Sunteți pe pagina 1din 7

Lirica existentiala argheziana

Una din laturile dominante ale poeziei argheziene stă sub semnul căutărilor
filozofico-religioase. Ca toţi marii poeţi ai lumii, Arghezi a fost răscolit de-alungul
întregii sale vieţi de o serie de probleme fundamentale pentru cunoaşterea rostului omului
pe pământ, a începuturilor existenţei acestuia în univers, a perspectivelor care i se deschid
a morţii care pune capăt zbaterilor lui continui pentru înfrumuseţarea vieţii pe care vrea
s-o clădească urmaşii săi. Până să ajungă la cunoaşterea şi însuşirea filozofiei
materialist-ştiinţifice clarificatoare, poetul s-a războit cu fantomele Divinităţii şi morţii,
ale vieţii viitoare - într-o luptă piept la piept dramatică şi îndârjită al cărei rod literar îl
constituie unele dintre cele mai strălucitoare creaţii poetice argheziene. Ispita cunoaşterii,
setea devorantă, biciuitoare de-a străpunge cu mintea necunoscutul, care, pe aceeaşi
măsură cu care poetul se apropia de el, părea a se depărta de mijloacele de pătrundere şi
de înţelegere ale lui, stă la baza unei mari părţi din opera de până la Eliberare a
scriitorului.
Motivul căutării Divinităţii, prezent în poezia argheziană încă de la primele
debuturi ale poetului, devine în Psalmi o obsesie tiranică, înfrigurată căutare care se
prelungeşte până în Stihuri de seară şi Hore şi în multe alte poezii şi scrieri în proză ale
poetului. Această dramă a căutărilor obsedante capătă în versurile din Psalmi o deosebită
forţă a expresiei lirice. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui - care - glăsuieşte-n
pustiu. Monologul nu ajunge niciodată să devină dialog.
În psalmii arghezieni surprindem mai degrabă ecouri ale Vechiului decât ale
Noului Testament. Poetul e un emul al acelor mitic-arhaici homines religioşi care s-au
luat la harţă cu Domnul lor, l-au înfruntat, au violentat cerul, s-au luptat cu îngerul. Tonul
său, în genere, este acela al unui Iov, bărbatul care nu cedează, nu acceptă nici un
compromis, nici resemnare, care se-afirmă pe sine în faţa unui Iehova pierdut în tenebre
şi tăcere. Cuvântul său este stârnit chiar în Tăcerea absolută căreia i se adresează şi în
care se aude pierind.
Lirica existentiala este ilustrata de Psalmi. Definit ca poet aflat „intre credinta si
tagada”, Tudor Arghezi a creat 16 psalmi publicati in mai multe volme de poezii.Acest
fapt demonstreaza preocuparea permanenta a lui Arghezi pentru problematica filozofica a
relatiei omului cu Dumnezeu, fiind definita ca lirica existentiala, ca o poezie
„monumentala si grea a zborului sufletesc catre lumina”.(George Calinescu)
Sursa de inspiratie o reprezinta textele incluse in Vechiul Testament si atribuite regelui
David. In general acestea sunt concepute ca imnuri de slava inchinate Divinitatii a carei
autoritate absoluta imprima fiintei umane un sentiment de inferioritate si umilinta. Exista
si numeroase accente dramatice fiind exprimate deznadejdea, teama, zbuciumul interior
dar tonalitatea dominanta a dialogului cu Divinitatea este laudativa. Pornind de la acest
model poetul il reinterpreteaza subordonand simbolutile religioase unor problematici
filosofice: psalmii sai ilustreaza drama conditiei umane marcata de oscilatia relativ-
absolut, material-spiritual, efemer-vesnic.
Tema generala a psalmilor o constituie raportul spiritual dintre om si Divinitate,
definirea omului si a Divinitatii, precum si a relatiei dintre acestia, perceputa si exprimata
filozofic de poet.In psalmi , Arghezi exprima o viziune complexa asupra legaturii
spirituale dintre om si Dumnezeu, are atitudini foarte variate privind atat omul, cat si
Divinitatea, care intruchipeaza diferite ipostaze.
Eugen Simion desprinde patru teme esentiale care se manifesta in „Psalmii” arghezieni:
-religioasa- in sensul ca Dumnezeu este atotputernic si este identificat cu intreaga fire,
intr-o viziune de factura populara;
-gnoseologica- divinitatea este adevarul absolut si idealul suprem al fiintei umane;
-etica-divinitatea vegheaza „voia de bine, frumos si adevar” a omului;
-estetica-Dumnezeu este visul purificator al omului, Esti visul meu, din toate, cel mai
frumos”.
Tudor Arghezi incearca sa se aproprie de Dumnezeu prin negatie, osciland mereu
intre „credinta” si „tagada”, cerand , uneori , imperativ, alteori , smerit, dovezi palpabile
din partea acestuia privind existenta Sa.
„Psalmii” arghezieni sunt conceputi sub forma unor dialoguri imaginare cu Dumnezeu,
intr-un limba patetic sau acuzator, cu speranta sau cu deznadejde, fapt interpretat de
critica literara ca trufie a artistului de a scormoni cu mintea misterul universal ce-l
fascineaza ,, de a se convinge prin dovezi concrete de existenta abstracta a fortei
supreme.
Tudor Arghezi ilustreaza in „Psalmi” un raport direct al omului cu divinitatea ,
percepandu-l pe Dumnezeu in cele mai surpinzatoare ipostaze , in functie de starea
poetica interioara.

