Religiozitatea Psalmilor lui Arghezi

Psalmul este o poezie religioasa cu caracter de imn care prezinta increderea, umilinta si proslavirea lui
Dumnezeu. Cei mai vechi psalmi ii apartin regelui evreu David si se gasesc in Vechiul Testament. Tudor
Arghezi a scris 18 psalmi din care 9 apar in volumul ,,Cuvinte potrivite”. Psalmii arghezieni releva trairile
sufletesti ale omului modern, nelinistea, singuratatea, chinul, setea de absolut si incertitudinea. Poezia
intitulata ,,Psalm”(,,Tare sunt singur, Doamne, si piezis”) este inclusa in primul volum argezian si are ca
tema drama poetului om pe care Dumnezeu l-a parasit, lasandu-l singur. Din punct de vedere
compozitional, poezia este alcatuita din sapte catrene si doua versuri finale, avand rima incrucisata si
masura variabila. Considerat drept psalmul singuratatii, poemul se deschide cu strigatul deznadajduit al
omului, macinat de constinta ca Dumnezeu l-a dat uitarii. Din aceasta constinta tragica se naste un acut
sentiment al solitudinii si al inadaptarii. Poetul tanjeste dupa paradisul pierdut. In versul al doilea apare
metafora centrala a versului, cea a copacului pribeag crescut in campie. La modul simbolic, copacul
inaltat spre cer ar putea reprezenta dorul chinuitor al psalmistului si setea sa de divinitate. Metafora
simbol este imbogatita de doua epitete ornamentale (,,amar” si „tepos”), ambele il caracterizeaza pe
omul uitat de Dumnezeu, condamnat sa-si poarte sentinta biblica. In strofele a treia si a patra se
remarca nelinistita, patima cereasca, trasatura ce-l deosebeste pe psalmist de oamenii obisnuiti,
reprezentati prin metafora ,,pomilor cu rod”. Metafora pomului peste care nu se lasa nici pasarile, nici
omizile, castiga noi semnificatii in strofa a patra, cand omul poet traieste o alta suferinta. El poarta
blestemul timpului curgator si al necunoasterii. Strofele a cincia si a sasea exprima oboseala cosmica a
omului care-l cauta pe Dumnezeu. Omul rosteste o intrebare care poate fi asociata cu revolta:,,Si te
slujesc; dar, Doamne, pana cand?” In final, parasit si singur, asemeni lui Iisus pe cruce, omul poet
traieste o mare drama:,,Si ma muncesc din radacini si sanger.” Aceasta sfasiere launtrica conduce la
rugamintea adresata in ultimele versuri:,,Trimite, Doamne, semnul departarii,/Din cand in cand, cate un
pui de inger,/Sa bata alb din aripa la luna,/Sa-mi dea din nou povata ta mai buna.”

