UNIVERSUL LIRIC

(POEZIA FILOZOFICÅ)

S-a nåscut la 21 mai 1880 la Bucure¿ti. Numele såu adevårat

era Ion N. Theodorescu. Pseudonimul provine din Argesis - vechiul
nume al Arge¿ului. S-a stins din via¡å la 14 iulie 1967 ¿i este
înmormântat în grådina casei sale de la Mår¡i¿or, din Bucure¿ti.
Aprins de focul lui Eminescu, - spunea Tudor Vianu -
împårtå¿it din credin¡a fåcutå posibilå prin el, în virtutea limbii ¿i a
geniului nostru na¡ional, Arghezi a ajuns pânå la o sintezå poeticå
absolut originalå.
De la un capåt la altul, crea¡ia lui Tudor Arghezi este un
amestec de tradi¡ie ¿i inova¡ie. Cele douå aspecte trebuie raportate
la nivelul formei poeziei, pe de o parte, ¿i la nivelul fondului ideatic
al acesteia, pe de altå parte. La nivelul formei poeziei, tradi¡ia se
manifestå aproape în egalå måsurå, predominante fiind totu¿i
versurile tradi¡ionale (måsurå, ritm, rimå). ¥n cazul formei poeziei,
inova¡ia apare la nivelul måsurii ¿i ritmului, poetul råmânând fidel
rimei. ¥n aceea¿i poezie vom gåsi versuri cu întindere variabilå (Ex.:
Rada din volumul Flori de mucigai):
Cu o floare în din¡i
Rada-i un måce¿ cu ghimpi fierbin¡i.
Joacå-n tindå
Cu soarele-n pår, ca o albinå,...
¥n acela¿i volum vom gåsi câteva crea¡ii (Ucigå-l toaca, Tinca,
Sic bei) care prin frecven¡a eclama¡iilor ¿i a interoga¡iilor retorice
amintesc de genul dramatic.
La nivelul fondului ideatic al poeziei, cea care câ¿tigå teren
este inova¡ia. Imaginile artistice, cu totul inedite, sunt realizate cu
ajutorul metaforelor-simbol, care ¿ocheazå. Este evident aportul
poetului la introducerea în aria poeziei române¿ti a unei noi categorii
estetice - cea a urâtului.
Melanjul dintre tradi¡ie ¿i inova¡ie transpare în mod elocvent
din tematica poeziilor.

1. Lirica filozofico-religioaså.

Cea mai importantå parte a crea¡iei lui Arghezi este rodul unei
intense fråmântåri suflete¿ti, determinate de strådania poetului de a
råspunde marilor întrebåri: Care este rostul omului pe påmânt?.
Cum trebuie sa tråiascå omul, pentru a nu-¿i irosi via¡a în zadar?.
Existå sau nu Dumnezeu?
Poeziile în care Arghezi încearcå så råspundå la aceste
întrebåri formeazå lirica sa filozoficå. Pentru cå în centrul acestor

1
crea¡ii stå ideea existen¡ei sau nonexisten¡ei divinitå¡ii, aceste
poezii poartå denumirea de crea¡ii filozofico-religioase. Arghezi
afirmå existen¡a lui Dumnezeu în unele, iar în altele o neagå sau se
îndoie¿te de ea. Criticii literari au observat pendularea poetului între
credin¡å ¿i tågadå.
Pornind de la cei 150 de psalmi biblici atribui¡i regelui David,
Arghezi compune o seri de psalmi (Nicolae Balotå îi nume¿te
canonici), a cåror substan¡å filozoficå o constituie condi¡ia solitarå,
ca fiin¡å gânditoare, a omului pe påmânt. Cuvântul poetului este
stârnit de tåcerea absolutå cåreia i se adreseazå - Divinitatea.
Psalmul I - A¿ putea vecia cu tovårå¿ie cuprinde o metafizicå a
revoltei prin care omul pretinde eliberarea de moarte prin cuvântul
såu, revendicând accesul la vecie. Poetul refuzå identitatea harului
creator cu existen¡a divinitå¡ii prin nega¡ii violente, sfidåtoare:
Vreau så pier în beznå ¿i în putregai,
Ne-ncercat de slavå, crâncen ¿i scârbit.
ªi så nu se ¿tie cå må dezmierdai
ªi cå-n mine însu¡i tu vei fi tråit.

