Religiozitatea Psalmilor lui Arghezi

Psalmul este o poezie religioasa cu caracter de imn care prezinta increderea,

umilinta si proslavirea lui Dumnezeu. Cei mai vechi psalmi ii apartin regelui evreu
David si se gasesc in Vechiul Testament. Tudor Arghezi a scris 18 psalmi din care 9
apar in volumul ,,Cuvinte potrivite”. Psalmii arghezieni releva trairile sufletesti ale
omului modern, nelinistea, singuratatea, chinul, setea de absolut si incertitudinea.
Poezia intitulata ,,Psalm”(,,Tare sunt singur, Doamne, si piezis”) este inclusa in
primul volum argezian si are ca tema drama poetului om pe care Dumnezeu l-a
parasit, lasandu-l singur. Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita
din sapte catrene si doua versuri finale, avand rima incrucisata si masura variabila.
Considerat drept psalmul singuratatii, poemul se deschide cu strigatul deznadajduit
al omului, macinat de constinta ca Dumnezeu l-a dat uitarii. Din aceasta constinta
tragica se naste un acut sentiment al solitudinii si al inadaptarii. Poetul tanjeste
dupa paradisul pierdut. In versul al doilea apare metafora centrala a versului, cea a
copacului pribeag crescut in campie. La modul simbolic, copacul inaltat spre cer ar
putea reprezenta dorul chinuitor al psalmistului si setea sa de divinitate. Metafora
simbol este imbogatita de doua epitete ornamentale (,,amar” si „tepos”), ambele il
caracterizeaza pe omul uitat de Dumnezeu, condamnat sa-si poarte sentinta biblica.
In strofele a treia si a patra se remarca nelinistita, patima cereasca, trasatura ce-l
deosebeste pe psalmist de oamenii obisnuiti, reprezentati prin metafora ,,pomilor
cu rod”. Metafora pomului peste care nu se lasa nici pasarile, nici omizile, castiga
noi semnificatii in strofa a patra, cand omul poet traieste o alta suferinta. El poarta
blestemul timpului curgator si al necunoasterii. Strofele a cincia si a sasea exprima
oboseala cosmica a omului care-l cauta pe Dumnezeu. Omul rosteste o intrebare
care poate fi asociata cu revolta:,,Si te slujesc; dar, Doamne, pana cand?” In final,
parasit si singur, asemeni lui Iisus pe cruce, omul poet traieste o mare drama:,,Si
ma muncesc din radacini si sanger.” Aceasta sfasiere launtrica conduce la
rugamintea adresata in ultimele versuri:,,Trimite, Doamne, semnul departarii,/Din
cand in cand, cate un pui de inger,/Sa bata alb din aripa la luna,/Sa-mi dea din nou
povata ta mai buna.”
Tudor Arghezi a fost considerat placa turnanta a liricii noi intuind cu siguranta
aproape toate formele poeziei moderne: poezia fiorului religios, poezia
sentimentului casnic, poezia vizionara, poezia universului domestic, poezia
metamorfozelor materiei, poezia jocului, poezia absurdului. Cu o putere inepuizabila
de inventie artistica el a realizat o fuziune intre traditie si modernitate, s-a
prezentat pana in ultimii ani de viata sub fete nebanuite, noul rasarind din ceva
stravechi. Convins ca se afla neincetat in tinda – ca el este ucenicul ce trebuie sa
staruie cu migala si neobosita truda asupra cuvantului, Arghezi a realizat o poezie
originala. Volumul Cuvinte potrivite – publicat in 1927 este pe buna dreptate un
eveniment literar si apare cand Arghezi deja patrunsese in constiinta literara a
vremii; aparitia este salutata de Eugen Lovinescu, Mihai Ralea, Serban Cioculescu,
G. Calinescu sau Felix Aderca care spunea: A aparut intre noi si cartea mult
asteptata a poetului pe care de douazeci de ani il cauta, il suspina si il recita cu
ochii inchisi sufletele insetate. Insetat de absolut, poetul cauta pe Dumnezeu,
dovada a certitudinii perfectiunii. Este cuprins de indoieli, isi pierde rabdarea;
neincetat cautam, speram, ramanand intre nadejde si indoiala, credinta si tagada,
dupa cum reiese din majoritatea Psalmilor publicati in Cuvinte potrivite si
ulterior.Tema dominanta a poemelor lui Vasile Voiculescu este cea religioasa.
Aceasta vocatie mistica este o constanta a intregii opere a lui Vasile Voiculescu si,
asa cum spunea Nichifor Crainic, prin aplecarea sa asupra motivelor biblice, prin
prezentarea unei lumi romanesti intr-un Eden oriental, Vasile Voiculescu se
integreaza in credinta ortodoxa, asa cum Paul Claudel se integreaza in catolicism
prin imnurile si odele sale liturgice. Scenele si motivele biblice, prezente chiar in
primele volume, constituie, incepand cu Parga si Poeme cu Ingeri, punctul de
plecare al unor meditatii asupra conditiei umane, insetata de desavarsire, dar aflata
sub ispita amagitoare a pacatului. Aceasta trasatura il apropie pe Voiculescu de
Arghezi sau Rainer Maria Rilke. Ceea ce il deosebeste – credinta intr-un Dumnezeu
salvator.