Tudor Arghezi a fost considerat placa turnanta a liricii noi intuind cu siguranta aproape toate formele
poeziei moderne: poezia fiorului religios, poezia sentimentului casnic, poezia vizionara, poezia
universului domestic, poezia metamorfozelor materiei, poezia jocului, poezia absurdului. Cu o putere
inepuizabila de inventie artistica el a realizat o fuziune intre traditie si modernitate, s-a prezentat pana in
ultimii ani de viata sub fete nebanuite, noul rasarind din ceva stravechi. Convins ca se afla neincetat in
tinda – ca el este ucenicul ce trebuie sa staruie cu migala si neobosita truda asupra cuvantului, Arghezi a
realizat o poezie originala. Volumul Cuvinte potrivite – publicat in 1927 este pe buna dreptate un
eveniment literar si apare cand Arghezi deja patrunsese in constiinta literara a vremii; aparitia este
salutata de Eugen Lovinescu, Mihai Ralea, Serban Cioculescu, G. Calinescu sau Felix Aderca care spunea:
A aparut intre noi si cartea mult asteptata a poetului pe care de douazeci de ani il cauta, il suspina si il
recita cu ochii inchisi sufletele insetate. Insetat de absolut, poetul cauta pe Dumnezeu, dovada a
certitudinii perfectiunii. Este cuprins de indoieli, isi pierde rabdarea; neincetat cautam, speram,
ramanand intre nadejde si indoiala, credinta si tagada, dupa cum reiese din majoritatea Psalmilor
publicati in Cuvinte potrivite si ulterior.Tema dominanta a poemelor lui Vasile Voiculescu este cea
religioasa. Aceasta vocatie mistica este o constanta a intregii opere a lui Vasile Voiculescu si, asa cum
spunea Nichifor Crainic, prin aplecarea sa asupra motivelor biblice, prin prezentarea unei lumi romanesti
intr-un Eden oriental, Vasile Voiculescu se integreaza in credinta ortodoxa, asa cum Paul Claudel se
integreaza in catolicism prin imnurile si odele sale liturgice. Scenele si motivele biblice, prezente chiar in
primele volume, constituie, incepand cu Parga si Poeme cu Ingeri, punctul de plecare al unor meditatii
asupra conditiei umane, insetata de desavarsire, dar aflata sub ispita amagitoare a pacatului. Aceasta
trasatura il apropie pe Voiculescu de Arghezi sau Rainer Maria Rilke. Ceea ce il deosebeste – credinta
intr-un Dumnezeu salvator.

In Psalmi, fluxul lirico-dramatic nu este unul obisnuit, ci un nesfarsit spectacol al mintii,

iar aparentul dialog cu Dumnezeu este – de fapt – monolog, poetul zbatandu-se intre concret si absolut
si cautandu-si partea incompleta, latura ideal-divina. Daca la Eminescu, Luceafarul gaseste un Demiurg -
Constiinta universala in cer, unde si ramane Geniul sau, Arghezi isi doreste Dumnezeul pe Pamant – intru
inaltarea omului concret. Situat intre doua nopti cea a umbrei initiale, si cea a umbrei finale in
care se varsa gramezile de oseminte, poetul-om este sfasiat de faustiana sete ontologica si sta in fata
divinitatii cu toate marile lui intrebari. Noaptea nu consta insa in nazuinta spre absolut, ci in umana si
infricosatoarea drama a imposibilitatii cunoasterii totale. Din aceasta constiinta nelinistita si lucida se
naste implorarea si dorul chinuitor al psalmistului: Nici rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune, / Nici omul
meu nu-i poate omenesc. /Ard catre tine incet ca un taciune / Te caut mut, te-nchipui, te gandesc.
(Psalm). Dumnezeu li s-a aratat primilor oameni, iar pe vremea aceea ingerii lui grijeau si pruncul si
barbatul si femeia. Insetat de imaginea Lui, poetul asteapta revelatia unei iviri din cristal, ori Il cauta
pretutindeni: Ma uit in tine, ca intr-o chilie / Ma uit in ceruri, in imparatie / Ma uit in gol, ma uit in vizuini
/ Te caut printre spinii din gradini.

Dar timpul omului nu coincide cu timpul Fiintei, iar cel care pipaise locul urmei sale cu
zabava traieste un acut sentiment de singuratate cosmica. Psalmii sunt o lupta a poetului cu sine insusi,
cu evidenta sentimentului de solitudine ce-l copleseste. (N. Manolescu). Uneori, gestul cunoasterii ia
forma unei activitati primordiale – vanatoarea - dar poetul ipostaziat intr-un talhar de ceruri se opreste
in fata gestului prometeic lovindu-se de interdictia divina: Dar eu ravnind in taina la bunurile toate / Ti-
am auzit cuvantul zicand ca nu se poate. Dornic de certitudinea existentei lui Dumnezeu (Vreau sa te
pipai si sa urlu: este!), poetul sfasiat de o nelinistita patima cereasca, traieste suferinta limitelor umane;
de aici, lacatele, drugii, ocolul (simboluri ale spatiului inchis) Nu pot sa fug din marele ocol sau Sunt
Doamne, prejmuit ca o gradina / In care paste un manz. Calatoria cunoasterii devine odisee fara sens
care se opreste in punctul initial, iar cautatorul este inchis intr-un castel labirintic, ca un erou kafkanian:
Piscul sfarseste in punctul unde-ncepe / Marea ma-nchide, lutul m-a oprit / Am alergat si-n drum m-am
razvratit / Si n-am scapat din zarea marei stepe.