¥n psalmul II - Sunt vinovat cå am râvnit, poetul se izbe¿te de

zidul de cea¡å al nefiin¡ei, de interdic¡ia fundamentalå:
Dar eu râvnind în tainå la bunurile toate,
ºi-am auzit cuvântul zicând cå nu se poate.
Ultimul vers exprimå o interdic¡ie declaratå. Acest nu se
poate neagå nu numai jindul omului dupå bunurile acestei lumi, ci
¿i înså¿i râvna poetului pe a-¿i apropia Cuvântul. ¥n fond, dialogul
psalmistului cu Dumnezeu este lupta cu el. O luptå cu neantul.
Pentru a provoca Divinitatea, el deschide larg poarta tuturor
dorin¡elor nelegiuite, cautå påcatul cel mare, abjec¡ia cea mai
profundå, bezna ¿i putregaiul (Psalm I). Acest nu se poate al
slåbiciunii umane este nu se poate al tåriei divine. Acolo unde
înceteazå cuvântul omului în revoltå, începe cuvântul lui Dumnezeu
care este o opreli¿te.
Tonul de revoltå este înlocuit în cel de al treilea psalm, Tare
sunt singur, Doamne, ¿i piezi¿ cu lamento-ul cauzat de absen¡a
divinitå¡ii; un psalm al însingurårii, al påråsirii. Dumnezeu ascuns,
mut, inexistent înseamnå singuråtate radicalå a omului. Este
singuråtatea omului alungat din edenul primordial ¿i uitat.
Psalmistul arghezian se simte proscris, blestemat. El se înal¡å
piezi¿, asemenea fumului din jertfa neprimitå a lui Cain ce nu se
ridica drept spre cer:
Tare sunt singur, Doamne, ¿i piezi¿!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar ¿i cu frunzi¿
ºepos ¿i aspru-n îndârjire vie.
Metafora copacului blestemat, sterp, care tânje¿te dupå
semnele binecuvântårii cuprinde întregul complex al izgonirii omului
din eden. Cel respins, însinguratul în câmpie tânje¿te dupå o

2
consolare. Nostalgia påsårii ciripitoare, a unor crâmpeie mici de
gingå¿ie, a unor cântece mici de vråbii ¿i låstun reprezintå
aspira¡ia dupå grådina paradisului dinainte de izgonire. Orice
consolare îi este interziså, orice voluptate suavå a rodniciei
(nectare roze de dulcea¡å, aroma primei agurizi) îi este refuzatå.
¥n a¿teptare, profetul respins, amar, clamând în de¿ert ca ¿i omul
subteranei al lui Dostoevski, stå într-o veghe hieraticå: Nalt
candelabru, strajå de hotare. Un hieratism steril, al jertfei
neprimite.
Exclama¡ia interogativå din versul ªi te slujesc, dar, Doamne,
pânå când? exprimå exasperarea celui care, servind o absen¡å, se
simte frustrat în existen¡a sa. A tråi imposibilul, netråitul, nefirescul,
servind în ascultarea grelelor porunci ¿i-nvå¡åminte, poate så
umple o via¡å, dar numai una contrarå vie¡ii obi¿nuite a omului.
Artistul, rodind împotriva firii, prin focul inspira¡iei poetice, ascultå
de legi dictate dintr-o umbrå impenetrabilå. O asemenea existen¡å
paradoxalå na¿te suferin¡å. ªi, prin aceastå suferin¡å, tot ce era
nefiresc în condi¡ia poetului, redevine uman:
¥n rostul meu tu m-ai låsat uitårii
ªi må muncesc din rådåcini ¿i sânger.
Acel pui de înger, pe care-l cere în final, este trimisul
aducåtor de bunåvestire, de împåcare. Semnul gra¡ios (Så batå alb
din aripå de lunå), ca ¿i pova¡a bunå sunt a¿teptate în zadar, ¿i
psalmistul ¿tie aceasta. De aici melancolia de fond a timbrului såu,
din care se deta¿eazå uneori accentele revoltei.
Cearta lui Arghezi cu Dumnezeu este confruntarea sa cu
Logosul, cu Dumnezeu-Cuvântul. Resentimentul celui care se ¿tie
om al Cuvântului se îndreaptå asupra aceluia care fiind socotit
Cuvântul însu¿i se refuzå cuvintelor umane. Logosul îl atrage ¿i îl
respinge deopotrivå pe psalmist. Chemarea sa dublå, ca profet ¿i ca
poet, este condamnarea sa. Trimiterile de la verbul divin la cuvântul
poetic sunt frecvente:
Ruga mea e fårå cuvinte,
ªi cântul, Doamne, mi-e fårå glas.(Psalm IV)
Se remarcå apropierea între rugå ¿i cânt ¿i faptul cå
amândouå apar la negativul lor. Ruga fårå cuvinte ca ¿i cea prin
cuvinte sunt la fel de limitate: cuvântul are la limitå inefabilul,
neputin¡a, lipsa cuvintelor; la limita lipsei de cuvinte apar tot
cuvintele.
Versul Nu-¡i cer nimic. Nimic ¡i-aduc aminte este o altå
antinomie. Deoparte ascetul care nu mai cere nimic pentru el, pe de
altå parte - revoltatul, care nu mai crede cå poate fi ascultat.
¥ndoiala este una din stårile fundamentale ale poetului psalmist:
Nici rugåciunea, poate, nu mi-e rugåciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Medita¡ia subiacentå la aceste versuri ale Psalmului IV este
expresia unei dosperåri a cugetului, privind existen¡a înså¿i a eului.

