FINALELE -a/-u/-ul: TERMINAŢII SAU ARTICOLE?

MIHAELA MIRON-FULEA
Universitatea Ovidius, Constanţa

1. În prezentul studiu, ne propunem să găsim un răspuns adecvat la problema empirică

privind statutul finalelor -a/-u/-ul din structura numelor proprii (sunt ele nişte simple terminaţii
sau nişte articole hotărâte?) şi, implicit, să abordăm problema determinării numelor proprii
(antroponime şi toponime) prin articolul hotărât în limba română. Poziţia teoretică adoptată este
de a nu postula a priori compatibilitatea sau incompatibilitatea dintre numele propriu şi articolul
hotărât, ci de a verifica, în baza unor criterii strict formale şi, implicit, independente de
considerente de ordin semantic, dacă finalele -a/-u/-ul sunt sau nu articole. Demersul nostru se va
desfăşura în două etape. Mai întâi, vom stabili un inventar de criterii de identificare a articolului,
dată fiind ambiguitatea morfologică a finalelor -a/-u/-ul în paradigma numelor proprii, pentru ca,
apoi, să analizăm separat prenumele, numele de familie şi toponimele din perspectiva rolului
asumat de finalele lor, în alternanţa terminaţie/articol.

2. Premisele teoretice pe care se fundamentează cercetarea privesc atât statutul lingvistic

al numelui propriu, cât şi interpretarea semantică a articolului hotărât.

2.1. Astfel, considerăm că numele propriu nu este o simplă etichetă vidă de sens (cf.
tezele clasice), ci, dimpotrivă, el se defineşte ca unitate lingvistică înzestrată cu sens lexical sau
convenţional, fiind utilizat de locutori fie în poziţie referenţială, dacă se vizează realizarea unui
act de referinţă (definită sau nedefinită) la particulari, fie în poziţie nereferenţială (predicativă),
dacă se doreşte îndeplinirea unui act de predicaţie.
Ca unitate a sistemului lingvistic (aşadar în absenţa oricărei utilizări discursive), numele
propriu este un predicat nominal denominativ ce adună în interiorul unei clase referenţiale
nonvide, virtuale şi deschise ocurenţe individuale (sau discrete) concepute ca particulari posedând
aceeaşi trăsătură denominativă a se numi /N/, graţie unei convenţii particulare de atribuire a
numelui. Sensul numelor proprii, definit ca ansamblu al condiţiilor sale de utilizare, conţine trei
presupoziţii semantice: presupoziţia de existenţă a unei clase referenţiale nonvide, virtuale şi
deschise (responsabilă de calitatea lor de predicate nominale); presupoziţia de unicitate a
referenţilor discreţi (răspunzătoare de statutul ontologic de particulari al ocurenţelor individuale);
presupoziţia de denominaţie prealabilă (responsabilă de constituirea clasei referenţiale).
Ca unitate discursivă, numele propriu este o expresie intrinsec referenţială care permite
realizarea a două tipuri de acte de limbaj: actul de referinţă unică şi actul de predicaţie. În actul de
referinţă unică (referinţă la particulari), numele propriu conţine o presupoziţie pragmatică de
existenţă şi de unicitate constând în credinţa locutorului în existenţa şi în unicitatea
referentului/referenţilor vizaţi. În funcţie de prezenţa sau de absenţa unei prezumţii identificatorii
din partea locutorului la adresa capacităţii interlocutorului său de a identifica
particularul/particularii vizat(i), numele proprii pot fi utilizate într-un act de referinţă definită
unică sau într-unul de referinţă nedefinită unică. În vreme ce referinţa la particulari diferenţiază
numele propriu de numele comune, întrucât ultimele nu prezintă această valenţă discursivă,
referinţa definită unică le apropie de sintagmele nominale definite, iar referinţa nedefinită unică –
de sintagmele nominale nedefinite.