Una din laturile dominante ale poeziei argheziene stă sub semnul căutărilor filozofico-religioase. Ca toţi
marii poeţi ai lumii, Arghezi a fost răscolit de-alungul întregii sale vieţi de o serie de probleme
fundamentale pentru cunoaşterea rostului omului pe pământ, a începuturilor existenţei acestuia în
univers, a perspectivelor care i se deschid a morţii care pune capăt zbaterilor lui continui pentru
înfrumuseţarea vieţii pe care vrea s-o clădească urmaşii săi. Până să ajungă la cunoaşterea şi
însuşirea filozofiei materialist-ştiinţifice clarificatoare, poetul s-a războit cu fantomele Divinităţii şi
morţii, ale vieţii viitoare - într-o luptă piept la piept dramatică şi îndârjită al cărei rod literar îl constituie
unele dintre cele mai strălucitoare creaţii poetice argheziene. Ispita cunoaşterii, setea devorantă,
biciuitoare de-a străpunge cu mintea necunoscutul, care, pe aceeaşi măsură cu care poetul se apropia
de el, părea a se depărta de mijloacele de pătrundere şi de înţelegere ale lui, stă la baza unei mari părţi
din opera de până la Eliberare a scriitorului.

Motivul căutării Divinităţii, prezent în poezia argheziană încă de la primele debuturi ale
poetului, devine în Psalmi o obsesie tiranică, înfrigurată căutare care se prelungeşte până în Stihuri de
seară şi Hore şi în multe alte poezii şi scrieri în proză ale poetului. Această dramă a căutărilor obsedante
capătă în versurile din Psalmi o deosebită forţă a expresiei lirice. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale
celui - care - glăsuieşte-n pustiu. Monologul nu ajunge niciodată să devină dialog.

În psalmii arghezieni surprindem mai degrabă ecouri ale Vechiului decât ale Noului
Testament. Poetul e un emul al acelor mitic-arhaici homines religioşi care s-au luat la harţă cu Domnul
lor, l-au înfruntat, au violentat cerul, s-au luptat cu îngerul. Tonul său, în genere, este acela al unui Iov,
bărbatul care nu cedează, nu acceptă nici un compromis, nici resemnare, care se-afirmă pe sine în faţa
unui Iehova pierdut în tenebre şi tăcere. Cuvântul său este stârnit chiar în Tăcerea absolută căreia i se
adresează şi în care se aude pierind.