3
Poetul recurge la imagina¡ie, creând un Dumnezeu al propriului såu
univers interior:
Ard cåtre tine-ncet, ca un tåciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.
Psalmistul este cel care vegheazå. Ochiul viu, gândirea,
închipuirea, ca ¿i râvnirea unei viziuni imediate, toate sunt elemente
ale veghei. Dar nici rugåciunea ¿i nici veghea nu pot sfâ¿ia
întunericul. Noaptea este spa¡iul impenetrabil al tainei:
Sågeata nop¡ii zilnic vârfu-¿i rupe
ªi zilnic se-ntrege¿te cu metal.
Acea ivire din cristal nu e decât o iluzie, o speran¡å în
confruntarea zadarnicå cu Noaptea.
Sacralitatea acestei lumi, eden posibil, apare în versurile
finale. Nu în sferele cosmosului finit, ci pe påmânt se ascund
germenii unicei rodnicii umane:
Gåtitå masa pentru cinå,
Råmâne puså de la prânz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o grådinå,
¥n care pa¿te-un mânz.

Psalmul V - Nu-¡i cer un lucru prea cu neputin¡å este un

lamento al creaturii påråsite de creator. Specific arghezianå este
suferin¡a din pricina tåcerii celui ascuns, a necuvântului.
Psalmistul nu cere divinitå¡ii alte daruri decât revelarea prin verb.
Prezen¡a sacrului este singurul såu dar râvnit. Invocarea lui este o
încercare de a-l scoate din neantul ascunzi¿ului såu. Frica de acest
neant e, în cele din urmå, frica de tåcerea lui Deus absconditus.
¥n recea suferin¡å... Suferin¡a din cauza tåcerii are în ea
ceva din råceala demonicå a cunao¿terii råzvråtite, ca ¿i din
suferin¡a con¿tiin¡ei nefericite, încruntate. Intelectul dornic de a
descifra semnele î¿i incitå obiectul râvnit så se lase cunoscut:
Dacå-ncepui de-aproape så-¡i dau ghes,
Vreau så vorbe¿ti cu robul tåu mai des.
Psalmistul instituie un adevårat asalt al cerului. Psalmul este o
încercare a imposibilului: a-l aduce pe Dumnezeu pe påmânt. El vrea
så aducå, så reducå nemårginitul în mårginire ¿i Domnul så punå
picioru-n båtåturå. Este o nevoie fundamentalå a comunicårii în
chemarea aceasta a poetului. ¥n lamento-ul såu, el aminte¿te
momentele convorbirilor sacre:
Când magii au purces dupå o stea,
Tu le vorbeai - ¿i se putea.
ªi lui Iosif i-a trimis un înger pova¡å.
Drama intelectului frustrat, a vorbirii în pustiu, a con¿tiin¡ei
nefericite, se îmblânze¿te prin imaginile acestea simple ale unui
stråvechi folclor evanghelic:
Când fu så plece ¿i Iosif,
Scris l-ai gåsit la catastif...

