MORFOLOGIE

Cazul exprimă relaţiile substantivului cu celelalte cuvinte din propoziţie; este deci un indice al funcţiilor sintactice
ale substantivului.

Substantivul are cinci cazuri: n o m i n a t i v , g e n i t i v , d a t i v , a c u z a t i v  şi v o c a t i v .

Cele mai generale caracteristici ale cazurilor sunt:

 Cazul                          Întrebarea cazuală          Funcţia sintactică cea mai frecventă

1. N.                                   cine?, ce?                          Subiect, nume predicativ, apoziţie

2. G.                                   al (a, ai, ale) cui?              Atribut

3. D.                                   cui?                                   Complement indirect

4. A.                                    pe cine?, ce?                     Complement direct

5. V.                                     –                                         Cazul adresării directe

Formele de caz ale substantivului

2. Din punct de vedere formal, cazurile substantivului sunt omonime două câte două. Astfel, cazurile nominativ şi
acuzativ sunt total identice. Se deosebesc numai prin condiţiile de utilizare şi prin valorile exprimate.

Coincid de asemenea şi formele cazurilor genitiv şi dativ. Ele diferă prin raporturile sintactice exprimate şi prin
faptul că, în anumite contexte, cazul genitiv poate include în structura sa articolul genitival al, a, ai, ale.

3. Cazurile substantivelor se exprimă cu ajutorul următoarelor mijloace gramaticale:

a) a r t i c o l u l  s u b s t a n t i v a l  hotărât (-l, -a, -i, -le, -lui, -i, -lor) şi nehotărât (un, o, nişte, unui, unei,
unor); diferenţiază forma de N.A. de cea de G.D.

b) d e s i n e n ţ a c a z u a l ă  însoţită uneori şi de alternanţa sunetelor (realizează distincţia dintre cele două
perechi de cazuri – N.A şi G.D. – numai la substantivele feminine la singular; prin desinenţe specifice se caracterizează
şi unele forme ale cazului vocativ).

În funcţie de capacitatea substantivelor de a-şi schimba desinenţa după cazuri, se disting două clase flexionare de
bază:

● substantivele masculine şi neutre cu o desinenţă pentru toate cazule la singular şi alta pentru toate cazurile la
plural:

                     sg.                                   pl.

N.A.       un tânăr                            nişte tineri

G.D.       unui tânăr                          unor tineri

 ● substantivele feminine care au două desinenţe de caz la singular (una pentru N.A. şi alta pentru G.D.) şi o
desinenţă pentru toate cazurile la plural:
                     sg.                                   pl.

N.A.       o carte                                nişte cărţi

G.D.       unei cărţi                         unor cărţi

 c) a r t i c o l u l g e n i t i v a l  (al, a, ai, ale). Apare ca element constitutiv al unei variante poziţionale a

cazului genitiv (al colegului, a copilului), având rolul de a distinge cazul genitiv de dativ. Din punct de vedere sintactic,
este un element de legătură între substantivul în genitiv şi substantivul determinat: un prieten al fratelui. Articolul
genitival se acordă cu substantivul determinat sau înlocuit de substantivul în genitiv:

 Genul   Numărul             Articolul genitival                 Exemplu

m.          sg.                       ai                                     un copil al vecinului

     pl.                    al                                     nişte copii ai vecinului

f.            sg.                       a                                      această zi a anului

     pl.                    ale                                   aceste zile ale anului

Formele cazului vocativ

 1. Pot avea cazul vocativ mai ales substantivele nume de persoană, iar, în cazuri mai rare, şi unele nume de
animale. Numele de neînsufleţite se folosesc la acest caz numai dacă sunt personificate.

În vorbire, vocativul se caracterizează prin intonaţie specifică, în scris, se izolează prin virgule, iar după vocativele
rostite cu intonaţie exclamativă se pune semnul exclamării, ceea ce marchează rostirea cu pauză de restul
comunicării: O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! (M. Eminescu)

2. La singular, cazul vocativ:

a) este omonim cu nominativul nearticulat, fiind folosit:

– fără determinante obligatorii: mamă!; tată!; bunică!; doamnă!; cumătră!; băieţaş!; fetiţă!; puişor!; Ionică! etc.

– cu determinante obligatorii: stimate domn!; dragă prieten!; prieten drag! etc.

b) este omonim cu nominativul articulat enclitic. Această formă a cazului vocativ se foloseşte numai cu
determinante genitivale sau adjectivale: băiatul mamei!; fata mamei!; copilul meu!; scumpa mea!; odorul meu! etc.

c) se constituie cu ajutorul următoarelor desinenţe:

-e: băiete!; bărbate!; căpitane!; cetăţene!; copile!; nepoate!; prietene!; tinere!; vere!; Ioane!; Alexandre!;
Bogdane! etc.

-o: bunico!; fetiţo!; iubito!; scumpo; soro!; vulpeo! etc.

-ule: băiatule!; bunicule!; domnule!; fiule!; iubitule!; omule!; puiule!; unchiule!; Radule! etc.

3. La plural, cazul vocativ:

 a) este omonim cu nominativul plural nearticulat, fiind folosit:

– fără determinante obligatorii: băieţi!; copii!; prieteni!; concetăţeni!; ostaşi! etc.

– cu determinante obligatorii sau coordonat cu un alt vocativ: oameni buni!; scumpele mele fete!; băieţi şi fete!;
fraţi şi surori!; colegi şi colege! etc.

b) este omonim cu nominativul plural articulat enclitic. Este folosit numai cu determinante:  băieţii mamei!; copiii
mei!; fetele mele! etc.

c) este omonim cu genitiv-dativul plural articulat enclitic: băieţilor!; fetelor!; fraţilor!; surorilor!; doamnelor!;
domnişoarelor!; domnilor! etc.

Notă. Este de observat că nu toate aceste forme sunt la fel de frecvente în vorbire. În limba contemporană, tot mai
des se întrebuinţează vocativul omonim cu nominativ-acuzativul articulat enclitic.

Întrebuinţarea pronumelor personale propriu-zise

 1. În vorbire pronumele personale propriu-zise înlocuiesc un substantiv, deci se folosesc numai cu valoare
substantivală. Pronumele îndeplineşte aceleaşi funcţii sintactice ca şi substantivul înlocuit:

● subiect: Elevul citeşte o carte. = El citeşte o carte.

● atribut: Cartea elevului este nouă. = Cartea lui este nouă.

● nume predicativ: Cărţile sunt ale elevului. = Cărţile sunt ale lui.

● complement: Profesorul îl laudă pe elev. = Profesorul îl laudă pe el.

3. Formele accentuate ale pronumelui personal în dativ şi acuzativ cu funcţie de complement indirect (dativul)
şi complement direct (acuzativul):

a) se folosesc împreună cu formele neaccentuate când în propoziţie este exprimat predicatul şi când se impune
accentuarea complementului: Mie îmi place teatrul. Pe el îl preocupă muzica.

b) se întrebuinţează fără formele accentuate în următoarele situaţii:

● când în propoziţie nu este exprimat predicatul:

– Ţi-am adus un cadou. – Mie? – Da, ţie.

– Te caută un domn. – Pe mine? – Da, pe tine?

● când sunt cerute de o prepoziţie: Datorită lui am reuşit. El mi-a povestit multe lucruri despre tine.

4. Formele neaccentuate ale pronumelui personal în dativ şi acuzativ însoţesc, cel mai adesea, un verb: Îi spun
mâine. Caută-l mai bine!

În construcţie cu un verb, formele neaccentuate pot sta:

● înaintea verbului. Aceste forme sunt de două feluri:

 a) libere, nelegate, când verbul pe lângă care se află este la prezent, imperfect, mai mult ca perfect indicativ sau la
prezumtiv prezent şi prezumtiv perfect:

D.: îmi spune, îmi spunea, îmi spusese, îmi va fi spunând, îmi va fi spus

A.: mă întreabă, mă întreba, mă întrebase, mă va fi întrebând, mă va fi întrebat

b) legate de verb când acesta este la perfectul compus indicativ, la condiţional prezent sau la condiţional perfect:

D.: mi-a spus, mi-ar spune, mi-ar fi spus

A.: m-a întrebat, m-ar întreba, m-ar fi întrebat

● între conjuncţia să şi verbul de bază la conjunctiv prezent, la conjunctiv perfect sau la viitorul II indicativ:

D.: să-mi spună, să-mi fi spus, are să-mi spună

A.: să mă întrebe, să mă fi întrebat, are să mă întrebe

● după verb când acesta este la imperativ pozitiv sau la gerunziu:

D.: spune-mi!, spunându-mi

A.: întreabă-mă!, întrebându-mă

● după adverbul de negaţie nu din forma negativă a verbului, inclusiv în structura imperativului negativ:

D.: nu-mi spune, nu-mi spune!

A.: nu mă întreabă, nu mă întreba!

● după prepoziţia a în structura infinitivului:

D.: A venit pentru a-mi spune adevărul.

A.: Este aici pentru a mă întreba despre proiectul nostru.

5. Aceleaşi reguli se aplică şi atunci când, în acelaşi enunţ, se folosesc două pronume personale neaccentuate: unul
în dativ şi altul în acuzativ. În cazul acesta dativul totdeauna precedă acuzativul:

– Mi-l dai mie?

– Pentru mata l-am făcut. Ţi-l dau. (M. Sadoveanu)

Am nevoie de manualul de istorie. Când mi-l aduci?

Dacă nu poţi citi cărţile până mâine, mi le dai mai târziu.

Roagă-l pe colegul tău să-ţi dea cărţile pe care ţi le-a promis.

 Pronumele posesiv

 1. Pronumele posesiv înlocuieşte numele unui obiect sau numele unor obiecte care se află într-un raport de
posesie unul faţă de altul. El poate fi întrebuinţat:

● cu valoare relativă (când substituie numai numele posesorului);

● cu valoare absolută (când substituie atât numele obiectului posedat, cât şi numele posesorului):

Caietul meu s-a găsit, iar al tău nu se vede nicăieri.

meu – înlocuieşte numai numele posesorului (= care îmi aparţine mie);

al tău – înlocuieşte atât numele obiectului posedat, cât şi numele posesorului (= caietul care îţi aparţine ţie).

2. Pronumele posesiv are următoarele forme:

 
Posesorul Persoana Obiectul posedat
un obiect posedat mai multe obiecte posedate
masculin feminin masculin feminin
un singur I (al) meu (a) mea (ai) mei (ale) mele

posesor II (al) tău (a) ta (ai) tăi (ale) tale

III (al) său (a) sa (ai) săi (ale) sale

(al) lui (a) lui (ai) lui (ale) lui

(al) ei (a) ei (ai) ei (ale) ei

mai mulţi I (al) nostru (a) noastră (ai) noştri (ale) noastre

posesori II (al) vostru (a) voastră (ai) voştri (ale) voastre

III (al) lor (a) lor (ai) lor (ale) lor

3. La pers. 3 sg., alături de formele pronumelui posesiv (al său, a sa, ai săi, ale sale), se folosesc şi formele de
genitiv singular ale pronumelui personal propriu-zis (al, a, ai, ale lui; al, a, ai, ale ei).

4. Pentru pers. 3 pl., în locul pronumelui posesiv, care nu are forme proprii, se întrebuinţează forma de genitiv
plural a pronumelui personal (al, a, ai, ale lor).

5. Fiind folosit cu valoare absolută, pronumele posesiv este totdeauna precedat de articolul posesiv (al, a, ai, ale).

6. Cu valoare relativă, funcţionând ca determinant al unui substantiv, pronumele posesiv poate apărea fie fără
articolul posesiv (caietul meu), fie însoţit de acest articol (un caiet al meu, acest caiet al meu, caietul cel nou al meu).

7. La feminin singular pronumele posesiv are două forme cazuale:

● una pentru nominativ-acuzativ (mea, ta, sa, noastră, voastră):

 Teatrul nostru naţional şi literatura noastră dramatică au ajuns într-o stare proastă, domnule, foarte proastă… (I.
L. Caragiale)

● alta pentru genitiv-dativ, omonimă cu forma de plural (mele, tale, sale, noastre, voastre):

Nu-i neapărată nevoie ca băiatul să ştie cu de-amănuntul istoria mamei sale. (G. Călinescu)

 
Singular Plural
N.A. sora mea surorile mele

G.D. surorii mele surorilor mele

Întrebuinţarea pronumelor reflexive

1. Pronumele reflexiv trimite la persoana sau la obiectul denumit de subiectul propoziţiei, ceea ce face ca numărul
şi persoana pronumelui reflexiv să coincidă cu numărul şi persoana subiectului şi cu numărul şi persoana verbului-
predicat:

D.: Care om nu-şi doreşte fericire?

Om – subiectul = îşi, sie – obiectul indirect (pers. 3 sg.);

Nu doreşte – predicatul (pers. 3 sg.);

A.: Altora le dă povaţă, dar pe sine nu se învaţă.

El – subiectul subînţeles = se, pe sine – obiectul direct (pers. 3 sg.);

Nu învaţă – predicatul (pers. 3 sg.).

Formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv

 2. Formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv la acuzativ se întrebuinţează:

a) în structura v e r b e l o r p r o n o m i n a l e , care se definesc prin următoarele valori:

● valoare r e f l e x i v ă o b i e c t i v ă : Copilul se îmbracă de acum singur.

În acest caz, subiectul este identic cu obiectul direct, acţiunea verbului fiind orientată asupra subiectului însuşi.
Această valoare poate fi actualizată prin folosirea formei accentuate a pronumelui reflexiv pe sine.

● valoare r e c i p r o c ă : Om pe om se ajută. E îngrozitor să se ucidă frate pe frate! (L. Rebreanu)

Verbul exprimă o acţiune orientată de la un participant spre altul; pe lângă aceste verbe poate fi întrebuinţată
sintagma unul pe altul sau adverbul reciproc.
 ● valoare i n t r a n z i t i v ă : Mă trezesc în fiecare dimineaţă la ora şapte. dar: Îl trezesc pe fratele meu în
fiecare dimineaţă.

Cu această valoare forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ limitează acţiunea verbului la sfera
subiectului, ceea ce înseamnă că verbul denumeşte o acţiune care nu se extinde asupra unui obiect din afară.

● valoare i m p e r s o n a l ă : Afară se întunecă.

Verbul denumeşte o acţiune care se desfăşoară în absenţa unui subiect:

b) în structura d i a t e z e i d i n a m i c e :  Aici se lucrează intens. Acolo se vorbeşte spaniola. Casa

nu se vede din fum.

În componenţa acestei forme verbale se foloseşte numai forma neaccentuată de acuzativ se (vezi şi § 48).

3. Formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv în dativ se întrebuinţează pe lângă un verb care exprimă
următoarele valori:

● valoare r e f l e x i v ă p r o p r i u - z i s ă : Şi-a cumpărat un apartament. (el = îşi = sie)

Verbul denumeşte o acţiune care se înfăptuieşte în favoarea subiectului, altfel spus, subiectul şi destinatarul acestei
acţiuni este aceeaşi persoană.

● valoare r e c i p r o c ă : Prin aceste acţiuni ei îşi dăunează unul altuia.

Acţiunea se înfăptuieşte în favoarea / defavoarea tuturor participanţilor implicaţi în

realizarea acţiunii.
● valoare p o s e s i v ă : A venit să-şi vadă feciorul. (el = îşi = său

Îşi laudă cioara puii. (ea = îşi = săi

În cadrul unor asemenea construcţii, între subiect şi obiect se stabileşte un raport de posesie. Un asemenea
pronume în dativ poartă denumirea de dativ posesiv, fiind echivalent semantic cu un pronume posesiv.

Formele accentuate ale pronumelui reflexiv

4. Formele accentuate ale pronumelui reflexiv în dativ şi acuzativ (sie, sine) se folosesc:

a) în construcţii în care dublează formele neaccentuate, servind la reliefarea valorii reflexive propriu-zise a
acestora.

Prin forma neaccentuată a pronumelor reflexive se exprimă ideea de destinatar şi de obiect al acţiunii, iar prin
formele accentuate se marchează insistenţa asupra acestor participanţi:

 
D.: Îşi provoacă neajunsuri. dar: Îşi provoacă numai sie neajunsuri.

A.: Se laudă prea mult. Se laudă prea mult pe sine.

 Dublarea formei neaccentuate prin forma accentuată este obligatorie în frazele în care se exprimă o opoziţie:

Judecă-te pe tine, apoi judecă pe altul!

b) în construcţii fără formele neaccentuate. Aceasta utilizare a formelor accentuate este posibilă în enunţuri
eliptice de predicat sau când ele apar cu o altă funcţie sintactică: Cu un ceas în urmă toate nădejdile lui erau în alţii şi
n-avea încredere în sine. (L. Rebreanu)

5. Pronumele sine mai poate îndeplini funcţiile sintactice de atribut, complement indirect prepoziţional sau
complement circumstanţial de mod fiind introdus prin prepoziţiile: despre, pentru, la, în, cu, de, de la:

● atribut – Stăpânirea de sine înseamnă stăpânirea lumii.

● complement indirect – A lucrat numai pentru sine.