In Psalmi, fluxul lirico-dramatic nu este unul obisnuit, ci un nesfarsit

spectacol al mintii, iar aparentul dialog cu Dumnezeu este – de fapt – monolog,
poetul zbatandu-se intre concret si absolut si cautandu-si partea incompleta, latura
ideal-divina. Daca la Eminescu, Luceafarul gaseste un Demiurg - Constiinta
universala in cer, unde si ramane Geniul sau, Arghezi isi doreste Dumnezeul pe
Pamant – intru inaltarea omului concret. Situat intre doua nopti cea a umbrei
initiale, si cea a umbrei finale in care se varsa gramezile de oseminte, poetul-om
este sfasiat de faustiana sete ontologica si sta in fata divinitatii cu toate marile lui
intrebari. Noaptea nu consta insa in nazuinta spre absolut, ci in umana si
infricosatoarea drama a imposibilitatii cunoasterii totale. Din aceasta constiinta
nelinistita si lucida se naste implorarea si dorul chinuitor al psalmistului: Nici
rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune, / Nici omul meu nu-i poate omenesc. /Ard
catre tine incet ca un taciune / Te caut mut, te-nchipui, te gandesc. (Psalm).
Dumnezeu li s-a aratat primilor oameni, iar pe vremea aceea ingerii lui grijeau si
pruncul si barbatul si femeia. Insetat de imaginea Lui, poetul asteapta revelatia unei
iviri din cristal, ori Il cauta pretutindeni: Ma uit in tine, ca intr-o chilie / Ma uit in
ceruri, in imparatie / Ma uit in gol, ma uit in vizuini / Te caut printre spinii din
gradini.

Dar timpul omului nu coincide cu timpul Fiintei, iar cel care pipaise
locul urmei sale cu zabava traieste un acut sentiment de singuratate cosmica.
Psalmii sunt o lupta a poetului cu sine insusi, cu evidenta sentimentului de
solitudine ce-l copleseste. (N. Manolescu). Uneori, gestul cunoasterii ia forma unei
activitati primordiale – vanatoarea - dar poetul ipostaziat intr-un talhar de ceruri se
opreste in fata gestului prometeic lovindu-se de interdictia divina: Dar eu ravnind in
taina la bunurile toate / Ti-am auzit cuvantul zicand ca nu se poate. Dornic de
certitudinea existentei lui Dumnezeu (Vreau sa te pipai si sa urlu: este!), poetul
sfasiat de o nelinistita patima cereasca, traieste suferinta limitelor umane; de aici,
lacatele, drugii, ocolul (simboluri ale spatiului inchis) Nu pot sa fug din marele ocol
sau Sunt Doamne, prejmuit ca o gradina / In care paste un manz. Calatoria
cunoasterii devine odisee fara sens care se opreste in punctul initial, iar cautatorul
este inchis intr-un castel labirintic, ca un erou kafkanian: Piscul sfarseste in punctul
unde-ncepe / Marea ma-nchide, lutul m-a oprit / Am alergat si-n drum m-am
razvratit / Si n-am scapat din zarea marei stepe.

