LRC.

Semantica
Mihaela Miron-Fulea

Opoziţia nume propriu / nume comun la nivelul limbii

1. Ca iteme lexicale (unităţi lexicale surprinse independent de categoria lexico-gramaticală din

care fac parte), numele proprii nu se deosebesc de numele comune. Ambele sunt unităţi codate şi
„presupun existenţa unui referent conceptual, construit pornind de la universalii primitive”
(Kleiber;1981:p.15). Ele reprezintă nişte expresii referenţiale intrisece, întrucât conţin „o
presupoziţie de existenţă de univers” (op.cit.:p.22) rezultată din dublul circuit referenţial al
limbajului. Acesta asigură trecerea de la modelul conceptual de percepere a realităţii, unde se
manifestă predicatele axiomatice (predicate primitive / universalii) la modelele lexicale, specifice
limbilor naturale, unde întâlnim itemele lexicale ca puncte finale ale procesului de lexicalizare.
Or tocmai combinaţiile de concepte generale vor constitui referenţii (conceptuali) ai unităţilor
lexicale.
Presupoziţia semantică de existenţă referenţială se instituie astfel într-un numitor comun
al tuturor itemelor lexicale, depăşind limitele opoziţiei nume propriu / nume comun, pentru a le
plasa alături de toate celelalte unităţi lingvistice ale limbii române, indiferent dacă tiparul lor
gramatical le prezintă ca nume, verbe, adjective, etc.
2. Ca unităţi lexico-gramaticale incluse în categoria substantivului şi în absenţa oricărei utilizări
discursive, numele proprii şi numele comune încep să cunoască diferenţe legate de natura
conceptelor implicate. Astfel, deşi ambele presupun semantic existenţa unei categorii referenţiale,
deoarece îşi păstrează, ca iteme lexicale categorizate gramatical, calitatea de termeni generali
(predestinaţi la a se atribui unor ocurenţe), numele proprii sunt substantive categorematice
individuante, în vreme ce numele comune cuprind, dincolo de substantivele categorematice
individuante, categorematicele globalizante şi substantivele sincategorematice.
3. Clasificarea substantivelor (comune) în categorematice şi sincategorematice este justificată de
Kleiber prin faptul că „substantivele categorematice sunt predicate nominale care presupun un
concept general categorematic. Categorematic, pentru că acest tip de concepte se aplică (sau
adună) unor ocurenţe individuale care constituie o categorie referenţială stabilă. La polul opus,
substantivele referenţial sincategorematice presupun concepte generale numite
sincategorematice, pentru că ele adună ocurenţe individuale ce nu formează o categorie stabilă,
omogenă” (1981:p.39).

1
LRC. Semantica
Mihaela Miron-Fulea

Responsabil de repartizarea substantivelor în categorematice şi sincategorematice este

caracterul omogen (stabil) sau eterogen (instabil) al categoriei referenţiale presupuse semantic.
Omogenitatea categorematicelor rezidă în autonomia existenţială a ocurenţelor: o ocurenţă a
substantivului cal este întotdeauna un cal. Dimpotrivă, existenţa referenţilor sincategorematici
depinde de existenţa referenţilor categorematici, întrucât, după cum remarca Strawson
(1977:p.45), „o ocurenţă a lui inteligenţă poate fi un om, o remarcă sau o acţiune!”.
La rândul lor, categorematicele se împart în individuante sau globalizante, după modul
discontinuu sau continuu în care este surprinsă categoria lor referenţială. Individuantele se aplică
unor ocurenţe percepute discret, ca indivizi (în sens general filosofic, independent de trăsăturile
/± Animat/; /± Uman/, etc.). De aceea, ele vehiculează o presupoziţie semantică de existenţă a
unei categorii referenţiale concepute ca o clasă nonvidă de referenţi. Globalizantele (sau
masivele) trimit la o categorie referenţială continuă în care ocurenţele sunt percepute global, fără
să li se fixeze limite interne şi, de aceea, ele nu sunt văzute în exterioritatea lor mutuală, ci într-o
liniaritate infinită. În vreme ce individuantele au un caracter clasificator inerent, globalizantele
sunt nonclasificatorii: ele nu grupează referenţii într-o clasă, ci într-o categorie stabilă, dar
continuă.
Diferenţele referenţiale intrisece dintre individuante şi globalizante pot fi, însă,
neutralizate, prin introducerea, în mecanismul referenţial, a cuantificatorilor discreţi (articol
nehotărât, adjective provenite din numerale cardinale, adjective nehotărâte), care transformă
globalizantele de bază în globalizante reificate, ocurente într-o sintagmă nominală individuantă.
Însă, chiar dacă, prin apariţia cuantificatorilor discontinui, se restrânge categoria referenţială la o
clasă nonvidă, nu mai este totuşi vorba de nivelul itemelor nominale, ci de nivelul sintagmelor
nominale.
Dacă ne raportăm la procedeele de instanţiere şi de individualizare, dat fiind că ele nu
privesc decât entităţile deja introduse într-o clasă referenţială, ajungem la concluzia că
globalizantele şi sincatogorematicele necesită prezenţa unor cuantificatori, pentru a se asigura
astfel caracterul clasificator indispensabil. Cum, prin simpla prezenţă a unui cuantificator aplicat
numelui, se generează o sintagmă nominală, rezultă, mai departe, că nici individualizarea, nici
instanţierea nu sunt realizate prin numele comun de tip globalizant sau sincategorematic, ci printr-
o sintagmă nominală categorematică individuantă de forma cuantificator discret + substantiv
globalizant / sincategorematic. Trebuie să precizăm că avem în vedere doar sintagmele
elementare, nu şi pe cele complexe de tipul cuantificator + nume + modificator (de exemplu,
întâlnirea de ieri, zgomotul copiilor etc.), unde modificatorul este cel responsabil de reificarea