● complement circumstanţial de mod – „Încă un tont”, zise drumeţul în sine şi plecă. (I. Creangă)

Pronumele demonstrativ

 1. P r o n u m e l e d e m o n s t r a t i v  indică un obiect arătând apropierea sau depărtarea lui faţă de

vorbitor sau în raport cu timpul prezent (acesta, acela), identificându-l cu el însuşi (acelaşi) sau diferenţiindu-l de alte
obiecte (celălalt).

Formele pronumelui demonstrativ

 a) pronumele demonstrativ de apropiere:

Cazul Masculin Femin
singular plural singular
N.A. acest / acesta aceşti / aceştia această / aceasta

G.D. acestui / acestuia acestor / acestora acestei / acesteia

 b) pronumele demonstrativ de depărtare:

 
N.A. acel / acela acei / aceia acea / aceea acele / a

G.D. acelui / aceluia acelor / acelora acelei / aceleia acelor / a

 c) pronumele demonstrativ de identitate:

 
N.A. acelaşi aceiaşi aceeaşi ace

G.D. aceluiaşi aceloraşi aceleiaşi ace

 
 d) pronumele demonstrativ de diferenţiere:

 
N.A. celălalt ceilalţi cealaltă celel

G.D. celuilalt celorlalţi celeilalte celo

Întrebuinţarea pronumelor şi adjectivelor pronominale demonstrative

 1. Toate speciile de pronume demonstrativ se folosesc:

● ca pronume (ţin locul unui nume): Celălalt a zăcut o bucată bună de vreme. (M. Sadoveanu)

● ca adjective pronominale (determină un nume): Oamenii de spirit ocolesc aceste dificultăţi. (G. Călinescu)

2. Pronumele demonstrativ preia genul, numărul şi cazul substantivului înlocuit, iar adjectivul pronominal
demonstrativ se acordă cu substantivul determinat.

3. Forma pronumelui şi a adjectivului demonstrativ de apropiere şi de depărtare postpus este cea cu -a final:

a) pronumele demonstrativ: Acesta este fratele meu. Aceasta este casa noastră. Care este locul

meu: acestasau acela?

b) adjectivul pronominal demonstrativ: muntele acesta, casa aceasta; muntele acela, casa aceea

4. Forma adjectivului demonstrativ de apropiere şi de depărtare antepus este cea fără -

a final: acest munte,această casă; acel munte, acea casă.

5. Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ de identitate au aceeaşi formă. Adjectivul pronominal de

identitate se află totdeauna înaintea substantivului determinat: Ne-am întors pe acelaşi drum. Suntem de aceeaşivârstă.
Am sosit în seara aceleiaşi zile.

6. Demonstrativul de diferenţiere se foloseşte la aceeaşi formă şi ca pronume, şi ca adjectiv pronominal fie

antepus, fie postpus:

Celălalt era mai pregătit; Îi vine rândul şi celuilalt.

celălalt stejar / stejarul celălalt, cealaltă clădire / clădirea cealaltă.

Pronumele interogativ

1. Pronumele i n t e r o g a t i v  substituie, în propoziţii interogative parţiale, cuvântul aşteptat ca răspuns.

Pronumele interogative sunt: cine?, ce?, care?, cât?, al câtelea?

2. Formele pronumelor interogative:

a) Pronumele interogative cine şi ce îşi schimbă forma numai după cazuri:

  

N. cine ce
G. al cui, a cui, ai cui, ale cui

D. cui
A. pe cine ce

b) Pronumele interogativ care:
Masculin Feminin
Cazul
singular plural singular plural
N.A. care care care care

G.D. cărui / căruia căror / cărora cărei / căreia căror / cărora

c) Pronumele interogativ cât:
N.A. cât câţi câtă câte

G.D. – câtor / câtora – câtor / câtora

d) Pronumele interogativ al câtelea este variabil numai după genuri: masculin – al câtelea;feminin – a câta.

e) Locuţiunea adjectivală interogativă ce fel de…? este invariabilă: Ce fel de cărţi sunt acestea?

Întrebuinţarea pronumelor şi adjectivelor pronominale interogative

1. Pronumele cine se referă la persoane, uneori şi la fiinţe sau lucruri: Cine este el? Cine ţi-a spus?

2. Ce se referă la lucruri sau noţiuni abstracte: Ce ai adus? Ce s-a întâmplat?

3. Cu pronumele care se întreabă şi despre fiinţe şi despre lucruri: Pe masă sunt două
cărţi. Care(dintre ele) este cartea ta?

4. Pronumele cât se referă la cantităţi, iar cu ajutorul pronumelui al câtelea se întreabă despre ordinea obiectelor la
numărare: Câţi lipsesc? Al câtelea eşti pe listă?

5. Persoanele identificate cu ajutorul pronumelui cine şi obiectele identificate cu ajutorul pronumelui ce sunt total

necunoscute vorbitorului. Cine a scris acest articol? Ce mi-ai adus?

Pronumele care este întrebuinţat când persoanele sau obiectele despre care se întreabă sunt parţial
cunoscute: Acolo erau doi băieţi. Care dintre ei este prietenul tău?

6. Cât priveşte valoarea cu care se întrebuinţează, pronumele interogative se împart în următoarele categorii:
 a) cuvinte folosite numai cu valoare pronominală: cine: Cine m-a căutat?

b) cuvinte care pot avea atât valoare pronominală, cât şi valoare adjectivală: ce, care, cât şi al
câtelea: Ce (carte) citeşti? Care (tablou) îţi place? Câţi (oaspeţi) au sosit? Al câtelea (tren) a trecut?

c) cuvinte care au numai valoare adjectivală: locuţiunea ce fel de…: Ce fel de ciuperci sunt acestea?

Pronumele relativ

 1. Pronumele r e l a t i v  joacă un rol dublu: stabileşte raportul sintactic între o propoziţie subordonată şi regenta
ei şi, în acelaşi timp, îndeplineşte funcţia unei părţi de propoziţie în subordonată:

A fost odată un împărat bătrân, 1/ care avea o singură fată. 2/ (V. Eftimiu)

care – 1. element de relaţie, introduce o subordonată atributivă; 2. îndeplineşte funcţia sintactică de subiect în
propoziţia subordonată, substituind cuvântul împăratul din propoziţia principală (1).

2. Din punctul de vedere al formei, pronumele relative sunt de două feluri:

a) pronume relative simple (sunt omonime cu cele interogative): cine, ce, care, cât;

b) pronumele relativ compus cel ce.

3. Formele pronumelor relative simple sunt identice cu cele ale pronumelor interogative omonime.

4. Formele pronumelui relativ compus cel ce:

 
Cazul Masculin Feminin
singular plural singular plural
N.A. cel ce cei ce ceea ce cele ce

G.D. celui ce celor ce celei ce celor ce

5. Pronumele relative se întrebuinţează la diferite forme cazuale (numai cele variabile) sau însoţite de anumite
prepoziţii:

 
cine este acest om. ce trebuie să fac.

ale cui sunt cărţile. despre ce s-a discutat la şedinţă.

cui să transmit scrisoarea. cu ce a plecat el acasă.

Nu ştiu Ştiu
pe cine să întreb. de ce a întârziat.

despre cine s-a vorbit. pentru ce îi trebuie bani.

la cine se gândeşte. la ce lucrezi acum.

 Pronumele nehotărât

 Pronumele n e h o t ă r â t  indică obiectul fără a transmite vreo informaţie precisă asupra lui.

După structură, pronumele nehotărâte sunt de două feluri: a) pronume s i m p l e  şi b) pronumec o m p u s e .

 
Speciile de pronume şi structura lor Pronumele
a. Pronume simple unul, altul, atât, cutare
b. Pronume compuse:
    fie- + pronume relativ simplu fiecare, fiecine, fiece

    ori- + pronume relativ simplu oricare, oricine, orice, oricât

    ori- + -şi- + pronume relativ simplu orişicare, orişicine, orişice

    oare- + pronume relativ simplu oarecare

    pronume relativ simplu + -va careva, cineva, ceva, câtva

    vre- + pronume relativ simplu vreunul, vreuna

    alt- + pronume relativ compus altcineva, altceva

 În funcţie de capacitatea lor de a-şi schimba forma după gen, număr şi caz, se disting următoarele tipuri de
pronume nehotărâte:

1. Pronume nehotărâte v a r i a b i l e . După numărul de forme pe care le pot avea pentru a exprima genul,
numărul şi cazul, acestea, la rândul lor, se împart în următoarele clase:

a) pronume nehotărâte cu 8 forme:

 
Masculin Feminin
Cazul
singular plural singular plural
N.A. un / unul unii o / una unele

G.D. unui(a) unor(a) unei(a) unor(a)

 
N.A. vreun / vreunul vreunii vreo / vreuna vreunele

G.D. vreunui(a) vreunora(a) vreunei(a) vreunor(

 
N.A. alt / altul alţi(i) altă / alta alte / altele

G.D. altui(a) altor(a) altei(a) altor(a)

pronume nehotărâte cu 5 forme: 

N.A. cutare
G.D. cutărui(a) cutăror(a) cutărei(a) cutăror(a)
  
N.A. oricare
G.D. oricărui(a) oricăror(a) oricărei(a) oricăror(a)

 
N.A. orişicare
G.D. orişicărui(a) orişicăror(a) orişicărei(a) orişicăror(a)

d) pronume nehotărâte cu 3 forme:

N.A. fiecare
G.D. fiecărui(a) – fiecărei(a) –

e) pronume nehotărâte cu 2 forme:

 
N.A. cineva orişicine altcineva fiecine oricine

G.D. cuiva orişicui altcuiva fiecui oricui

2. Pronume nehotărâte i n v a r i a b i l e : careva, ceva, altceva, oarecare, orice, orişice, fiece.

Întrebuinţarea pronumelor şi adjectivelor pronominale nehotărâte

1. Pronumele nehotărâte se pot întrebuinţa atât cu valoare substantivală, ţinând locul unui nume, cât şi cu valoare
adjectivală când determină un nume. Din punctul de vedere al utilizării lor, pronumele nehotărâte pot fi repartizate în
următoarele clase:

a) Forme utilizate cu valoare exclusiv pronominală: careva, cineva, fiecine, oricine, orişicine,altcineva, altceva;

b) Forme utilizate atât cu valoare pronominală, cât şi cu valoare

adjectivală: unul, altul, vreunul,atât, câtva, ceva, fiecare, cutare, oricare, orişicare, orice, orişice, oricât;

c) Forme utilizate cu valoare exclusiv adjectivală: fiece, oarecare.

2. În propoziţie, pronumele nehotărâte variabile preiau genul, numărul şi cazul substantivului înlocuit: Acolo erau
doi oameni. Unul îmi părea cunoscut.

3. Adjectivele pronominale nehotărâte sunt antepuse substantivului determinat acordându-se cu acesta în gen,
număr şi caz: Au mai trecut şi alte zile.

4. Unele pronume nehotărâte (oricine, oricare, orice, oricât) îndeplinesc şi funcţia de element de relaţie,
introducând în cadrul frazei propoziţii subordonate: Nu vrea să plece, 1/ orice i-aş făgădui. 2/ (T. Arghezi)
 Pronumele negativ

 1. Pronumele n e g a t i v  exprimă inexistenţa obiectului. După structură, pronumele negative sunt de două
feluri:

● pronume simple: nimeni, nimic;

● pronume compuse: niciunul, niciuna.

 2. Pronumele nimic este invariabil. Nimeni are flexiune numai după caz:

N.A. nimeni

G.D. nimănui

Niciunul este variabil după gen, număr şi caz, având forme specifice când apare ca adjectiv, rezultate din căderea
elementelor finale -ul, -a.

Pronumele negativ niciunul:

 
Cazul Masculin Feminin
singular plural singular plural
N.A. niciunul niciunii niciuna niciunele

G.D. niciunuia niciunora niciuneia niciunora

Adjectivul pronominal negativ niciun:

 
N.A. niciun (băiat) niciunii (băieţi) nicio (fată) niciunele (fete)

G.D. niciunui (băiat) niciunor (băieţi) niciunei (fete) niciunor (fete)

Întrebuinţarea pronumelor şi adjectivelor pronominale negative

1. Nimeni se foloseşte cu referire la persoane, iar nimic, cu referire la lucruri.

2. Nimeni şi nimic pot apărea numai ca pronume.

3. Niciunul se întrebuinţează şi cu valoare pronominală, şi cu valoare adjectivală. Ca adjectiv este totdeauna

aşezat înaintea substantivului determinat având forme diferite de ale pronumelui negativ (fără -ul şi -a final):

 
Acolo nu era nimeni. Niciunul nu scrie. Niciun elev nu scrie.

El nu ştie nimic. Niciuna nu este bună. Nicio soluţie nu este bună.

 Formele numeralelor cardinale propriu-zise

 4. Numeralul se caracterizează prin categoriile de gen, număr şi caz. El are însă o flexiune destul de redusă în
raport cu celelalte părţi de vorbire care se declină.

Numeralul unu este variabil după gen şi caz:

 
Cazul Numeralul cu valoare substantivală Numeralul cu valoare

masculin feminin masculin feminin

N.A. unu(l) una un (băiat) o (fată)

G.D. unuia uneia unui (băiat) unei (fe

5. Forma numeralului unu cu -l final se întâlneşte doar în expresiile: unul singur, de unul singur, până la unul, toţi
până la unul, (tot) unul şi unul, unul câte unul.

Formele numeralului un cu valoare adjectivală coincid cu cele ale articolului substantival nehotărât. Cele două
serii de forme se deosebesc doar în funcţie de context. Valoarea de numeral a acestor forme este scoasă în relief când
sunt corelate cu alte numerale:

Are un băiat şi două fete.                                         Mi-a adus o carte, nu două.

6. Numeralul doi  este variabil numai după gen: doi m. – două f. Aceste forme se întâlnesc şi în componenţa
numeralelor compuse: doisprezece – douăsprezece; douăzeci şi doi – douăzeci şi două.

7. Numeralele zero, zece, sută, mie, milion, miliard, bilion, trilion au o flexiune substantivală. Ele se declină cu
ajutorul articolului substantival hotărât şi nehotărât. Numeralele zece, sută, mie se comportă ca substantive feminine,
iar numeralele zero, milion, miliard, bilion, trilion se declină ca şi substantivele neutre:

Modele de declinare a numeralelor

 
Genul Cazul Declinarea cu articol nehotărât Declinarea

singular plural singular

f. N.A.
o mie nişte mii mia
G.D.
n. N.A. unei mii unor mii miei

G.D. un milion nişte milioane milionul

unui milion unor milioane milionului

 8. Celelalte numerale cardinale propriu-zise sunt invariabile.

 
 Exprimarea raporturilor cazuale

9. Există trei modalităţi de exprimare a raporturilor cazuale:

● cu ajutorul formelor cazuale la numeralele variabile după caz: unu, zece, sută, mie, milion etc.

● cu ajutorul unor construcţii analitice alcătuite cu prepoziţia a pentru cazul genitiv şi cu prepoziţia la pentru cazul
dativ:

G.: Cărţile a trei elevi sunt pe masă.

D.: S-au înmânat cadouri la trei elevi.

● cu ajutorul formelor cazuale ale articolului adjectival:

N.A. cei doisprezece elevi

G.D. celor doisprezece elevi

Întrebuinţarea numeralelor cardinale

 10. Numeralele cardinale, în propoziţie, pot fi folosite:

● cu valoare substantivală: Mai bine o pasăre în mână decât zece pe gard. (Folclor)

● cu valoare adjectivală: Anul se compune din patru anotimpuri sau douăsprezece luni.

Îmbinarea numeralelor cardinale propriu-zise cu substantivul

 11. Numeralele cardinale propriu-zise cu valoare adjectivală se folosesc de obicei înaintea substantivului (trei
flori):

● numeralele de la 1 la 19 sunt alăturate direct substantivului;

● numeralele de la 20 în sus (cu excepţia celor compuse care se termină în numeralele de la 1 la 19)  se leagă de
substantiv cu ajutorul prepoziţiei de.

 
Structura construcţiei Exemplu

1 – 19 + substantiv două cărţi

20 – 100 + de + substantiv douăzeci de cărţi

101 – 119 + substantiv o sută zece cărţi

120 – 200 + de + substantiv o sută cincizeci de cărţi

201 – 219 + substantiv … două sute şapte cărţi

Numeralul colectiv

1. Numeralul c o l e c t i v  exprimă ideea de grupare a obiectelor în ansambluri determinate numeric. Ele arată
deci din câte obiecte este formată o colectivitate.

