Moartea la Venetia 

de Thomas Mann surprinde debutul si accelerarea destramarii artei si

personalitatii lui Gustav von Aschenbach, un scriitor la mijlocul vietii, proaspat innobilat.
Pana intr-o buna zi cand cadenta scrisului se rupe si intre el, cel adevarat, si arta sa
mestesugita se casca o prapastie, viata si maiestria lui artistica formasera un tot; un intreg
perfect al frumusetii formei si moralitatii unui caracter ireprosabil, produsul rezistentei
autoimpuse contra oricarei extravagante stilistice si exagerari a ideilor, si, peste toate, a
trecerii dincolo de orice abis, fie el al cunoasterii ce se elimina singura, sau al slabiciunii
corpului, in decaderea si senzualitatea lui.
In plin proces de creatie isi da seama ca opera sa nu poate ajunge la perfectiune fara pasiunea
ce leaga ideile de emotii, fara acea bucurie si usurinta a lipsei de straduinta, a indiferentei
morale de a trai pur si simplu. Dar acestea sunt doar gandurile sale, caci in realitate pentru el,
cel care nu poate nici sa scrie si nici sa doarma, s-au rupt ritmurile, cel intre veghe si somn, si
cel dintre lumea reala si cea interioara. In plimbarea lui departe de casa intalneste un strain
calator si vrea sa stie de unde a aparut deodata, insa infatisarea lui ciudata si privirea lui in
departare il arunca imediat in visare si starneste in el dorul de a calatori, de a vedea lumea
larga, cu tot ce se afla pe suprafata si inauntrul ei.

Vede o lume primitiva, exotica, luxurianta, si ademenitoare, insa mlastinoasa, incalcita si

primejdioasa, cu tigrul la panda scanteind in mijlocul ei. Amintindu-si de Venetia ca
inchegand aceasta lume pentru el si, odata ajuns aici, descoperindu-l in inima ei, la tarmul
marii, pe Tadzio, un adolescent polonez de o frumusete desavarsita, incearca sa le integreze
artei sale si unei vieti noi, regenerate, a candorii renascute. Dar, in ciuda farmecului ei de
poveste, a unei civilizatii ce stie sa lase loc jocului si vietii tihnite, Venetia isi arata o alta fata,
a decadentei si a degradarii, cu putreziciunea lagunei si sirocco-ul sufocant, cu coruptia
localnicilor si prefacatoria perversa a artistilor fara talent si, in final, cu holera extinzandu-se
cu repeziciune in cuprinsul ei.

Pe alta parte, Tadzio, dintr-o oglindire a frumusetii simbolice intr-un chip si trup de om,
servind ca model oricarei opere de arta, se transforma intr-un obiect al dorintei, al betiei
simturilor si al ratacirii mintii pentru un Aschenbach care se priveste in oglinda si nu mai vede
un artist celebru, ci un batran dezgustator. Scrisul in prezenta muzei sale si cugetarile sale
despre frumusete si puterea ei de a imboldi moralitatea si creativitatea nu-i pot diminua
pasiunea si nici domoli nelinistea de a-l pierde pe Tadzio. Nedispus sa-l avertizeze ca pe un
strain in necunostinta de cauza, il urmareste peste tot. In ziua in care il pierde pe stradute se
contamineaza din neglijenta ca a doua zi, in ziua plecarii acestuia din Venetia, agonizand, sa-l
urmeze prin moarte.

Moartea la Venetia cuprinde o varietate de forme ale conflictului estetic care in persoana lui
Aschenbach se joaca intre frumusetea exterioara, senzuala a operei de arta si interioritatea,
continutul si sursele sale in moralitatea artistului, in demnitatea si gustul sau.
Acest conflict nu este nou pentru Aschenbach. In tinerete se imbolnavise la Venetia, oras-
simbol al artei perfecte si, incapabil sa-i desluseasca taina si sa-i reziste, fugise. Si cu acest
prilej ar fi parasit-o la fel de precipitat daca nu l-ar fi intalnit pe Tadzio care, ca si el slabut si
bolnavicios, il opreste (in lumea lui interna) pentru a-i veghea odihna si jocul la tarmul marii.