2
LRC. Semantica
Mihaela Miron-Fulea

substantivului globalizant sau sincategorematic. De aceea, prezenţa oricărui cuantificator, nu doar

a celor discreţi, va duce la o sintagmă nominală individuantă.
4. Ceea ce rămâne de verificat este dacă substantivele categorematice individuante, graţie
organizării categoriei lor referenţiale în clase, reprezintă sau nu, prin ele însele, nişte operatori de
individualizare sau de instanţiere. Cum, în sfera individuantelor, am inclus atât numele proprii cât
şi numele comune înseamnă că trebuie:
(i) să demonstrăm, mai întâi, statutul categorematic individuant al numelor proprii;
(ii) să abordăm contrastiv cele două tipuri de nume categorematice individuante (comune
/vs/ proprii), pentru a reliefa eventualele diferenţe dintre ele;
(iii) să urmărim comportamentul numelor proprii şi al numelor comune în individualizare
şi în instanţiere, sub aspectul obligativităţii sau nonobligativităţii prezenţei
cuantificatorilor.
(i) Statutul categorematic al numelor proprii decurge din faptul că ele conţin, ca iteme
nominale, o presupoziţie semantică de existenţă a unei categorii referenţiale stabile, deoarece ea
adună ocurenţe de acelaşi tip: referenţii numibili, adică ocurenţele predestinate la a li se atribui un
nume propriu. Deşi domeniul de aplicare a numelor proprii este mult mai vast decât cel al
numelor comune, nu putem considera totuşi că numele propriu se poate aplica oricărui segment al
extralingvisticului. Este necesar ca referenţii să aibă statutul unor particulari, să fie supuşi unui
număr mare de predicaţii şi să fie resimţiţi ca fiind mereu aceiaşi, indiferent de proprietăţile care-i
caracterizează într-un moment sau altul. Prototipul particularilor numibili este constituit de
indivizii umani, urmaţi de animatele non-umane şi de non-animatele de tipul realităţilor
geografice (aşezări umane, forme de relief etc.). Bineînţeles că orice alt particular, în măsura în
care devine numibil, va putea face parte din categoria referenţială a numelor proprii. Caracterul
categorematic al unui nume propriu explică de ce orice ocurenţă a numelui propriu Maria va fi o
Maria sau a numelui propriu Ion va fi un Ion etc.
Statutul individuant al numelor proprii rezultă din faptul că ele adună ocurenţe percepute
în mod discret/ discontinuu, dat fiind că orice particular este un individ unic.
(ii) Deşi atât numele comune, cât şi cele proprii presupun semantic existenţa unei clase
nonvide de referenţi discreţi, deosebirile dintre ele nu întârzie să apară de îndată ce avem în
vedere statutul ontologic al ocurenţelor. Astfel, numele proprii, în opoziţie cu numele comune,
introduc o constrângere ontologică asupra referenţilor: ei sunt concepuţi ca indivizi unici, aşadar
ca particulari. Un particular, în acelaşi timp în care se deosebeşte de ceilalţi particulari, este
resimţit ca fiind identic cu sine, dincolo de eventualele schimbări survenite.