Psalmul – “As putea vecia cu tovarasia…”


Poetul porneste de la ipoteza unei eternizari a propriei fiinte printr-o creatie dedicata
slavirii Divinitatii (creatia psalmica propriu-zisa “as putea vecia cu tovarasie sa o iau
partasa”). Posibilitatea implinirii artistice este sugerata prin termenii din sfera semantica a
muzicii: “viori”,
“lauta”, “coarde”. Verbele la persoana I “sa farmec”, “sa gasesc” exprima forta creatoare
conceputa ca un har divin, ca o chemare supraindividuala “o nelinistita patima cereasca/
Bratul mi-l zvacneste/ Sufletul mi-l arde”.
Totusi poetul refuza din orgoliu, dintr-o vocatie a razvratirii aceasta sansa “ painea
nu mi-o cant sa te cant pe tine/ Si nu-mi vreau cu stele blidu-mi-nvaluit”. Refuzul se
intemeiaza pe constiinta propriei demnitati, pe revolta impotriva autoritatii divine in
ciuda faptului ca acceptarea umilintei in fata absolutului ar putea aduce artistului
desavarsirea. De la refuzul umilintei si al jerfei, eul poetic ajunge la razvratirea luciferica,
ajungand chiar sa respinga ideea substantei sale divine. Limbajul este violent inzestrat cu
forte de concretizare in spiritul poeziei argheziene “Vreau sa pier in bezna si in
mucegai…/ Si ca-n mine insuti, tu vei fi trait”.
Psalmul –“Sunt vinovat ca am ravnit…”
In ansamblu, psalmul se infatiseaza ca o alegorie a spiritului razvratit impotriva
oricaror interdictii de natura morala, religioasa sau de cunoastere. Psalmistul se
recunoaste in ipostaza luciferica exprimata indeosebi de verbele la persoana I:“ am
ravnit”, “am dorit”, “furasem”. Existenta sa evolueaza sub semnul cautarii, al tentatiei
primejdiei in plan concret sau intectual: “in blidul meu ca si in cugetare/ Deprins-am
gustul otravit si tare”. Sfidarea tuturor limitelor, provocarea continua a destinului atinge
punctul culminant prin savarsirea pacatului luciferic- trufia negarii Divinitatii, orgoliul
propriei superioritati: “pacatul meu adevarat e mult mai greu si neiertat/ Cercasem eu, cu
arcul meu, sa te rastorn pe tine Dumnezeu”. Tragismul conditiei umane se afima chiar in
acest moment de suprema sfidare. In confruntarea cu divinul, fiinta umana devine
constienta de propria efemeritate, de imposibilitatea desavarsirii de sine in absenta
confirmarii absolutului. Cuvintele divine simbolizeaza interdictia ultima, limita impusa
orgoliului, cenzura transcendenta: “Iar eu ravnind in taina la bunurile toate/ Ti-am auzit
cuvinte zicand ca nu se poate”.