Una din laturile dominante ale poeziei argheziene stă sub semnul căutărilor
filozofico-religioase. Ca toţi marii poeţi ai lumii, Arghezi a fost răscolit de-alungul
întregii sale vieţi de o serie de probleme fundamentale pentru cunoaşterea rostului
omului pe pământ, a începuturilor existenţei acestuia în univers, a perspectivelor
care i se deschid a morţii care pune capăt zbaterilor lui continui pentru
înfrumuseţarea vieţii pe care vrea s-o clădească urmaşii săi. Până să ajungă la
cunoaşterea şi însuşirea filozofiei materialist-ştiinţifice clarificatoare, poetul s-a
războit cu fantomele Divinităţii şi morţii, ale vieţii viitoare - într-o luptă piept la piept
dramatică şi îndârjită al cărei rod literar îl constituie unele dintre cele mai
strălucitoare creaţii poetice argheziene. Ispita cunoaşterii, setea devorantă,
biciuitoare de-a străpunge cu mintea necunoscutul, care, pe aceeaşi măsură cu care
poetul se apropia de el, părea a se depărta de mijloacele de pătrundere şi de
înţelegere ale lui, stă la baza unei mari părţi din opera de până la Eliberare a
scriitorului.
 Motivul căutării Divinităţii, prezent în poezia argheziană încă de la
primele debuturi ale poetului, devine în Psalmi o obsesie tiranică, înfrigurată
căutare care se prelungeşte până în Stihuri de seară şi Hore şi în multe alte poezii şi
scrieri în proză ale poetului. Această dramă a căutărilor obsedante capătă în
versurile din Psalmi o deosebită forţă a expresiei lirice. Psalmii arghezieni sunt
monologuri ale celui - care - glăsuieşte-n pustiu. Monologul nu ajunge niciodată să
devină dialog.

În psalmii arghezieni surprindem mai degrabă ecouri ale Vechiului

decât ale Noului Testament. Poetul e un emul al acelor mitic-arhaici homines
religioşi care s-au luat la harţă cu Domnul lor, l-au înfruntat, au violentat cerul, s-au
luptat cu îngerul. Tonul său, în genere, este acela al unui Iov, bărbatul care nu
cedează, nu acceptă nici un compromis, nici resemnare, care se-afirmă pe sine în
faţa unui Iehova pierdut în tenebre şi tăcere. Cuvântul său este stârnit chiar în
Tăcerea absolută căreia i se adresează şi în care se aude pierind.