4
 Un Dumnezeu-contabil, administrator al destinelor ia locul
prea-abstractului Deus absconditus.
Båtåtura, lumea profanå cotidianå este desacralizatå. Un
spa¡iu sau un timp sacru trebuie cåutat în afara acestei lumi în care
anii mor ¿i veacurile pier. Dar nu într-o transcenden¡å, ci într-o altå
båtåturå, cea a mitului biblic.
Scenografia de vicleim a magilor, a îngerilor, a pruncului nu
este înså decât o închipuire a sacrului, ¿i poetul o ¿tie. Chiar
fåpturile angelice care ar trebui så fie trimi¿ii sau mijlocitorii sacrului
nu au nimic din natura spiritelor eterice invizibile, imperceptibile. Un
pui de înger sau un înger de pova¡å din imaginarul arghezian n-
au nimic terifiant.
Ca ¿i îngerul reclamat în Psalmul III, ¿i aici îngerul de pova¡å
i-a fost refuzat psalmistului:
Doar mie, Doamne, ve¿nicul ¿i bunul,
Nu mi-a trimis, de când må rog, nici unul...
Patosul însingurårii, suferin¡a pe care înaintea rugåciunii sale i-
o provoacå nu sunt cele ale poetului romantic, ci drama
recunoa¿terii imposibile. Fårå semne, zbåtându-se în tenebre,
evident refuzat, psalmistul arghezian cunoa¿te criza identitå¡ii
ontice (existen¡iale).
(inanitate = de¿ertåciune, zådårnicie;
ontic = care ¡ine de domeniul existen¡ei)

Psalm VI - Te dråmuiesc în zgomot ¿i tåcere.

Pânda, urmårirea, lupta, doborârea vânatului ales, iatå
scenariul imaginar al vânåtorii de har. ¥n viziunea arghezianå par så
coexiste douå moduri ale transcenderii: unul, prin contemplare, în
pasivitatea a¿teptårii unei revelåri, altul prin asaltul impetuos, prin
trecerea violentå dincolo.
Omului nu-i este datå decât o singurå posibilitate a cåutårii
absolutului: aici, în universul uman. Numai în zgomotul ori tåcerea
acestei lumi se desfå¿oarå lupta omului pentru cunoa¿tere, în acest
intermezzo straniu între zi ¿i noapte:
Te dråmuiesc în zgomot ¿i tåcere
ªi te pândesc în timp, ca pe vânat...
Vânatul cåutat este investit cu semnele transcenden¡ei. ¥n
simbolistica arghezianå, pasårea este purtåtoarea unui asemenea
semn. Vânatul psalmistului este ¿oimul- pasåre-eternitate. Or,
revoltatul ezitå, prins în cle¿tele dilemei sale: Så te ucid? Sau så-
ngenunchi a cere. Dilemå tipic arghezianå a sufletului pendulând
între hulå ¿i laudå, iatå chipul pe care-l oferå psalmistul, trecând de
la expresia ascultårii, a supunerii, la expresia råzvråtirii:
Pentru credin¡å sau pentru tågadå,
Te caut dârz ¿i fårå de folos.
Poetul nu va depå¿i niciodatå acest stadiu al impresiilor
ezitante între fiin¡å ¿i nefiin¡å: Pari când a fi, când ca nu mai e¿ti.

5
Impresiile, reflectårile, aparen¡ele, în lumea våzutelor (în stele,
printre pe¿ti), acestea alcåtuiesc universul care îi este dat.
Ceea ce pretinde psalmistul nu este harul spiritual al credin¡ei
ci, faptul material, nemijlocit, al vederii, al pipåirii; este o provocare
care repetå actul de necredin¡å scepticå al apostolului Toma. Poetul
are nevoie de a vedea pentru a crede sau de a tågådui pentru a
îngenunchea sau a ucide:
Singuri, acum, în marea ta poveste,
Råmân cu tine så må mai måsor,
Fårå så vreau så ies biruitor
Vreau så te pipåi ¿i så urlu: «Este!»

Psalmul VII - Pentru cå n-a putut så te-n¡eleagå.