3
LRC. Semantica
Mihaela Miron-Fulea

Dacă numele propriu conţine o presupoziţie semantică de existenţă a unei clase nonvide
de referenţi discontinui cărora, la rândul lor, le este presupusă semantic unicitatea, numele
comune presupun doar existenţa, nu şi unicitatea referenţilor.
Presupoziţia semantică de unicitate a referenţilor discreţi derivă din caracterul numibil al
ocurenţelor: ele sunt surprinse ca indivizi cărora li se atribuie un nume propriu, iar actul de
atribuire nu poate viza decât particularii. De aici, decurge o altă diferenţă faţă de numele comun:
orice nume propriu conţine o presupoziţie semantică de existenţă a unui act prealabil de
denominaţie prin care legătura dintre nume şi fiecare particular în parte devine constantă.
Condiţia de denominaţie prealabilă se instituie în principiul organizatoric al clasei referenţiale,
dat fiind caracterul opac al numelui propriu în privinţa proprietăţilor imanente ale ocurenţelor.
Numele comun, în schimb, este transparent: trăsăturile intrisece ale referenţilor reprezintă
condiţiile necesare şi suficiente de constituire a clasei referenţiale.
Constrângerea ontologică specifică numelor proprii (presupoziţia de existenţă a unei clase
nonvide de particulari purtători ai numelui) are drept consecinţă o contrângere ierarhică:
particularii sunt văzuţi ca aparţinând unei categorii generale superioare. De exemplu, ocurenţele
numelui propriu Ion se disting de ocurenţele numelui propriu Andrei, însă ambele serii de
ocurenţe se subsumează categoriei superioare reprezentate de particularii umani. La rândul lor, ei
se opun categoriei particularilor non-umani animaţi denotaţă de nume proprii ca Azor, Lăbuş,
Pusi etc. În interiorul umanilor, ocurenţele lui Ion sau Andrei se opun ocurenţelor numelor proprii
Ioana sau Andreea, prin trăsăturile / + Masculin / şi / + Feminin / etc. Condiţia de apartenenţă la
o categorie conceptuală superioară explică – aşa cum subliniază Kleiber (1994:p.29) – de ce
itemele nominale pământ, lună, soare sunt nume comune, atunci când presupun existenţa unor
indivizi unici ai lumii reale, dar devin nume proprii (Pământ, Lună, Soare), dacă ocurenţele lor
sunt introduse în clasa planetelor.
În dimensiune verticală inversă (inferioară), particularii desemnaţi de numele propriu
sunt surprinşi în totalitatea manifestărilor lor, ca o mulţime care adună instanţe spaţio-temporale,
fără să se reducă însă la ele. Înţelegem astfel că noţiunea de individ particular operează o
abstracţie asupra ocurenţelor spaţio-temporale. În această privinţă, Kleiber notează (op.cit:p.31):
„Ca şi numele comune, ele servesc, de asemenea, la a organiza realitatea percepută, la a aranja
ansamblul lucrurilor diferite, la a categoriza, în mare, eterogenitatea experienţei noastre. (...)
Însă, pe când categorizarea operată de numele comune nu şterge statutul de ocurenţe/ instanţe
ale entităţilor adunate, abstracţia operată de numele propriu, cea care face să recunoaştem într-
o instanţă spaţio-temporală a unui obiect nu doar o instanţă, ci obiectul însuşi sau să