2.2. În privinţa interpretării semantice a articolului definit, optăm pentru teoria

nonreferenţială propusă de G. Kleiber (1983, 1992): sensul articolului hotărât este constituit de o
presupoziţie existenţială de totalitate (pentru singular) sau de cvasitotalitate (pentru plural). De
aceea, deşi articolul rămâne un cuantificator universal (ca în teoriile existenţiale clasice), sensul
său nu presupune existenţa unei unicităţi, ci a unei totalităţi. Ceea ce defineşte articolul este o
presupoziţie existenţială de totalitate, nu o presupoziţie existenţială de unicitate, aşa cum era de
părere O. Ducrot (1972). Ca şi J. A. Hawkins (1976, 1977, 1978), de la care Kleiber preia,
practic, această idee, problema unicităţii nu decurge direct din sensul articolului hotărât, întrucât
trăsătura /Unicităţii/ nu face parte din sensul articolului, ci apare în urma trăsăturilor
/Totalitate/, /Singular/ şi /Numărabil/.

3. Pornind de la observația că, pentru numele proprii, simpla alternanţă dintre o formă
nemarcată şi una marcată (prin -a/-u/-ul) nu poate servi drept unic criteriu de identificare a
articolului, aşa cum se întâmplă în paradigma numelor comune, propunem recursul, pe de o parte,
la criteriul (cronologic) oferit de relaţia instaurată între momentele de apariţie, în sistemul
lingvistic, a formei nemarcate şi a formei marcate, iar, pe de altă parte, la criteriul contextelor
diagnostice.
De aceea, ca principiu general de cercetare, vom considera că, pentru a putea vorbi despre
ocurenţa unui articol hotărât, este necesar să se constate:
(a) alternanţa dintre o formă fără -a/-u/-ul şi o alta comportând aceste finale;
(b) existenţa unui raport de anterioritate între forma nearticulată şi forma articulată;
(c) imposibilitatea, pentru variantele fără -a/-u/-ul de a apărea în contextele diagnostice
pentru prezenţa articolului hotărât.

4. Prezenţa sau absenţa articolului hotărât are, în anumite contexte, un caracter

obligatoriu, ceea ce sugerează că articolul hotărât este supus nu numai unor constrângeri
semantice sau pragmatice (al căror inventar variază în funcţie de cadrul teoretic ales), ci şi unor
constrângeri strict sintactice. Ultimele, graţie naturii lor formale, pot fi considerate drept criterii
de recunoaştere a articolului hotărât, indiferent dacă este vorba de un nume comun sau de un
nume propriu.

4.1. Contexte diagnostice pentru prezenţa articolului hotărât

Contextele care reclamă ocurenţa articolului hotărât sunt:
- adjectivul tot (antepus sau postpus):

(1) tot oraşul/oraşul tot

- adjectivul demonstrativ postpus:

(2) oraşul acesta

- determinantul posesiv postpus:

(3) oraşul meu

-articolul demonstrativ adjectival:

(4) oraşul cel frumos

4.2. Contexte diagnostice pentru absenţa articolului hotărât

Contextele care impun absenţa articolului hotărât sunt:
- adjectivul demonstrativ antepus:

(5) acest oraş

- adjectivul nehotărât antepus:

(6) fiecare oraş

- adjectivul negativ nici un / nici o (mereu antepus):

2
 (7) nici un oraş

- articolul nehotărât:

(8) un oraş

5. Dacă se aplică aceste contexte diagnostice numelor proprii, se ajunge la degajarea unor
roluri diferite ale finalelor -a/-u/-ul, în funcţie de apartenenţa la clasa prenumelor, numelor de
familie sau toponimelor.