2. Numeralele colective au următoarea structură:

a) pentru un colectiv de 2 persoane: amândoi, ambii

b) pentru colective de la 3 până la 10: tus- + numeral cardinal propriu-zis:

tustrei, tuspatru, tuscinci, tusşase, tusopt…

câteşi- + numeral cardinal propriu-zis:

câteşitrei, câteşipatru, câteşicinci…

c) pentru colective de la 3 în sus: toţi + numeral cardinal propriu-zis:

toţi trei, toţi cinci, toţi zece, toţi o sută…

Formele numeralelor colective

3. Numeralele amândoi şi ambii îşi schimbă forma după genuri şi cazuri:

Cazul Masculin Feminin Masculin Feminin

N.A. amândoi amândouă ambii ambele

G.D. amânduror(a) amânduror(a) ambilor ambelor

4. Numeralele tustrei şi câteşitrei sunt variabile după gen:

masculin                                             feminin

tustrei (băieţii)                           tustrele (fetele)

câteşitrei (băieţii)                      câteşitrele (fetele)

5. Celelalte numerale cardinale sunt invariabile.

Întrebuinţarea numeralelor colective

6. În propoziţie, numeralele colective se folosesc:

 ● cu valoare substantivală, îndeplinind funcţiile sintactice specifice substantivului: Şi pornesc iarătoţi trei. (I. L.
Caragiale)

● cu valoare adjectivală când apar ca determinaţi ai unui substantiv: Craiul, primind cartea, îndată
chemă tustrei feciorii înaintea sa. (I. Creangă)

Numeralul distributiv

1. Numeralul d i s t r i b u t i v  exprimă repartizarea obiectelor în grupuri egale. Numeralele distributive au

următoarea structură:

câte + numeral cardinal propriu-zis:câte unul, câte doi, câte trei, câte patru etc.

2. Numeralele distributive formate cu unu şi doi au forme distincte de gen: câte unul – câte una, câte doi – câte
două. Celelalte numerale colective sunt invariabile.

3. Uneori, pentru exprimarea sensului distributiv se repetă numeralul la începutul întregii construcţii, care capătă
structura: numeral + câte + numeral: unul câte unul, doi câte doi, cinci câte cinci etc.

Numeralul multiplicativ

1. Numeralul m u l t i p l i c a t i v  arată în ce proporţie creşte o cantitate. Numeralele multiplicative se

formează de la numeralele cardinale de la 2 la 8 şi de la numeralele 10, 100, 1000. Ele au următoarea structură:

în- (îm-) + numeralul cardinal propriu-zis + -it: îndoit, întreit, împătrit, încincit, înşesit, înşeptit, înoptit, înzecit,
însutit, înmiit

2. Numeralele îndoit, întreit, împătrit, încincit au sinonime neologice: dublu, triplu, cvadruplu,cvintuplu.

3. Numeralul multiplicativ se întrebuinţează, în propoziţie, cu valoare adjectivală sau cu valoare adverbială.

● Folosit cu valoare adjectivală, numeralul multiplicativ este variabil acordându-se cu substantivul determinat în
gen, număr şi caz. După flexiune se aseamănă cu un adjectiv cu 4 terminaţii de tipulbun, -ă, -i, -e: muncă înzecită,
pierderi însutite.

● Când apare cu valoare adverbială, numeralul multiplicativ este invariabil: A muncit înzecit.

Numeralul adverbial

1. Numeralul a d v e r b i a l  arată de câte ori se repetă o acţiune sau de câte ori intensitatea unei însuşiri este
superioară sau inferioară faţă de intensitatea aceleiaşi însuşiri la un alt obiect:

I-am spus de o mie de ori. Costumul acesta este de două ori mai scump decât celălalt.

Structura numeralelor adverbiale:

1) pentru 1 numeralul adverbial corespunzător este o dată;

2) de la 2 în sus: de + numeral cardinal propriu-zis (+ de) + ori:

Exemple:
de două ori de zece ori de o sută de ori
 de douăzeci de ori
de trei ori de o mie de ori

2. Numeralul adverbial este invariabil şi se foloseşte – după cum arată şi denumirea – cu valoare adverbială,
determinând un verb, un adjectiv sau un adverb: De şapte ori măsoară şi o dată taie.(Folclor)

. Numeralele ordinale de la 2 înainte:

a) când sunt folosite fără articolul adjectival, cunosc numai opoziţia de gen: al doilea m. – a doua f.; al treilea m.
– a treia f.;

b) când sunt precedate de articolul adjectival (cel, cea, cei, cele) cu prepoziţia de, exprimă genul, numărul
şi cazul prin formele acestui articol:
Cazul Masculin

singular plural sing

N.A. cel de-al treilea cei de-al treilea cea de-a treia

G.D. celui de-al treilea celor de-al treilea celei de-a treia

Notă. La feminin plural se foloseşte forma de masculin a numeralului ordinal: cele de-al patrulea, cele de-al
cincilea.

11. În limba contemporană există tendinţa de a înlocui numeralele ordinale prin numeralele cardinale:  etajul trei în
loc de etajulal treilea; secolul douăzeci şi unu în loc de secolul al douăzeci şi unulea.

Folosirea numeralelor cardinale în locul celor ordinale este recomandabilă în cazul numeralelor mari: Vezi la
pagina cinci sute şaptezeci.

Numeralul ordinal adverbial

1. Numeralul o r d i n a l a d v e r b i a l  arată a câta oară se înfăptuieşte o acţiune: Lelia reveni a doua

oară, ca o furtună, cu dublura ei de ochelari roşii. (N. Breban)

Structura numeralului ordinal adverbial:

● numeral ordinal propriu-zis + oară (sau mai rar dată): întâia oară, întâia dată, prima oară, prima dată, a doua
oară, a doua dată, a treia oară, a treia dată;

● în + numeral ordinal propriu-zis + rând: în primul rând, în al doilea rând, în al treilea rând.

2. Numeralul ordinal adverbial este invariabil şi apare mai ales cu valoare adverbială pe lângă un verb

Clase lexico-gramaticale

1. Clasificarea verbelor după capacitatea lor de a îndeplini funcţia de predicat.

După sensul lor şi după rolul lor în propoziţie, se disting două subclase de verbe:
 1) V e r b e p r e d i c a t i v e . Aceste verbe au un sens lexical deplin şi pot constitui singure predicatul unei
propoziţii. Clasa dată include majoritatea absolută a verbelor: a lucra, a scrie, a spune, a explica.

2) V e r b e n e p r e d i c a t i v e . Aceste verbe nu au sens lexical de sine stătător. Ele sunt nişte instrumente cu rol
morfologic sau sintactic. După rolul îndeplinit, ele sunt de trei feluri:

a) Verbe a u x i l i a r e  (servesc la alcătuirea formelor verbale compuse; există trei verbe auxiliare: a fi,a avea, a
vrea);

b) Verbe c o p u l a t i v e  (intră în componenţa predicatului nominal legând numele predicativ de subiectul

propoziţiei; verbele copulative sunt: a fi, a deveni, a însemna, a se face, a ajunge, a rămâne);

c) Verbe s e m i a x i l i a r e  (intră în componenţa unui predicat verbal compus). După conţinutul lor, ele sunt de
două feluri: semiaxiliare de m o d a l i t a t e  şi de a s p e c t u a l i t a t e .
─ S e m i a u x i l i a r e l e d e m o d a l i t a t e  prezintă acţiunea de bază ca fiind posibilă, necesară, dorită, iminentă.
În această categorie intră următoarele verbe: a putea, a trebui, a avea, a vrea, a-i veni, a fi etc.: Putem veni mâine.
Trebuie să ne grăbim. Avem de făcut multe lucruri. Era să cad.
─ S e m i a u x i l i a r e l e a s p e c t u a l e  exprimă începutul, continuarea sau sfârşitul acţiunii denumite de verbul
de bază: a începe, a se apuca, a prinde, a (se) porni, a se pune, a continua, a înceta, a sfârşi, a termina etc.: A
început să plângă. S-a apucat de învăţat. Continuă să doarmă. A terminat de controlat lucrările.

2. Clasificarea verbelor după orientarea acţiunii pe axa subiect – obiect.

În funcţie de acest criteriu se disting următoarele trei clase verbe:

1. V e r b e t r a n z i t i v e . Acestea pot fi:

a) verbe t r a n z i t i v e - d i r e c t e  (exprimă acţiuni care pornesc de la un subiect şi se extind asupra unui obiect; în
propoziţie pot primi un complement direct: a coase (o haină), a duce (un sac), a cosi(iarbă), a strânge (ciuperci), a
scrie (un roman);

b) verbe t r a n z i t i v e - r e f l e x i v e  (denumesc acţiuni care se răsfrâng asupra subiectului însuşi. Ele conţin în
structura lor formele neaccentuate ale pronumelor reflexive. În propoziţie valoarea reflexivă poate fi reliefată cu
ajutorul formelor accentuate ale pronumelor reflexive: a se îmbrăca (pe sine), a se pieptăna (pe sine), a se
cunoaşte (pe sine), a se lăuda (pe sine);

c) verbe t r a n z i t i v e - r e c i p r o c e  (denumesc acţiuni care se desfăşoară între două sau mai multe subiecte, care
acționează unul asupra celuilalt. Şi verbele tranzitive-reflexive sunt verbe pronominale: ele se conjugă cu ajutorul
formelor neaccentuate ale pronumelor reflexive, dar, spre deosebire de verbele tranzitive-reflexive se folosesc numai la
plural. Valoarea de reciprocitate poate fi întărită cu ajutorul locuţiunii pronominale unul pe altul sau cu ajutorul
adverbului reciproc: a se ajuta (unul pe altul), a se respecta (unul pe altul),  a se învinui (unul pe altul),  a se
căuta (unul pe altul);

2. V e r b e i n t r a n z i t i v e .  Sunt verbele care denumesc acţiuni ale unui subiect ce nu se extind asupra unui
obiect oarecare: a alerga, a merge, a trăi, a se duce, a se apropia, a se îmbolnăvi.

3. V e r b e i m p e r s o n a l e .  Aceste verbe semnifică acţiuni care nu pot fi atribuite unui subiect. În propoziţie ele
nu pot avea subiect şi se folosesc numai la pers. 3 sg.: a ploua, a tuna, a fulgera, a se desprimăvăra, a se lumina, a se
întuneca.

Formele predicative ale verbului.

Categoriile gramaticale

Diateza
 D i a t e z a  este categoria gramaticală a verbului care are rolul de a prezenta situaţia descrisă din diferite
perspective. Verbul are trei diateze.

1) D i a t e z a a c t i v ă : descrie situaţia din punctul de vedere al subiectului: Columb a descoperit America.;

2) D i a t e z a p a s i v ă : descrie situaţia din punctul de vedere al subiectului: America a fost descoperită de

Columb.;

3) D i a t e z a impersonală: descrie situaţia din perspectivă dinamică, procesuală: În 1492 se

descoperăAmerica.

Structura diatezelor verbale

1. Diateza activă a verbului nu are o marcă gramaticală proprie. Se vorbeşte în acest caz de o marcă zero: citeşte,
citesc, construieşte, construiesc.

2. Diateza pasivă are următoarea structură:

este întrebat / întrebată
verbul auxiliar a fi + participiul verbului de conjugat
este construit / construită

Verbul auxiliar îşi schimbă forma după mod, timp, persoană şi număr: a fost / este / va fi căutat.

Participiu se acordă cu subiectul în număr şi gen: El este întrebat, Ea este întrebată, Ei sunt întrebaţi, Ele

sunt întrebate.

3. Diateza impersonală se defineşte prin următoarea structură:

se citeşte, se citesc
pronumele se + forma verbului la diateza activă:
se construieşte, se construie

Observaţie. Încadrăm în această diateză formele verbale care sunt definite tradiţional drept verbe reflexive
impersonale (se lucrează, se trăieşte) şi verbe reflexive pasive (se caută, se scrie).

Structura şi valorile construcţiilor formate cu verbul la cele trei diateze

1. În c o n s t r u c ţ i a a c t i v ă  situaţia este descrisă din punctul de vedere al autorului acţiunii:

Elevul citeşte o carte. Muncitorii construiesc o casă.

2. În c o n s t r u c ţ i a p a s i v ă  situaţia este descrisă de la obiectul acţiunii, care este trecut în poziţia subiectului
gramatical, spre autorul acţiunii exprimat prin complementul de agent:

Cartea este citită de elev. Casa este construită de muncitori.

3. C o n s t r u c ţ i a i m p e r s o n a l ă  este polivalentă. Prin intermediul unor asemenea construcţii este scoasă în
evidenţă:
 a) fie acţiunea însăşi:

Se construieşte mult în ultimul timp. La serviciu se lucrează, nu se discută.

b) fie acţiunea şi relaţia ei cu unul dintre participanţii la situaţie:

Cartea aceasta se citeşte uşor. Numele proprii se scriu cu literă mare. Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă.

Nemulţumitului i se ia darul. De numele tău s-a auzit la noi în sat.

Cu vaporul se călătoreşte plăcut. Cu acest autocamion se transportă încărcături mari.

Modul

  M o d u l  exprimă atitudinea vorbitorului faţă de acţiune, adică felul cum vede el această acţiune.

Există următoarele cinci moduri: i n d i c a t i v  (lucrează), c o n j u n c t i v  (să lucreze), c o n d i ţ i o n a l -

o p t a t i v  (ar lucra), p r e z u m t i v  (va fi lucrând) şi i m p e r a t i v  (lucrează!).

Valorile de bază ale modurilor verbale

1. M o d u l i n d i c a t i v   exprimă o acţiune reală care se desfăşoară în prezent, s-a desfăşurat în trecut sau se va
desfăşura în viitor: cântă, a cântat, va cânta.

2. M o d u l c o n j u n c t i v   exprimă o acţiune posibilă, realizabilă în prezent: Sper să reuşesc şi ireală în

trecut: Să fi lucrat ar fi reuşit şi el.

Din punct de vedere funcţional, modul conjunctiv se foloseşte:

─ în componenţa formelor compuse verbale: am să lucrez;
─ în structura predicatului verbal compus: vreau să lucrez;
─ cu funcţie de predicat al unor propoziţii subordonate: Intenţionez să plec mâine;
─ ca formă verbală care poate realiza de sine stătător funcţia de predicat al unui propoziţii independente:  Să nu
lipsească nimeni!

3. M o d u l c o n d i ţ i o n a l - o p t a t i v   denumeşte o condiţie sau o acţiune a cărei realizare depinde de o condiţie

(Aş merge şi eu cu voi dacă aş fi mai liber), o acţiune dorită (Aş pleca în concediu) sau o acţiune posibilă, virtuală (Ai
crede că el e în stare de aşa ceva?).

4. M o d u l p r e z u m t i v  exprimă o acţiune presupusă, nesigură: Te-or fi aşteptând părinţii acasă.

5. M o d u l i m p e r a t i v   exprimă un ordin sau o interdicţie: Stingeţi focul! Nu rupeţi florile!

Timpul

 T i m p u l  este categoria morfologică a verbului care stabileşte raportul dintre momentul desfăşurării acţiunii şi
momentul vorbirii.

Structura timpurilor verbale

 Din punctul de vedere al structurii, timpurile verbale pot fi a) timpuri s i m p l e  sau b) timpuric o m p u s e .

1. T i m p u r i l e s i m p l e  au următoarea structură: rădăcină + sufix + desinenţă

Sunt timpuri simple: prezentul, imperfectul, perfectul simplu, mai mult ca perfectul (toate timpuri ale modului
indicativ) şi prezentul conjunctiv şi imperativul.

2. T i m p u r i l e c o m p u s e  se caracterizează prin structura: verb auxiliar + verb de bază

Sunt timpuri compuse:

─ la modul indicativ: viitorul I (voi lucra), viitorul II (am să lucrez), viitorul anterior (voi fi lucrat);
─ perfectul conjunctiv (să fi lucrat);
─ timpurile modului condiţional-optativ: prezent(aş lucra), perfect (aş fi lucrat);
─ timpurile modului prezumtiv: prezent (va fi lucrând), perfect (va fi lucrat).

Timpurile compuse se formează cu ajutorul următoarelor verbe auxiliare: a fi, a avea, a vrea.Verbele de bază din
componenţa timpurile compuse sunt la:
infinitiv:                       a cânta, a vedea, a spune, a citi, a hotărî;
participiu:                   cântat, văzut, spus, citit, hotărât;
gerunziu:                     cântând, văzând, spunând, hotărând;
prezent conjunctiv:     să cânt, să văd, să spun, să citesc, să hotărăsc.

Persoana şi numărul

Verbul are trei forme de persoană la singular şi trei forme la plural. Indicele gramatical al persoanei sunt:

а) în structura timpurilor simple – terminaţiile personale:

Eu întreb Noi întrebăm

Tu întrebi Voi întrebaţi

El, ea întreabă Ei, ele întreabă

b) în structura timpurilor compuse prin forma verbului auxiliar:

Eu am întrebat Noi am întrebat

Tu ai întrebat Voi aţi  întrebat

El, ea a întrebat Ei, ele au întrebat

Formarea timpurilor. Diateza activă. Modul indicativ

Modul indicativ are trei timpuri fundamentale: p r e z e n t , t r e c u t  şi v i i t o r . Timpul trecut are patru subtipuri,
iar viitor include două subtipuri.

Prezentul

 Indicativul prezent are următoarea structură: rădăcina + (sufixul) + desinenţa.