4
LRC. Semantica
Mihaela Miron-Fulea

recunoaştem două instanţe spaţio-temporale diferite ca fiind acelaşi obiect, nu reţine că este
vorba de ocurenţe / instanţe diferite, ci, din contră, pune accentul pe ipseitate”.
Trăsătura numelor proprii de a nu-şi descrie referentul din perspectiva proprietăţilor
intrisece este rezultată tocmai din operaţia de abstragere a particularului dintr-un ansamblu de
instanţe spaţio-temporale. Particularul nefiind surprins în diversitatea manifestărilor sale, ci în
mod omogen, ca o constantă, ca o unitate în varietate, atunci nu interesează deloc proprietăţile
sale imanente, deoarece ele sunt variabile şi caracterizează, aşadar, o instanţă spaţio-temporală
sau alta şi nu individul în totalitatea sa.
(iii) Instanţierea şi individualizarea, ca procedee de care dispun limbile naturale pentru a
realiza legătura dintre limbaj şi realitate, reprezintă cadrul predilect de manifestare a diferenţelor
dintre numele proprii şi numele comune categorematice individuante. Se constată, astfel, că
numele comune, spre deosebire de numele proprii, nu se instituie, prin ele însele, în operatori de
individualizare sau de instanţiere, ci au nevoie de prezenţa unor cuantificatori specifici, pentru a
îndeplini acest rol. În schimb, numele proprii au capacitatea de a-şi asuma funcţia unor operatori,
ele nereclamând prezenţa cuantificatorilor.
Explicaţia acestei asimetrii funcţionale dintre substantivele comune şi cele proprii ţine de
faptul că, deşi ambele reprezintă nişte predicate/ termeni generali ce se aplică unor ocurenţe
individuale, concepute ca indivizi (referenţi discreţi), numai numele proprii răspund exigenţei de
cuantificare restrânsă specifică limbajului natural. Astfel, spre deosebire de limbajul logicii
standard, unde orice predicat este o funcţie propoziţională F(x) aplicată ocurenţelor constituite de
variabilele libere x, în limbajul natural, ocurenţele individuale nu sunt niciodată nedeterminate, ci
întotdeauna ansamblul variabilelor x este a priori restrâns: existenţa variabilelor x nu este
asertată, ci presupusă. Pentru substantivele categorematice individuante, ansamblul ocurenţelor x
este dinainte restrâns, prin presupoziţia semantică de existenţă a unei clase nonvide de referenţi
discreţi.
De aceea, nu putem aserta existenţa indivizilor x, deoarece ar însemna să asertăm
existenţa a ceva ce este deja presupus. Consecinţa: ca să existe o propoziţie (logică), variabilele x
trebuie să fie legate de cuantificatori, pentru a restrânge clasa referenţială presupusă de
substantiv, astfel încât să se contureze o subclasă, în interiorul categoriei referenţiale primare, a
cărei existenţă să poată fi, de data aceasta, asertată de o propoziţie de forma (зx)F(x) sau
~(зx)F(x). Altfel spus, un substantiv comun categorematic individuant nu poate figura într-o
propoziţie sau frază logică, decât dacă este însoţit de un cuantificator, pentru a se evita tautologia
rezultată din a aserta ceva ce este deja presupus. De exemplu, a aserta că Există floare înseamnă a
aserta existenţa unor ocurenţe a căror existenţă este oricum presupusă de itemul nominal şi, de

5
LRC. Semantica
Mihaela Miron-Fulea

aceea (зx)floare(x) este o tautologie. În schimb, ocurenţele x presupuse de predicatul nominal

floare pot fi restrânse printr-un cuantificator şi ele vor putea astfel să ocupe locul variabilelor
legate ale unei propoziţii / fraze logice (Există o floare / floarea).
Se ajunge astfel la concluzia că substantivele comune categorematice individuante (ca şi
cele globalizante sau sincategorematice), chiar dacă presupun semantic existenţa unei clase
referenţiale nonvide (aşadar conţin o restricţie semantică), nu pot opera, prin ele însele, o
cuantificare restrânsă, care să permită asertarea unei existenţe referenţiale. De aceea, ele
reprezintă domeniul de aplicare specific cuantificatorilor, alcătuind împreună cu aceştia o
sintagmă nominală, singura ce poate ocupa locul variabilelor x ale unei propoziţii. Prezenţa
oricărui cuantificator, indiferent de tipul de item lexical căruia i se aplică, va restrânge categoria
referenţială la o clasă nominală. Dacă, în mod particular, este vorba de un nume comun
categorematic individuant, atunci cuantificatorul va restrânge clasa referenţială nonvidă
presupusă de substantiv, prin proprietăţile sale referenţiale intrisece, la o subclasă a cărei
întindere poate varia, în funcţie de natura concretă a cuantificatorului, de la o singură ocurenţă
individuală spre o multiplicitate de ocurenţe individuale.
Reţinem astfel că nici individualizarea, nici instanţierea nu pot pune în joc numele comun
singur, ci este indispensabilă prezenţa cuantificatorilor (aşadar, determinanţilor), ceea ce conduce
la ideea că doar sintagmele nominale individualizează sau instanţiază, nu şi substantivele comune.
Numele proprii, în schimb, prezintă particularitatea de a putea opera, prin ele însele,
cuantificarea restrânsă impusă de orice propoziţie logică, astfel încât prezenţa cuantificatorilor,
deşi posibilă, nu este pentru atât obligatorie, deoarece numele proprii pot individualiza, în absenţa
oricărui cuantificator. Această caracteristică de autodeterminare provine din faptul că numele
proprii nu numai că presupun semantic existenţa unei clase referenţiale discrete (alcătuită din
indivizi), ci presupun semantic şi unicitatea referenţilor, întrucât ei sunt concepuţi ca indivizi
precişi, determinaţi, aşadar particulari. Mai mult, numele proprii conţin şi o presupoziţie
semantică de existenţă a unei denominaţii prealabile, prin care particularul ajunge să fie văzut
drept purtător al numelui.
Numele proprii, ca iteme nominale, au o clasă referenţială alcătuită din ocurenţele
particulare considerate a priori ca fiindu-le atribuit un nume propriu, printr-o convenţie ad hoc
bazată pe o denominaţie performativă de tipul eu te numesc /N/.
Proprietăţile lor referenţiale intrisece sunt responsabile de posibilitatea ca numele proprii
să-şi asume rolul variabilelor x ale unei propoziţii, fără să fie obligatorie apariţia cuantificatorilor,
întrucât numele proprii reuşesc, prin ele însele, să reducă progresiv domeniul de cuantificare de la
clasa nonvidă de particulari până la un singur particular, doar prin intermediul opoziţiei