Nicolae Balotå define¿te acest psalm ca fiind al mâhnirii
învinuitoare.
Rechizitoriul împotriva lui Dumnezeu este retoric. Faptul cå
Dumnezeu se ascunde, este crima sa împotriva lumii pe care a
creat-o ¿i apoi a påråsit-o. Dumnezeu este absent din lume ¿i din
lumea e condamnatå pentru cå nu-l cunoa¿te. Sacrul e neîn¡eles,
råu în¡eles, imposibil de cuprins, nu este o realitate umanå. Toate
aproximårile sale sunt iluzorii. Religia, teologia nu oferå decât
himere:
Pentru cå n-a putut så te-n¡eleagå
De¿ertåciunea lor de vis ¿i lut,
Sfin¡ii-au låsat cuvânt cå te-au våzut
ªi cå purtai toiag ¿i barbå-ntreagå.
Dumnezeu nu este în termenii cunoa¿terii umane.
De¿ertåciunea de vis ¿i lut a omului finit temporal nu-l poate
cuprinde. Nimic divin în om nu corespunde divinului, în schimb totul
în chipul divinitå¡ii proiectat de om aminte¿te omul. ¥ntruchiparea
celui purtând toiag ¿i barbå sau cu haine de-mpårat este
copilåreascå.
Rechizitoriul continuå cu enumerarea câtorva ipostaze în care
a apårut Creatorul în fa¡a oamrnilor: aceea a ¥mpåratului
amenin¡åtor ¿i a Judecåtorului care osânde¿te omul. Apare astfel, în
figura¡ia arghezianå, un fel de Dumnezeu-în-mânie, un ståpân
violent, pururi încruntat, care porunce¿te ¿i înjurå:
Gura ta sfântå, to¡i Pårin¡ii ¿tiu,
Nu s-a deschis decât ca så ne-njure.
¥n fa¡a acestui Dumnezeu, omul dezvoltå complexele ¿i
resentimentele sclavului.
Dar, ca întotdeauna când o limitå - a injuriei sau a fervoarei -
este atinså, poetul face un salt la antipozi. Domnul mânios este
invocat astfel în versul urmåtor:
Doamne, izvorul meu ¿i cântecele mele!
Apare din nou jindul dupå Sacru ca început absolut, ca surså
ultimå. E strigåtul patetic - dupå sarcasmul acuzatorului - al omului
påråsit. ¥n vecii tri¿ti în care nu se auzea decât injuria divinå,

6
råsunå cânteceleparadisiace. Paradisul invocat este nostalgie a
paradisului. Izvorul este doar râvnit, niciodatå întâlnit: Nådejdea
mea ¿i truda mea!
Sacrul apare din nou într-o ipostazå a fecunditå¡ii absolute:
miezuri vii de stele (steaua ca simbol al eternitå¡ii, al rena¿terii
continui). De sub masca psalmistului apare chipul poetului. Creatura
se vrea creator ¿i în râvna sa cautå så repete gestul dintâi al
Crea¡iei:
Din ale cårui miezuri vii de stele
Cerc så-mi înghe¡ o boabå de mårgea.
Miezul stelar este la Arghezi emblemå a transcenden¡ei pure,
etern rodnice, dar dincolo de limitele umane. Artificiul artistului,
acea înghe¡are, acea opera¡ie påmânteascå, având drept miez o
transcenden¡å purå este o încercare nouå de a såvâr¿i osmoza
dintre divin ¿i uman.
Aceastå confesiune a poetului din psalmist, a omului-creator,
ne introduce, în finalul acestui Psalm VII, la o sentin¡å de o gravitate
metafizicå privind condi¡ia sacrului. Omul, chiar în ipostaza exaltatå
a creatorului, nu poate fi niciodatå mai mult decât este. ¥n schimb,
condi¡ia divinå este aceea a transcenden¡ei ca atare:
Tu e¿ti ¿i-ai fost mai mult decât în fire
Era så fii, så stai, så vie¡uie¿ti.
Acest mai mult pe care-l con¡ine sentin¡a poeticå arghezianå
implicå saltul în imaginar al poetului genial.
Sacrul nu este pentru noi decât un analog al logosului uman,
al spiritului. Or, ca ¿i spiritul, care e pradå contradic¡iilor, sfâ¿iat de
antinomii, tot astfel imaginea sau ideea Sacrului penduleazå între
afirma¡ie ¿i nega¡ie:
E¿ti ca un gând, ¿i e¿ti ¿i nici nu e¿ti,
¥ntre putin¡å ¿i-ntre amintire.

Psalmul VIII - Pribeag în ¿es, în munte ¿i pe ape.

