivitatea stilistica a autorului reiese si din modul in care el foloseste in poezie un camp
semantic metaforic al ideii de mister: „corola de minuni”,, „taine”, „a lumii taina”, „vraja
nepatrunsului ascuns” si „intunecata zare”. Pentru a explica mai bine semnificatiile motivului
literar al luminii, Blaga plaseaza intre liniile de pauza o larga structura apozitiva (explicativa) in
care compara tipul luciferic de cunoastere cu lumina lunii. Spre deosebire de lumina solara, cea a
lunii lasa loc imaginatiei astfel incat fiecare individ isi poate proiecta sensibilitatea si
personalitatea asupra obiectului pe care il contempla.

Finalul poeziei are rol de concluzie, desi cuprinde o propozitie cauzala, introdusa prin „caci”. Eul
liric opteaza, asadar, pentru cunoasterea luciferica bazata pe iubire, pe sentimente;
repetarea enumeratiei de metafore asigura simetria dintre secventele I si III.

Elemente de prozodie (versificatie)

Din punct de vedere prozodic , poezia respecta toate trasaturile modernismului:vers liber,
ingambament, masura variabila si organizare astrofica.

Analiza pe niveluri de interpretare

Sursele expresivitatii si ale sugestiei se regasesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel
morfosintactic, plasarea pronumelui „eu” in pozitie initiala si repetarea de sase ori in poezie,
sustine caracterul confesiv si (auto)definirea relatiei eu-lume. Conjunctia „si”, prezenta in zece
pozitii – confera cursivitate discursului liric si accentueaza ideile cu valoare gnomica. Topica
afectiva(inversiuni si dislocari sintactice) evidentiaza optiunea pentru o forma de cunoastere:
iubirea, creatia.

La nivel lexico-semantic se observa terminologia abstracta, lexicul imprumutat din sfera

cosmicului si a naturii este organizat „ca forme sensibile ale cunoasterii”(Stefan Munteanu).
Campul semantic al misterului este realizat prin termeni/struncturi lexicale cu valoare de
metafore revelatorii: tainele, nepatrunsul ascuns, a lumii taina, intunecata zare, sfant mister, ne-
nteles, ne-ntelesuri si mai mari. Opozitia lumina-intuneric releva simbolic relatia: cunoastere
poetica (prin iubire si creatie) – cunoastere logica.
Concluzie

In concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este reprezentativa pentru
modernismul interbelic prin tema filozofica (creatia), exacerbarea eului liric, prozodie si prezenta
metaforei-cheie.