Arghezi incearca sa elimine aceasta tacere grea care il inconjoara, prin

alungarea singuratatii: "Nu lua in seama cantecele grele/ Cu care turbur linistea de-
apoi./ Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi/ Si canta moartea-n trambitele mele."
Metaforele ce apar in versurile "Psalmului" 8 sunt o sinteza a singuratatii extreme a
omului in fata dumnezeirii. Cantecele grele ar putea fi o expresie a durerii eterne a
omului, incapabil sa-si faca auzita vocea pana in spatiile sacre. Damnarea omului
alungat din Paradis pare sa fie, pentru Arghezi, un fenomen permanent, pe care
nimeni nu-1 poate opri. Linistea de apoi semnifica izolarea in care se retrage
Dumnezeu dupa Creatie, idee, bineinteles, paradoxala, pentru ca divinitatea nu-si
poate permite nici un moment de odihna, fiind principiul etern, iii acelasi timp
miscare si incremenire atemporala, factor generator al miscarii universale.
Leacurile "vechi pentru dureri mai noi" gasite de poet sunt insuficiente pentru
indreptarea lumii pe un nou fagas. Poetul nu face altceva decat sa-si strige durerea
nemarginita, sa gaseasca o speranta acolo unde aceasta nu poate fi gasita. Versul
ultim demonstreaza ca incercarea a fost in zadar, psalmistul ramanand exilat in
locul jos, simbol al infernului, fara ascendente divine, in ses. Sesul se opune, de
altfel, muntelui, iar incercarea eului liric este simbolica, pentru ca el nu reuseste sa
scape din temnita lumii sale, se impotmoleste tocmai in stapanirea Logosului,
determinant in dobandirea ascendentei sacre.
Psalmistul construieste o poetica a disperarii omului inchis intre patru zari, intr-un
ocol din care nu mai poate sa scape: "Pribeag in ses, in munte si pe ape,/ Nu stiu sa
fug din marele ocol./ Pe cat nainte locul mi-e mai gol,/ Pe-atat hotarul lui mi-i mai
aproape." Este ipostaza unei fiinte disperate, incapabila sa primeasca puterea
divina, |a?o simta, pentru a se elibera dintr-un taram inchis, lipsit de perspectiva.
Cautatorul de absolut dcvine un pribeag intr-o inchisoare greu observabila,
constituita dintr-un spatiu curbat in sine, circular, inchis, de unde iesirea este
imposibila. Timpul curge si el unidimensional, doar dinspre trecut inspre viitor, fara
a se putea naste din sine insusi.
Lumea tridimensionala este limitata, supusa unei legi restrictive: psalmistul pribeag,
urmarind cele trei forme de relief, observa granite de care nu mai poate trece,
mereu intoarse catre punctul de plecare: "Piscul sfarseste-n punctul unde-ncepe,/
Marea ma-nchide, lutul m-a oprit./ Am alergat si-n drum m-am razvratit/ Si n-am
scapat din zarea marei stepe." Marea stepa este o metafora a existentei aplatizate,
cu orizonturi incerte, inchise, reliefand desertaciunea existentei umane, a lumii,
lipsita de semne hierofanice etern asteptate. Stepa inseamna uscaciune, lipsa de
viata: omul, nefiind insufletit de puterea divina, nu poate trece de limitele sale, nu
poate aspira la inaltare. Piscul constituie puiu m I de inflexiune spre inalt, spre
necunoscut, dincolo de care se afla porti spre absolut, spre cunoastere ti sacralitate,
niciodata gasite sau atinse.

Psalmistul nu poate scapa de temnita vietii reale, se simte prizonier in

realitatea obisnuita, careia nu ii gaseste puncte de iesire: "Sunt prins din patru laturi
deodata,/ Si oricat m-as maguli biruitor,/ Cunosc ce rani si-anume unde dor/ Si
suferinta mea necautata." in acest spatiu oprimator, el a dobandit experienta cruda
a vietii, cu ritmuri tot mai accelerate catre intunecarea finala: "Din vitejii si biruinti
trecute/ Am castigat puterea, ce-a ramas:/ Nu mai strabat destinul meu la pas,/ Ci
furtunos de-acum, si iute." Roata temporala se invarte mai puternic pentru omul
supus vitregiilor sortii. Nici cantecele nu pot ascunde aceasta stare de izolare, lipsa
de speranta, in final ruga sa catre Dumnezeu asezandu-se sub semnul inutilitatii:
"Nu lua in seama cantecele grele/ Cu care tulbur linistea de-apoi./ Sunt leacuri vechi
pentru dureri mai nui/ Si canta moartea-n trambitele mele."
Tente si motive ale poeziei "Psalm 8 (Pribeag in ses, in munte si pe ape)“