Este psalmul cålåtorului-prizonier în universul închis, al
maturitå¡ii melancolice, al revizuirii ¿i al cunoa¿terii de sine:
Pribeag în ¿es, în munte ¿i pe ape,
Nu ¿tiu så fug din marele ocol.
Din recunoa¿terea propriilor limite se na¿te nevoia
transcenderii, a fugii în gol. Iluzie derizorie, cåci:
Pe cât nainte locul mi-e mai gol,
Pe-atât hotarul lui mi-i mai aproape.
Marele ocol este lumea închiså, niciodatå infinitå,
arghezianå, din care nu e posibilå evadarea.
Condi¡ia psalmistului este aceea a omului închis: Marea må-
nchide, lutul m-a oprit. Nu este pentru el nici o scåpare din zarea
marei stepe. El se simte prins din patru laturi deodatå. Fuga sa
este alergare pe loc. Alergarea sa este în sine råzvråtire, iar
råzvråtirea e zbatere în gol. Suferin¡a psalmistului (Cunosc ce råni

7
¿i-anume unde dor/ªi suferin¡a mea necåutatå) este identicå cu
suferin¡a dostoievskianå a celui ce suferå din pricina lui Dumnezeu.
Din påtimirile sale a dobândit mica putere:
Din vitejii ¿i biruin¡i trecute
Am câ¿tigat puterea, ce-a råmas.
Biruin¡ele trecute nu mai sunt, în confruntarea lor cu dureri
mai noi. Psalmistul tråie¿te în agonie - în¡elegând acest cuvånt în
sensul såu etimologic, de luptå. Dar o luptå a cårei mizå este via¡a.
De aceea, cåutarea lui este aceea a existen¡ei spre moarte:
ªi cântå moartea-n trâmbi¡ele mele.

Psalm IX - Vecinul meu a strâns cu nendurare.

Este psalmul mizeriei umane, a nimicniciei omului ce-¿i
întemeiazå existen¡a pe posesiune. ¥nlocuirea lui a fi cu a avea
duce la descompunerea fiin¡ei:
Vecinul meu a strâns cu nendurare
Grådini, livezi, cirezi, hambare.
Parabola celui bogat are echivalen¡e istorice în situa¡ia
aparent privilegiatå a împåratului neânduråtor; ¿i pentru unul, ¿i
pentru altul:
Soarele-apune zilnic ¿i råsare
¥ntr-ale sale patru buzunare.
Våzduhu-i face parte din avut
Cu-al zalelor de stele a¿ternut.
¥n aceastå expansiune monstruoaså a posesiunii, scopul este
titanic: acela de a-l atinge pe Dumnezeu, de a i se substitui:
ªi fostul meu vecin de ¡årm se ¡ine
Vecin de-o vreme, Doamne, ¿i cu tine.
Când Arghezi condamnå vecinul hulpav ¿i orgolios, el îl
condamnå, înainte de toate, pentru cå se îndepårteazå de ceea ce
este, pentru cå se înstråineazå de fire. Pedeapsa este în existen¡å
¿i în fire. Descompunerea sa este o moarte în via¡å. Bogatul devine
cadavru viu:
Urechea lui, închiså pentru graiuri,
Cu scamå s-a umplut, de mucegaiuri.
Gingia moale, în¡årcatå, suge,
Ochiul porne¿te blând så se usuce,
¥n pântec spini, urzici ¿i aguride
Dau ¿tiri de bete¿ugul ce-l ucide.
Tot ce este omul posesiunii se desface. Psalmul este o poezie
a putrefac¡iei, evident. Asiståm la pulverizarea împåratului din
care nu råmâne Nici praf cât într-un presårat. Tot astfel, soarta
împåra¡ilor este de¿ertul. Chiar divinitatea este cea care destramå
fiin¡a ¿i fåcutul:
Doamne, a¿a obi¿nuit e¿ti, biet,
Så risipe¿ti fåptura ta încet.
Prefaci în pulbere måruntå
Puterea dârzå ¿i voin¡a cruntå.

8
 Nu ruine råmân (ca în imaginea romanticå a degradårii
istorice), ci neantul:
Dintr-o ståpânire semea¡å
Ai fåcut pu¡inå cea¡å.
Deslu¿im în versurile acestui Psalm vocea Eclesiastului
glåsuind despre zådårnicia avu¡iei: ªi aceasta este de¿ertåciune ¿i
vânare de vânt.
Divinitatea psalmistului apare, a¿adar, aici, drept o mare
putere anihilatoare, o surså a descompunerii cosmice.

