Asemenea veninului ce se preschimbă- miere, mânia străbunilor nedreptăţiţi

alimentează vigoarea lirismului cu impulsiuni din adânc, deturnate prin expresia

artei de la funcţia practică la cea estetică.
Vorbind despre condiţia artistului, poetul se declară „rob” în slujba
cititorului, vrând să atragă atenţia nu asupra unei condiţii umile, ci a rolului subtil
pe care îl are artistul, de a crea mentalităţi şi de a modela suflete.
Arghezi întemeiază prin această poezie o nouă viziune asupra actului creativ,
o estetică a urâtului” ( T. Vianu) şi creează o nouă treaptă în poezia noastră, ceea
ce îl determină pe Eugen Ionescu să afirme: „Recunosc că Tudor Arghezi este un
însemnat punct magnetic” în literatura contemporană.

„Rugă de seară”- ars poetica

Poezia care deschidea paginile revistei „Viaţa socială”, „Rugă de seară”, era
mişcată de „duhul profetic” propriu unor Isaia sau Ieremia şi uşor identificabil în
versurile:

„Să-mi fie verbul limbă

De flăcări ce distrug,
Trecând ca şerpii când se plimbă;
Cuvântul meu să fie plug.
Tu, faţa solului o schimbă,
Lăsând în urma lui belşug.”

Acelaşi „duh profetic” trecea şi prin paginile mierlătoare ale lui Leon Bloy şi
pe care îl admira atât autorul „Icoanelor de lemn”.
Poetul îşi exprimă dorinţa de a schima totul, de a preface lumea din temelii,
„verbul” său vrea să-i fie „limbă de flăcări ce distruge lumea vagă”:

„O! dă-mi putere să scufund

O lume vagă, lâncezândă.
Şi să ţâşnească-apoi din fund,
O alta limpede şi blândă.”

Ca un demiurg vrea să refacă lumea, să o purifice, să creeze noi valori, pe

cele vechi şi uzate le sfarmă, le „scufundă.”
N. D. Cocea l-a proclamat pe Tudor Arghezi drept „poetul cel mai
revoluţionar al vremurilor noastre.”