Psalmul –“ Tare sunt singur, Doamne”


Psalmul are in centru o alegorie prin intermediul careia eul poetic se ipostaziaza intr-
un simbol vegetal “copac pribeag uitat in campie” oximoronul sugerand instabilitatea,
ratacirea fiintei umane iar epitetul “uitat” este un participiu care exprima constiinta
parasirii de catre Divinitate. O alta caracteristica a fiintei umane este revolta, razvratirea
exprimata prin enumeratia: ”cu fruct amar si cu frunzis, tepos si aspru-n indarjire vie”.
In relatia cu Divinitatea, poetul se simte un ales dar in acelasi timp un damnat.
Existenta inchinata slavirii Divinitatii reprezinta renuntarea la bucuriile si implinirile
umane, firiste spre care aspira cu intensitate, idee sugerata de verbele
“tanjesc”,”astept” ,“sa mi se dea “.
In acelasi timp spre a-si mentine netulburat credinta, poetul are nevoie de o revelatie
a prezentei divine intr-o forma accesibila simturilor (simbolul ingerului “trimite
Doamne, semnul departarii,/ Din cand in cand cate un pui de inger”.
Aceasta nevoie de revelatie reprezinta una din atitudinile lirice fundamentale in
psalmii arghezieni.

Psalmul –“Ruga mea e fara cuvinte”


Psalmul ilustreaza cautarea dramatica, tensionata a Divinitatii de catre un spirit
constient de propriile limite, de disproportia dintre uman- divin, relativ si absolut, efemer
si etern: “Din vesnicia ta nu sunt macar un ceas”
Cautarea Divinitatii reprezinta scopul existentei eului poetic si este reprezentata
intr-un limbaj de o mare forta de concretizare “ Ard catre tine incet ca un taciune “/ “Te
caut mut ,te-nchipui ,te gandesc”.(gradatie ascendenta ,comparatie)
Divinul reprezinta un absolut a carui intelegere poate oferi fiintei umane sansa
deprinderii de propria materie a concentrarii asupra laturii spirituale.”te scrutez”si mai
ales de structura metaforica (“pentru ca mintea mea sa poata sa-nteleaga /ne-ngenuchiata
firii de pamant”.
Si-n acest psalm este exprimata nevoia de revelatie a prezentei Divinitatii printr-o
structura metaforica direct inspirata din textul biblic “sufletul meu deschis ca sapte
cupe /Asteapta o ivire din cristal /Pe un stergar cu brau de lumina” .
Finalul psalmului surprinde tot prin intermediul unei comparatii, ideea limitarii ,a
imposibilitatii desprinderii de propia conditie in absenta sprijinului divin : “Sunt Doamne
prajmuit de o gradina / in care paste un manz “.

Psalmul -“ Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta …”


Psalmul exprima idee nevoii comunicarii directe cu Divinitatea intr-un limbaj
familiar, traducand o viziune de tip naiv, popular: “sa-ti dau ghes”, “grijeau”. Eul poetic
se adreseaza Divinitatii familiar, exprimandu-si revolta (dublul epitet “recea mea-
ncruntata suferinta), sentimentul parasirii (“tu n-ai mai pus picioru-n batatura”) precum si
teama de efemeritate in absenta contactului cu absolutul (“si anii mor, si veacurile
pier/Aici sub tine, dedesupt, sub cer”).
In context sunt amintite personaje din Noul Testament care simbolizeaza
comunicarea cu divinul (magii, Iosif). Acestea se situeaza in opozitie cu eul poetic care
simte ca pe o neimplinire absenta spiritului divin, a mesagerului simbolic (ingerul).