Singuratatea omului in fata evenimentelor ireversibile ale lumii:

moartea, bolile, limitele biologice ale omului ca fiinta ganditoare.
Lumea vazuta ca o imensa inchisoare, inscrisa in metafore de efect, "ocol" si
"marea stepa".
Piscul, vazut ca o granita a taramului celest, inchizand spatiul in sine insusi,
curbandu-1, determinandu-1 pe psalmist sa se miste in cerc, intr-un univers cu
dimensiuni limitatoare.
Cantul de jale al omenirii supuse aceleiasi trude anonime, trecerii prin
calvarul existentei cotidiene.
Lumea vazuta in antiteza cu un paradis ipotetic, cautat dincolo de granitele
marii stepe, inchisa in ea insasi.
• Psalmii reprezinta creatia cea mai importanta a lui Tudor Arghezi. Majoritatea
Psalmilor au fost publicati in Cuvinte potrivite care este cel mai insemnat
volum publicat de poet.

• In Psalmi poetul este insetat de absolut. El cauta pe Dumnezeu, dovada a

certitudinii perfectiunii. Este cuprins de indoieli, si pierde rabdarea.

• Din majoritatea Psalmilor publicati in Cuvinte potrivite reiese cautarea

neincetata, speranta intre nadejde si indoiala, credinta si tagada:

• “Sageata noptii zilnic varfu-si rupe

• Si zilnic se-ntregeste cu metal

• Sufletul meu deschis ca sapte cupe

• Asteapta o ivire de cristal

• Pe un stergar cu brtie de lumina!”

• Izvorul dramatismului existential vine din aceasta cautare perpetua. Este

drama celui nemultumit cu mediocritatea, a celui ce se simte marunt in fata
fortei supreme:

• “O nelinistita patima cereasc

• Bratul mi-l zvacneste, sufletul mi-l arde

• Vreau sa pier in bezna si in putregai

• Ne-ncercat de slava, crancen si scarbit

• Si sa nu se stie ca ma desmierdai

• Si ca-n mine insusi tu vei fi trait”.

 • Este redata truda celui vesnic nemultumit: “ma muncesc din radacini si
sanger”, “Si-mi simt sculate aripi de cocor”(intoarcerea in stiinta), “ma
strecor si lupta / In umbra lunii albe, cu lancea nalta rupta”(Cantare).

• Elementele artistice definesc viata mediocra si frumusetea celui ce cauta

neincetat: “noroi”, “umilinta”, “noapte”- pe de o parte si “lumina”, “inaltimi”,
“stele”, “cantec” pe de alta.

• Astfel drumul sn viata pare o zbatere neincetata intre urcare si coborare,

intre victorie si infrangere, intre descoperire si neputinta de a gasi esenta,
adevarul, pe insusi Dumnezeu: “Carpi-voi pe-ntuneric mantaua vietii mele /
Drept multumire sti-voi ca cerurile reci, / Vor strecura prin gauri lumina unei
stele”(Nehotarare).

• a

• Poetul adopta patru atitudini esentiale: umilinta, lauda, ironie, revolta si

acuza.

• Psalmistul apare ca o fiinta indurerata, chinuita, singuratica, asaltata de

rautatea dusmanilor si furtuna patimilor, supus trecerii nemiloase a timpului.

• Este caracterizat ca “garbovit”, “chinuit”, cu “ranile putrezite”, impresurat de

rele, sarac si sarman, un “vas stricat”.

• Poetul se vede “ca un copac pribeag uitat in campie”, “cu un fruct amar si cu
frunzi? Tepos si aspru”, “sub cerurile goale, muncit din radacini si sangerand,
rodind metale”, amintind de imaginea unui crucificat.

Poezia frământărilor metafizice – Psalmi

Această temă este foarte bine reprezentată în creaţia lui Arghezi.