¥n Psalm X - Ca så te-ating, târâ¿ pe rådåcinå, psalmistul î¿i

exprimå nevoia de-a-l atinge pe Dumnezeu, a comunicårii cu
incomunicabilul. Sacrul apare acum drept satisfac¡ia supremå a
palpabilului. Pentru poetul-psalmist, rodul fiind echivalent cert al
sacrului, nåzuin¡a rodirii, curmatå mereu de cådere, apare drept
pulsa¡ia întreruptå tragic a vie¡ii cosmice:
De zeci de ori am dat câte-o tulpinå...
Arborele este imaginea transcenderii, e un stâlp al lumii, o
axis mundi.
Nevoia de a comunica organic cu sacrul corespunde viziunii
sacre a lumii ¿i a vie¡ii ca împlinire în rod:
Am fost un pai ¿i am råzbit în munte,
Molift înalt ¿i mândru cå pui punte
Pe crestele, din lume cåtre veac.
Arborele stabile¿te mitica rela¡ie între påmânt ¿i cer,
reprezentând pe de-o parte tendin¡a spre înalt. Arborele mai este ¿i
metafora veghei, deci a psalmistului ca om care vegheazå:
Hrånit cu piatrå ¿i-adåpat cu vânt
De-ar fi-n veci o streajå må-nspåimânt.
Destinul veghei este pândit dinspre påmânt ¿i cer de primejdia
vidului. A veghea Nimicul înseamnå o supremå neodihnå a spiritului
¿i o teribilå condamnare. Spaima veghei se astâmpårå doar prin
contactul cu lutul ¿i cu apa:
Mi-e foame de nisip ¿i lut
ªi dor de apele din care n-am båut.
A¿teptarea, veghea, speran¡a, toate se deschid în gol. Tåcerea
sacrului e identicå cu råspunsul neantului. I-a mai råmas
psalmistului doar speran¡a cea umilå, aceea a închinårii oricårui
orgoliu, a lepådårii de sine:
M-a¿ umili acum ¿i m-a¿ ruga:
¥ntoarce-må, de sus, din calea mea.
Mutå-mi din cea¡å mâna ce-au strivit-o mun¡ii
ªi, adunatå, du-mi-o-n dreptul frun¡ii.
Gestul cultic nu e decât pretins, nu ¿i såvâr¿it.

Psalmul XI - Får-a te ¿ti decât din presim¡ire.

Ne¿tiin¡a psalmistului mårturisitå ¿i în acest Psalm este sursa
discursului patetic. El ¿tie cå ¿tiin¡a sa toatå despre cele sacre este

9
falså. Presim¡irile, mårturisirile neîntemeiate pe experien¡å sau
argumente ale ra¡iunii nu pot oferi cunoa¿terea adevåratå.
Taina nu constituie pentru Arghezi, ca pentru Blaga, un
întuneric propice, de ocrotit. El nu cultivå misterul, nici nu tråie¿te
hrånit de taina luminii. Apropierea de necunoscut înseamnå, în sine,
o euforie a intelectului ¿i a întregii fiin¡e:
De-ajuns a fost ca nezårit,
Så te gândesc ¿i-am tresårit.
Acesta este unicul psalm de recunoa¿tere a darurilor primite:
Tu nici nu-ntrebi ce voi ¿i mi-l ¿i dai:
Ce mi-a lipsit, întotdeauna ai,
ªi-ai ¿i uitat
De câte ori ¿i ce ¿i cât mi-ai dat.
Psalmistul se constituie pe sine debitorul absolut al unei surse
infinite ¿i necunoscute:
Stau ca-ntre sålcii, noaptea, cålåtorul
ªi nu ¿tiu cine-i binefåcåtorul.