Psalmul -“Te dramuiesc in zgomot si-n tacere …”


Psalmul concentreaza mai multe atitudini lirice fundamentale, prezente in intreaga
serie a psalmilor: cautarea Divinitatii, oscilatia dramatica intre “credinta si tagada” (intre
acceptarea mistica si sfidarea luciferica) si nevoia de revelatie, de constatare a prezentei
divine intr-o forma accesibila simturilor, perceptiei umane.
Cautarea Divinitatii este reprezentata poetic prin ritualul initiatic al vanatorii (“Si te
pandesc in timp ca pe vanat”). In confruntarea cu Divinitatea, eul se simte atras de doua
atitudini contrare: refuzul absolutului in numele orgoliului luciferic sau acceptarea umila
a suprematiei acestuia in numele credintei- oscilatie exprimata de dubla interogatie: “sa te
ucid sau sa-ngenunchi a cere “. Imposibilitatea alegerii este sugerata si de versurile
devenite laitmotiv al liricii psalmice: “pentru credinta sau pentru tagada, te caut darz si
fara de folos.” Pentru spiritul uman, Divinul reprezinta un absolut in sens etic, estetic si
existential, astfel incat distrugerea lui sau doar negarea ca valoare ar putea reprezenta a
autodistrugere: “Esti visul meu din toate cel frumos/ Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer
gramada”. Permanenta raportare a fiintei umane la sensul unei confruntari in care eul isi
constientizeaza propriile limite dar care nu poate renunta pentru ca nu-si poate pierde
sensul existentei. Ultima strofa exprima aceasta nevoie de confruntare cu divinul si mai
ales de constatare a prezentei acestuia in forma sensibila, amintind astfel de imaginea lui
Toma necredinciosul:
“Singuri acum in marea ta poveste
Raman cu tine sa ma mai masor
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu: este!”
Psalmul – “Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga…”
Psalmul se deschide cu ideea ca fiinta umana, limitata prin insasi natura sa duala
spirit-materie (metafora “desertaciunea lor de vis si lut”) este incapabila sa perceapa
divinul, sa-i inteleaga substanta si din aceasta imposibilitate ajunge sa-l reprezinte intr-o
forma concreta, umana:
“ Sfintii au lasat cuvant ca te-au vazut
Si ca purtai toiag si barba-ntraga.”
Poetul se refera la imaginea Divinitatii din Vechiul Testament aflata intr-un raport de
ostilitate cu fiinta umana, interpretand-o totusi intr-un limbaj familiar: “amenintand”, “sa
ne-njure”. De la aceasta tonalitate, poetul trece la stilul invocatiei exprimand admiratia,
recunostinta in fata admiratiei divine: “Doamne, izvorul meu si cantecele mele/ Nadejdea
mea si truda mea.”
Ultima strofa, realizata intr-un stil sententios, specific liricii filosofice, introduce
ideea ca divinul scapa oricarei incercari umane de reprezentare, de fixare pe coordonatele
existenta-inexistenta, relativ-absolut, efemer-etern. Fragmentul poate fi comparat genezei
din “Scrisoarea I”:
“Tu esti si-ai fost mai mult decat in fire”- repetitia verbului “a fi” in forma nominala
sugereaza ca divinul este etern, exterior categoriei de fiinta.
“Era sa fii, sa stai, sa vietuiesti”- divinul este o virtualitate ce poate sa se intrupeze, sa
se manifeste oricand.
“Esti ca un gand si esti si nici nu esti”- comparatia surprinde natura spirituala a
divinului si imposibilitatea incadrarii antinomiei fiinta-nefiinta
“Intre putinta si intre amintiri.”- divinul se situeaza intre posibilitatea fiintei umane de
a-l reprezenta si amintirea starii paradisiace in care omul se afla intr-o comunicare
permanenta cu acesta.

Psalmul – “Pribeag in ses, pe munte si pe ape…”


Psalmul da expresie unei constiinte acute a limitarii, a prizonieratului fiintei umane
in univers si a imposibilitatii evadarii. Sunt prezente numeroase simboluri ale inchiderii:
“zarea mare-i stepe”, “lutul”, precum si verbele sugestive “ma inchide”, “sunt prins”, “m-
a oprit”. Ajungand la aceasta cunoastere superioara, eul poetic nu mai considera creatia
ca pe o expresie a revoltei si ca pe o sublimare a resemnarii in fata destinului: “Sunt
leacuri vechi pentru dureri mai noi/ Si canta moartea-n trambitele mele.”

