Prof.

, Vlasie Ramona-Liliana

Psalm,
De Tudor Arghezi

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!

Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare

Să se oprească-n drum,
Să cânte-n mine şi să zboare
Prin umbra mea de fum.

Aştept crâmpeie mici de gingăşie,

Cântece mici de vrăbii şi lăstun
Să mi se dea şi mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare roze de dulceaţă,

Nici chiar aroma primei agurizi,
Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,

Stelele vin şi se aprind pe rând
În ramurile-ntinse pe altare
Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte

Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grele porunci şi-nvăţăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării

Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la lună,

Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.

Lirica existențială a lui Arghezi este ilustrată de Psalmi. Definit ca poet aflat între
”credință și tăgadă”, Tudor Arghezi a creat, între 1927 – 1967, 16 psalmi publicați în mai
multe volume de poezii.

1
Prof., Vlasie Ramona-Liliana

Acest fapt demonstrează preocuparea permanentă a poetului pentru problematica

filozofică a relației omului cu Dumnezeu, fiind definită ca lirică existențială.
”Psalmii” arghezieni sunt concepuți sub forma unor dialoguri imaginare cu
Dumnezeu, într-un limbaj prin care fie cerșește milă, fie acuză, fie exprimă speranță, fie
deznădejde. Permanent artistul caută dovezi concrete ale existenței divine.
Experiența monahală de la Cernica poate fi asociată preliminar psalmilor
arghezieni.
”Tare sunt singur, Doamne, și pieziș” este un psalm al însingurării, al părăsirii. .
Psalmistul arghezian se simte proscris, blestemat, ”pieziș”, diferit de semenii săi.
Poetul se lamentează, se vaită- ”Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!
Copac pribeag uitat în câmpie”
Copacul simbolizează dualitatea condiției umane – poetul este om, își are
rădăcinile în pământ, dar este și artist, spirit, coroana sugerând aspirația spre înalt.

În prima secvență poetică este evidentă lamentația poetului care se simte singur,
uitat de Dumnezeu. Metaforele ”fruct amar”, ”frunziș țepos și aspru”sugerează setea
artistului după cunoaștere și limitarea acestuia prin condiția umană. Căutarea continuă a
certitudinii existenței lui Dumnezeu este sugerată în versurile ” Tânjesc ca pasărea
ciripitoare / Să se oprească-n drum, … Aştept crâmpeie mici de gingăşie, / Cântece mici
de vrăbii şi lăstun / Să mi se dea şi mie, / Ca pomilor de rod cu gustul bun.”.

Așteptarea, veghea nerăsplătită a omului-altar, într-o singurătate lipsită de

consolare, îi trezește revolta: ”Și te slujesc; dar, Doamne, până când?”Reproșul pe care îl
adresează divinității este uitarea: ”În rostul meu Tu m-ai lăsat uitării”

Ultima secvență poetică redă ruga: ”Trimite, Doamne, semnul depărtării, / Din
când în când, câte un pui de înger.” Acestea sugerează nevoia poetului de a primi
răspuns, certitudinea că Dumnezeu există, că nu l-a uitat. Albul sugerează pacea,
împăcarea ”Să bată alb din aripă la lună.”

În jurul lui Dumnezeu este tăcere, iar a-L găsi înseamnă a-L căuta neîncetat.