Pentru prima data in anii de munca la opera sa, in locul pumnului strans al datoriei, isi lasa
bratele sa cada si apoi le ridica pentru a primi ca intr-o imbratisare pe cineva, cu inima plina si
de bucurie si de durere.
Dar lucrurile se schimba de indata ce Tadzio devine o prezenta concreta, in carne si oase, un
obiect nu doar al admiratiei departate si tacute, ci al iubirii si al intimitatii zilnice. Un obiect
viu, imediat, al privirii si al simturilor, si nu unul doar inchipuit, produs al mintii treze.

oare vointa aceea severa si pura care, lucrand in taina, izbutise sa scoata la lumina aceasta
opera divina, de arta, nu traia oare si in el si nu-i era cunoscuta si lui, artistului?… cand…
cioplea din steiul de marmora al cuvantului forma mladie pe care si-o inchipuise si pe care o
infatisa omenirii drept reprezentare plastica si oglinda a frumusetii spirituale?

ochii lui imbratisau acolo, pe marginea albastrului marii, faptura aceea… si, in exaltarea lui
entuziasta, isi inchipuia ca aceasta simpla privire il facuse sa inteleaga esenta insasi a
frumosului
Punctul de plecare al conflictului sunt sentimentele de vinovatie, de suspectare a propriei
moralitati dupa ce scrie in prezenta muzei sale, cu intentia de a inalta frumusetea fizica a lui
Tadzio la rangul esteticii spirituale, a o transpune in proza rece a cuvantului, nu in poezia sa
adoratoare.

Nu simtise niciodata atat de puternic ca acum dulceata cuvantului, niciodata nu-si daduse atat
de bine seama ca Eros salasuieste in miezul cuvantului, ca in aceste ceasuri delicioase si pline
de primejdie, cand…punea pe hartie, inspirat de frumusetea lui Tadzio, acea bucata scurta de
proza aleasa – doar o pagina si jumatate – a carei puritate, noblete si avant inaripat trezira
admiratia multor cititori.

E desigur bine ca lumea nu cunoaste decat opera desavarsita, nu si originile ei, nu si conditiile
in care a luat nastere 
Tulburat, incearca sa stea de vorba cu Tadzio pentru a-l cunoaste cu adevarat, si a se trezi, dar
vinovatia i se amplifica si il cuprinde si teama, fara sa stie exact de ce.   

Pe un plan mai profund, pe fundalul izbucnirii acestei patimi a inimii, si antrenate de ea, se
ivesc amintiri, si un nume, laolalta cu

Simtaminte de mult uitate, porniri timpurii, fermecatoare ale inimii care in aspra incordare a
muncii pe care o desfasurase in viata se stinsesera demult

Acutizarea conflictului are loc dupa o absenta mai indelungata, neasteptata a lui Tadzio, cand
mai palid si mai grav decat de obicei, acesta raspunde zambetului lui Aschenbach cu ce pare a
fi zambetul lui Narcis: seducator, vrajit si patruns deja de deznadejde. Impartasirea
sentimentelor oferita de Tadzio pune in lumina orbitor propria pasiune care inca o data, ca si
ruperea ritmului scrisului, produce in el o cutremurare: pasiunea mea e corupta, ea nu iubeste
sincer, ci pentru propria ei placere.
In acelasi moment, observand ca oaspetii se raresc, afla prin intrebari bine tintite ca
autoritatile din Venetia ascund izbucnirea epidemiei, desi mirosul de dezinfectant imbiba
totul. Demascarea tainei Venetiei ce o insoteste concordant pe cea proprie il determina sa nu-i
mai pese de consecinte, nici pentru el, nici pentru celalalt, delirand ca molima ar cuprinde
orasul lasandu-i doar pe ei in viata. De acum il urmareste pe Tadzio peste tot, temandu-se
doar de plecarea acestuia. Venetia ii apare acum cu dubla ei fata, ca si pasiunea pentru arta, cu
frumusetea ei corupta si coruptibila:

Asta era Venetia, frumoasa lingusitoare si dubioasa – orasul pe jumatate inchipuire de basm si
pe jumatate capcana pentru straini, in al carei aer imbacsit arta se desfatase odinioara.
Aschenbach este destul de lucid ca sa inteleaga pericolul planand asupra sa, care nu era atat al
mortii efective, cat al risipirii unei lumi de poveste dezvaluindu-se deodata ca o lume a
decadentei voluptoase, din care scaparea nu mai e posibila decat cu o transformare de sine de
neconceput din punct de vedere moral. Privirile serioase schimbate intre el si Tadzio cu ocazia
ascultarii unui bufon, fals cantaret cantand un cantec vulgar si duios, cu un ras batjocorator
drept refren (Tadzio semnalandu-i acestui pericol ca un alter ego) atesta acest fapt. Dar este
prea tarziu pentru Aschenbach care si-a apropriat aceasta lume si nu mai poate trai decat in ea.
Intr-un vis ingrozitor el insusi este locul ei de bastina: o multime de salbatici in piei de
animale, cu torte si pumnale, dansand frenetic, pe fundalul sunetului de flaut, rostind acel u
prelung al numelui lui Tadzio, se pregateste sa jertfeasca animale si sa inchine o orgie Zeului
strain. Aschenbach, prea imbatat de dorinta si amortit de mirosurile grele si de muzica vrajita
ca sa-si apere ce e al sau contra celui strain consimte sa se intample tot si se alatura lor.

Aceasta este scena ingrozitoare in care nu umanitatea intreaga ca in Muntele vrajit, ci el insusi
ca personalitate este in pericol sa fie ucis, cu valorile sale ale binelui si frumosului
prabusindu-se, iar opera sa devenind o farsa, o minciuna si o inselatorie.
Cititi si Pactul lui Adrian Leverkun cu Diavolul 
Thomas Mann este insa ingaduitor: Aschenbach, ca artist, nu e menit sa se dedice unei datorii
pe care i-o impune strain lumea din afara si timpul sau, pentru ca, in esenta lui e un poet, al
carui singur stapan este Erosul, fara de care nu poate ajunge la frumusete

noi poetii nu ne putem avanta pe calea frumusetii fara ca Eros sa ne intovaraseasca, devenind
calauza noastra… chiar de am fi… niste eroi si luptatori disciplinati…. ceea ce ne inalta e
pasiunea.
Dar aceeasi pasiune care avanta este o capcana, pentru ca starneste dorinta de posesie a
obiectului, care nu mai poate fi cunoscut cu adevarat, nu mai poate fi detasat de sine pentru a
deveni obiect-simbol al artei. Frumusetea lui Tadzio are un efect atat de puternic asupra lui
Aschenbach datorita faptului ca este vie si, ca atare, face un contrast profund cu trupul sau
marcat de imbatranire, cu asprimea chipului sau, dar si cu arta infaptuita, cu acea arta trecuta
prin atatea filtre ale personalitatii, atat de purificata, ca orice intensitate a ei se adreseaza doar
imaginatiei si gandirii, niciodata direct simturilor, astfel incat sa devina insuportabila.