Arghezi incearca sa elimine aceasta tacere grea care il inconjoara, prin alungarea
singuratatii: "Nu lua in seama cantecele grele/ Cu care turbur linistea de-apoi./ Sunt leacuri vechi pentru
dureri mai noi/ Si canta moartea-n trambitele mele." Metaforele ce apar in versurile "Psalmului" 8 sunt
o sinteza a singuratatii extreme a omului in fata dumnezeirii. Cantecele grele ar putea fi o expresie a
durerii eterne a omului, incapabil sa-si faca auzita vocea pana in spatiile sacre. Damnarea omului alungat
din Paradis pare sa fie, pentru Arghezi, un fenomen permanent, pe care nimeni nu-1 poate opri. Linistea
de apoi semnifica izolarea in care se retrage Dumnezeu dupa Creatie, idee, bineinteles, paradoxala,
pentru ca divinitatea nu-si poate permite nici un moment de odihna, fiind principiul etern, iii acelasi timp
miscare si incremenire atemporala, factor generator al miscarii universale.
Leacurile "vechi pentru dureri mai noi" gasite de poet sunt insuficiente pentru indreptarea lumii pe un
nou fagas. Poetul nu face altceva decat sa-si strige durerea nemarginita, sa gaseasca o speranta acolo
unde aceasta nu poate fi gasita. Versul ultim demonstreaza ca incercarea a fost in zadar, psalmistul
ramanand exilat in locul jos, simbol al infernului, fara ascendente divine, in ses. Sesul se opune, de altfel,
muntelui, iar incercarea eului liric este simbolica, pentru ca el nu reuseste sa scape din temnita lumii
sale, se impotmoleste tocmai in stapanirea Logosului, determinant in dobandirea ascendentei sacre.
Psalmistul construieste o poetica a disperarii omului inchis intre patru zari, intr-un ocol din care nu mai
poate sa scape: "Pribeag in ses, in munte si pe ape,/ Nu stiu sa fug din marele ocol./ Pe cat nainte locul
mi-e mai gol,/ Pe-atat hotarul lui mi-i mai aproape." Este ipostaza unei fiinte disperate, incapabila sa
primeasca puterea divina, |a?o simta, pentru a se elibera dintr-un taram inchis, lipsit de perspectiva.
Cautatorul de absolut dcvine un pribeag intr-o inchisoare greu observabila, constituita dintr-un spatiu
curbat in sine, circular, inchis, de unde iesirea este imposibila. Timpul curge si el unidimensional, doar
dinspre trecut inspre viitor, fara a se putea naste din sine insusi.

Lumea tridimensionala este limitata, supusa unei legi restrictive: psalmistul pribeag, urmarind cele trei
forme de relief, observa granite de care nu mai poate trece, mereu intoarse catre punctul de plecare:
"Piscul sfarseste-n punctul unde-ncepe,/ Marea ma-nchide, lutul m-a oprit./ Am alergat si-n drum m-am
razvratit/ Si n-am scapat din zarea marei stepe." Marea stepa este o metafora a existentei aplatizate, cu
orizonturi incerte, inchise, reliefand desertaciunea existentei umane, a lumii, lipsita de semne
hierofanice etern asteptate. Stepa inseamna uscaciune, lipsa de viata: omul, nefiind insufletit de puterea
divina, nu poate trece de limitele sale, nu poate aspira la inaltare. Piscul constituie puiu m I de inflexiune
spre inalt, spre necunoscut, dincolo de care se afla porti spre absolut, spre cunoastere ti sacralitate,
niciodata gasite sau atinse.

Psalmistul nu poate scapa de temnita vietii reale, se simte prizonier in realitatea

obisnuita, careia nu ii gaseste puncte de iesire: "Sunt prins din patru laturi deodata,/ Si oricat m-as
maguli biruitor,/ Cunosc ce rani si-anume unde dor/ Si suferinta mea necautata." in acest spatiu
oprimator, el a dobandit experienta cruda a vietii, cu ritmuri tot mai accelerate catre intunecarea finala:
"Din vitejii si biruinti trecute/ Am castigat puterea, ce-a ramas:/ Nu mai strabat destinul meu la pas,/ Ci
furtunos de-acum, si iute." Roata temporala se invarte mai puternic pentru omul supus vitregiilor sortii.
Nici cantecele nu pot ascunde aceasta stare de izolare, lipsa de speranta, in final ruga sa catre
Dumnezeu asezandu-se sub semnul inutilitatii: "Nu lua in seama cantecele grele/ Cu care tulbur linistea
de-apoi./ Sunt leacuri vechi pentru dureri mai nui/ Si canta moartea-n trambitele mele."
Tente si motive ale poeziei "Psalm 8 (Pribeag in ses, in munte si pe ape)“