1. Sufixele şi desinenţele personale se repartizează după conjugări în felul următor:

 
 Persoana              I II III IV
           (-i)          (-î)
           (-a) (-ea) (-e)
1 – -ez – – – -esc –

2 -i -ez-i -i -i -i -eşt-i -i

3 -ă -eaz-ă -e -e -e -eşt-e -ă

4 -ăm -ăm -em -em -im -im -âm

5 -aţi -aţi -eţi -eţi -iţi -iţi -âţi

6 -ă -eaz-ă – – – -esc -ă

Modele de conjugare

 
I II III
învăţ lucr-ez văd spun

înveţ-i lucr-ezi vez-i spu-i

învaţ-ă lucr-ează ved-e spun-e

învăţ-ăm lucr-ăm ved-em spun-em

învăţ-aţi lucr-aţi ved-eţi spun-eţi

învaţ-ă lucr-ează văd spun

IV
dorm cit-esc cobor hotăr-ăsc

dorm-i cit-eşti cobor-i hotăr-ăşti

doarm-e cit-eşte coboar-ă hotăr-âm

dorm-im cit-im cobor-âm hotăr-âţi

dorm-iţi cit-iţi cobor-âţi hotăr-ăşte

dorm cit-esc coboar-ă hotăr-ăsc

Timpul trecut

 Timpul trecut are patru subtipuri: i m p e r f e c t u l , p e r f e c t u l s i m p l u , p e r f e c t u l c o m p u s   şi  m a i

mult ca perfectul.

1. I m p e r f e c t u l  este un timp simplu care are următoarea structură:

 -a (I, IV cu infinitivul în -î)

Rădăcina + sufixele + desinenţele

-ea (II, III, IV cu infinitivul în -i)

 Modele de conjugare

 
I II III IV
învăţ-a-m ved-ea-m spun-ea-m dorm-ea-m c

învăţ-a-i ved-ea-i spun-ea-i dorm-ea-i c

învăţ-a ved-ea spun-ea dorm-ea c

învăţ-a-m ved-ea-m spun-ea-m dorm-ea-m c

învăţ-a-ţi ved-ea-ţi spun-ea-ţi dorm-ea-ţi c

învăţ-a-u ved-ea-u spun-ea-u dorm-ea-u c

 2. P e r f e c t u l c o m p u s  este constituit din:

 
am am

Formele verbului auxiliar a avea ai aţi + participiul verbului de conjugat

a au

 
I II III IV
 am învăţat am văzut am spus am coborât

ai învăţat ai văzut ai spus ai coborât

a învăţat a văzut a spus a coborât

am învăţat am văzut am spus am coborât

aţi învăţat aţi văzut aţi spus aţi coborât

au învăţat au văzut au spus au coborât

P e r f e c t u l s i m p l u  este alcătuit din:

 
-a (la conj. I) 1 -i
-u (la conj. a II-a)
2 -şi
-u
(la conj. a III-a)
3 –
-se
Rădăcina + sufixele + desinenţele
4 -răm
-i
(la conj. a IV-a) 5 -răţi
-î
6 -ră

Observaţie. La verbele de conjugarea I sufixul -a se schimbă în -ă (după consoană nepalatală sau după -u)
sau în -e (după -i): el intră; el continuă; el se apropie

Modele de conjugare

 
I II III
învăţ-a-i văz-u-i trec-u-i spu-se-i

învăţ-a-şi văz-u-şi trec-u-şi spu-se-şi

învăţ-ă văz-u trec-u spu-se

învăţ-a-răm văz-u-răm trec-u-răm spu-se-răm

învăţ-a-răţi văz-u-răţi trec-u-răţi spu-se-răţi

învaţ-a-ră văz-u-ră trec-u-ră spu-se-ră

IV
dorm-i-i cit-i-i cobor-â-i hotăr-â-i

dorm-i-şi cit-i-şi cobor-â-şi hotăr-â-şi

dorm-i cit-i cobor-î hotăr-î

dorm-i-răm cit-i-răm cobor-â-răm hotăr-â-răm

dorm-i-răţi cit-i-răţi cobor-â-răţi hotăr-â-răţ

dorm-i-ră cit-i-ră cobor-ă-ră hotăr-â-ră

M a i m u l t c a p e r f e c t u l  are următoarea structură:

 
-a (la conj. I)
-u (la conj. a II-a)
-u
(la conj. a III-a)
-se
Rădăcina + sufixele + sufixul -se- + desinenţele

-i
(la conj. a IV-a)
-î

Modele de conjugare

 
I II III
învăţ-a-se-m văz-u-se-m trec-u-se-m spu-se-se-m

învăţ-a-se-şi văz-u-se-şi trec-u-se-şi spu-se-se-şi

învăţ-a-se văz-u-se trec-u-se spu-se-se

învăţ-a-se-răm văz-u-se-răm trec-u-se-răm spu-se-se-răm

învăţ-a-se-răţi văz-u-se-răţi trec-u-se-răţi spu-se-se-răţ

învaţ-a-se-ră văz-u-se-ră trec-u-se-ră spu-se-se-ră

IV
dorm-i-se-m cit-i-se-m cobor-â-se-m hotăr-â-se-m

dorm-i-se-şi cit-i-se-şi cobor-â-se-şi hotăr-â-se-şi

dorm-i-se cit-i-se cobor-â-se hotăr-î-se

dorm-i-se-răm cit-i-se-răm cobor-â-se-răm hotăr-â-se-ră

dorm-i-se-răţi cit-i-se-răţi cobor-â-se-răţi hotăr-â-se-ră

dorm-i-se-ră cit-i-se-ră cobor-ă-se-ră hotăr-â-se-ră

Viitorul

 Există două tipuri de viitor: v i i t o r u l p r o p r i u - z i s  şi v i i t o r u l a n t e r i o r .

1.  V i i t o r u l p r o p r i u - z i s   cunoaşte mai multe subtipuri:

a) viitorul construit cu auxiliarul a vrea şi infinitivul verbului de conjugat:

 
voi vom

Formele verbului auxiliar a vrea vei veţi + infinitivul verbului de conjugat

va vor

Modele de conjugare

 
I II III IV
voi învăţa voi vedea voi spune voi coborî

vei învăţa vei vedea vei spune vei coborî

va învăţa va vedea va spune va coborî

vom învăţa vom vedea vom spune vom coborî

veţi învăţa veţi vedea veţi spune veţi coborî

vor învăţa vor vedea vor spune vor coborî

b) viitorul construit cu elementul invariabil o şi conjunctivul verbului de conjugat:

Modele de conjugare
  
I II III I
o să învăţ o să văd o să spun o să cobor

o să înveţi o să vezi o să spui o să cobor

o să înveţe o să vadă o să spună o să coboa

o să învăţăm o să vedem o să spunem o să cobor

o să învăţaţi o să vedeţi o să spuneţi o să cobor

o să înveţe o să vadă o să spună o să coboa

c) viitorul construit cu verbul auxiliar a avea şi conjunctivul prezent al verbului de conjugat:

 
am avem

Formele verbului auxiliar a avea ai aveţi + conjunctivul prezent al verb

are au

Modele de conjugare
I II III
am să învăţ am să văd am să spun a

ai să înveţi ai să vezi ai să spui a

are să înveţe are să vadă are să spună a

avem să învăţăm avem să vedem avem să spunem a

aveţi să învăţaţi aveţi să vedeţi aveţi să spuneţi a

au să înveţe au să vadă au să spună a

2. V i i t o r u l a n t e r i o r  este compus din viitorul verbului a fi (tipul a vrea + infinitiv) şi participiul verbului de
conjugat.

 Modele de conjugare
  
I II III IV
voi fi învăţat voi fi văzut voi fi spus voi fi cobo

vei fi învăţat vei fi văzut vei fi spus vei fi cobo

va fi învăţat va fi văzut va fi spus va fi cobor

vom fi învăţat vom fi văzut vom fi spus vom fi cob

veţi fi învăţat veţi fi văzut veţi fi spus veţi fi cobo

vor fi învăţat vor fi văzut vor fi spus vor fi cobo

Modul conjunctiv

 Prezent

P r e z e n t u l c o n j u n c t i v  are structura să + verb: să învăţ, să văd, să spun, să cobor.

La pers. 1 sg., 2 sg., 1 pl., 2 pl., forma verbului este omonimă cu forma de indicativ prezent. La pers. 3 sg., 3 pl.:

a) verbele terminate la indicativ prezent în -ă au la conjunctiv -e. (învaţă – să înveţe); b) verbele

terminate la indicativ prezent în -e au la conjunctiv -ă. (spune – să spună).Pentru prezentul conjunctiv este
caracteristică omonimia pers. 3 sg. = pers. 3 pl.

Modele de conjugare

 
I II III
să învăţ să lucrez să văd să spun

să înveţi să lucrezi să vezi să spui

să înveţe să lucreze să vadă să spună

să învăţăm să lucrăm să vedem să spunem

să învăţaţi să lucraţi să vedeţi să spuneţi

să înveţe să lucreze să vadă să spună

IV
 să dorm să citesc să cobor să hotără

să dormi să citeşti să cobori să hotără

să doarmă să citească să coboare să hotăra

să dormim să citim să coborâm să hotărâ

să dormiţi să citiţi să coborâţi să hotărâ

să doarmă să citească să coboare să hotăra

 Perfect

 P e r f e c t u l c o n j u n c t i v   este alcătuit din prezentul conjunctiv invariabil al verbului a fi (să fi) şi participiul
invariabil al verbului de conjugat. Este deci un timp invariabil după persoane.

Modele de conjugare

Eu / tu / el / ea / noi / voi / ei / ele să fi învăţat, să fi văzut, să fi spus, să fi coborât

Modul condiţional-optativ

Prezent

  P r e z e n t u l c o n d i ţ i o n a l - o p t a t i v   are următoarea structură:

 
aş am

Formele verbului auxiliar a avea: ai aţi + infinitivul verbului de conjugat

ar ar

Modele de conjugare

 
I II III IV
aş învăţa aş vedea aş spune aş coborî

ai învăţa ai vedea ai spune ai coborî

ar învăţa ar vedea ar spune ar coborî

am învăţa am vedea am spune am coborî

aţi învăţa aţi vedea aţi spune aţi coborî

ar învăţa ar vedea ar spune ar coborî

Perfect

 P e r f e c t u l c o n d i ţ i o n a l - o p t a t i v  este un timp compus alcătuit în conformitate cu următoarea structură:

 
aş fi am fi

Condiţionalul prezent al auxiliarului a avea: ai fi aţi fi + participiul verbulu

ar fi ar fi

Modele de conjugare

 
I II III IV
aş fi învăţat aş fi văzut aş fi spus aş fi coborât

ai fi învăţat aţi fi văzut ai fi spus ai fi coborât

ar fi învăţat ar fi văzut ar fi spus ar fi coborât

am fi învăţat am fi văzut am fi spus am fi coborât

aţi fi învăţat aţi fi văzut aţi fi spus aţi fi coborât

ar fi învăţat ar fi văzut ar fi spus ar fi coborât

Modul prezumtiv
 Prezent

 P r e z e n t u l p r e z u m t i v  este format cu ajutorul formelor de viitor indicativ ale verbului a fi şi gerunziul
verbului de conjugat.

 
I II III IV
voi fi învăţând voi fi văzând voi fi spunând voi fi cobor

vei fi învăţând vei fi văzând vei fi spunând vei fi coborâ

va fi învăţând va fi văzând va fi spunând va fi coborâ

vom fi învăţând vom fi văzând vom fi spunând vom fi cobo

veţi fi învăţând veţi fi văzând veţi fi spunând veţi fi cobor

vor fi învăţând vor fi văzând vor fi spunând vor fi cobor

Perfect

 P e r f e c t u l p r e z u m t i v  este compus din formele de viitor indicativ ale verbului a fi şi participiul verbului de
conjugat. Acest timp este omonim cu viitorul anterior indicativ.

Model de conjugare: Voi fi venit, vei fi venit, va fi venit, vom fi venit, veţi fi venit, vor fi venit …

Observaţie. Formele verbului auxiliar din componenţa ambelor timpuri ale modului prezumtiv pot fi omonime cu
cele de viitor literar (voi fi, vei fi, va fi, vom fi, veţi fi, vor fi) sau se pot întrebuinţa cu suprimarea consoanei iniţiale (oi
fi, ăi fi, o fi, om fi, ăţi fi, or fi).

Modul imperativ

M o d u l i m p e r a t i v   are forme numai pentru pers. 2 sg. şi pl. (tu, voi). La acest mod forma pozitivă (expimă
ordinul, îndemnul de a îndeplini o acţiune) se deosebeşte de forma negativă (exprimă o interdicţie).

 Imperativul pozitiv

 La majoritatea verbelor pers. 2 sg. a imperativului este identică cu pers. 3 sg a prezentului indicativ, la celelalte
verbe pers. 2 sg. imperativ este egală cu pers. 2 sg. a prezentului indicativ.

1) Pers. 2 sg. imperativ = pers. 3 sg. prezent indicativ:

 
a) la verbele de conjugarea I: (el) pleacă → Pleacă

(el) lucrează → Lucrea
     
b) la verbele tranzitive de conjugarea a III-a: (el) spune → Spune!

(el) ţine → Ţine! (
      
c) la verbele de conjugarea a IV-a (cu excepţia verbelor intranzitive în -i fără sufixul -esc): (el) acoperă → Acoper

(el) hotărăşte → Hotără

2) Pers. 2 sg. imperativ = pers. 2 sg. prezent indicativ:

 
a) la verbele de conjugarea a II-a: (tu) taci → Taci! (

(tu) şezi → Şezi! (t
     
b) la verbele intranzitive de conjugarea a III-a: (tu) plângi → Plângi

(tu) mergi → Mergi!
     
c) la verbele intranzitive de conj. a IV-a în -i fără sufixul -esc: (tu) ieşi → Ieşi! (t

(tu) fugi → Fugi! (

Conjugarea verbelor pronominale

 Verbele pronominale sunt de două tipuri:

a) verbe cu pronumele în dativ. Infinitivul acestor verbe conţine pronumele reflexiv în dativ: a-şi aminti, a-şi
imagina, a-şi însuşi;

b) verbe cu pronumele în acuzativ. Infinitivul acestor verbe conţine pronumele reflexiv în acuzativ: a se duce, a se
bucura, a se deştepta.

Conjugarea verbelor pronominale se asemănă cu conjugarea verbelor nepronominale. Unica deosebire constă în
faptul că la conjugare ele sunt însoţite de formele neaccentuate ale pronumelor reflexive sau ale pronumelor personale
cu valoare reflexivă: D.:îmi, îţi, îşi, ne, vă, îşi; A.: mă, te, se, ne, vă, se.

Modele de conjugare

Verbele cu pronumele în dativ

Indicativ
Prezent: îmi amintesc, îţi aminteşti, îşi aminteşte, ne amintim, vă amintiţi, îşi amintesc
Imperfect: îmi aminteam, îţi aminteai, îşi amintea, ne aminteam, vă aminteaţi, îşi aminteau
Perfect simplu: îmi amintii, îţi amintişi, îşi aminti, ne amintirăm, vă amintirăţi, îşi amintiră
Perfect compus: mi-am amintit, ţi-ai amintit, şi-a amintit, ne-am amintit, v-aţi amintit, şi-au ami
Mai mult ca perfect: îmi amintisem, îţi amintiseşi, îşi amintise, ne amintiserăm, vă amintiserăţi, îşi a
Viitor: îmi voi aminti, îţi vei aminti, îşi va aminti, ne vom aminti, vă veţi aminti, îşi vor
Viitor: am să-mi amintesc, ai să-ţi aminteşti, are să-şi amintească, avem să ne amintim, aveţi
Viitor anterior: îmi voi fi amintit, îţi vei fi amintit, îşi va fi amintit, ne vom fi amintit, vă veţi fi a

 
 Conjunctiv
Prezent: să-mi amintesc, să-ţi aminteşti, să-şi amintească, să ne amintim, să vă amintiţi, să-şi am
Perfect: să-mi fi amintit, să-ţi fi amintit, să-şi fi amintit, să ne fi amintit, să vă fi amintii, să-şi fi a

Condiţional-optativ 
Prezent: mi-aş aminti, ţi-ai aminti, şi-ar aminti, ne-ar aminti, v-aţi aminti, şi-ar aminti
Perfect: mi-aş fi amintit, ţi-ai fi amintit, şi-ar fi amintit, ne-am fi amintit, v-aţi fi amintii, şi-ar fi a

Prezumtiv
Prezent: îmi voi fi amintind, îţi vei fi amintind, îşi va fi amintind, ne vom fi amintind, vă v
Perfect: îmi voi fi amintit, îţi vei fi amintit, îşi va fi amintit, ne vom fi amintit, vă veţi fi am

Formele nominale
Infinitiv: a-şi aminti Gerunziu: amintindu-mi, amintindu-ţi
Participiu: amintit Supin: de amintit

Verbele cu pronumele în acuzativ

Indicativ

 
Prezent: mă duc, te duci, se duce, ne ducem, vă duceţi, se duc
Imperfect: mă duceam, te duceai, se ducea, ne duceam, vă duceaţi, se duceau
Perfect simplu: mă dusei, te duseşi, se duse, ne duserăm, vă duserăţi, se duseră
Perfect compus: m-am dus, te-ai dus, s-a dus, ne-am dus, v-aţi dus, s-au dus
Mai mult ca perfect: mă dusesem, te duseseşi se dusese, ne duseserăm, vă duseserăţi, se duseseră
Viitor: mă voi duce, te vei duce, se va duce, ne vom duce, vă veţi duce, se vor duce
Viitor: am să mă duc, ai să te duci, are să se ducă, avem să ne ducem, aveţi să vă duceţ
Viitor anterior: mă voi fi dus, te vei fi dus, se va fi dus, ne vom fi dus, vă veţi fi dus, se vor fi dus

Conjunctiv
Prezent: să mă duc, să te duci, să se ducă, să ne ducem, să vă duceţi, să se ducă
Perfect: să mă fi dus, să te fi dus, să se fi dus, să ne fi dus, să vă fi dus, să se fi dus

Condiţional-optativ 
Prezent: mi-aş aminti, ţi-ai aminti, şi-ar aminti, ne-ar aminti, v-aţi aminti, şi-ar aminti
Perfect: mi-aş fi amintit, ţi-ai fi amintit, şi-ar fi amintit, ne-am fi amintit, v-aţi fi amintii, şi-ar fi am

Prezumtiv
Prezent: mă voi fi ducând, te vei fi ducând, se va fi ducând, ne vom fi ducând, vă veţi fi du
Perfect: mă voi fi dus, te vei fi dus, se va fi dus, ne vom fi dus, vă veţi fi dus, se vor fi dus
  

Formele nominale
Infinitiv: a se duce Gerunziu: ducându-mă, ducându-te …
Participiu: dus Supin: de dus

Diateza pasivă

 Toate timpurile diatezei pasive reprezintă timpuri compuse care au următoarea structură:

 
verbul auxiliar а fi + participiul verbului de conjugat

 Verbul auxiliar exprimă modul, timpul şi numărul, iar participiul se acordă cu subiectul în gen şi număr.