6
LRC. Semantica
Mihaela Miron-Fulea

gramaticale dintre singular şi plural. Referinţa la particulari este, dimpotrivă, inaccesibilă numelor
comune, care, pentru a realiza acest lucru, trebuie să suporte o transformare categorială, devenind
din iteme nominale, prin intermediul cuantificatorilor, sintagme nominale.
Aşadar, nu substantivele comune, ci sintagmele nominale de tipul cuantificator + nume
comun pot avea ca trăsături referenţiale intrisece referinţa la un particular: ele pot conţine o
presupoziţie semantică de existenţă referenţială a unor particulari. Evident, aceasta nu înseamnă
că orice sintagmă nominală are o extensiune formată din particulari, ci doar că, în funcţie de
cuantificatorul utilizat, se întâlnesc sintagme nominale care sunt, indiferent de poziţia referenţială
sau nereferenţială ocupată în enunţ, nişte expresii intrisec referenţiale: ele presupun existenţa unor
particulari sau, dimpotrivă, a unor entităţi nonunice.
5. Sintetizând rezultatele obţinute în privinţa raportului dintre numele proprii şi numele comune
ca iteme nominale, reţinem următoarele aspecte:
10 Categoria numelor proprii conţine doar substantive categorematice individuante, spre
deosebire de numele comune, care grupează atât categorematicele individuante, cât şi
globalizantele şi sincategorematicele.
20 Proprietăţile referenţiale intrisece ale numelor proprii sunt diferite de cele ale numelor comune,
deoarece:
a) numele proprii conţin, dincolo de presupoziţia semantică de existenţă a unei clase nonvide,
virtuale şi deschise de indivizi (referenţi discontinui), comună tuturor categorematicelor
individuante, atât o presupoziţie semantică de unicitate a referenţilor, care dă seama de modul de
percepere a lor ca indivizi unici (particulari), cât şi o presupoziţie semantică de denominaţie
prealabilă, responsabilă de faptul că particularii sunt surprinşi ca purtători ai numelui. Existenţa
actului de numire/ atribuire a numelui conferă legăturii dintre nume şi fiecare ocurenţă în parte un
caracter stabil (constant, rigid), în absenţa oricărui recurs la nucleul de proprietăţi (variabile)
posedate de particulari.
b) numele comune nu dispun de posibilitatea de a face referire la particulari, întrucât ocurenţele
lor nu sunt surprinse decât, cel mult, ca indivizi (dacă este vorba de substantive categorematice
individuante), presupoziţia de unicitate fiind absentă. Necunoscând o astfel de restricţie
semantică, referinţa la particulari le este dinainte blocată. Dobândirea acestei valenţe referenţiale
se realizează doar prin intermediul cuantificatorilor (inclusiv cuantificatorii zero), care marchează
trecerea la un nivel categorial superior: cel al sintagmelor nominale.
30 Numele proprii, ca şi numele comune, adună ocurenţe individuale cărora li se aplică şi, de
aceea, ele au statutul logic al unor predicate nominale. Însă, ele se deosebesc, prin tipul de
predicat nominal: numele comune sunt predicate nominale pur descriptive, întrucât proprietăţile