Singuratatea omului in fata evenimentelor ireversibile ale lumii: moartea, bolile, limitele
biologice ale omului ca fiinta ganditoare.
Lumea vazuta ca o imensa inchisoare, inscrisa in metafore de efect, "ocol" si "marea stepa".
Piscul, vazut ca o granita a taramului celest, inchizand spatiul in sine insusi, curbandu-1,
determinandu-1 pe psalmist sa se miste in cerc, intr-un univers cu dimensiuni limitatoare.
Cantul de jale al omenirii supuse aceleiasi trude anonime, trecerii prin calvarul existentei
cotidiene.
Lumea vazuta in antiteza cu un paradis ipotetic, cautat dincolo de granitele marii stepe, inchisa
in ea insasi.

• Psalmii reprezinta creatia cea mai importanta a lui Tudor Arghezi. Majoritatea Psalmilor au fost
publicati in Cuvinte potrivite care este cel mai insemnat volum publicat de poet.

• In Psalmi poetul este insetat de absolut. El cauta pe Dumnezeu, dovada a certitudinii

perfectiunii. Este cuprins de indoieli, si pierde rabdarea.

• Din majoritatea Psalmilor publicati in Cuvinte potrivite reiese cautarea neincetata, speranta
intre nadejde si indoiala, credinta si tagada:

•  

• “Sageata noptii zilnic varfu-si rupe

• Si zilnic se-ntregeste cu metal

• Sufletul meu deschis ca sapte cupe

• Asteapta o ivire de cristal

• Pe un stergar cu brtie de lumina!”

•  

• Izvorul dramatismului existential vine din aceasta cautare perpetua. Este drama celui
nemultumit cu mediocritatea, a celui ce se simte marunt in fata fortei supreme:

•  

• “O nelinistita patima cereasc

• Bratul mi-l zvacneste, sufletul mi-l arde

• Vreau sa pier in bezna si in putregai

• Ne-ncercat de slava, crancen si scarbit

• Si sa nu se stie ca ma desmierdai

• Si ca-n mine insusi tu vei fi trait”.

• Este redata truda celui vesnic nemultumit: “ma muncesc din radacini si sanger”, “Si-mi simt
sculate aripi de cocor”(intoarcerea in stiinta), “ma strecor si lupta / In umbra lunii albe, cu lancea
nalta rupta”(Cantare).

• Elementele artistice definesc viata mediocra si frumusetea celui ce cauta neincetat: “noroi”,
“umilinta”, “noapte”- pe de o parte si “lumina”, “inaltimi”, “stele”, “cantec” pe de alta.

• Astfel drumul sn viata pare o zbatere neincetata intre urcare si coborare, intre victorie si
infrangere, intre descoperire si neputinta de a gasi esenta, adevarul, pe insusi Dumnezeu:
“Carpi-voi pe-ntuneric mantaua vietii mele / Drept multumire sti-voi ca cerurile reci, / Vor
strecura prin gauri lumina unei stele”(Nehotarare).

•  a

• Poetul adopta patru atitudini esentiale: umilinta, lauda, ironie, revolta si acuza.

• Psalmistul apare ca o fiinta indurerata, chinuita, singuratica, asaltata de rautatea dusmanilor si

furtuna patimilor, supus trecerii nemiloase a timpului.

• Este caracterizat ca “garbovit”, “chinuit”, cu “ranile putrezite”, impresurat de rele, sarac si

sarman, un “vas stricat”.

• Poetul se vede “ca un copac pribeag uitat in campie”, “cu un fruct amar si cu frunzi? Tepos si
aspru”, “sub cerurile goale, muncit din radacini si sangerand, rodind metale”, amintind de
imaginea unui crucificat.