5.1. Prenumele
Prenumele masculine în -u (cu varianta -iu) şi cele feminine în -a (cu variantele -ea, -ia)
nu reprezintă, în stadiul actual al limbii, nişte nume proprii articulate. Argumentele care susţin
această afirmaţie sunt numeroase.
Este vorba, mai întâi, de faptul că formele în -a şi -u nu reprezintă decât o parte, mai mult
sau mai puţin mare, a clasei prenumelor. Or, dacă am considera că ele ar fi articulate, celelalte ar
trebui să fie nearticulate, ceea ce este fals, pentru că lipseşte cel de-al doilea termen al opoziţiei.
Astfel, în vreme ce pentru numele proprii Elena, Andreea, Maria etc. se pot întâlni formele
Elenă, Andree, Marie, pentru cele care nu conţin finala -a sau -u (Carmen, Lili, Cleo etc.) nu
există o variantă în -a sau -u, care să treacă drept articulată. Absenţa formei „articulate”
corespunzătoare formelor fără -a/-u nu permite tratarea lor ca variante nearticulate.
Spre deosebire de prenumele în -a, cele în -u nu au decât în mod excepţional un corelat
„nearticulat”, aproape inexistent în limba contemporană, fie că este vorba de oral sau scris, de
registrul popular, familiar sau elevat:

(9) Radu – Rad’

(10) Gelu – Gel’

În privinţa femininelor în -a, se observă că forma fără -a este refăcută, pornind de la cea
în -a, prin analogie cu modelul numelor comune, unde, spre deosebire de numele proprii, varianta
nedeterminată este anterioară variantei determinate definit. În plus, dacă prenumele feminine în
-a ar fi, cu adevărat, articulate, în ciuda caracterului primar al apariţiei lor în limbă, prin raportare
la natura secundară a formelor fără -a, ar trebui să fie excluse din contextele în care articolul
hotărât este obligatoriu absent, ceea ce nu este cazul, aşa cum reiese din enunţurile (19)–(22):

(11) această Elena/această Elenă

(12) altă Mirela/altă Mirelă
(13) nici o Ioana/nici o Ioană
(14) o Andreea/o Andree.

În schimb, variantele fără -a sunt totuşi excluse din contextele diagnostice pentru
prezenţa articolului:

(15) a. Camelia aceasta

b. *Camelie aceasta
(16) a. Irina mea
b. *Irină mea
(17) a. Ioana cea liniştită
b. *Ioană cea liniştită.

ceea ce pare să susţină statutul nonarticulat al prenumelor reconstruite. Însă, explicaţia se

plasează la un alt nivel decât al opoziţiei funcţionale articulat/nearticulat: tendinţa foarte
puternică de acomodare a flexiunii numelor proprii la flexiunea numelor comune, tendinţă care,
de altfel, stă chiar la originea variantelor fără -a. Ulterioare şi refăcute, ele îşi asumă doar sarcina
pentru care au fost create, fără să încerce să acumuleze toate disponibilităţile formelor originare

3
în -a. Acestea, graţie anteriorităţii lor în limbă, şi-au conservat posibilitatea de a figura în toate
contextele.
Dacă adăugăm la aceste observaţii, rezultate din confruntarea contextelor diagnostice,
datele oferite de analiza în termeni de poziţii sintactice, constatăm că prenumele în -a care dispun
de un corelat fără -a sunt singurele admise în poziţia subiect, unde se exercită constrângerea de
determinare pentru substantive:

(18) a. Maria a venit.

b. *Marie a venit.

fapt care confirmă ipoteza noastră despre distribuţia limitată a prenumelor reconstruite, acceptate
exclusiv în contextele diagnostice pentru absenţa articolului, faţă de distribuţia generalizată a
prenumelor primare în -a. Ultimele sunt singurele ce pot figura în contextele specifice articulării,
iar, în celelalte contexte, apar în paralel cu variantele „nearticulate” refăcute.
O situaţie diferită este constituită de prenumele în -u. Ele îşi dezvoltă, deşi foarte rar şi
livresc, o formă în -ul, care poate trece drept articulată, atât prin raportare la criteriul etimologic,
dată fiind ulterioritatea apariţiei sale, cât şi prin raportare la criteriul satisfacerii, în mod exclusiv,
a contextelor diagnostice pentru prezenţa articolului:

(19) „În camera de alături dormea biruitorul, Ştefanul Moldovei” (Sadoveanu).