Model de conjugare a unui verb

la diateza pasivă

 Verbul a respecta

(participiul: respectat, respectată, respectaţi, respectate)

 
INDICATIV
Prezent Imperfect
sunt respectat / respectată eram respectat / respectată

eşti respectat / respectată erai respectat / respectată

este respectat / respectată era respectat / respectată

suntem respectaţi / respectate eram respectaţi / respectate

sunteţi respectaţi / respectate eraţi respectaţi / respectate

sunt respectaţi / respectate erau respectaţi / respectate

   
Perfect compus Perfect simplu
am fost respectat / respectată fusei / fui respectat / respectată

ai fost respectat / respectată fuseşi / fuşi respectat / respectată

a fost respectat / respectată fuse / fu respectat / respectată

am fost respectaţi / respectate fuserăm / furăm respectat / respectată

aţi fost respectaţi / respectate fuserăţi / furăţi respectat / respectată

au fost respectaţi / respectate fuseră / fură respectat / respectată

   
Mai mult ca perfect Viitor I
fusesem respectat / respectată voi fi respectat / respectată

fuseseşi respectat / respectată vei fi respectat / respectată

fusese respectat / respectată va fi respectat / respectată

fuseserăţi respectaţi / respectate vom fi respectaţi / respectate

fuseserăţi fost respectaţi / respectate veţi fi respectaţi / respectate

fuseseră respectaţi / respectate vor fi respectaţi / respectate

   
Viitor II Viitor anterior
am să fiu respectat / respectată voi fi fost respectat / respectată

ai să fii respectat / respectată vei fi fost respectat / respectată

are să fie respectat / respectată va fi fost respectat / respectată

avem să fim respectaţi / respectate vom fi fost respectaţi / respectate

aveţi să fiţi respectaţi / respectate veţi fi fost respectaţi / respectate

au să fie respectaţi / respectate vor fi fost respectaţi / respectate

 
CONJUNCTIV
Prezent Perfect
să fiu respectat / respectată să fi fost respectat / respectată

să fii respectat / respectată să fi fost respectat / respectată

să fie respectat / respectată să fi fost respectat / respectată

să fim respectaţi / respectate să fi fost respectaţi / respectate

să fiţi respectaţi / respectate să fi fost respectaţi / respectate

să fie respectaţi / respectate să fi fost respectaţi / respectate

 
CONDIŢIONAL-OPTATIV
Prezent Perfect
aş fi respectat / respectată aş fi fost respectat / respectată

ai fi respectat / respectată ai fi fost respectat / respectată

ar fi respectat / respectată ar fi fost respectat / respectată

am fi respectaţi / respectate am fi fost respectaţi / respectate

ar fi respectaţi / respectate ar fi fost respectaţi / respectate

ar fi respectaţi / respectate ar fi fost respectaţi / respectate

   
Infinitiv Gerunziu
 a fi respectat / respectată fiind respectat / respectată

a fi respectaţi / respectate fiind respectaţi / respectate

Construcţii cu verbe la diateza activă şi la diateza pasivă

А. Construcţii cu diateza activă

 
desenează

desena

Pictorul a desenat un tablou.

va desena

are să deseneze

 
B. Construcţii cu diateza pasivă

 а) Numărul singular:

este desenat

era desenat

Tabloul a fost desenat de pictor.

va fi desenat

are să fie desenat

 
b) Numărul plural:

sunt desenate

erau desenate

Tablourile au fost desenate de pictor.

vor fi desenate

au să fie desenate
 Formele nepredicative (modurile nepersonale)

Infinitivul

  I n f i n i t i v u l  denumeşte acţiunea în mod general, abstract. El este numele unei acţiuni: a lucra, a vedea, a
spune, a citi, a coborî. Infinitivul are două timpuri (i n f i n i t i v u l p r e z e n t  şii n f i n i t i v u l p e r f e c t )  şi
poate fi întrebuinţat la diateza activă şi la diateza pasivă:

 
  Prezent Perfect
Diateza activă a ajuta a fi ajutat
Diateza pasivă a fi ajutat, -ă, -i, -e a fi fost ajutat, -ă, -i, -e

Infinitivul verbelor pronominale conţine în structura sa forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în dativ şi în
acuzativ: a-şi aminti, a-şi imagina, a se duce, a se uita.

Datorită pronumelui reflexiv, infinitivul verbelor pronominale raportează acţiunea la o anumită persoana: a-mi
aminti (eu), a-ţi aminti (tu), a-şi aminti (el, ea)…, a mă duce (eu), a te duce (tu), a se duce (el, ea)…

Întrebuinţarea infinitivului

 Infinitivul poate avea trăsături specifice verbului şi substantivului. Infinitivul poate fi utilizat a) în componenţa
formelor verbale compuse (voi lucra, aş lucra) sau b) cu rol de parte de propoziţie de sine stătătoare.

Infinitivul poate apărea în contexte caracteristice substantivului, fiind introdus uneori prin prepoziţiile (de, fără, în,
la, pentru, până, prin, spre) şi locuţiunile prepoziţionale (departe de, înainte de, în loc de). El îndeplineşte următoarele
funcţii sintactice:

a) subiect: A ierta e uşor, a uita e greu. (Folclor)

b) nume predicativ: A trăi înseamnă a lupta.

c) atribut: Şi-a exprimat dorinţa de a rămâne.

d) complement direct: M-a învăţat a dansa.

e) complement indirect:

f) complement circumstanţial:

– de timp: Înainte de a bea, a vărsat pentru mort o picătură din pahar.   (M. Sadoveanu)

– de mod:

– de scop: Am venit pentru a discuta cu voi.

 Infinitivul poate fi folosit şi cu valoare de imperativ în propoziţii principale cu funcţia de predicat: A se păstra la
întuneric! A nu se fuma!

Gerunziul

G e r u n z i u l  este forma nepredicativă a verbului care exprimă acţiunea în desfăşurare sau în desfăşurare sub
forma unei caracteristici circumstanţiale: mergând, spunând, scriind.

Gerunziul se formează cu ajutorul sufixului -ând (la majoritatea verbelor) şi cu sufixul -ind (la verbele cu

infinitivul în -i sau cu tema în -i): a lucra → lucrând; a vedea → văzând; a coborî →coborând; a
povesti → povestind; a studia → studiind; a scrie → scriind.

Gerunziulş verbelor prronominale este urmat de pronumele reflexiv neaccentuat care se leagă cu ajutorul vocalei -
u-: ducându-se, uitându-se, amintindu-şi, revenindu-şi.

Întrebuinţarea gerunziului

 Gerunziul are trăsături specifice verbului şi adverbului. Gerunziul intră în alcătuirea unor forme verbale compuse
(va fi aşteptând) şi se întrebuinţează ca parte de propoziţie de sine stătătoare cu următoarele funcţii sintactice:

a) complement circumstanţial:

– de mod: Se topea văzând cu ochii.   (I. Agârbiceanu)

– de timp: Terminând lucrul, am plecat acasă.

– de cauză: Îmbolnăvindu-mă, n-am putut termina lucrul.

–condiţional: Lucrând bine, vei reuşi să câştigi mai mulţi bani.

– concesiv: Chiar rugându-l, nu va rămâne.

– instrumental: Vei învăţa multe citind aceste cărţi.

b) atribut:

c) element predicativ suplimentar: Prin ierburi se auzeau caii păscând şi sforăind.   (E. Camilar)

d) complement direct: Am auzit vorbindu-se în şoaptă.

Participiul

 Participiul este forma nepredicativă a verbului care exprimă acţiunea suferită sau îndeplinită de un obiect ca o
însuşire a acestuia: adunat, construit, spart, plecat, adormit.

Se formează cu ajutorul sufixelor -at, -ut, -s, -t, -it, -ât: a lucra → lucrat; a vedea → văzut; a bate→ bătut; a

spune → spus; a rupe → rupt; a povesti → povestit; a coborî → coborât.
  

Întrebuinţarea participiului

 Participiul are trăsături specifice verbului şi adjectivului. Când este folosit cu valoare adjectivală participiul se
comportă ca un adjectiv cu 4 forme de tipul bun. El este variabil după gen şi de numre:rătăcit – rătăcită – rătăciţi –
rătăcite.

Participiul intră în alcătuirea unor forme temporale compuse la diateza activă (am plecat, voi fi plecat, să fi plecat,
aş fi plecat) şi în toate formele diatezei pasive la tipul cu a fi (sunt întrebat, am fost întrebat, voi fi întrebat).
Participiul se întrebuinţează şi ca parte de propoziţie de sine stătătoare cu următoarele funcţii sintactice: atribut sau
nume predicativ.

Supinul

  S u p i n u l  este forma nepredicativă a verbului care, la fel ca şi infinitivul, denumeşte acţiunea în mod general,
abstract.

Supinul are următoarea structură: prepoziţiile de, după, la, pentru, pe + participiu: de lucrat, de văzut, de spus, de

povestit, de coborât.

Întrebuinţarea supinului

 Supinul combină trăsăturile verbului cu ale substantivului. El poate intra în componenţa predicatului verbal
compus (Am terminat de cules merele.) sau se poate folosit cu următoarele funcţii sintactice:

─ nume predicativ: Vorba nu este de crezut. (M. Sadoveanu)

─ atribut: Am cumpărat o maşină de scris.

─ complement circumstanţial de relaţie: De văzut, nu l-am văzut.

Gradele de comparaţie

 1. Adverbele, ca şi adjectivele, au trei grade de comparaţie:

● Gradul  c o m p a r a t i v , care are trei aspecte: de superioritate, de egalitate şi de inferioritate;

● Gradul  s u p e r l a t i v  r e l a t i v , care poate avea numai două aspecte: de superioritate şi de inferioritate;

● Gradul  s u p e r l a t i v a b s o l u t , cu două aspecte: de superioritate şi de inferioritate.

2. Gradele de comparaţie se formează cu ajutorul aceloraşi mijloace ca şi la adjective:

adverbele maişi foarte, grupurile de cuvinte: tot aşa de, tot atât de, la fel de, mai puţin, foarte puţin şi articolul
adjectival cel, care în structura gradului superlativ relativ este invariabil.

 
 Structura gradelor de comparaţie

Gradele de comparaţie a) de superioritate b) de egalitate c) de inferioritate

a) comparativul tot aşa de bine mai puţin bine

mai bine
tot atât de bine

la fel de bine
b) superlativul relativ cel mai bine – cel mai puţin bine
c) superlativul absolut foarte bine – foarte puţin bine

Construcţiile comparative

3. Gradul comparativ se foloseşte în următoarele construcţii:

Comparativul de superioritate ca
El învaţă mai bine tine.
decât
tot aşa de bine
Comparativul de egalitate
El învaţă tot atât de bine ca (şi) tine.

la fel de bine
Comparativul de inferioritate ca
El învaţă mai puţin bine tine.
decât

4. Gradul superlativ relativ se foloseşte în următoarele construcţii:

Superlativul relativ de superioritate dintre noi.

El învaţă cel mai bine din clasă.

de aici.
Superlativul relativ de inferioritate dintre noi.

El învaţă cel mai puţin bine din clasă.

de aici.

5. Gradul superlativ absolut se foloseşte în construcţii fără cel de al doilea termen de comparaţie: El învaţă foarte
bine. El învaţă foarte puţin bine.

Clasificarea adverbelor în funcţie de capacitatea lor de a avea grade de comparaţie

 În funcţie de acest criteriu, se disting următoarele tipuri de adverbe:

 ● Adverbe care au grade de comparaţie. Din această categorie fac parte:

– cele mai multe adverbe de mod propriu-zise: încet, repede, bine, uşor etc.

– unele adverbe de loc şi de timp: aproape, departe, sus, devreme, târziu etc.

● Adverbe care nu au grade de comparaţie. Se delimitează următoarele subclase de asemenea adverbe:

– adverbele pronominale: aşa, atât etc.

– adverbele de mod de probabilitate: poate, probabil, oare etc.

– adverbele de mod de afirmaţie: da, nu, ba da, ba nu etc.

– unele adverbe de mod propriu-zise: degeaba, sufleteşte, omeneşte, întocmai etc.

– cele mai multe adverbe de loc, de timp şi de cantitate: acasă, alături, azi, mâine, ieri, destul, circa, acum,
aici etc.

● Adverbe care prin însăşi semantica lor lexicală exprimă un anumit grad de comparaţie: excelent(foarte bun,
foarte frumos), colosal (foarte mare), uriaş (de proporţii neobişnuit de mari) etc.

Notă. Câteva adverbe se folosesc numai la un anumit grad de comparaţie: mai abitir, mai ales, mai presus, mai
prejos.

 ntrebuinţarea şi funcţiile sintactice ale adverbului

 1. Din punct de vedere sintactic, adverbele se împart în următoarele subclase:

a) adverbe cu funcţie sintactică de parte de propoziţie;

b) adverbe care funcţionează în calitate de predicate;

c) adverbe fără funcţie sintactică;

d) adverbe care constituie singure o propoziţie.

2. Din prima categorie fac parte adverbele de mod (încet, repede), de loc (aproape, departe, sus, jos, înainte,
înapoi), de timp (astăzi, mâine, poimâine). Aceste adverbe pot îndeplini următoarele funcţii sintactice:

a) complement circumstanţial de mod: Merge încet.

b) complement circumstanţial de loc: Locuieşte aproape.

c) complement circumstanţial de timp: Plecăm mâine. Aceasta a fost demult.

d) atribut: Nu am citit ziarele de azi. Casa de acolo este a prietenului meu.

e) nume predicativ: Astfel e lumea. Aşa sunt toţi oamenii.

Adverbele din subclasa dată au, de cele mai multe ori, ca termen regent un verb: Ei, oameni buni, cred că acum aţi
priceput. (I. Creangă); Nechifor Lipan s-a arătat totdeauna foarte priceput în meşteşugul oieritului. (M.
Sadoveanu); Camarazii lui Zaharia erau departe. (Cezar Petrescu).
 3. În cea de a doua subclasă intră adverbele care pot îndeplini singure funcţia de predicat. Este vorba de aşa-
numitele adverbe de modalitate (fireşte, bineînţeles, desigur, sigur, evident, fireşte, negreşit, poate, posibil,
probabil): Poate azi va ploua.

4. Cea de a treia clasă o constituie adverbele care nu pot fi părţi de propoziţie: barem, măcar, doar, chiar, numai,
oare, mai, foarte, prea, bunăoară, anume etc. Adverbele în cauză sunt lipsite de autonomie semantică şi
sintactică: Numai în sufletele lor buimăcite mai stăruiau scântei multicolore, mângâietoare... (L. Rebreanu); Acestea
sunt fapte care măcar pentru o bucată de timp nu se uită.(Cezar Petrescu). La analiza sintactică ele se iau împreună cu
părţile de vorbire pe care le determină.

5. În sfârşit, adverbele  de afirmaţie şi de negaţie (da, nu, ba da, ba nu) alcătuiesc propoziţii neanalizabile: – Ai
citit romanul? – Da. – Ai fost la şcoală? – Nu.

Note. 1. Adverbele mai, foarte, prea îndeplinesc funcţia de instrumente gramaticale servind la formarea gradelor

de comparaţie.

2. Adverbele pronominale relative (cum, unde, când, cât) şi unele adverbe nehotărâte (oricum, oriunde, oricând,
oricât) pot funcţiona în calitate de element de relaţie, stabilind legătura dintre propoziţia subordonată şi regenta ei.