 
Poezia frământărilor metafizice – Psalmi

Această temă este foarte bine reprezentată în creaţia lui Arghezi. Asemenea marilor
creatori, Arghezi şi-a pus marile întrebări asupra condiţiei umane, meditând asupra: locului omului în
univers, asupra posibilităţii sale de cunoaştere, asupra sensului vieţii, a absurdităţii suferinţei şi a morţii,
asupra existenţei lui Dumnezeu.

În poezia frământărilor metafizice putem identifica două atitudini fundamentale: o

atitudine contemplativă de aşteptare a revelaţiei divine; o atitudine de căutare înfrigurată a unei
certitudini, a unei dovezi materiale despre existenţa lui Dumnezeu

Poeziile redau tragismul condiţiei umane, imposibilitatea omului de a depăşi limitele

condiţiei sale biologice. Omul este o fiinţă raţională înzestrată cu conştiinţă, care trăieşte dramatic
imposibilitatea cunoaşterii totale. Spre deosebire de poetul filozof Lucian Blaga, Arghezi ajunge la
aspiraţia spre absolut nu pe calea culturii filozofice, ci prin intuiţie şi printr-o capacitate unică de
concretizare a absolutului. Originalitatea poetului nu constă deci în aspiraţia spre absolut, ci în modul
propriu personal în care concepe drumul cunoaşterii.

Cele mai semnificative creaţii care se încadrează în aceste teme sunt Psalmii. Argezi
modifică accepţia psalmului, care la origine este un cântec de laudă la adresa creatorului, făcându-l cele
mai dramatice frământări ale omului. Majoritatea psalmilor sunt scrişi sub forma unei comunicări
interogative atât de potrivită frământărilor ştinţei.

1.) O idee care revine frecvent este aceea a singurătăţii tragice a omului în univers:

• Tare snt singur, Doamne, şi piezişi!

• Copac pribeg uitat în câmpie,

• Cu fruct amar şi cu frunziş

• Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

• Arghezi foloseşte metafora copacului părăsit în câmpie, prin care redă condiţia duală a
artistului, a poetului, care fiind o natură superioară este lipsit de bucuriile obişnuite ale
oamenilor, dar nefiind zeu îi sunt interzise căile cunoaşterii.

• 2.) O altă temă este aceea a omului părăsit de creatorul său:

• De când s-a întocmit Sfânta Scriptură

• Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură

• Şi anii mor şi veacurile pier

• Aci sub tine, dedesubt, subt cer.

• 3.) Legate de temele anterioare este nevoie omului de a comunica cu divinitatea:

• Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.

• 4.) O altă temă frecventă este aceea a căutării disperate a unei dovezi despre existenţa
creatorului:

• Pentru credinţă sau pentru tăgadă,

• Te caut dârz şi fără de folos.

• Eşti visul meu, din toate, cel frumos

• Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

• Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!

• Aceeaşi sete de certitudini materiale este exprimată în psalmul al treilea:

• În rostul meu tu m-ai lăsat uitării

• Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.

• Trimite, Doamne, semnul depărtării,

• Din când în când, câte un pui de înger.

• 5.) Setea de concretizare a absolutului, a divinităţii, este exprimată de versurile:

• Ard către tine-ncet, ca un tăciune

• Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.

• 6.) Versurile lui Argezi exprimă oscilaţia dramatică a poetului între credinţă şi tăgadă.
Fiecare moment de speranţă este urmat frecvent de negarea violentă. Versurile exprimă
exasperarea omului care de la creaţie n-a mai putut comunica cu creatorul său:

• Şi te slujesc; dar Doamne, până când?

• 7.) Unele poezii exprimă revolta poetului împotriva creatorului, pe care-l numeşte tâlhar
de ceruri. Semnificativă în acest sens este poezia Aluatul, în care revolta se-ndreaptă împotriva
imperfecţiunii creaţiei:

• Când maică-mea frământă aluatul, mă-nţelegi?

• Ea scoate-ntotdeauna din vatră pâini întregi.