(20) Ionul tău.

Totuşi, se remarcă aceeaşi omniprezenţă a formelor în -u (spre deosebire de cele în -ul) ca şi în

cazul formelor în -a.

5.2. Numele proprii de familie

Pentru numele de familie, la fel ca pentru prenume, finalele -u şi -a nu au statut de articol
hotărât, ci sunt simple terminaţii, spre deosebire de finala -ul care este articol hotărât. Că este aşa
o dovedesc testele contextelor diagnostice:

(21) a. Popa acela

b. Vasilescu acesta
(22) a. Popa al tău
b. Vasilescu al meu
(23) a. Popa cel mândru
b. Vasilescu cel fericit
(24) a. acel Popa
b. acest Vasilescu
(25) a. orice Popa
b. orice Vasilescu
(26) a. nici un/nici o Popa
b. nici un/o Vasilescu
(27) a. un/o Popa
b. un/o Vasilescu

Dincolo de argumentele invocate pentru prenume, se observă frecvenţa foarte redusă a

variantelor refăcute fără -u, astfel încât ele trec drept excepţii:

(28) Ionaşc’ bogat

Mai frecvente sunt variantele feminine în -a, corespunzătoare numelor de familie în -u:

(29) a. Vasilescu/Vasileasca
b. Hangerliu/Hangerloaica

4
dar care nu pot fi interpretate ca articulate, cu atât mai mult cu cât ele fac parte din sufixul
moţional responsabil de apariţia femininului.
Numele proprii de familie, prin contrast cu prenumele, sunt mult mai frecvent atinse de
înlocuirea finalei -u (simplă terminaţie) prin -ul, adesea ca modalitate de refacere (în scris)
hipercorectă, cum se întâmplă în exemplele (38)–(41):

(30) Oare Ionescul ştie? (arătând prin gest individul numit Ionescu)
(31) Ţugulescul şi-a scris lucrările timpuriu („România literară”, 2003).
(32) Călinescul din Enigma Otiliei este diferit de Călinescul din Bietul
Ioanide.
(33) După ce a terminat o poezie, Eminescul de duzină (Ion Popescu) avea
aere de mare poet.
(34) Grigorescul expus îmi place.

Putem vorbi, în acest caz, de un articol? Se pare că da, pentru că se conturează un fel de
opoziţie între -u şi -ul, în sensul că prezenţa formelor marcate în -ul este exclusă din contextele
care interzic ocurenţa articolului, în timp ce, în situaţiile unde se impune articolul, ambele forme
îşi pot face apariţia. Rolul segmentului -ul este, într-un anumit mod, destul de apropiat de cel al
articolului definit deictic sau anaforic: el trimite la cunoştinţele partajate de interlocutori, fie
graţie situaţiei enunţiative (utilizare deictică), fie graţie vecinătăţii lingvistice (utilizare
anaforică). Semnalăm că interpretarea numelui propriu variază după cum -ul are o valoare
deictică sau anaforică: -ul deictic limitează interpretarea la cea identificatorie (exemplu (30)), iar
-ul anaforic atrage fie o interpretare de fracţionare (ca în (32)), fie o interpretare metaforică (ca în
(33)), fie o interpretare metonimică (exemplul (34)), fie, în sfârşit, o interpretare identificatorie
(ca în (39)), unde apare o anaforă conceptuală.
Un alt aspect care apropie numele de familie în -ul de formele articulate, prin opoziţie cu
numele proprii în -u, rezidă în incompatibilitatea lor cu articolul posesiv:

(35) a. Ionescu al meu

b. *Ionescul al meu
(36) a. Ionescul meu
b.*Ionescu meu.