Talentul si mostenirea strabunilor sai, toti inalti functionari ai statului, severi si constiinciosi,
ii creasera o datorie, o misiune si el a trebuit sa se modeleze conform ei, sa impace in el un
moralist cu un artist, sa zugraveasca frumusete pe chipuri aspre si chinuite de eroi. Izvorul
firii sale impulsive de artist venea de la mama sa, fiica unui muzician. Inca de tanar fusese
preocupat de problema artei, de caracterul ei indoielnic permitand absurdul cel mai grosier. Se
impunea cunoasterea cea mai patrunzatoare pentru a vedea in miezul ei, a afla cat adevar
contine, si daca, pana la urma, acesta este de gasit acolo. Totusi, credea Aschenbach,
cunoasterea singura, lipsita de stil si nepasatoare fata de orice frumusete devine doar
ingaduinta raului si a ticalosiei. Asa ca frumusetea si moralitatea trebuie sa stea pe un teren
comun si chiar sa se nasca una din alta. Aschenbach era inca prea tanar si, impetuos si taios,
nu tinea cont mai ales de una sau de cealalta. In viata sociala nu capatase tinuta, era abrupt in
reactii si fara maniere. Arta sa neglija inocenta frumusetii pentru a da glas doar
problematicului, discutiilor antitetice despre probleme arzatoare ale civilizatiei sau ale
gustului. In acelasi timp, nu putea sa nu recunoasca ca orice opera de arta, fie ea o cearta
aprinsa de la un capat la altul sau o confruntare, are nevoie sa fie frumoasa, prin simetrie si
stil, altfel nu transmite. De aceea el s-a slefuit pe sine fara mila, jertfindu-se, lucrand cu o
ravna aproape peste puteri si tocind in el aproape orice slabiciune sufleteasca sau a corpului,
orice precipitare facila a tineretii nestiutoare. Nefiind un mare talent si nici un om robust din
fire, opera sa nu a venit de la sine, ca dintr-o larga respiratie si o forta concentrata, ci ca o
suma bine mestesugita de inspiratii marunte. Ajunsa odata cu el la maturitate, opera sa a
capatat masivitate clasica, o perfectiune stilistica statica care, impinsa dincolo de limita sa, il
dezgusta acum pe artistul pornit in cautarea unei autenticitati mai vii, mai apropiate sufletului
sau. Totodata, el e marcat de un dor mult mai profund, al uitarii de sine si al imersarii in
departarile fara de sfarsit ale marii (mama?), pe care o iubea
din nevoia de liniste a artistului care… cauta un refugiu… dintr-o inclinare nepermisa, cu
totul opusa menirii sale si tocmai de aceea mai ademenitoare, pentru tot ce e indivizibil,
incomensurabil, pentru etern, pentru neant. Cel care se trudeste cautand perfectiunea doreste
sa se odihneasca la sanul a ceea ce e desavarsit; si oare neantul nu e si el o forma a
desavarsitului?
Opera sa, plamadita din semintele infruntarii conditiei umane (cu singuratatea, patimile, boala
si raul sau interior), desi la fel de disciplinata, precisa, cu liniile sale delicate si severe, precum
cea concentrata in frumusetea unui tanar, nu este totusi comparabila cu ea: aceasta din urma e
mult mai luminoasa, e facuta dintr-un material mai fin si pare sa aiba origini mai inalte, mai
pure.

Vazand faptura asta vie, atat de gratioasa si severa… cum iese ca o divinitate frumoasa din
adancurile cerului si ale marii, desprinzandu-se si fugind din mijlocul naturii, te simti
indemnat sa te gandesti la imagini mitice, la reprezentari poetice despre vremi primitive,
despre originea formei si nasterea zeilor.
Aschenbach nu era un om al placerilor, insa niciodata nu putuse rezista vrajei Venetiei
invecinate cu marea.

Numai locul asta era in stare sa-l vrajeasca, sa-i destinda vointa incordata, sa-l faca fericit.
Aici scrisese in trecut pagini inspirate, dar tot aici se imbolnavise, fiind nevoit sa plece
degraba, fara a fi gustat ce inseamna Venetia pe de-a intregul.
Acum insa, intalnindu-l aici pe Tadzio, ii pare ca nicaieri pe lume nu este mai bine si ca
traieste intr-o lume de vis, fara delimitare spatiala, unde doar ritmicitatea timpului da
consistenta existentei.     
 Neîncrederea în capacitatea adevăratului artist de a fi fericit sau de a-şi permite „luxul”
plăcerii reprezintă, pentru Mann, mai mult decât o expresie concentrată a propriei vieţi, una a
vieţii artiştilor pe care îi zugrăveşte în operele sale. Că este vorba de nuvele sau romane, aceştia
se dăruiesc eroic artei, nedăruindu-se şi oamenilor. Nici personajul principal din nuvela „Moartea
la Veneţia”- Gustav Aschenbach nu face excepţie de la regulă. Aflându-se în oraşul lagunelor
pentru a-şi petrece, după o muncă încordată, zilele de odihnă binemeritată, se îndrăgosteşte de
chipul unui tânăr în a cărui armonie va descoperi întruchiparea operei de artă. De aceea, va
continua să rămână în Veneţia chiar şi atunci când mirosul pestilenţial al canalelor prevesteşte
apropierea unei groaznice epidemii, găsindu-şi astfel moartea. Viaţa lui Aschenbach de până la
plecarea la Veneţia stă sub semnul apolinicului. Eroul este stăpânit încă din tinereţe de un simţ
exagerat al perfecţiunii; „socoteşte acest simţ ca fiind însăşi esenţa şi natura intimă a talentului şi
de dragul lui îşi strunise simţirea, potolind-o.”