7
LRC. Semantica
Mihaela Miron-Fulea

imanente ale ocurenţelor reprezintă principiul de constituire a categoriei referenţiale, în vreme ce

numele proprii sunt predicate nominale denominative, deoarece proprietăţile imanente nu sunt
deloc avute în vedere în organizarea clasei referenţiale, constituită doar pe baza trăsăturii
denominative a se numi /N/(x). Astfel spus, numele proprii nu-şi descriu referentul decât din
perspectiva proprietăţii dobândite prin limbaj, dar stabile, de a se numi /N/(x), în opoziţie cu
numele comune, care realizează o descriere propriu-zisă a referenţilor, din prisma atributelor lor
intrinsece.
Ipoteza teoretică pe care o susţinem este că numele propriu nu se poate defini, la nivelul
limbii, ca nume trimiţând la un singur particular, deoarece numele propriu nu este o constantă
individuală: singularitatea particularului nu este în nici un fel predictată. Nu există nici o
restricţie, la nivelul sistemului lingvistic, care să blocheze atribuirea aceluiaşi nume unui număr
nelimitat de particulari. Singura condiţie este ca dobândirea trăsăturii denominative să se
realizeze printr-un act concret de denominaţie, la care orice ocurenţă a numelui propriu să facă
referire. Diferenţa dintre numele proprii şi constantele individuale precum cer, lună, soare etc.
este evidentă şi, în orice caz, sugerează că, dacă numele propriu ar fi avut ca proprietate
referenţială intrinsecă referinţa la un singur particular, aşadar dacă nu ar fi fost un termen general,
ci un termen singular, la nivelul sistemului, atunci ar fi trebuit să existe atâtea nume proprii câţi
particulari există cu adevărat, ceea ce nu este cazul. Mai mult, dacă s-ar riposta, pentru a se
încerca să se salveze teza constantei individuale, că s-a ajuns la situaţia în care acelaşi nume
propriu este atribuit mai multor particulari doar prin accident ar însemna că este vorba de o relaţie
de omonimie. Or, cum un nume comun (de exemplu câine) nu este considerat ca omonim, doar
pentru că, atunci când este însoţit de un cuantificator (articol, de exemplu), se referă la diverşi
particulari, de la un act de referinţă la altul, postularea unei relaţii de omonimie, pentru numele
proprii care trimit la mai mulţi particulari, nu se justifică: întotdeauna acelaşi nume propriu
desemnează mai mulţi particulari. De aceea, ca unitate lingvistică, numele propriu se aplică unei
clase nonvide, virtuale şi deschise de particulari.
Kleiber (1981) atrage atenţia asupra necesităţii de a menţine distincte sensul
nonpropoziţional şi sensul propoziţional actualizate de verbul a (se) referi: primul priveşte
proprietăţile referenţiale intrinsece ale unităţilor lingvistice (iteme lexicale, iteme nominale,
sintagme nominale), celălalt trimite la actul de referinţă îndeplinit de un locutor, în cadrul unui
enunţ.
Se înţelege atunci faptul că referinţa la particulari trebuie abordată diferit:
(i) ca proprietate referenţială intrinsecă, ea este specifică numelor proprii, spre deosebire
de numele comune, care nu pot desemna particulari. Însă, alături de numele proprii,

8
LRC. Semantica
Mihaela Miron-Fulea

se înregistrează sintagmele nominale, care prezintă şi ele capacitatea de a se referi la

particulari.
(ii) ca act de limbaj, referinţa la particulari poate fi realizată, prin nume proprii sau prin
sintagme nominale, doar dacă locutorul le rezervă, în enunţ, poziţia referenţială. În
caz contrar, ele vor ocupa o poziţie nereferenţială şi vor fi nişte expresii predicative,
prin intermediul cărora se predică anumite proprietăţi.

Bibliografie
- Kleiber, G.- 1981. Problèmes de référence: descriptions définies et noms propres,
Klincksieck, Paris.
- Kleiber, G.- 1994. Nominales: essais de sémantique référentielle, A. Colin, Paris.
- Kleiber, G.-1995. Sur la définition des noms propres: une dizaine d’années après…, în
Nom propre et nomination, Noailly M. (ed), Klincksieck, Paris, p.11-37.
- Kripke, S.-1972. Naming and Necesssity, în Davidson, D., Harman, G. (eds.), Semantic of
Natural Language, Reidel.
- Strawson, P.F.-1977. Référence identifiante et valeurs de vérité, în Etudes de logique et de
linguistique, Seuil, Paris, p.91-113.