Regimul cazual al prepoziţiilor

 Folosite înaintea unor cuvinte care se declină (substantive, pronume, numerale), prepoziţiile le impun acestora o
anumită formă de caz. Din acest punct de vedere, se disting următoarele feluri de prepoziţii:

● Prepoziţii cu regim de a c u z a t i v . Acestea sunt:

a) prepoziţiile simple primare, cu excepţia

prepoziţiilor asupra şi contra: lângă mine, despre voi, în ţară, la prânz,după ore;

b) prepoziţiile compuse, cu excepţia prepoziţiei deasupra: de după nori, până la gară, de către prieteni;

● Prepoziţii cu regim de g e n i t i v . Din această subclasă fac parte:

a) prepoziţiile formate prin conversiunea adverbelor (cu ajutorul articolelor -l, -

a): înaintea casei, împrejurullacului, îndărătul uşii, împotriva vântului;

c) prepoziţiile asupra, deasupra şi contra: asupra duşmanului, contra lor, deasupra oceanului.

● Prepoziţii cu regim
de d a t i v : datorită, mulţumită, graţie: datorită fratelui, mulţumită părinţilor, graţietimpului frumos.

Locuţiunile prepoziţionale

 Locuţiunea prepoziţională este un grup de cuvinte, alcătuit din una sau mai multe prepoziţii şi o altă parte de
vorbire (substantiv, adverb), care îndeplineşte rolul unei prepoziţii: în faţa casei, în jurul pământului.

Din punctul de vedere al raportului exprimat, locuţiunile prepoziţionale se împart în următoarele clase:

Locuţiunile prepoziţionale:
● de loc – de-a lungul, de-a latul, din afara, din faţa, în afara, în dosul, în dreapta, în dreptul, în faţa, în ju
spatele, în stânga, în urma, pe de asupra, pe dinaintea, pe dinapoia, alături de, aproape de, dep
 sus de;
● de timp – de dinaintea, în cursul, în timpul, în vremea, la începutul, la mijlocul, la sfârşitul, pe timpul, pe v
● de mod: – asemănător cu, conform cu, contrar cu, în conformitate cu, în funcţie de, în raport cu, întocmai
● de cauză – din cauza, din pricina, din cauză de;
● de scop – cu scopul, în scopul, în vederea;
● condiţionale – în cazul, în ipoteza, în caz de;
● concesive – în ciuda, în pofida, cu tot (toţi, toată, toate);
● sociative – cu tot cu, dimpreună cu, împreună cu, laolaltă cu;
● instrumentale – cu ajutorul, prin intermediul, prin mijlocirea;
● de relaţie – din partea, în privinţa, sub aspectul, sub raportul, cât despre, cât pentru, cât priveşte, cu privire
la, referitor la, relativ la;
● opoziţionale – în locul, în loc de;
● cumulative – în afara, (în) afară de, pe lângă;
● de excepţie – cu excepţia, în afara, (în) afară de.

Regimul cazual al locuţiunilor prepoziţionale

 Când introduc cuvinte care se declină (substantive, pronume, numerale), locuţiunile prepoziţionale, la fel ca şi
prepoziţiile, le impun o anumită formă de caz. După regimul cazual, locuţiunile prepoziţionale se împart în următoarele
subclase:

● Locuţiuni prepoziţionale cu regim de a c u z a t i v . Din această categorie fac parte locuţiunile prepoziţionale
al căror ultim element este o prepoziţie primară simplă: afară de tine, înainte de război, aproape de casă.

● Locuţiuni prepoziţionale cu regim de g e n i t i v . În această subclasă intră locuţiunile prepoziţionale al căror
ultim element este un substantiv articulat hotărât (-l, -a): din cauza gerului, cu excepţia lui, în faţa şcolii, cu
ajutorulprietenilor.

Raporturile exprimate de conjuncţiile subordonatoare

 1. Conjuncţiile subordonatoare exprimă diverse raporturi de subordonare şi pot introduce atât subordonate
necircumstanţiale, cât şi subordonate circumstanţiale.

2. Subordonatele necircumstanţiale sunt introduse cu ajutorul conjuncţiilor: ca … să, că, dacă, de, să şi pot fi de
următoarele feluri:

● o propoziţie subiectivă: Rămânea să se facă haiduci… (Camil Petrescu). Că mai supravieţuiseră potopului de

catran, rămânea o minune vrednică de mirare. (Cezar Petrescu)

● o propoziţie predicativă: Scăparea mea a fost că a început războiul. (I. Agârbiceanu )

● o propoziţie atributivă: Teama că se rătăcise îi îngheţă sângele în vine. (Em. Gârleanu)

● o propoziţie completivă directă: Biata mamă a crezut că înnebuneşte de bucurie. (Camil Petrescu)

● o propoziţie completivă indirectă: Eram sigur că vrea să mă prăpădească. (L. Rebreanu)

● o propoziţie completivă de relaţie: dacă, de – Să verificăm rezultatele, dacă sunt corecte.

● o propoziţie completivă de opoziţie: când, dacă, unde – Dacă până mai ieri a fost bine şi cald, astăzi bate
vântul şi e frig.

3. Propoziţiile subordonate circumstanţiale care pot fi introduse cu ajutorul conjuncţiilor sunt de următoarele
feluri:
 – de mod: precum, parcă: Toată ziua de sâmbătă îşi ascunse mânia parcă nici n-ar bănui nimica-n lume. (L.
Rebreanu)

– de cauză: că, căci, cum, dacă, deoarece, fiindcă, întrucât, când, unde – Era mare nevoie de ploaie la
porumb,căci nu mai plouase de la mijlocul lui iulie. (Camil Petrescu). Cum erau grăbiţi să-şi astâmpere foamea, nu mă
luară în seamă. (Z. Stancu)

– de scop: ca să, de, să – Trec de trei ori pe zi, să văd cum stau lucrurile. (Cezar Petrescu)

– de consecinţă: ca să, că, de, de să, încât, încât să, să – Izbitura a fost atât de puternică, încât turcii s-au
împrăştiat odată cu lăsarea nopţii, lăsând prin vâlcelele din jos de sat alte câteva sute de morţi… (Camil Petrescu)

– de condiţie: dacă, de, să – Dacă ai fi tu acasă, am avea şi noi un sprijin. (L. Rebreanu)

– de concesie: dacă, de, deşi, să – Deşi e înalt, cerul e întreg acoperit de nori ca de plumb. (Camil Petrescu)

Locuţiunile conjuncţionale

 1. Locuţiunea conjuncţională este un grup de cuvinte care are valoarea unei conjuncţii. În structura locuţiunilor
conjuncţionale intră, în mod obligatoriu, una sau mai multe conjuncţii sau un cuvânt cu rol conjunctiv (pronume sau
adverb relativ) şi o altă parte de vorbire (substantiv, adverb).

Clasificarea locuţiunilor conjuncţionale

2. Clasificarea locuţiunilor conjuncţionale este paralelă cu clasificarea conjuncţiilor. Spre deosebire de acestea
însă, majoritatea locuţiunilor conjuncţionale sunt specializate pentru exprimarea unui singur raport sintactic.

După valorile exprimate, locuţiunile conjuncţionale se împart în următoarele clase:

a) Locuţiuni conjuncţionale c o o r d o n a t o a r e : ci şi, cât şi, cum şi, dar şi, precum şi, şi cu, numai că, prin
urmare.

b) Locuţiuni conjuncţionale s u b o r d o n a t o a r e . După tipul raportului sintactic pe care îl marchează,

acestea sunt de mai multe feluri:

Locuţiunile conjuncţionale subordonatoare:

● de timp (mai) înainte (ca) să, până să, până ce, până când, pentru când, în timp ce, în vreme ce, în moment ce, pe câ
măsură ce, după ce, imediat ce,(de) îndată ce, de cum, de când, de pe când;
● de mod astfel cum, după cum, atât cât, după cât, pe cât, cu cât, fără să, fără ca să, ca şi cum, ca şi când, aşa cum, de
● de cauză din cauză că, din pricină că, pentru că, dat fiind că, de vreme ce, câtă vreme, din moment ce, odată ce;
● de condiţie în caz că;
● de scop pentru ca (…) să;
● de consecinţă încât să, aşa încât, pentru ca (…) să;
● de concesie cu toate că, chit că, fără (ca) să, măcar că, măcar să, măcar de, chiar dacă, chiar de, chiar să, nici dacă, nic
● de relaţie cât priveşte, în ce priveşte;
● de opoziţie în loc să;
● cumulative după ce (că), pe lângă că, (în) afară că, plus că;
● de excepţie (în) afară că, decât că, decât să, afară numai că;

INTERJECŢIA
   I n t e r j e c ţ i a  este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă, prin sunete articulate, senzaţii, stări
sufleteşti, manifestări de voinţă ale vorbitorului sau imită sunete şi zgomote din natură.

Clasificarea interjecţiilor

1. După structură şi din punctul de vedere al originii lor, interjecţiile se grupează în următoarele clase:

● interjecţii p r i m a r e  (simple): ah!, aoleu!, of!, vai!, bre!, poc!, bravo!, halal!, adio! etc.

● interjecţii c o m p u s e : cioc-boc!, hodoronc-tronc!, tic-tac!, trosc-pleosc!, treanca-fleanca!, tura-vura!etc.

● interjecţii formate din alte părţi de vorbire sau din grupuri de cuvinte prin conversiune: Doamne!, Poftim!, Ca să
vezi!, Doamne fereşte!, Ajutor! etc.

2. După semnificaţia lor, interjecţiile sunt de trei feluri:

● interjecţii cu v a l o a r e e m o t i v ă  (exprimă senzaţii sau sentimente): a!, ah!, aoleu!, aş!, brr!, bravo!,
ehe!, halal!, hm!, oho!, of!, poftim!, ura!, vai!, zău! etc.

● interjecţii care exprimă un a c t d e v o i n ţ ă   sau servesc ca m i j l o c d e a d r e s a r e : ajutor!,

aho!, alo!, bre!, cea!, cuţu-cuţu!, haide!, hăis!, ho!, iată!, măi!, pst!, ptru!, pui-pui!, stop!, zât! etc.

● interjecţii i m i t a t i v e  sau o n o m a t o p e e  (reprezintă reproducerea aproximativă a sunetelor din lumea

înconjurătoare): bang!, bâz!, boc!, bâldâbâc!, buf!, cirip!, cotcodac!, cucu!, cucurigu!, gogâlţ!, ham!, haţ!, hor!, mârr!,
piu!, pleosc!, trosc!, zdup!, zvâr! etc.

Cele mai multe interjecţii cu valoare emotivă sunt polisemantice. Ele îşi precizează sensul doar în cadrul
contextelor în care apar.

Întrebuinţarea interjecţiilor

După rolul lor, se disting următoarele tipuri de interjecţii:

a) interjecţii care alcătuiesc p r o p o z i ţ i i n e a n a l i z a b i l e. Ele se folosesc fără a realiza relaţii cu

celelalte părţi ale propoziţiei: Vai, mă doare! Ura, am învins! Sfinte Dumnezeule, ce-ai păţit?

b) interjecţie care îndeplinesc f u n c ţ i a u n e i p ă r ţ i d e p r o p o z i ţ i e. Aceste interjecţii se

încadrează în structura sintactică a propoziţiei îndeplinind următoarele funcţii sintactice:

● subiect: Din desiş se auzea mor-mor-mor!

● predicat: Hai la culcare! El atunci trosc! una la ceafă!

● nume predicativ: Era vai de capul lor!

● complement direct: Am auzit trosc! şi puntea s-a rupt în două.

● complement circumstanţial de mod: Bătea cioc! cioc! la fereastră.

● complement instrumental: Avea o haină căptuşită cu aoleu!

SINTAXA

Subiectul

 Subiectul este partea principală de propoziţie care denumeşte obiectul comunicării noastre, adică obiectul despre care,
în propoziţie, se spune ceva cu ajutorul predicatului. El arată cine face acţiunea (Elevul citeşte o carte.), cine suferă
acţiunea (Cartea este citită de elev.) sau cui i se atribuie o însuşire, o calitate (Cartea este interesantă.).

După modul de manifestare în structura propoziţiei, subiectul poate fi de mai multe feluri.

Subiect
1. exprimat 2. neexprimat

─ prin substantiv sau altă parte de vorbire  

cu valoare de substantiv a. inclus
b. subînţeles din context
 

  ─ exprimat prin forma verbului (pers. 1, 2) ─ a fost sau urmează să fie exprimat într-o altă prop
3)
Acolo √ n-am găsit pe nimeni.  El a muncit mult şi acum √ este apreciat de toată lu
 
(√ – eu) (√ – el)

Subiectul poate fi exprimat prin:

1. Substantiv: Copiii sunt nerăbdători.

2. Pronume: El învaţă la universitate.
3. Numeral: Trei dintre ei au rămas în urmă.
4. Formele nepredicative ale verbului:  

a) infinitiv: A învăţa înseamnă a cunoaşte.

b) supin: E uşor de zis şi e greu de făcut.

c) gerunziu: Se aude tunând.

Predicatul
  Predicatul este partea principală de propoziţie care spune ceva despre subiect, arătând ce face subiectul, ce sau
cine este subiectul, cum este subiectul: Păsările zboară. Mihai e student. Pământul este rotund.

Predicatul poate fi: 1) v e r b a l   sau 2) n o m i n a l .

Predicatul verbal este de două feluri:

a) predicatul verbal simplu, este exprimat printr-un verb sau printr-o locuţiune verbală la un mod
personal: Vânzătorul cântăreşte marfa. El a fost dus la spital cu maşina salvării.

b) predicatul verbal compus, poate fi alcătuit:

– dintr-un verb semiauxiliar modal (exprimă caracteristica modală a acţiunii: necesitatea, posibilitatea, dorinţa
etc.) şi un verb de bază, care poate fi la conjunctiv sau infinitiv:

Trebuie să consult un jurist.

El poate răspunde la această întrebare.

Vrem să vizităm muzeul acesta.

A doua zi de dimineaţă, Grigore vru să reia convorbirea. (L. Rebreanu).

Cele mai frecvente verbe semiauxiliare modale sunt: a putea, a trebui, a vrea, a-i veni etc.

– dintr-un verb semiauxiliar aspectuală (exprimă caracteristica aspectuală a acţiunii: începutul, continuarea,
sfârşitul) şi un verb de bază, la conjunctiv, infinitiv sau supin:

Ea a început să cânte.

El continuă să întârzie.

Termin de scris articolul.

Copilul a încetat să plângă.

Cele mai frecvente verbe semiauxiliare aspectuale sunt: a începe, a prinde, a se apuca, a se pune, a continua, a
sfârşi, a termina, a încheia etc.

Predicatul nominal este constituit dintr-un verb copulativ şi din unu sau mai multe nume predicative: El este
profesor.

Verbul copulativ de bază este a fi. Mai pot funcţiona ca verbe copulative şi verbele: a deveni, a ajunge, a se face,
a ieşi, a rămâne, a însemna.

Numele predicativ poate fi exprimat prin:

  

1. Substantiv: Omul este o fiinţă raţională.

Masa este de brad.

Casa este a bunicului.

2. Adjectiv: Cerul este senin.
3. Pronume: – Acesta e caietul tău? – Da, e al meu.
4. Numeral: El este a treilea.
5. Verb la infinitiv sau supin: Datoria noastră este de a învăţa.
Ei sunt de invidiat.
6. Adverb: Aşa este el.

Clasificarea verbului ar putea fi prezentată schematic cu ajutorul tabelului de mai jos.

Predicatul
 
verbal
simplu compus
   
(este exprimat printr-un verb sau printr-o locuţiune verbală la (este alcătuit dintr-un verb semiauxiliar şi un verb de bază) (este con
un mod personal)
│ │
Elevul citeşte. Elevul trebuie să citească. Elevul este h
Elevul începe să citească.

Elementul predicativ suplimentar

 Elementul predicativ suplimentar este o parte de propoziţie cu dublă subordonare: faţă de un verb şi faţă de un
substantiv sau de un substitut al său. Exprimă o însuşire sau o acţiune ce caracterizează un substantiv sau un pronume
având diferite funcţii sintactice. Se identifică prin posibilitatea disocierii construcţiei date în două construcţii diferite:  El
a plecat supărat. = El a plecat. şi El era supărat.

Elementul predicativ suplimentar poate fi exprimat prin: 

1. Substantiv: A fost numit director.

L-au luat drept hoţ.
2. Numeral: În excursie vom merge zece. El a plecat primul.
3. Adjectiv: Copii aleargă voioşi.
4. Verb la gerunziu: L-am găsit dormind.
5. Adverb: Nu mi l-am imaginat aşa.
6. Interjecţie: Declaraţia lui ne-a lăsat paf.

Unele dintre aceste părţi de vorbire pot fi introduse prin prepoziţiile: ca, de, drept, cât, cu: A venit ca şef. A venit
cu mâna goală.

Atributul
  Atributul este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv sau o altă parte de vorbire cu valoare
de substantiv: Astăzi e o zi frumoasă. Se recunoaşte cu ajutorul întrebărilor: care?, ce fel de?, cât?, al (a, ai, ale) cui?

