Dar timpul omului nu coincide cu timpul Fiintei, iar cel care pipaise
locul urmei sale cu zabava traieste un acut sentiment de singuratate cosmica.
Psalmii sunt o lupta a poetului cu sine insusi, cu evidenta sentimentului de
solitudine ce-l copleseste. (N. Manolescu). Uneori, gestul cunoasterii ia forma unei
activitati primordiale – vanatoarea - dar poetul ipostaziat intr-un talhar de ceruri se
opreste in fata gestului prometeic lovindu-se de interdictia divina: Dar eu ravnind in
taina la bunurile toate / Ti-am auzit cuvantul zicand ca nu se poate. Dornic de
certitudinea existentei lui Dumnezeu (Vreau sa te pipai si sa urlu: este!), poetul
sfasiat de o nelinistita patima cereasca, traieste suferinta limitelor umane; de aici,
lacatele, drugii, ocolul (simboluri ale spatiului inchis) Nu pot sa fug din marele ocol
sau Sunt Doamne, prejmuit ca o gradina / In care paste un manz. Calatoria
cunoasterii devine odisee fara sens care se opreste in punctul initial, iar cautatorul
este inchis intr-un castel labirintic, ca un erou kafkanian: Piscul sfarseste in punctul
unde-ncepe / Marea ma-nchide, lutul m-a oprit / Am alergat si-n drum m-am
razvratit / Si n-am scapat din zarea marei stepe.
Una din laturile dominante ale poeziei argheziene stă sub semnul căutărilor
filozofico-religioase. Ca toţi marii poeţi ai lumii, Arghezi a fost răscolit de-alungul
întregii sale vieţi de o serie de probleme fundamentale pentru cunoaşterea rostului
omului pe pământ, a începuturilor existenţei acestuia în univers, a perspectivelor
care i se deschid a morţii care pune capăt zbaterilor lui continui pentru
înfrumuseţarea vieţii pe care vrea s-o clădească urmaşii săi. Până să ajungă la
cunoaşterea şi însuşirea filozofiei materialist-ştiinţifice clarificatoare, poetul s-a
războit cu fantomele Divinităţii şi morţii, ale vieţii viitoare - într-o luptă piept la piept
dramatică şi îndârjită al cărei rod literar îl constituie unele dintre cele mai
strălucitoare creaţii poetice argheziene. Ispita cunoaşterii, setea devorantă,
biciuitoare de-a străpunge cu mintea necunoscutul, care, pe aceeaşi măsură cu care
poetul se apropia de el, părea a se depărta de mijloacele de pătrundere şi de
înţelegere ale lui, stă la baza unei mari părţi din opera de până la Eliberare a
scriitorului.
Motivul căutării Divinităţii, prezent în poezia argheziană încă de la
primele debuturi ale poetului, devine în Psalmi o obsesie tiranică, înfrigurată
căutare care se prelungeşte până în Stihuri de seară şi Hore şi în multe alte poezii şi
scrieri în proză ale poetului. Această dramă a căutărilor obsedante capătă în
versurile din Psalmi o deosebită forţă a expresiei lirice. Psalmii arghezieni sunt
monologuri ale celui - care - glăsuieşte-n pustiu. Monologul nu ajunge niciodată să
devină dialog.
• Si sa nu se stie ca ma desmierdai
• a
• Poetul se vede “ca un copac pribeag uitat in campie”, “cu un fruct amar si cu
frunzi? Tepos si aspru”, “sub cerurile goale, muncit din radacini si sangerand,
rodind metale”, amintind de imaginea unui crucificat.
• O altă creaţie semnificativă pentru această temă este Între două nopţ,
în care poetul insistă asupra ideii că Dumnezeu şi-a luat cu bună ştinţă
creaţia:
• Să sfărâme zăvorul
• 8.) O altă temă este timpul, care trece şi distruge fragila condiţiei
umane:
• 9.) În strânsă corelaţie cu timpul este tema morţii. Se pot identifica trei
atitudini fundamentale faţă de moarte:
• Arde-l-ar focul!
• estetică, potrivit căruia Dumnezeu este visul din toate cel mai frumos,
perfecţiunea