5.3. Toponimele
Toponimele au multe proprietăţi comune cu antroponimele. Astfel, unele dintre ele s-au
format de la un nume comun, prin adăugarea unui articol definit, care, din acest motiv, are o
funcţie etimologică. În al doilea rând, numele de locuri posedă variante „nearticulate” şi
„articulate”, prin analogie cu numele comune. Avem, pe de o parte, nume ca Medgidia,
Constanţa, Timişoara, Calafatul, Babadagul, Clujul etc. şi, pe de altă parte, Medgidie,
Constanţă, Timişoară, Calafat, Babadag, Cluj etc. Totuşi diferenţe deloc neglijabile intervin de
îndată ce ţinem cont de comportamentul lor distribuţional: pentru toponime, spre deosebire de
antroponime, cele două serii de forme îşi repartizează mult mai riguros contextele unde sunt
ocurente.
Toponimele în -a sunt singurele care apar atât în construcţiile tipice prezenţei articolului
(I), cât şi absenţei acestuia (II), deşi ultima situaţie distribuţională este resimţită ca mai puţin
adecvată:

I (37) a. Toată Constanţa/Constanţa toată

b. *Toată Constanţă/*Constanţă toată
(38) a. Timişoara aceasta
b. *Timişoară aceasta
(39) a. Hunedoara ta
b. *Hunedoară ta
(40) a. Sinaia cea vestită
b. *Sinaie cea vestită

5
II (41) a. această Craiova (±)
b. această Craiovă
(42) a. nici o Mangalia (±)
b. nici o Mangalie
(43) a. o Deva (±)
b. o Devă.

Se observă că, în schimb, variantele fără -a au o distribuţie restrânsă la contextele

diagnostice pentru absenţa articolului. Capacitatea formelor în -a de a figura în toate contextele se
justifică, o dată în plus, prin anterioritatea lor faţă de variantele reconstruite: pentru o perioadă
bine determinată, ele au fost singurele existente în limbă.
Toponimele în -u precum şi cele a căror formă primară nu conţine finala -a nu acceptă
decât contextele specifice absenţei articolului, în timp ce variantele lor, întotdeauna în -ul, sunt
specializate pentru contextele unde prezenţa articolului este obligatorie:

I (44) a. *tot Tîrgu-Jiu / *Tîrgu -Jiu tot

b. Tot Tîrgu-Jiul / Tîrgu-Jiul tot
(45) a. *Bucureşti acesta
b. Bucureştiul acesta
(46) a. *Cluj tău
b. Clujul tău
(47) a. *Arad cel însorit
b. Aradul cel însorit
II (48) a. acest Tîrgu-Jiu
b. *acest Tîrgu-Jiul
(48) a. nici un Bucureşti
b. *nici un Bucureştiul
(50) a. un Cluj
b. *un Clujul.

Testul poziţiei subiect confirmă concluzia sugerată de criteriul distribuţional, conform

căreia finala -a se comportă ca articol hotărât pentru toponime (exemplul (51)), dar pare să
contrazică ipoteza de a trata tot ca articol hotărât finala -ul (exemplul (52)), deoarece toponimele
fără -ul ar fi ocurente, de asemenea, în poziţia subiect:

(51) a. Constanţa este un oraş frumos.

b. *Constanţă este un oraş frumos.
(52) a. Bucureştiul este capitala României.
b. Bucureşti este capitala României.

Însă, în realitate, numai în (52a), toponimul este subiect, nu şi în (52b), unde enunţul are
doar aparenţa unei structuri copulative de egalitate, întrucât el nu permite parafraza (53):

(53) *Capitala României şi Bucureşti reprezintă unul şi acelaşi lucru.

ci parafraza (54), proprie enunţurilor copulative denominative, unde numele propriu dezincarnat
apare în poziţie nereferenţială, predicativă şi, de aceea, el actualizează poziţia sintactică de nume
predicativ, nu de subiect, el fiind un atribut logic:

(54) Capitala României este/se numeşte Bucureşti.