Psalm XII - Cålare-n ¿ea, de-a fuga pe vânt, ca Fåt-Frumos (din

ciclul Frunze)
Este prezent acela¿i repro¿ pe care-l aduce divinitå¡ii într-unul
din psalmii såi Psalmi:
¥ncerc de-o via¡å lungå, så ståm un ceas la sfat,
ªi te-ai ascuns de mine de cum m-am aråtat.
Tragedia psalmistului este a nemântuirii în ¿i prin cuvânt, a
zådårnicirii cuvintelor:
Te-am urmårit prin stihuri, cuvinte ¿i silabe,
Ori pe genunchi ¿i coate târâ¿, pe patru labe...
Sacrul râvnit nu este doar o divinitate ascunså (Deus
absconditus), ci ¿i divinitatea care-nchide:
Oriunde-¡i pipåi pragul, cu ¿oapta tristei rugi,
Dau numai de belciuge cu lacåte ¿i drugi.
Ecouri prometeice se fac auzite în aceste versuri:
¥nver¿unat de piedici, så le sfårâm îmi vine
Dar trebuie, -mi dau seama, så-ncep de-abia cu tine.

Psalm XIII - Când m-ai fåcut, mi-ai spus: de-acum tråie¿te.

(Ianuarie 1967).
Acest psalm încheie, poate, cronologic mica psaltire
arghezianå. Tema acestuia o constituie chiar sfâr¿itul. Moartea
stârne¿te ultima sa revoltå - moartea ca o lege inexorabilå în înså¿i
natura vie¡ii.
Psaltistul are revela¡ia mor¡ii a cårei surså este chiar via¡a:
Tråirea mea se cheamå via¡å ¿i omoarå,
Dar tu mi-ai spus odinioarå
Cå ne ucide moartea, nu via¡a ¿i iubirea.
Prin tradi¡ia unei întregi literaturi religioase, Dumnezeu este
identificat cu via¡a ¿i iubirea. Or, psaltistul vede tocmai în acestea

10
sursa mor¡ii: Dumnezeu nu este dåtåtorul de via¡å, ci dispunåtorul
mor¡ii (N. Balotå):
Tu n-ai fåcut påmântul din milå ¿i iubire,
¥¡i trebuia loc slobod, întins de cimitire.

Psalmii XIV - XVII

Psalm XIV - Am fost så våd pe Domnul båtut de viu pe cruce -
este singurul psalm în care apare imaginea cristicå. De aceea
lipse¿te interlocutorul nevåzut. Este un psalm al solitudinii absolute
a omului:
Nu-i nimenea nemernic ¿i singur ca Isus.
Existå aici o identificare a Psalmistului cu victima însângeratå:
N-am a¿teptat un înger så-aducå-ne isop,
Am a¿teptat din ceruri un semn, o-mbårbåtare.
Semnul nu se aratå, cerul råmâne mut. Nici o clipå psalmistul
nu crede cå pe cruce poate fi însu¿i semnul cåutat. Arghezi vede în
Iisus omul ¿i identificårile sale cu el, misterul apropierii cristice
manifestå marea tulburare a fiin¡ei, golul ei, nicidecum învierea ei.

Psalmul mut XV - Såtul de ce se vede, flåmând de nu se vede -

este unicul råspuns închipuit al divinitå¡ii. Divinitatea mutå se aratå
ca un de¡inåtor al lacåtelor, al cheilor de-ncuie fåptura, al
interdic¡iilor ce nu laså fiin¡a så fie cu adevårat ¿i så se cunoascå.
Este Domnul Tåcerii, iar cuvântul pentru el înseamnå råzvråtire:
Te po¡i fåli cu slova ¿i cu graiul. Nu må tem,
Am pus pe tot ce pare, pecete ¿i blestem.
Psalmul acesta aratå imposibilitatea revelårii:
Vreai så må vezi prin lucruri ¿i nu vreau så m-aråt.

Psalm de tinere¡e XVI - Cu ochii, Doamne, -n turla-¡i milostivå

apar¡ine unei epoci mai vechi. Gåsim aici recuno¿tin¡a de darurile
toate, dar ¿i lamenta¡ia din pricina slovei rupte ¿i a graiului ce nu
poate cuprinde bunåtatea divinå.

Psalm XVII - Doamne, tu singur våd cå mi-ai råmas pare un

fragment dintr-o poezie neterminatå. Psalmistul se lamenteazå:
¥s buruianå. Sunt un måråcine.
Tu rabzi så m-asupreascå greu du¿manii.
Nu mai e orgoliul în råzvråtire, ci amåråciunea umanå a celui
ce se recunoa¿te înfrânt de to¡i ¿i de toate:
Nu mai am suflet, nici inimå, nici glas.

11