După formă, atributele se clasifică în atribute adjectivale, substantivale, pronominale, verbale, adverbiale şi
interjecţionale. Fiecare dintre aceste feluri de atribute se exprimă prin mijloace specifice.

Felul atributului Modalitatea de exprimare

1) adjectival: a) adjectiv propriu-zis floare fru
  b) o altă parte de vorbire cu valoare de adjectiv:   

– numeral trei caiet

– adjectiv pronominal casa mea

– verb la participiu o carte c

2) substantival: substantiv (în genitiv, dativ, acuzativ) cămaşa b

3) pronominal: pronume (în genitiv, dativ, acuzativ) casa lui,
4) verbal: verb (la infinitiv, supin, gerunziu) visul de a
5) adverbial: adverb sau locuţiune adverbială casa de a
6) interjecţional: interjecţie o maşină

Complementul

 Complementul este partea secundară de propoziţie care determină un verb (a citi o carte, a se gândi la copii), un
adjectiv (recunoscător părinţilor, tare de fire), un adverb (departe de casă) sau o interjecţie predicativă (iată cartea,
vai de ei). În funcţie de anumite trăsături gramaticale, se disting următoarele două clase de complemente:

a) complemente necircumstanţiale (complementul direct, indirect, de agent, sociativ, instrumental);

b) complemente circumstanţiale (de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, condiţional, consecutiv, concesiv,
opoziţional, cumulativ, de excepţie).

Complementele necircumstanţiale

Complementul direct

 Complementul direct determină un verb tranzitiv sau o interjecţie predicativă desemnând obiectul asupra căruia se
exercită acţiunea: Câinele păzeşte casa. Se recunoaşte cu ajutorul întrebărilor: pe cine? ce?

Complementul direct poate fi exprimat prin: 

1. Substantiv: Elevul desenează o floare.

2. Pronume: L-am văzut ieri la teatru.
3. Numeral: I-am felicitat pe amândoi.
4. Formele nepredicative ale verbului:  
 a) infinitiv: L-a învăţat a număra.

b) gerunziu: Am văzut fulgerând.

Complementul indirect

 Complementul indirect determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie predicativă desemnând obiectul
căruia i se atribuie ori i se adresează o acţiune, o însuşire sau o caracteristică: Bunica le spune nepoţilor o
poveste. Răspunde la întrebările: cui?, cu cine?, cu ce?, de cine?, de ce?, pentru cine?, pentru ce?, despre cine?, despre
ce? etc.

Complementul indirect poate fi exprimat prin: 

1. Substantiv: Le-am mulţumit prietenilor pentru ajutor.

2. Pronume: Ne-a povestit despre călătoriile sale.
3. Numeral: Îmi amintesc de ambii.
4. Adjectiv: Din bun s-a făcut rău.
5. Verb la infinitiv: S-a obişnuit a lucra mult.

Complementul de agent

 Complementul de agent determină un verb la diateza pasivă sau un adjectiv cu sens pasiv, arătând de cine este
făcută acţiunea: Am fost ajutat de prietenii mei. Răspunde la întrebarea: de către cine?

Complementul indirect este exprimat printr-un substantiv sau un substitut al acestuia (pronume, numeral) în acuzativ,
introdus prin prepoziţia de sau de către: Studenţii sunt examinaţi de Complementele circumstanţiale

 În limba română se delimitează următoarele feluri de complemente circumstanţiale.

Complementul circumstanţial: Semnificaţia Întrebarea la

1. de loc locul în care se petrece o acţiune sau se manifestă o însuşire unde?, de unde?, pe unde?
2. de timp timpul în care se petrece o acţiune sau se manifestă o însuşire când?, de când?, pe când?
3. de mod modul în care se desfăşoară o acţiune sau felul în care se prezintă o însuşire cum?, în ce fel?, în ce mod
4. de cauză cauza, motivul realizării unei acţiuni sau a existenţei unei însuşiri din ce cauză?
5. de scop scopul realizării unei acţiuni de ce?, pentru ce?, după c
scop?
6. condiţional condiţia de a cărei îndeplinire depinde o acţiune sau o însuşire în ce condiţie?
7. consecutiv consecinţa unei acţiuni sau a unei însuşiri care este urmarea faptulu
8. concesiv obiectul sau situaţia care ar fi fost de aşteptat să împiedice înfăptuirea unei în ciuda cărui fapt?, în po
acţiuni sau existenţa unei însuşiri
9. de relaţie obiectul la care se limitează o acţiune ori existenţa unei însuşiri; obiectul referitor la cine?, referito
din al cărui punct de vedere este emisă comunicarea ce punct de vedere?
10. opoziţional obiectul sau situaţia care se opune celor exprimate prin altă parte de –
propoziţie
11. cumulativ obiectul sau situaţia la care se adaugă cele exprimate prin altă parte de –
propoziţie
12. de excepţie obiectul care constituie o excepţie faţă de ceea ce este exprimat prin alte cu excepţia cui?
părţi de propoziţie

Fraza

Fraza este o îmbinare de propoziţii legate prin înţeles. Componentele sintactice ale frazelor sunt propoziţiile.
Numărul propoziţiilor într-o frază este egal cu numărul predicatelor din fraza respectivă. Din acest punct de vedere,
fraza se defineşte ca o unitate sintactică cu două sau mai multe predicate.
  

Felurile propoziţiei din cadrul frazei

 În funcţie de importanţa pe care o au în structura frazei şi după conţinutul lor, propoziţiile sunt de două feluri: a)
propoziţii principale şi b) propoziţii secundare.

Propoziţiile principale au un caracter de sine stătător. În cadrul frazei, ele nu depind de altele, constituind nucleul
central în jurul căruia se organizează propoziţiile secundare.

Propoziţiile secundare sunt insuficiente ca înţeles, ele depinzând de alte propoziţii din frază. De exemplu, în
frază Nu tulbura fântâna 1/ care ţi-a potolit setea. 2/ (Folclor), propoziţia Nu tulbura fântâna este principală, iar care ţi-
a potolit setea secundară.

După raportul sintactic stabilit între ele, se disting: a) propoziţii regente şi b) propoziţii subordonate.

a) propoziţia regentă este cea de care depinde o altă propoziţie în frază.

b) propoziţia subordonată este propoziţia care depinde sintactic de altă propoziţie (regentă).

În fraza de mai sus prima propoziţie este principală şi, totodată, regentă pentru propoziţia a doua, care este o
subordonată.

Termenul de propoziţie regentă nu este echivalent cu cel de propoziţie principală. Astfel, propoziţiile principale
pot fi numai propoziţii regente. În acelaşi timp, propoziţiile secundare pot apărea atât ca subordonate, cât şi ca
propoziţii regente pentru alte propoziţii subordonate.

Tipuri de subordonate în frază

 Propoziţiile subordonate sunt de următoarele feluri. 

Subordonata Elementele introductive
1. subiectivă 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, oricât, orice;

2. adverbe: unde, când, cum, cât;

3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, dacă, cum că

2. predicativă 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, oricât, orice;

2. adverbe: cum, oricum, precum, cât, oricât;

3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, dacă, de

3. predicativă suplimentară 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, oricât, orice;

2. adverbe: cum, oricum, precum, cât, oricât;

3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, dacă, de

4. atributivă 1. pronume: care, cine, ce, cât, cel ce, oricare, oricine (+ prepoziţie);

2. adverbe: unde, când, cum, cât;

3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, cum că, dacă

5. completivă directă 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, oricât, orice;
 2. adverbe: unde, când, cum, cât;

3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, dacă

6. completivă indirectă 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, oricât, orice (+ prepoziţie);

2. adverbe: unde, când, cum, cât;

3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, cum că, dacă

7. completivă de agent pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, orice (+ prepoziţiile de, de către);
8. sociativă pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, orice (+ prepoziţiile cu, fără, împreună
cu)

9. instrumentală pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, orice (+ prepoziţiile cu, datorită, din,
după, fără, în, la, prin)

 Subordonatele circumstanţiale
11. circumstanţială de timp 1. adverbe: când, cât, oricând, oricât (+prepoziţie);

2. locuţiuni conjuncţionale: până să, până ce, până când, în timp ce, în vreme ce, câtă
vreme, cât timp, (ori) de câte ori, după ce, imediat ce,(de) îndată ce, de cum, de când

12. circumstanţială de mod 1. adverbe: cum, precum, cât, oricum, oricât;

2. conjuncţii: precum, parcă;

3. locuţiuni conjuncţionale: astfel cum, după cum, atât cât, după cât, pe cât, cu cât, fără
să, fără ca să, ca şi cum, ca şi când, aşa cum, decât să, pe măsură ce

13. circumstanţială de cauză 1. conjuncţii: că, deoarece, căci, fiindcă, întrucât;

2. locuţiuni conjuncţionale: din cauză că, din pricină că, pentru că, din moment ce, odat
ce, de vreme ce

14. circumstanţială de scop 1. conjuncţii: că, să, ca (…) să, de;

2. locuţiunea conjuncţională: pentru ca (…) să

15. circumstanţială condiţională 1. conjuncţii: dacă, de, să;

2. locuţiunea conjuncţională: în caz că

16. circumstanţială consecutivă 1. conjuncţii: încât, că, de, ca (…) să;

2. locuţiuni conjuncţionale: încât să, aşa încât, pentru ca (…) să

17. circumstanţială concesivă 1. conjuncţia: deşi, dacă, de, să;

2. locuţiuni conjuncţionale: cu toate că, chit că, fără (ca) să, măcar că, măcar să, măca
de, chiar dacă, chiar de, chiar să, nici dacă, nici de, nici să, indiferent dacă;

3. pronume: oricare, orice, oricât;

 4. adverbe: oricât, oricum, oriunde, oricând
18. circumstanţială de relaţie 1. locuţiuni conjuncţionale: în legătură cu, în privinţa (+ pronume);

2. conjuncţii: de, să, ca să
19. circumstanţială opoziţională 1. locuţiunea conjuncţională: în loc să;

2. pronume: care, cine, ce (+ locuţiunea prepoziţională în loc de)

20. circumstanţială cumulativă 1. locuţiuni conjuncţionale: după ce (că), pe lângă că, (în) afară că, plus că;

2. pronume: care, cine, ce, cea ce (+ locuţiunile prepoziţionale pe lângă, în afară de)
21. circumstanţială de excepţie locuţiuni conjuncţionale: (în) afară că, decât că, decât să, afară numai că

Structura lexico-semantică a cuvintelor

Cuvântul. Definiţia cuvântului

Cuvântul este unitatea de bază a vocabularului unei limbi. 

Prin cuvânt se înţelege o unitate semnificativă a limbii care asociază o formă cu un conţinut. Forma cuvântului
este constituită dintr-o înşiruire de sunete (uneori şi dintr-un singur sunet), care pot fi reprezentate grafic cu ajutorul
literelor. Conţinutul cuvântului este ceea ce în mod obişnuit se numeşte înţeles sau sens. Sensul cuvântului are la bază
un concept, o noţiune. De exemplu, cuvântulcasă este alcătuit din înşiruirea de sunete /c/, /a/, /s/, /ă/, care în limba
română se asociază cu sensul „clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului".

Cuvântul este capabil să îndeplinească o anumită funcţie în comunicare. El este utilizat în conformitate cu normele
gramaticale ale limbii, servind la alcătuirea enunţurilor cu ajutorul cărora se comunică idei, se exprimă sentimente,
emoţii, acte de voinţă.

Sensul lexical al cuvântului

 Sensul cuvântului este înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt. Datorită sensului exprimat cuvântul se
raportează la un obiect din realitate. Astfel, am putea spune că sensul unui cuvânt reprezintă calitatea acestuia de a
desemna ceva şi de a evoca în mintea ascultătorului imaginea obiectului desemnat.

Sensul cuvântului este definit în dicţionarele explicative. Iată cum este definit în dicţionarele limbii române
cuvântul copac: „plantă cu trunchiul lemnos şi înalt, ale cărei crengi se ramifică formând o coroană".

Există următoarele modalităţi de explicare a sensului unui cuvânt:

a) prin definirea sensului cuvântului:

sat – aşezare rurală a cărei populaţie se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura.
 emoţie – reacţie afectivă puternică şi uneori neaşteptată, adesea însoţită de modificări în starea şi funcţionarea
organismului.

a vorbi – a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenţii.

 b) prin prezentarea sinonimelor:

arşiţă – sinonime: căldură, zăpuşeală, năduf, caniculă.

şiretlic – sinonime: şiretenie, truc, şmecherie, stratagemă, subterfugiu, tertip.

a contamina – sinonime: a molipsi, a infecta, a contagia.

a vorbi – sinonime: a articula, a grăi, a pronunţa, a rosti, a spune, a zice.

 c) prin prezentarea antonimelor:

hărnicie – antonime: lene, lenevie, lenevire, indolenţă, puturoşenie, puturoşie, trândăveală, trândăvie, trândăvit.

frumos – antonime: urât, nearătos, oribil, ridicol, slut, urâcios, hâd, neplăcut.

a munci – antonime: a (se) odihni, a trândăvi, a trântori.

 d) prin comparaţie cu celelalte cuvinte din cadrul familiei lexicale:

gheaţă – gheţar, gheţărie, gheţos, gheţuş, îngheţ, a îngheţa, îngheţare, îngheţată, dezgheţ, a dezgheţa.

parfum – a parfuma, parfumare, parfumerie, parfumier.

frumos – frumuseţe, a înfrumuseţa, înfrumuseţare.

a munci – muncă, muncitor, muncitoresc, muncitorime.

 e) prin includerea cuvântului în contexte specifice:

rădăcină – Rădăcina unei plante, rădăcina unui copac. A da rădăcini. A prinde rădăcini. Rădăcina părului.
Rădăcina dintelui. Rădăcina unei ecuaţii. Rădăcină pătrată. A extrage rădăcina. Rădăcina unui cuvânt.

dulce – Fruct dulce, cireşe dulci, struguri dulci, must dulce, ceai dulce, a avea gust dulce, dulce ca mierea. Zâmbet
dulce, a face ochi dulci, a spune vorbe dulci. Parfum dulce, lumină dulce, sunet dulce. Climă dulce. Copil dulce, fată
dulce, făptură dulce.
a desena – A desena un portret, o casă, un peisaj, o floare. A desena cu creionul, cu peniţa, cu penelul. A desena
din memorie, după model, după natură. A desena o hartă, un plan, o schemă.

Cuvinte monosemantice şi cuvinte polisemantice

După numărul de sensuri pe care le are un cuvânt deosebim:

 a) cuvinte monosemantice; sunt cuvintele care au un singur sens;

b) cuvinte polisemantice; sunt cuvintele care au mai multe sensuri aflate în anumite relaţii; sensurile unui cuvânt
polisemantic sunt mai mult sau mai puţin apropiate.

Drept exemplu de cuvânt monosemantic ar putea servi cuvântul moleculă, care se defineşte prin sensul „cea mai
mică parte dintr-o substanţă". Tot monosemantic este şi cuvântul ipotenuză, care are sensul „latura opusă unghiului
drept într-un triunghi dreptunghic". Ca exemplu de cuvânt polisemantic ar putea fi adus cuvântul  foaie, cu următoarele
sensuri: 1. Frunză. 2. Bucată dintr-un material. 3. Bucată dreptunghiulară de hârtie. 4. Adeverinţă. 5. (Înv.) Ziar,
revistă. 6. Bucată de pânză. 7. Strat de aluat.

Cuvintele polisemantice sunt, de regulă, cuvinte foarte uzuale care denumesc noţiuni importante în viaţa şi
activitatea oamenilor. Dintre cuvintele cu o structură semantică complexă pot fi menţionate următoarele:

– substantive polisemantice: bucată, cadru, cap, casă, grai, mână, ochi, picior, putere, sistem, vatrăetc.

– verbe polisemantice: a arăta, a da, a duce, a face, a lua, a merge, a pune, a prinde, a ridica, a scoate, a spune, a
sta, a trece, a veni, a vrea, a vedea etc.

– adjective polisemantice: bun, frumos, greu, mare, mic, rău, puternic, slab, tare etc.

Sensurile cuvintelor polisemantice sunt actualizate în cadrul unor contexte diferite. De exemplu, fiecăruia dintre
cele şase sensuri ale cuvântului cap îi corespund anumite contexte:

Cap

1. Parte a corpului la om şi la animale (A căzut şi s-a lovit la cap.);

2. Individ, ins (Câte capete, atâtea păreri.);

3. Minte, judecată; memorie (Unde nu e cap, vai de picioare.);

4. (Înv.) Viaţă (Împăratul i-a ameninţat pe voinici că vor plăti cu capul pentru îndrăzneala lor.);

5. Extremitate proeminentă a unui dispozitiv (capul şurubului);

6. Partea de dinainte; început, frunte. (L-au pus în capul coloanei.).

Polisemia este rezultatul unor procese semantice, sursele polisemiei fiind modificările de sens, exprimarea figurată
şi influenţele străine.

Tipuri de sens. Sensuri proprii şi sensuri figurate

Sensurile din structura semantică a unui cuvânt polisemantic sunt de mai multe feluri. După relaţia cuvântului cu
obiectul denumit, se disting:

a) sensuri proprii;

b) sensuri figurate.