Psalmul - “Vecinul meu a strans cu ne-ndurare…”


Prima secventa lirica este inrudita cu psalmul doi prin imaginea unei existente
desfasurate sub semnul sfidarii, al revoltei, al confruntarii cu Divinitatea: “Si fostul meu
vecin de tarm se tine/ Vecin de-o vreme, Doamne si cu tine.” Sanctiunea trufiei, a
razvratirii se rasfrange insa intr-un plan material, poetul exprimand intr-un limbaj de
mare violenta, distrugerea fiintei umane in timp. In ultima secventa lirica se realizeaza o
meditatie pe baza a doua motive filosofice: “ubi sunt” si ”vanitas vanitatum”, fiind
exprimata ideea ca orice actiune, intemeiere, aspiratie a fiintei umane este efemera in
raport cu vointa divina absoluta. Constatand disproportia uman-divin , eul poetic ajunge
la ideea pesimista a inutilitatii existentei dar si a umilintei in fata Divinitatii.

Psalmul – “Ca sa te-ating taras pe radacina…”


Psalmul reprezinta o concluzie a intregii serii de poeme, deschizandu-se cu o
imagine alegorica amintind de psalmul 3. Este prezenta din nou imaginea copacului-
dublu simbolic al eului definit prin constiinta propriei superioritati dar si printr-o aspiratie
contrara spre umanizare, spre asumarea limitelor firesti: “Mi-e foame de nisip si lut/ Si
dor de apele din care n-am baut.” Finalul experientei psalmice desfasurata printr-o
multitudine de trairi si demersuri ale cunoasterii este, paradoxal, gestul simbolic al
rugaciunii semnificand acceptarea conditiei umane:
“Muta-mi din ceata mana ce-au strivit-o muntii
Si adunata, du-mi-o in dreptul fruntii.”

Psalmul— “Far-a te sti decit din presimtire”


Acest Psalm marturiseste neputinta poetului de a intelege semnele divine, incapacitatea
de a percepe macar prezenta sau absenta lor, fiind de aceea silit sa se miste in universul
monoton al spatiului terestru, dezolant.
Psalmistul il recunoaste pe Dumnezeu : “Far-a te sti decat din presimtire,/Din
marturisire si nemarturisire”/M-am pomenit gandindu-ma la tina/Si cu sufletul m-am
simtit mai bine”.Rugile psalmistului ce tanjeste dupa alinare sacra,capata o oarecare
forma.Credinta este atat de mare,intrucat,chiar daca eul liric nu L-a vazut niciodata pe
Dumnezeu crede in existenta Sa. Evadarea in spatiul divin”Si m-am simtit cu sufletul mai
bine. Increderea oarba in Dumnezeu(“Si-nsetosat de tine si Flamand”) da impresia
psalmistului de renastere a sufletului(“M-am ridicat din gropa mea cantand”).
Psalmistul reflecata asupra genezei lui Dumnezeu(“Cine esti tu,acel de care gandul/Se-
apropie necunoscandu-l?”) .Ajutorul este nemarginit,si poate fi obtinut fara a fi cerut.In
contextul spiriritual nu se tine cont de limite. “Tu nici nu-trebi ce voi si mi-l si dai/Ce mi-
a lipsit, intotdeauna ai,/Si-ai si uitat/De cate ori si ce si cat mi-ai dat”.
Ajutorul lui Dumnezeu vine neconditionat si atunci cand nu te astepti”Stau ca-ntre
salcii,noaptea,calatorul/si nu stiu cine-i binefacatorul”

Psalmul —„Călare-n sea, de-a fuga pe vânt, ca Făt-Frumos”