De altfel, în enunţurile apelative cu verbul a se numi este imposibilă ocurenţa formei în -ul:

(55) Capitala României se numeşte Bucureştiul.

6
 În schimb, enunţul (52a) acceptă atât interpretarea ca enunţ copulativ de identitate, care
implică parafraza (56):
(56) Bucureştiul şi capitala României reprezintă unul şi acelaşi lucru.

şi care se caracterizează prin prezenţa a două subiecte logice, dintre care unul subiect gramatical
(Bucureştiul), celălalt nume predicativ (capitala), cât şi parafraza (57):

(57) Bucureştiul se caracterizează prin a fi capitala României.

specifică enunţurilor copulative predicaţionale, caz în care toponimul (subiect logic) este subiect
gramatical, iar descrierea definită capitala (atribut logic) este nume predicativ. Poziţia sintactică
de subiect este actualizată, în ambele interpretări, de către toponim, în virtutea criteriului gradului
de forţă referenţială, care stabileşte că rolul de subiect gramatical revine expresiei cu puterea
referenţială cea mai mare şi în conformitate cu criteriul accesibilităţii.
În favoarea ipotezei că –ul este, pentru toponime, un articol hotărât pledează şi faptul că,
în enunţurile necopulative, este blocată apariţia formelor fără –ul:
(58) a. *Bucureşti îl oboseşte.
b. Bucureştiul îl oboseşte.
Reţinem astfel că finalele –a şi –ul sunt, în paradigma toponimelor, articole hotărâte a
căror prezenţă este dictată de constrângeri sintactice, spre deosebire de finala –u care reprezintă
o simplă terminaţie.
6. În loc de concluzii
Statutul finalelor –a / -u / -ul este diferit, după cum este vorba de un antroponim sau de
un toponim. Astfel, finala –a este, pentru antroponime, ambiguă: ea constituie o simplă
terminaţie, în contextele unde prezenţa articolului definit este exlusă, iar, în contextele
diagnostice pentru prezenţa articolului, ea tinde spre funcţionarea sintactică a articolului hotărât.
Pentru toponime, finala –a reprezintă întotdeauna marca articolului hotărât. Finala –u joacă rolul
unei simple terminaţii, atât pentru antroponime, cât şi pentru toponime. Finala –ul (cu varianta
orală –u) reprezintă un articol definit. Diferenţa dintre antroponime şi toponime rezidă în faptul
că, pentru primele, formele în –ul sunt livreşti, în vreme ce, pentru ultimele, sunt singurele
admise în contextele specifice prezenţei articolului hotărât.
7. Bibliografie
- Coteanu, I. (coord.)- 1985. Limba română contemporană, I: Fonetica. Fonologia. Morfologia, ed.
revizuită şi adăugită, EDP, Bucureşti.
- De Mulder, W; Flaux, N; Van de Velde, D. - 1997. Entre général et particulier: les déterminants,
Artois Presses Université.
- Graur, Al.-1966. Articolul hotărît la numele de persoane româneşti, în SCL, nr. 1,
- Guţu Romalo, V; Iordan, I.; Niculescu, Al. –1967. Structura morfologică a limbii române, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
- Guţu Romalo, V.-1958. Unele valori ale articolului în limba română actuală, în Omagiu lui Iorgu
Iordan, Bucureşti, Ed. Academiei, p.365-369.
- Guţu Romalo, V.-1967. Articolul şi categoria determinării în limba română, în Elemente de
lingvistică structurală, Bucureşti, p.225-236.
- Guţu Romalo, V.- 1968. Morfologia structurală a limbii române (substantivul, adjectivul, verbul),
Editura Academiei, Bucureşti.
- Guţu Romalo, V.- 1994. Substantivul românesc între analitic şi sintetic, în SCL, XLV, nr.1-2, p.33-
37.
- Guţu Romalo, V.- 1995. Nom propre et article en roumain, în Revue roumaine de
linguistique, XL, nr.1-3, p.45-48.
- Hawkins, J.A.- 1976. On Explaining some Ungrammatical Sequences of Article+Modifier
in English, în Proceedings of the 12th Regional Meeting of the Chicago Linguistic Society, p. 287-301.
- Hawkins, J.A.- 1977a. The Pragmatics of Definiteness, Part I, în Linguistiche Berichte, 47,
p.1-27.
- Hawkins, J.A.- 1977b. The Pragmatics of Definiteness, Part II, în Linguistiche Berichte, 48,
p.1-27.