Călătoria la Veneţia, privită chiar din această perspectivă a dezlănţuirii dionisiace, are şi o
conotaţie psihanalitică; ea echivalează cu o „coborâre” în inconştient. Mediul acvatic, cu derivatele
sale specifice (noroiul, mlaştina, mâlul), alături de mirosul fetid, de putreziciune („[…] pe latura
umbrită a pieţei, simţi deodată în văzduh un iz ciudat, pe care i se păru că-l mai simţise, fără să-l
bage în seamă, şi în zilele din urmă, un miros dulceag de medicamente, care te făcea să te
gândeşti la mizerie, la răni şi la o curăţenie de mântuială, un iz ce dădea de bănuit”),
simbolizează domeniul neclar, ambiguu şi primejdios al inconştientului.

Descrierea oraşului începe, odată cu apropierea bărcii care aduce pe turistul german: „La dreapta
lui se ivi deodată, netedă, coasta. Se vedeau bărci pescăreşti alunecând pe mare şi, nu departe,
Insula Băilor. Vaporul o lăsă în urmă, pe stânga, încetinându-şi mersul şi lunecând prin canalul
îngust, cu acelaşi nume, ca să se oprească apoi pe lagună, în faţa câtorva colibe sărăcăcioase,
aşteptând să sosească barca serviciului sanitar.” Drumul pe mare se face pe un vas vechi; cabina
are aspect de peşteră, căpitanul are o barbă de ţap. Vasul este, prin urmare, un fel de vehicul
infernal, un fel de luntre a lui Charon care face trecerea către o altă lume. Această lume nu este
altceva decât propriul inconştient: „Cine n-ar fi fost pradă unei înfiorări trecătoare, unui
simţământ tainic de teamă şi de apăsare, urcându-se pentru întâia oară, sau după o lungă
dezobişnuinţă, într-o gondolă veneţiană? Vehiculul acesta, moştenit, în înfăţişarea lui primitivă,
de pe vremea baladelor, şi negru cum doar sicriele sunt, aminteşte de întâmplări mute şi
criminale în mijlocul plescăitului nocturn al mării, aminteşte şi mai mult încă de moartea însăşi,
de catafalcuri, de îngropăciune şi de călătoria cea de pe urmă”.
Aşadar, călătoria la Veneţia echivalează cu o defulare a personajului. Oraşul contaminat de holeră
simbolizează astfel conştiinţa invadată de pulsiunile inconştientului: „Aerul acesta al oraşului,
mirosul acesta uşor de putreziciune venind dinspre mare şi mlaştină, care mai adineauri îl
îndemnase stăruitor să plece, le trăgea acum adânc în piept, dureros de pătimaş.”

Încă înainte de plecare, când abia are revelaţia „dorului” de a călători, Aschenbach are viziunea
manifestării involuntare a unor imagini din inconştient: „Înaintea ochilor păru că i se arată o
întindere tropicală, mlăştinoasă, sub un cer acoperit de ceţuri groase, o întindere umedă cu o
vegetaţie luxuriantă, un soi de lume primitivă şi sălbatică alcătuită din insule cu râuri ce aduc
noroiuri şi nămoale.”

Toată descrierea oraşului este pusă în strânsă legătură cu apa sau cu elemente ce ţin de apă: „Era
vechea, binecunoscuta călătorie prin lagună, care ducea de-a lungul Canalului Grande, pe
dinaintea lui San Marco. (…) Grădinile publice rămaseră în urmă, piazzetta se ivi încă o dată în
toată nobila ei graţie, după care urmă şirul lung al palatelor, şi după cotitura ce o făcea canalul
apăru minunatul arc de marmură al lui Ponte del Rialto.”; „(…) în timp ce străbătea labirintul
tulbure al canalelor, trecând pe sub balcoanele graţioase de marmură, străjuite, de o parte şi de
alta de lei de piatră, pe lângă zidurile mucegăite, alunecoase, pe dinaintea unor palate ale căror
faţade erau pline de melancolie şi care-şi oglindeau frontoanele uriaşe în legănarea uşoară a apei,
ceru să fie dus până în piaţa San Marco.”

