CURSUL 4 SUBSTANTIVUL

Este partea de vorbire care se caracterizează morfologic prin flexiune în raport cu numărul și
cazul.

Genul nu constituie un criteriu de flexiune pentru substantiv chiar dacă sintactic, substantivul se
caracterizează prin faptul că împreună cu verbul poate alcătui nucleul unui enunț și prin aceea că
este cerut de ocurența (apariția) în comunicare a unui adjectiv. În gramatica modernă,
substantivul este o parte de vorbire principală, întrucât poate primi determinanți și poate fi
substituibilă prin pronume.

În ceea ce privește genul avem: masculin, feminin și neutru.

O categorie puțin numeroasă de substantive nu au gen clar determinat pentru că nu au plural, ex.:
lapte, mazăre. Altele au doar formă de plural și nu au singular, de ex., icre.

Paula Diaconescu, în studiul Numărul și genul substantivului românesc, caracterizează astfel de

substantive ca arhigenuri. Aceste substantive nu au decât singular sau plural. O clasă restrânsă de
substantive, mai ales compuse și derivate cu valoare afectivă, precum: gură-cască, papă-lapte,
zgârie-brânză, târâie-brâu, Răsfățilă, Mofturilă, satisfac toate contextele. Pot fi și feminine și
masculine.

Mioara Avraam spune că ele reprezintă genul comun, în studiul Genul comun în Limba
Română, 1967. Pierderea neutrului latinesc în limbile romanice și lipsa de specificitate a
comportamentului gramatical a acestor clase de substantive în limba română au constituit punctul
de plecare a unei vechi dispute între lingviști. Obiectul disputei îl constituie existenta sau non-
existența unui al treilea gen în limba română. Alți lingviști contestă neutrul ca gen aparte,
denumind această clasă de substantive, ambigen, întrucât înglobează două valori existente în
limbă: masculinul la singular și femininul la plural. Aceste substantive reprezintă o clasă hibridă
care se subordonează celorlalte două genuri. Termenul de ambigen este substituibil cu cel de
eterogen sau eteroclid (în gr. etero).

Genurile feminin și masculin sunt pure în relație cu distincțiile de gen în cadrul animatului, deși
cele două genuri cuprind și substantive inanimate: pom, perete, nor, pădure, vale, precum și
animate nonunisexuate: părinte, slugă, părinte, struț.

Substantivele animate unisexuate se grupează în perechi: mamă-tată, fată-băiat, unchi-mătușă.

Distincția de gen se poate realiza și cu ajutorul sufixelor: profesor-profesoară, elevi-elevă, actor-

actriță, miere-mireasă, bucătar-bucătăreasă, leu-leoaică, vulpe-vulpoi. De la feminin se poate
crea și masculinul:curcă-curcan și se numesc substantive mobile.
Substantivele ale căror conținut implică animatul non-unisexuat se numesc substantive epicene:
balenă (nu există balenoi:-), fluture, delfin, furnică, cămilă, viperă, vidră, lăcustă, focă, greiere,
rudă, ministru, profesor, director, părinte.

O opoziție între masculin și feminin în domeniul inanimatului corespunde în limba română

distincției dintre pom și fruct: vișin-vișină, prun-prună, gutui-gutuie, cireș-cireașă. Toate aceste
constatări împiedică reunirea substantivelor masculine și feminine într-o paradigmă unică de
felul: socru-soacră, socrii-soacre, care merge după tipicul adjectivelor: negru-neagră, negri-negre
și conduc la recunoașterea lipsei de flexiune a substantivului în raport cu genul. Unele
particularități morfologice și sintactice care caracterizează clasa substantivelor proprii, nume de
persoană și a celor comune, denumind persoane individualizate au făcut să se vorbească de așa
numitul gen personal

Printre aceste particularități se numără:

1. Procliza articolului hotărât la genitiv, dativ, numele de persoană masculin și cele

feminine cu terminație masculină (care nu se termină cu a)
Ex.: lui Marius, lui Carmen, lui Miriam, lui Maitreyi (lui=procliză, Anei, ei=encliză)
2. Morfemul pe la Ac., funcția sintactică de complement direct
Ex.: Îl văd pe Marius (nu se poate spune: Văd pe Marius).
O caut pe studentă.
3. Prezența unor forme de vocativ cu desinențe specifice
Ex.: Mario, Ioano, Pavele!
4. Păstrarea la feminin a unei desinențe specifice de genitiv, dativ
Ex.: Anca- Ancăi, Mirela-Mirelei
5. Conservarea vocalismului radicalului în cursul flexiunii și a consonatismului
Ex: Ionanei, Vioricăi.

O serie întreagă de substantive, mai ales neologisme, ezită între două genuri
Ex.: robinet- robineți, robinete
rulment- rulmenți, rulmente
vagonet- vagoneți, vagonete
La multe dintre aceste substantive se ajunge la o diferențiere semantică ce conduce la
transformarea dubletelor morfologice în substantive aparte.
Ex: calcul, calculi, calcule
curent. curenți, curente
compus, compuși, compuse
 Numărul

Are două valori: singular și plural. Acestei opoziții se adaugă opoziția numărabil-non-
numărabil când nu substantivele nu admit mult și non-numerabil când admit pe mult
Ex.: mult aer, argint
Pluralitatea este compatibilă numai cu numărabilul. Un număr restrâns de substantive au
aceeași formă unică pentru singular sau plural
Ex.: ochi, pui, muncitoare, învățătoare, nume, codice.
Acestea sunt substantive invariabile sub aspectul numărului. Paula Diaconescu vorbește
despre numărul comun, aici se includ substantive din numele comun.
Unele substantive nu satisfac decât contexte de singular sau plural și acestea sunt
substantivele defective de număr; tărâțe, ochelari.
Pluralul substantivelor se formează prin următoarele procedee:

1. Prin adjoncțiunea la forma de singular a morfemului desinență de plural, deci prin

opoziția 0 singular, morfemul plural: pom-pomi, profesor-profesori, macara-
macarale, sarma-sarmale, sanda-sandale, carou-carale, condei-condeie, ou-ouă
2. Prin înlocuirea morfemului de singular cu cel de plural: erou-eroi, câine-câini, casă-
case, studiu-studii. Aceste procedee pot fi însoțite de alte alternanțe de foneme în
cadrul radicalului; fie alternanță vocalică, fie alternanță consonantică.
Ex.: om-oameni (diftongare)

3. Există multe substantive care au forme duble. Existența formelor duble facilitează
scindarea unui cuvânt unic cu mai multe sensuri (cuvânt polisematic), în două sau mai
multe cuvinte parțial omonime.
Ex.: raport, raporturi, rapoarte

Timp, timpi, timpuri

4. Există forme care au trei forme de plural, fiecare având un alt domeniu de utilizare
Ex.: cap, capete, capuri
Corn, cornuri, coarne,

Cazul

Categoria de caz înglobează în limba română cinci valori: N, G, D, Ac., V

Punerea lor în evidență prin mijloace de expresie specifice presupune luarea în considerație, atât
a flexiunii substantivale, cât și a celei pronominale deoarece în flexiunea substantivală,
nominativ și acuzativ, genitiv și dativ sunt omonime.

Ex.: copil N, Ac. Copilului

Formele distincte de verbe apar în flexiunea unor substantive (Ioane, Pavele). Există și forme
nominale care nu se pot substitui cu pronume personale .

Ex.: Vara viitoare voi pleca la mare.

Definirea cazurilor se face prin descrierea sensurilor și a relațiilor pe care le exprimă fiecare din
cele cinci forme flexionare. Prima poziție se stabilește între verbe și celelalte cazuri. Vocativul se
caracterizează prin apartenența de planul expresiv al limbii, un caz al adresării directe. Este
alături de imperativ și de interjecție. Celelalte cazuri normative aparțin planului reprezentativ al
limbii sau planului denominativ. Vocativul, care aparține planului interrelativ se caracterizează
prin independență. Poate apărea singur, constituind un enunț de sine stătător.

Ex. : Fetițo!

Băiete!

În funcție de intonație și de contextul mai larg lingvistic sau situațional, vocativul poate exprima
chemarea, ordinul, rugămintea, amenințarea, etc. În acest caz, intonația constituie un morfem
suprasegmental, deosebindu-l pe acesta de cazul Nominativ cu care este adesea omonim. Chiar
dacă apare în enunț alături de alte cuvinte (imperativ, interjecție sau în cadrul unei propoziții
întregi: Băiete, hai încoace!, Măi, băiete, ia ascultă-mă!), vocativul nu intră în relații cu acestea.
Vocativul nu intră în niciun fel de relații cu enunțul pentru că nu are funcție sintactică.

Mircea Zdrenghea, în articolul său „Este vocativul un caz?” publicat în S.C.L. 1960, nr. 3,
consideră că vocativul este subiectul imperativului. Nu suntem de acord cu această idee,
deoarece subiectul imperativului este totdeauna pronumele personal de persoana a 2 a care se pot
insera în enunț.

Ex. : Băiete, tu pleacă!

Băieți, voi plecați!

Mai mult, vocativul se desparte întotdeauna prin virgulă de restul enunțului, ori subiectul nu se
desparte niciodată de predicat prin virgulă.

A doua opoziție apare între nominativ și celelalte cazuri cu funcție sintactică (G., D., Ac.)
deoarece în nominativ stă subiectul propoziției, definindu-se prin aceasta ca un caz al non
subordonării, spre deosebire de celelalte trei cazuri (N., G., Ac.), ce au drept trăsătură
caracteristică a lor subordonare.

Astfel genitivul este dependent, subordonat unui substantiv (ex. cântecul copilului). Dativul este
cazul dependenței verbale, mai ales verbe ale atribuirii: a da, a oferi, a dărui, a trimite, etc.
Dativul poate fi însă cerut și de alte elemente morfologice și anume:
- unele adjective: util, favorabil, propice, folositor, drag.

- unele adverbe: anterior, posterior, simultan

- interjecții: vai, halal, bravo.

Ba, mai mult, dativul poate apărea și după unele substantive:

Ex. : nepotul mamei

domnul țării

Acuzativul poate fi subordonat numai unui verb tranzitiv:

Ex. : Iubesc cărțile

Caut cizme.

Îl apreciez pe Ion.

Rezultă că dativul are cei mai mulți termeni regenți. Genitivul, dativul și acuzativul alcătuiesc
categoria cazurilor dependente, oblice sau indirecte, deoarece existența lor depinde de existența
altor termeni de propoziție, pe care îi determină. Toate cele trei cazuri arată anumite raporturi. În
articolul său „O clasificare a cazurilor cu aplicare și problema posesivelor”, apărut în C.L. 1969,
nr. 1, D.D. Brașoveanu clasifică cazurile în trei categorii sau ordine.

Cazuri de ordinul 1

Cazuri de ordinul 2

Cazuri de ordinul 3

Cazurile de ordinul 1 sunt cazurile generatoare de funcții.