• O altă creaţie semnificativă pentru această temă este Între două nopţ, în care poetul
insistă asupra ideii că Dumnezeu şi-a luat cu bună ştinţă creaţia:

• Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,

• Cu moştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.

• Cei mai mulţi psalmi redau încercuirea metafizică a omului, adică imposibilitatea de a
depăşi limitele condiţiei subterestre. Poetul foloseşte o mulţime de simboluri pentru a reda idea
de închidere şi de interdicţie: uşa, lacătul, drugi, belciuge, odaia, chilia, din care nu se poate
evada:

• Marea mă-nchide, lutul m-a oprit.

• Cel mai frecvent simbol pentru interdicţie este lacătul, ca de exemplu poezia Descântec:

• Lacăte, cine te-a închis

• La uşa marelui meu vis ?

• Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,

• Să sfărâme zăvorul

• Şi să vedem în fundul nopţii noastre.

• Exasperat de aşteptare, de căutare, de atâtea piedici care îi apar în cale, poetul îşi exprimă
revolta împotriva creatorului:

• Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,

• Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi.

• Învierşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine;

• Dar trebuie,-mi dau seama, să-ncep de-abia cu tine.

• Cele mai multe poezii exprimă sentimentul înfrângerii al eşecului, ca de exemplu poezia
Două stepe:

• Unde ne ducem? Cine ne priveşte?

• În poarta cui să cerem crezământ?

• Hai, calule, hai, câine, pământeşte,

• Să batem, frânţi, cu pumnii în pământ.

• 8.) O altă temă este timpul, care trece şi distruge fragila condiţiei umane:

• Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa.

• 9.) În strânsă corelaţie cu timpul este tema morţii. Se pot identifica trei atitudini
fundamentale faţă de moarte:

• a.) spaima faţă de neant, evidentă în poezia Duhovnicească, în care până şi Isus fuge de pe cruce
în faţa perspectivei morţii.

• b.) acceptarea senină, împăcată a morţii, ca un element firesc a vieţii. Semnificativă în acest sens
este poezia De-a va-ţi ascuns…. În această poezie moartea este asemănată cu un joc în care tatăl
îi iniţiază pe copii săi, obişnuindu-i cu idea că moartea este o absenţă din ce în ce mai
îndelungată din mijlocul celor dragi. Serban Ciuculescu: nici odată în poezia noastră nu s-a dat
basmului morţii… un accent mai firesc, mai împăcat cu soarta şi mai aproape de matca
ţărănească a experienţei. Imprecaţia din final exprimă totuşi durerea în faţa morţii inevitabile:

• Puii mei, bobocii mei, copii mei!

• Aşa este jocul.

• Îl joci în doi, în trei.

• Îl joci în câte câţi vrei.

• Arde-l-ar focul!

• c.) spaima de moarte, frica, sunt micşorate de realizările omului, de împlinirile sale prin care dă
un semn vieţii, trecerii sale pe pământ. Aceste împliniri îi dau omului tăria morală de a înfrunta
sfârşitul. Semnificativă în acest sens este poezia De ce-aş fi trist, care pune în paralel nesfârşita
frumuseţe şi bogăţie a vieţii, a lumii, cu regretul despărţirii de aceştia:

• De ce-aş fi trist? Că nu ştiu mai bine

• Cu sunet de vioară ulciorul de pământ?

• Nu mi-e clădită casa de şiţă peste Trotuş,

• În pajiştea cu crânguri? De ce-aş fi trist? Şi totuşi…

• Criticul literar Eugen Simion identifică în creaţia poetică a lui Arghezi, patru accepţiuni
ale divinităţii:

• religioasă în sensul unui pateism popular

• gnoseologică, potrivită căruia Dumnezeu se identifică ca adevărul absolut

• etică, morală, înţelegând prin ea voinţa de bine, adevăr şi frumos

• estetică, potrivit căruia Dumnezeu este visul din toate cel mai frumos, perfecţiunea