Asemenea marilor creatori, Arghezi şi-a pus marile întrebări asupra condiţiei umane,
meditând asupra: locului omului în univers, asupra posibilităţii sale de cunoaştere,
asupra sensului vieţii, a absurdităţii suferinţei şi a morţii, asupra existenţei lui
Dumnezeu.

În poezia frământărilor metafizice putem identifica două atitudini

fundamentale: o atitudine contemplativă de aşteptare a revelaţiei divine; o
atitudine de căutare înfrigurată a unei certitudini, a unei dovezi materiale despre
existenţa lui Dumnezeu

Poeziile redau tragismul condiţiei umane, imposibilitatea omului de a

depăşi limitele condiţiei sale biologice. Omul este o fiinţă raţională înzestrată cu
conştiinţă, care trăieşte dramatic imposibilitatea cunoaşterii totale. Spre deosebire
de poetul filozof Lucian Blaga, Arghezi ajunge la aspiraţia spre absolut nu pe calea
culturii filozofice, ci prin intuiţie şi printr-o capacitate unică de concretizare a
absolutului. Originalitatea poetului nu constă deci în aspiraţia spre absolut, ci în
modul propriu personal în care concepe drumul cunoaşterii.

Cele mai semnificative creaţii care se încadrează în aceste teme sunt

Psalmii. Argezi modifică accepţia psalmului, care la origine este un cântec de laudă
la adresa creatorului, făcându-l cele mai dramatice frământări ale omului.
Majoritatea psalmilor sunt scrişi sub forma unei comunicări interogative atât de
potrivită frământărilor ştinţei.

1.) O idee care revine frecvent este aceea a singurătăţii tragice a

omului în univers:

• Tare snt singur, Doamne, şi piezişi!

• Copac pribeg uitat în câmpie,

• Cu fruct amar şi cu frunziş

• Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

• Arghezi foloseşte metafora copacului părăsit în câmpie, prin care redă

condiţia duală a artistului, a poetului, care fiind o natură superioară este lipsit
de bucuriile obişnuite ale oamenilor, dar nefiind zeu îi sunt interzise căile
cunoaşterii.

• 2.) O altă temă este aceea a omului părăsit de creatorul său:

• De când s-a întocmit Sfânta Scriptură

• Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură

• Şi anii mor şi veacurile pier

• Aci sub tine, dedesubt, subt cer.

• 3.) Legate de temele anterioare este nevoie omului de a comunica cu

divinitatea:

• Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.

• 4.) O altă temă frecventă este aceea a căutării disperate a unei dovezi despre
existenţa creatorului:

• Pentru credinţă sau pentru tăgadă,

• Te caut dârz şi fără de folos.

• Eşti visul meu, din toate, cel frumos

• Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

• Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!

• Aceeaşi sete de certitudini materiale este exprimată în psalmul al

treilea:

• În rostul meu tu m-ai lăsat uitării

• Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.

• Trimite, Doamne, semnul depărtării,

• Din când în când, câte un pui de înger.

• 5.) Setea de concretizare a absolutului, a divinităţii, este exprimată de

versurile:

• Ard către tine-ncet, ca un tăciune

• Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.

• 6.) Versurile lui Argezi exprimă oscilaţia dramatică a poetului între

credinţă şi tăgadă. Fiecare moment de speranţă este urmat frecvent de
negarea violentă. Versurile exprimă exasperarea omului care de la creaţie n-
a mai putut comunica cu creatorul său:

• Şi te slujesc; dar Doamne, până când?

• 7.) Unele poezii exprimă revolta poetului împotriva creatorului, pe

care-l numeşte tâlhar de ceruri. Semnificativă în acest sens este poezia
Aluatul, în care revolta se-ndreaptă împotriva imperfecţiunii creaţiei:
• Când maică-mea frământă aluatul, mă-nţelegi?

• Ea scoate-ntotdeauna din vatră pâini întregi.