7
 - Hawkins, J.A.- 1978. Definiteness and Indefiniteness. A Study of Reference and
Grammaticality Prediction, Croom Helm, London.
- Kleiber, G.-1983. Article défini, théorie de la localisation et présupposition existentielle, în
Langue française, nr.57, p.87-105.
- Kleiber, G.- 1992. Article défini, unicité et pertinence, în Revue Romane, nr.27 / 1, p.61-89.
- Kleiber, G.-1995. Sur la définition des noms propres: une dizaine d’années après…, în Nom
propre et nomination, Noailly M. (ed), Klincksieck, Paris, p.11-37.
- Miron-Fulea, M.-2005. Numele proprii. Interfaţa semantică-sintaxă, Editura Universității din
București, București.

8. Abstract
The purpose of the paper been called forth by the specificity of proper nouns determination in
Romanian (antroponyms and toponyms) concerning the use of the definite article. The present approach is
going to comprise two stages: first, we are going to try to find an answer to the empiric question related to
the status of the final endings in Romanian (–a / -u / -ul) : are they mere endings or are they definite
articles? Second, we are going to go beyond the classic theories that claim the incompatibility between the
definite article and proper noun in the same collocation, in order to see which constructions actually make
this collocation possible, and to identify the restraints that operate in this case.
In order to reach the objective of the paper, there are two ways of investigation: on the one hand,
we must consider a chronological criterion that considers the moments when the zero article form and the
definite article form, respectively, appeared in the language, and - on the other – the diagnosis contexts. In
other words, in order to analyze the occurrence of a definite article for proper nouns, it is necessary to
identify the following: a) the alternation between forms without and with the endings –a / -u / -ul ; b) the
zero article form which was prior to the definite article one and, finally, c) the impossibility for forms
without the endings –a / -u / -ul to occur in the diagnosis contexts that identify the occurrence of the
definite article .
Once we have set up these research principles, we are going to individually tackle the Christian
names, family names and toponyms, together with the functions of their endings in the ending / article
variation. At the same time, in order to be consistent in this approach, we are going to offer the same
inventory criteria for analysis. Consequently, we can notice that the presence or the absence of the definite
article is compulsory in certain contexts, which implies that the definite article is determined not only by
semantic or pragmatic criteria (whose inventory is given by the theoretical framework we choose) but also
by syntactic ones. The latter can be considered as identification criteria for the definite article.
If we apply these diagnosis contexts to proper names, we can find the different functions of the
endings –a / -u / -ul, according to the classes they occur with: Christian names, family names or toponyms.
Thus, the –a ending is ambiguous for antroponyms: it is a mere ending in the contexts were the presence of
the definite article is out of the question, while in the diagnosis contexts used to identify the definite article
–a has the tendency to have the syntactic function of the definite article. As for toponyms, the –a ending
always marks a definite article. The –u ending is a mere ending both for antroponyms and for toponyms.
The –ul ending (with the oral version -u) is a definite article. The difference between antroponyms and
toponyms consists in the fact that the –ul ending is scholar use for the former, while for the latter the –ul
ending is the only one accepted in the contexts specifically used for the identification of the definite article.