Sunt reprezentate etapele căutari.i
Se evidentiaza încercarea de a ajunge sus, de a “birui inălţimea”
Psalmistul işi dă seama că biruirea înălţimii, încercările de a gasi Divinitatea, este
imposibilă.Dorinţa lui de a cauta Divinitatea continuă.Este dispus să meargă pe drumul
cel mai lung pentru a işi îndeplini dorinţa.
Motivul căutarii Divinitaţii , devine în Psalm o obsesie tiranică.
Căutarea se prelungeste până în “stihuri, cuvinte şi silabe”.
Divinitatea nu mai vrea să-i “vorbească” psalmistuluii, şi, îndată ce acesta pare să o
întâlnească, se ascunde mai mult, în spaţii ale neantului.
Psalmistul nu identifică totuşi tăcerea şi absenţa divinităţii cu nonexistenţa ei: „încerc de-
o viaţă lungă, să stăm un ceas la sfat, / Şi te-ai ascuns de mine decum m-am arătat.
Simţind că Divinitatea nu-i raspunde, şi-a confectionat o aura demonică preferand
îndepartarea Divinităţii.Dorinţa acestuia se transformă în ură.Psalmistul încearcă prin
această ură să distrugă obsesia sa de a gasi Divinitatea, obsesie ce l-a chinuit de-a lungul
timpului (“ învierşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine; / Dar trebuie,-mi dau seama, să-
ncep de-abia cu tine.")

Psalmul —„ Am fost să văd pe Domnul bătut de viu pe cruce”

Condiţia lui Iisus pe cruce=> singurătatea. Este părăsit atât de Dumnezeu cât şi de celalţi
oameni dar alături de el este natura „singur în câmp cu corbii şi-a cerului răşină”.
Imaginea „uitându-se la soare cum sângerat se duce” semnifică venirea serii, dar în
acelaşi timp şi sfârşitul suferinţelor lui Iisus.Ultimul vers sugerează legatura cu
Dumnezeu, cu divinitatea, atestând faptul că Iisus este Fiul lui Dumnezeu „Cu care se
simţise la fel, de-o rădăcină”.Apar elementele naturii din nou şi se reia sintagma „soarele
se duce”, care întăreşte ideea dispariţiei zilei.Fiind părăsit de oameni, Iisus este plâns
doar de obiectele neînsufleţite „plângea din roţi şi osii”.Ultimele două versuri prezintă o
imagine „macabră”- „pui de corbi cu pliscul deschis pentru mâncare” semnifică faptul că
suferinţa lui Iisus încă nu a fost înţeleasă, întrucât până şi corbii se preocupă doar de
starea lor fizică.Intreaga lume aprinde lumini pentru Iisus, comemorând moartea acestuia
„Opaiţele nopţii s-aprind la mii de poştii”.Deasemenea şi stelele comemorează moartea
lui Iisus „Din ţări în ţări de stele, din ce în ce mai sus”.Se accentuează singurătatea lui
Iisus, faptul că nimeni pe lume nu este ca el „Din fundul Mării Moarte până-n văpaia
cloştii/ Nu-i nimenea nemernic şi singur ca Iisus”.Dumnezeu nu a fost alături de Iisus în
suferinţă, acesta fiind singur, părăsit de toţi „Ne-am aşteptat un înger să-aducă-ne isop,/
Am aşteptat din ceruri un semn, o-mbărbătare”.Se face trimitere iar la semnificaţia
biblică „Devreme ce-nţeleptul a fost trimis cu un scop”.Se face referire la motivul venirii
lui Hristos pe Pământ. Ca semnificaţie indirectă, arată faptul că el a fost lăsat singur de
cei pentru are a venit şi că tot de ei a fost sacrificat „Să moară printre oameni vândut prin
sărutare”.Ultimul vers al poeziei amplifică ideea de suferinţă şi singurătate „Şi se făcu-
ntuneric, tăcere şi răcoare.”

Stilul „Psalmilor” arghezieni este inspirat atat din literatura religioasa crestina –„de cand
s-a intocmit Sfanta Scriptura”- cat si din limbajul popular -„Asteapta o ivire de cristal/Pe
un stergar cu braie de lumina” si din mitologia autohtona –„Copac pribeag uitat in
campie” ca mit popular al singuratatii.
In raportul omului cu Dumnezeu, in viziunea lui Tudor Arghezi, se pot sintetiza
urmatoarele atitudini esentiale :nelinistea,lauda,ironia.revolta,acuza,nadejdea credintei.