„Isuşii mei sunt şoapte de Isus.

Nu-s numai ale mele, că vin cumva de sus.

Nu vreau răsplată alta, cuvintele-mi ajung,
Că rănile din suflet cu şoapte vi le ung.”

Mai târziu, în 1968 în „Frunzele tale” sunt reluate vechile teme, dar ca
valoare artistica este inegal.
Poezii ca „Băetanul” sau „Vestitorul”, descriu un alt poet Arghezi, scrieri ce
par repovestite, exprimând solidaritatea de destui cu lumea obscură.
Opera sa unitară prezintă atât calmul interior, înţelepciunea şi acceptarea
senină, dar şi neliniştea blândă.
„Un atât de vast spaţiu imiginar şi o tematică atât de diversă şi de bogată au
făcut să se vorbească admirativ despre << fenomenul agheziene>> (G. Călinescu),
despre << miracolul arghezian>> (Ov.S.Crohmălniceanu) sau despre <<Marele
Alpha>> (Alexandru George), dar şi cu vădite accente contestatare, cel mai violent
atac datorându-se altui mare poet al vremii, Ion Barbu, care pune creaţia lui
Arghezi sub semnul << poeziei leneşe>>. 17)
<<Opera în proză a poetului e mult mai vastă şi e marcată de viziunea
pamfletarului, de factură mozaicală, afirmând modalităţi variate ale ficţiunii:
„Icoane de lemn”(1920), „Poarta neagră”(1930), „Tablete din ţara de
Kuty”(1933); romanele: „Ochii Maicii Domnului”(1934), „Cimitirul Buna-
Vestire”(1936), „Lina”(1942), „Manual de morală practică”(1946)>>18)
Alte volume de proză ca: „Bilete de papagal”(1946), „Pagini din
trecut”(1955), „Lume veche, lume nouă”(1958), „Tablete de cronicar”(1960),
„Răzleţe”(1965), sunt culegeri de texte, majoritatea pamflete; volumele: „Din
drum”(1957), şi „Cu bastonul prin Bucureşti”(1961) sunt cărţi de reportaj propriu-
zis.19)
Arghezi surprinde şi când alcătuieşte o antologie cu piesele: „Seringa”, „La
comisariat”, „Neguţătorul de ochelari”, „Scenă autentică”; aceste încercări
dramatice au fost adunate în volumul „Teatru”(1968).
A tradus din literatura universală scriitori ca: Rabelais, Verlaine, Baudelaire,
Viollon, La Fontaine, Rimbaud, Krâlov etc.
În 1946 primeşte Premiul Naţional de poezie; în 1955 este ales membru al
Academiei Române; în 1957 este laureat al Premiului de Stat; în 1965 primeşte
Premiul Internaţional Herder; e deputat în Marea Adunare Naţională din 1957.
La Arghezi „Cartea” este ca o metaforă a vieţii.