Un loc important îl reprezintă plaja care, fiind animată şi plină de străini, constituie, după
personaj, adevărata comoară a oraşului: „Înfăţişarea animată a plajei, spectacolul acesta al unei
civilizaţii care, lepădându-şi grijile, îşi caută plăcerea la marginea elementelor naturii, îl amuză şi
îl bucură ca niciodată înainte. Mare, cenuşie şi calmă, era plină de copii ce se bălăceau prin apă,
de înotători, de tot felul de oameni în costume multicolore care, cu braţele încrucişate sub cap, se
odihneau pe moviliţele de nisip. Alţii vâsleau în bărci mititele fără tălpoaie, vopsite în roşu şi
albastru, sau se răsturnau râzând. În faţa şirului lung de cabine, pe platformele cărora puteai să
şezi ca pe-o mică verandă, unii se jucau, alţii se odihneau trândăvind, se făceau vizite şi se stătea
la taifas: o preocupare vădită de eleganţă vestimentară matinală, alături de o etalare de trupuri
goale ce se bucurau cu îndrăzneală de libertăţile pe care le oferea plaja. Mai în faţă, pe nisipul
umed şi tare, se plimbau oameni în halate de baie albe, sau în pijamale largi, în culori ţipătoare.
Pe dreapta, o cetate de nisip, clădită de copii, era împodobită cu steguleţe în culorile tuturor
ţărilor din lume. Vânzători de scoici, de prăjituri şi de fructe îngenuncheau, întinzând şi oferindu-
şi marfa. Pe stânga, în faţa uneia din cabinele aflate de-a curmezişul celorlalte, cu faţa spre mare,
şi care închideau de partea asta plaja, se stabilise o familie rusească: bărbaţi cu dinţi mari şi cu
bărbi, femei coapte şi leneşe, o domnişoară de prin ţinuturile baltice, care şedea în faţa unui
şevalet şi picta, scoţând mereu strigăte de deznădejde, doi copii blajini şi urâţi şi o slujnică
bătrână cu o basma pe cap şi cu gesturi supuse de roabă. Trăiau delectându-se, mulţumiţi,
strângându-şi necontenit pe nume copiii, care, neascultători, se zbenguiau împrejur, glumeau cu
paznicul hâtru şi bătrân, de la care cumpărau zaharicale rostind unele cuvinte italieneşti pe care
le învăţaseră între timp şi se sărutau pe obraji, fără să le pese de cei din jur care-i urmăreau cu
privirea.” Lumea cosmopolită a oraşului este întâlnită şi la restaurantul hotelului, unde „în faţa lui
se deschidea un orizont larg, atotcuprinzător. Se auzeau, confuz, convorbiri în toate limbile mai
răspândite. Ţinuta de seară, pretutindeni valabilă, această uniformă a bunei-creşteri, strângea
laolaltă, cel puţin aparent, toate neamurile de oameni într-o unitate tipică, cuviincioasă. Vedeau
chipul lunguieţ şi smochinit al americanului, numeroasa familie rusească, doamne engleze şi copii
germani întovărăşiţi de bone franţuzoaice. Elementul slav părea precumpănitor. În imediata lui
apropiere se vorbea polona.”

Dar oraşul are şi o altă latură pe care Aschembach o va simţi profund. Contrastul este izbitor:
„Peste zidurile mucegăite împrejmuind micile grădini suspendate, se vedeau atârnând potire
înflorite, albe şi purpurii, cu mireasma lor de migdală. În luciul tulbure al apei se oglindeau
ornamente maure ale ferestrelor. Treptele de marmură ale unei biserici coborau în adânc; un
cerşetor ghemuit pe o treaptă şi ţinând pălăria în mână, îşi arăta albul ochilor, făcând pe orbul;
un negustor de antichităţi, din pragul dughenii, făcea tot felul de schime slugarnice, poftindu-l pe
trecător înăuntru, cu nădejdea că-l va putea păcăli. Asta era Veneţia, frumoasa linguşitoare şi
dubioasă – oraşul pe jumătate închipuire de basm şi pe jumătate capcană pentru străini, în al
cărei aer îmbâcsit arta se desfătase odinioară, luând un avânt nestăvilit şi inspirând muzicienilor
melodii ce leagă şi încântă simţurile. Lui Aschembach i se părea că ochii i se adapă din
splendoarea bogăţiilor trecute şi că urechea îi e plină de acele melodii; dar, cum în acelaşi timp îşi
aminti că oraşul este bântuit de boală, că se tăinuie acest lucru din setea nemăsurată de bani,
ochii săi iscodiră cu şi mai multă stăruinţă gondola ce plutea în faţa lui.” Inconştientul se
manifestă în conştiinţă (Veneţia) ca boală care aduce cu sine un desfrâu general: „Corupţia celor
din fruntea Veneţiei, laolaltă cu nesiguranţa şi starea excepţională în care ajunsese oraşul din
pricina morţii care bântuia cu furie, duse la un oarecare dezmăţ al păturii de jos a populaţiei, la o
dezlănţuire a instinctelor josnice…”.

