motivul „fortuna labilis”, fiindcă „Orişicum lauta ştie să grăiască/ de-o apăs cu

arcul, de-o ciupesc de coarde.”

Esenţa acestui sentiment fiind adâncă şi subtilă nu poate fi exprimată, ci
sugerată sau transmisă indirect prin vioară. Cercul se preface în cântare. Artistul
are puteri mistice, soteriologice şi este capabil să transforme prin talentul său, nu
doar de o nouă Geneză, dar şi de mântuirea lumii de sub blestemul strămoşesc,
deoarece „leacul mare-al morţii” e tocmai nemurirea prin artă, deci prin poezie.
În poezie discursul afirmativ, de cânt şi rugă este înlocuit de discursul
negativ, de ofensă şi reproş. Arghezi refuză să aducă înaintea Domnului jertfa
duhului umilit şi nu-şi pune arta în slujba Cerului :

„Pentru ce, Părinte, -aş da şi pentru cine

Sunetul de-ospete-al bronzului lovit?
Pâinea nu mi-o cânt să te cânt pe tine
Şi nu-mi vreau cu stele blidul-nvăluit.”

Poetul ocoleşte calea ascezei şi nu-şi interzice volupatatea simţurilor,

dimpotrivă, sfidează porunca divină şi-şi proclamă libertatea:

„Trupul de femeie, cel îmbrăţişat,

Nu-l voi duce ţie, moale şi bălan;
Numai suferinţa cerului, păcat
Nu-i cu ea să turburi apa din Iordan.”

„Suferinţa cerului” sugerează, de fapt, suferinţa păcătosului în căutarea lui

Dumneuzeu, iar „turburarea apei” e păcatul însuşi.
În ultima strofă psalmistul se leapădă definitiv de Dumnezeu, dar nu uită să
evoce comunicarea anterioară cu divinul:

„Vreau să pier în beznă şi în putregai,

Ne-ncercat de slovă, crâncen şi scârbit
Şi să nu se ştie că mă dezmierdai
Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit.”

Arghezi ca şi Ion blesteamă lumina existenţei şi binecuvântează în

întunericul originar ( Ion, 3,3-7 ), se lamentează şi îşî trăieşte dramacu înfrigurare.
Şi poetul crede că Dumnezeu este sursa tuturor relelor sale:
„Mă clateni din întregul arcuirii mele,/ Ştiind că fără vină Tu nu mă vei lăsa./ Şi
dacă-s cu prihană, atunci de ce nu mor?/ Că, dacă cu zăpadă fiinţa