• O altă creaţie semnificativă pentru această temă este Între două nopţ,
în care poetul insistă asupra ideii că Dumnezeu şi-a luat cu bună ştinţă
creaţia:

• Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,

• Cu moştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.

• Cei mai mulţi psalmi redau încercuirea metafizică a omului, adică

imposibilitatea de a depăşi limitele condiţiei subterestre. Poetul foloseşte o
mulţime de simboluri pentru a reda idea de închidere şi de interdicţie: uşa,
lacătul, drugi, belciuge, odaia, chilia, din care nu se poate evada:

• Marea mă-nchide, lutul m-a oprit.

• Cel mai frecvent simbol pentru interdicţie este lacătul, ca de exemplu

poezia Descântec:

• Lacăte, cine te-a închis

• La uşa marelui meu vis ?

• Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,

• Să sfărâme zăvorul

• Şi să vedem în fundul nopţii noastre.

• Exasperat de aşteptare, de căutare, de atâtea piedici care îi apar în cale,

poetul îşi exprimă revolta împotriva creatorului:

• Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,

• Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi.

• Învierşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine;

• Dar trebuie,-mi dau seama, să-ncep de-abia cu tine.

• Cele mai multe poezii exprimă sentimentul înfrângerii al eşecului, ca
de exemplu poezia Două stepe:

• Unde ne ducem? Cine ne priveşte?

• În poarta cui să cerem crezământ?

• Hai, calule, hai, câine, pământeşte,

• Să batem, frânţi, cu pumnii în pământ.

• 8.) O altă temă este timpul, care trece şi distruge fragila condiţiei
umane:

• Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa.

• 9.) În strânsă corelaţie cu timpul este tema morţii. Se pot identifica trei
atitudini fundamentale faţă de moarte:

• a.) spaima faţă de neant, evidentă în poezia Duhovnicească, în care până şi

Isus fuge de pe cruce în faţa perspectivei morţii.

• b.) acceptarea senină, împăcată a morţii, ca un element firesc a vieţii.

Semnificativă în acest sens este poezia De-a va-ţi ascuns…. În această poezie
moartea este asemănată cu un joc în care tatăl îi iniţiază pe copii săi,
obişnuindu-i cu idea că moartea este o absenţă din ce în ce mai îndelungată
din mijlocul celor dragi. Serban Ciuculescu: nici odată în poezia noastră nu s-a
dat basmului morţii… un accent mai firesc, mai împăcat cu soarta şi mai
aproape de matca ţărănească a experienţei. Imprecaţia din final exprimă
totuşi durerea în faţa morţii inevitabile:

• Puii mei, bobocii mei, copii mei!

• Aşa este jocul.

• Îl joci în doi, în trei.

• Îl joci în câte câţi vrei.

• Arde-l-ar focul!

• c.) spaima de moarte, frica, sunt micşorate de realizările omului, de

împlinirile sale prin care dă un semn vieţii, trecerii sale pe pământ. Aceste
împliniri îi dau omului tăria morală de a înfrunta sfârşitul. Semnificativă în
acest sens este poezia De ce-aş fi trist, care pune în paralel nesfârşita
frumuseţe şi bogăţie a vieţii, a lumii, cu regretul despărţirii de aceştia:

• De ce-aş fi trist? Că nu ştiu mai bine

• Cu sunet de vioară ulciorul de pământ?

• Nu mi-e clădită casa de şiţă peste Trotuş,

• În pajiştea cu crânguri? De ce-aş fi trist? Şi totuşi…

• Criticul literar Eugen Simion identifică în creaţia poetică a lui Arghezi,

patru accepţiuni ale divinităţii:

• religioasă în sensul unui pateism popular

• gnoseologică, potrivită căruia Dumnezeu se identifică ca adevărul absolut

• etică, morală, înţelegând prin ea voinţa de bine, adevăr şi frumos

• estetică, potrivit căruia Dumnezeu este visul din toate cel mai frumos,
perfecţiunea