Călătoria în oraşul lagunelor nu este una voluntară. Ea este o cădere, o rătăcire în inconştient, o
defulare nedorită, dar imposibil de oprit. Finalul, aşadar, nu aduce o revelaţie (ca în cazul
călătoriilor iniţiatice), ci duce către dezastru (moarte). Falsa contemplare a frumosului în sine din
finalul nuvelei îi va aduce prin urmare damnarea: „Îşi aminti de o clădire albă, împodobită cu nişte
inscripţii ce luceau de îndată ce cobora scara şi în a căror mistică străvezie ochii duhului său
rătăciseră, de chipul ciudat al drumeţului, care deşteptase în omul pe cale să îmbătrânească
dorinţa temerară de a călători cât mai departe, printre străini. Şi gândul de a se întoarce acasă, de
a chibzui treaz, de a nu cruţa nici una din ostenelile pe care i le cerea măiestria îl scârbea în aşa
măsură, încât pe faţa lui se ivi o schimă ce dovedea o durere fizică reală”.
Într-o ideală formulare din această nuvelă, Thomas Mann spune: „Cel mai neverosimil oraş din
lume (…) generează absurdul, falsul, disproporţionalul şi nepermisul”. Aşadar, oraşul Veneţia se
prezintă, după scriitor, ispititor de frumos dar, în acelaşi timp, plin de nesiguranţă. Chiar dacă
este un oraş la care visează toată lumea (marinarul i se destăinuie lui Aschenbach: „Frumos loc v-
aţi ales, domnule! Veneţia, ah, Veneţia! Ce minunat oraş! Ce irezistibilă atracţie pentru omul cult!
Ce istorie şi ce plăceri oferă!”), el pare un oraş grav, care ascunde un mister morbid: „Pe stradă
domnea un zăduf de nesuferit. Aerul era atât de greoi şi de încărcat, încât duhorile ce ieşeau din
case, din prăvălii, din birturile populare, aburii de ulei, norii de parfumuri şi atâtea altele se
amestecau într-un fel de pâclă groasă, apăsătoare, care nu voia cu nici un chip să se depărteze.
Fumul ţigărilor rămânea pe loc, risipindu-se anevoie. Înghesuiala de pe uliţele strâmte, în loc să-l
amuze pe plimbăreţ, îl supăra. Cu cât mergea mai mult, cu atât simţea cum îl indispune acea
stare ciudată pricinuită de sirocco, care moleşeşte şi aţâţă în acelaşi timp. Îl trecea o sudoare
neplăcută. Ochii i se împăienjeneau, răsuflarea îi devenise greoaie, avea febră şi tâmplele îi
zvâcneau. Ca să scape, fugi din străzile pline de dugheni şi ajunse, trecând peste câteva poduri,
în ulicioarele locuite de oameni nevoiaşi. Aici îl plictisiră cerşetorii, în timp ce duhorile canalelor îl
împiedicau să respire. Se opri într-o piaţă mică, liniştită, într-unul dintre acele colţuri veneţiene
ascunse în inima oraşului, care parcă sunt desprinse dintr-un basm, uitate şi fermecate, şi,
odihnindu-se la marginea unei fântâni, înţelese în timp ce-şi ştergea sudoarea de pe frunte că
trebuie să plece din Veneţia.”

Nu epidemia este boala oraşului, ci ambiguitatea. Ea stăpâneşte Veneţia.

De aceea, oraşul devine un vast labirint pe care personajul nu-l înţelege şi din care nu poate
scăpa. E o imensă „tentaculă” care îl prinde şi nu-i dă voie să plece. E o capcană misterioasă ce nu
ucide pe loc, ci lent, dar sigur.

Veneţia este asemenea unui muribund care, în agonia sa, îi duce pe toţi la agonie.