Sensurile proprii ale cuvintelor reprezintă rezultatul denumirii directe a obiectelor, caracteristicilor, fenomenelor.
Sensurile figurate se datorează transferului denumirii unui obiect asupra altui obiect. Cuvintele cu sens figurat
denumesc obiectele, fenomenele indirect. De exemplu: cuvântul vulpe are următoarele două sensuri: 1. Mamifer
carnivor, cu blana roşcată, cu coada lungă şi stufoasă; Vulpea, moartă-n cale o vezi, şi tot parcă nu o crezi.; 2. (Fig.)
Persoană vicleană, şireată. Ce vulpe eşti tu! Când este folosit pentru a face referire la animalul respectiv, cuvântul dat
are un sens propriu, iar când este folosit cu referire la om, el capătă un sens figurat.

Sensurile figurate, spre deosebire de cele directe, sunt mai dependente de context. Astfel, sensul figurat al
cuvântului se pune în evidenţă numai în cadrul unui context. De exemplu, cuvântul cap are în limba română, pe lângă
sensul direct „sediu al inteligenţei" şi sensul figurat „origine a unor activităţi", care poate fi actualizat doar în contexte
de tipul El este capul tuturor relelor.

În limba română, cele mai multe nume de animale (bou, catâr, câine, căprioară, leu, măgar, miel, oaie, lup,
urs), precum şi unele nume de păsări (curcă, găină, gâscă, vultur, uliu) au o dublă utilizare: una pentru a denumi
vietăţile respective, alta pentru a desemna persoane, reliefând expresiv caracteristici pozitive sau negative ale
persoanelor.

Relaţiile dintre cuvinte şi categoriile semantice

 Între cuvintele din limbă se pot stabili următoarele tipuri de raporturi semantice: sinonimia, antonimia, omonimia
şi paronimia.

Sinonimia

Sinonimia este relaţia dintre cuvintele diferite ca formă, dar apropiate sau identice ca sens. Cuvintele între care se
stabilesc asemenea relaţii se numesc sinonime. Cuvintele cu forme diferite, dar cu înţeles identic formează serii
sinonimice constituite din două sau mai multe unităţi:

– substantive sinonime: bucurie = veselie; cale = drum; generozitate = mărinimie; glas = voce; timp =

vreme;geamantan = valiză; inimă = cord; zăpadă = nea = omăt; noroi = glod = tină; curte = ogradă = ocol =
bătătură;

– adjective sinonime: etern = veşnic; sur = cărunt; mâhnit = trist = amărât;

– verbe sinonime: a fura = a şterpeli; a se opri = a poposi; a vesti = a anunţa = a înştiinţa; a strica = a deteriora
= a defecta;

– adverbe sinonime: alene = agale.

Antonimia

Antonimia este relaţia stabilită între cuvintele cu sens contrar. Cuvintele între care există asemenea relaţii se
numesc sinonime. De regulă, antonimele formează perechi şi aparţin aceleiaşi părţi de vorbire:

– substantive antonime: pace / război; întuneric / lumină; adevăr / minciună; prieten / duşman; succes / eşec;

bunătate / răutate; tinereţe / bătrâneţe; interes / dezinteres;

– adjective antonime: mare / mic; tânăr / bătrân; harnic / leneş; frumos / urât; zgârcit / risipitor;

agreabil /dezagreabil; drept / nedrept;

– verbe antonime: a aduna / a risipi; a pleca / a veni; a construi / a dărâma; a râde / a plânge; a înarma / a
dezarma;

– adverbe antonime: bine / rău; aici / acolo; sus / jos; devreme / târziu; repede / încet; aproape / departe;

 – pronume antonime: tot / nimic.

Omonimia

Omonimia este relaţia stabilită între cuvintele care se pronunţă la fel, care însă au sensuri diferite. Omonimia
priveşte exprimarea unor sensuri complet diferite prin forme identice. Cuvintele între care se stabileşte o asemenea
relaţie se numeşte omonimie. Exemple:

lac1 (apă stătătoare) – lac2 (soluţie de răşini folosită pentru protejarea suprafeţei unor obiecte);

bancă1 (scaun lung pentru mai multe persoane) – bancă2 (instituţie financiară);

broască1 (animal fără coadă cu picioarele de dinapoi adaptate pentru sărit) – broască2 (mecanism montat la uşi
servind la încuierea lor).

Paronimia

Paronimia constă în apropierea formală a unor cuvinte care au sensuri diferite. Paronimele sunt nişte cuvinte cu
sensuri diferite, fiind insuficient diferenţiate din punct de vedere formal. Paronimele formează serii alcătuite, de cele
mai multe ori, din două elemente:

complement (ceea ce se adaugă pentru a întregi ceva; partea secundară de propoziţie care determină un verb, un
adjectiv sau un adverb) – compliment (cuvânt de laudă, de măgulire; la pl. salutări);

campanie (1. totalitatea operaţiunilor militare efectuate într-un anumit timp, în vederea atingerii unui scop
strategic; 2. acţiune organizată pentru realizarea unor sarcini) – companie (1. însoţire, tovărăşie. 2. grup de persoane
care-şi petrec timpul, care se distrează împreună);

orar (adj. privitor la ore, care arată orele; subst. programul unei activităţi împărţit pe ore; program săptămânal pe
baza căruia se desfăşoară activitatea didactică în şcoli şi în facultăţi) – oral (adj. care se transmite prin viu grai).

familiar (simplu, fără pretenţii, bine cunoscut, obişnuit) – familial (privitor la familie, care aparţine la familie);

a evolua „a se dezvolta, a se transforma" – a evalua „a preţui, a aprecia, a estima";

a enerva „a face să-şi piardă sau a-şi pierde calmul" – a inerva „a forma reţeaua de nervi a unui organ, a unui
ţesut";

Deşi sunt apropiate sub aspectul formei, paronimele se folosesc în contexte diferite şi, în mod normal, substituirea
lor nu se admite.

 
Stratificarea lexicului
după sensul lexical al cuvintelor după relaţiile stabilite între sensul şi forma după importanţa comunicativă a cuvintelor
cuvintelor
↓ ↓ ↓
1) cuvinte monosemantice 1) sinonime 1) fondul lexical principal
2) cuvinte polisemantice 2) antonime 2) masa vocabularului
3) omonime
4) paronime
    ↓
a) arhaisme
 b) neologisme
c) termenii ştiinţifici şi tehnici
d) regionalisme
e) cuvinte de argou şi de jargon

Structura morfologică a cuvântului

Părţile componente ale cuvintelor care au o anumită semnificaţie lexicală sau gramaticală se numesc morfeme.
Morfemele sunt de mai multe tipuri: rădăcina, prefixul, sufixul, tema şi desinenţa.

Rădăcina

Rădăcina este elementul comun mai multor forme ale aceluiaşi cuvânt (în cazul cuvintelor flexibile) sau mai
multor cuvinte care alcătuiesc o familie de cuvinte (în cazul cuvintelor formate prin derivare). Este elementul care
poartă sensul lexical.

Rădăcina este baza de la care se alcătuiesc cu ajutorul sufixelor gramaticale şi al desinenţelor formele unui cuvânt.
De exemplu, în formele verbului merge (merg, mergi, merge, mergeam, mergeaţi, mergeau...) rădăcina este merg-. Tot
de la rădăcină se obţin prin derivare cu afixe lexicale cuvinte noi. Astfel, cuvintele din familia lexicală a
cuvântului pădure (pădurice, pădurar, păduros, a împăduri, a despăduri) au aceeaşi rădăcină: pădur-.

Prefixul

Prefixul este elementul care se adaugă înaintea rădăcinii unui cuvânt de bază pentru a se forma un nou
cuvânt: bunic – străbunic, cetăţean – concetăţean a face – a desface. Prefixul are, de obicei, valoare lexicală.

Sufixul

Sufixul este elementul care se adaugă după o rădăcină (sau o temă) pentru a se forma un nou cuvânt sau o formă
gramaticală a unui cuvânt. După sensul exprimat şi după funcţia lor în limbă, sufixele sunt de două feluri:

a) sufixe lexicale sau derivative (cu ajutorul lor se formează cuvinte noi): lemn + ar = lemnar, casă +
uţă = căsuţă, scrie + tor = scriitor, ţăran + ime = ţărănime, voinic + esc = voinicesc, frate + eşte =frăţeşte. După
natura gramaticală a derivatului, sufixele lexicale sunt: substantivale (-aş, -eală, -ime, -tor etc.; arc-aş, muncitor-ime,
bună-tate, lovi-tură), adjectivale (-atic, -bil, -os, -iu, etc.: fric-os, nebun-atic, frumuş-el, prieten-esc), verbale (-iza, -
ona, -ui etc.: abstract-iza, concluzi-ona, sfăt-ui), adverbiale (-eşte, -iş etc.: frăţ-eşte, piept-iş).

b) sufixe gramaticale (care servesc la realizarea unor forme din paradigma unui cuvânt, se întâlnesc numai la verb
şi formează timpurile şi modurile verbului): -ez din lucrez, -esc din citesc, -ând dinlucrând.

Temă lexicală

 Temă lexicală este partea unui cuvânt alcătuită din rădăcină plus prefixul şi sufixul cu care este format. Tema este
comună tuturor formelor flexionare ale cuvântului. Ea se stabileşte prin înlăturarea desinenţei, deci tema este forma
cuvântului fără desinenţă. De exemplu, tema pentru formele flexionare ale cuvântului  a aduce (aduc, aduc-i, aduc-e,
aduc-em, aduc-eţi, aduc) este aduc- la care s-au adăugat desinenţele de număr şi persoană.
  

Cuvânt de bază

Cuvânt de bază este cuvântul care serveşte ca element de plecare în formarea altor cuvinte prin derivare. De
exemplu, cuvintele-bază pentru derivatele copilaş, prietenie, frumuşel, iepureşte, a îmbrăţişa sunt copil, prieten,
frumos, iepure, braţ. Cuvântul de bază este de cele mai multe ori la forma-tip (forma din dicţionare):

a) nominativul singular nearticulat la substantive: fluier + -aş = fluieraş;

b) nominativul singular masculin la adjective: bun + -ătate = bunătate;

c) infinitivul prezent la verbe: a pocni + -et = pocnet.

În cazuri mai rare, cuvântul de bază poate fi şi la o altă formă flexionară: derivatele  omenie, omenos, a omeni sunt
formate de la pluralul substantivului om – oameni.

Cuvânt derivat

Cuvânt derivat este cuvântul format cu sufixe şi prefixe de la un cuvânt de bază. De exemplu,
cuvântul pădurar este format de la cuvântul-bază pădure cu ajutorul sufixului derivativ -ar. În acelaşi timp, verbul a
desface e constituit din radicalul face la care se adaugă prefixul derivativ des-. Se delimitează substantive derivate
(ameţ-eală, fotbal-ist, copil-ărie, seceră-toare, tiner-et, învăţ-ătură, voi-nţă, cojoc-el, cărt-icică), adjective derivate
(bărbăt-esc, fric-os, del-uros, frumuş-el, ardel-ean, oland-ez, ne-drept), verbe derivate (a brăzd-a, a atenţ-iona, a sfăt-
ui, a pre-vedea) şi adverbe derivate (prieten-eşte, târ-âş).

Familia de cuvinte

Familia de cuvinte (lexicală) constituie totalitatea cuvintelor înrudite ca sens şi formate prin diverse procedee
(derivare, compunere, schimbarea valorii gramaticale) de la aceeaşi rădăcină. De exemplu, familia
cuvântului pădure cuprinde următoarele unităţi lexicale:

Toate cuvintele din cadrul unei familii au în comun aceeaşi rădăcină. De exemplu, cuvintele care constituie familia
lexicală a cuvântului lemn (lemn, lemn-ar, lemn-ărie, lemn-os, lemn-iu, a în-lemn-i) conţin aceeaşi rădăcină: lemn-.

  Conversiunea. Schimbarea valorii sau clasei morfologice

 Conversiunea este unul dintre procedeele interne de formare a cuvintelor, alături de derivare şi compunere.
Constă în formarea unui cuvânt nou prin trecerea de la o clasă lexico-gramaticală la alta fără ataşarea unor elemente
derivative. În acest caz, cuvântul este utilizat într-un context nou, ceea ce implică schimbarea funcţiei sintactice şi
admiterea unor determinanţi nespecifici bazei: Lucrează bine. – Binele nu se uită. În primul enunţ cuvântul bine este
adverb (determină un verb), în cel de al doilea, el devine substantiv (îndeplineşte funcţia de subiect).

Conversiunea cuprinde mai multe tipuri care diferă în funcţie de clasele de cuvinte legate prin acest procedeu,
adică de orientarea procesului de formare a cuvântului nou, de exemplu, de la adjectiv spre substantiv ( un om bătrân –
bătrânul), de la adjectiv spre adverb (băiat frumos – scrie frumos) etc. După clasa morfologică în care intră noul
cuvânt, se delimitează următoarele feluri de conversiune:

– substantivizarea (trecerea altor cuvinte în clasa substantivului). În limba română se pot substantiviza
adjectivele (bogatul, zgârcitul), pronumele (eul, sinele, nimicuri), numerale (doiul, zecele), verbele la formele
nepredicative (intrare, aratul, semănatul), adverbele (binele, aproapele), interjecţiile (ofuri).
 – adjectivizarea (trecerea altor cuvinte în clasa adjectivului). Trecerea altor părţi de vorbire (substantive, participii,
gerunzii, adverbe) în clasa adjectivului se realizează prin utilizarea lor cu funcţiile sintactice specifice adjectivului:  zi
pierdută, pâine aburindă.

– adverbializarea (trecerea altor cuvinte în clasa adverbului). În clasa adverbelor pot trece: adjectivele calificative,
care devin adverbe de mod (merge elegant, sprinten, frumos), unele substantive, care devin adverbe de timp sau de mod
(Lucrează seara. S-a supărat foc.), unele verbe (Poate că e ocupat).

Abrevierea

Abrevierea este procedeul de formare a cuvintelor noi prin prescurtarea unui cuvânt prin litera iniţială sau printr-
un grup de litere. Cuvintele compuse din abreviere se realizează prin izolarea primelor litere (S.U.A., O.S.C.E., A.S.E.)
sau a unor fragmente de cuvinte (Eurasia, Moldtelecom, Rompetrol). Compusele din abreviere au ca punct de plecare
grupuri sintactice: O.N.U. – Organizaţia Naţiunilor Unite.

Vocalele

Vocalele sunt sunete la a căror articulare aerul iese liber, fără să întâmpine niciun obstacol. Ele se produc prin
vibraţia coardelor vocale. Ele pot forma singure silabe.

Vocalele limbii române se clasifică astfel:

a) vocale închise: i î u
b) vocale medii: e ă o
c) vocale deschise:   a  

Semivocalele

Dintre cele şapte vocale, trei sunete (a, ă, î) sunt numai vocale (pline sau plenisone), iar celelalte patru
(e, o, i, u) pot fi, în funcţie de context, vocale pline sau semivocale (ĭ, ĕ, ŏ, ŭ). Semivocalele niciodată nu
alcătuiesc singure silabe. Ele pot constitui o silabă doar grupându-se împreună cu o vocală sau cu o vocală şi
cu o altă semivocală. În acest caz, ele intră în componenţa diftongilor ( sŏa-re, sĕa-ră) sau a triftongilor
(plĕŏa-pă, puş-tŏaĭ-că).

Consoanele

Consoanele sunt sunete ale vorbirii formate mai ales din zgomote. La rostirea lor aerul întâlneşte obstacole la
ieşirea din aparatul fonator.

Consoanele se împart în următoarele clase:

a) consoane s u r d e : p t k f s ş č k’ h
b) consoane s o n o r e : b d g v z j ğ g’ m

Diftongii

Diftongii sunt grupuri de două sunete (o vocală şi o semivocală sau o semivocală şi o vocală) rostite în cadrul
aceleiaşi silabe: aĭ (maĭ), eĭ (meĭ), ŏa (flŏa-re), oŭ (e-roŭ), ĕa (stĕa), ĭa (ĭar-bă).

Diftongii pot fi:

 a) a s c e n d e n ţ i  (sau urcători) cu semivocala pe primul loc şi cu vocala pe locul al
doilea: ĭa,ĭe, ĭu, ŏa (ĭar-nă, ĭe-pu-re, ĭu-te, sŏa-re, mŏa-ră);

b) d e s c e n d e n ţ i  (sau coborâtori) cu vocala pe primul loc şi cu semivocala pe locul al

doilea: aĭ, eĭ, oĭ, uĭ, oŭ, (craĭ, zeĭ, noĭ, gu-tuĭ, ca-doŭ).

Triftongii

Triftongii sunt grupuri de trei sunete (dintre care o vocală şi două semivocale) rostite în cadrul aceleiaşi
silabe: ŏaĭ (le-ŏaĭ-că), ĭaĭ (tră-ĭaĭ), ĭŏa (i-ni-mĭŏa-ră).

Hiatul

Hiatul este un grup de două vocale alăturate care fac parte din silabe diferite: a-u (a-ur), e-a (te-a-tru), i-
o (bi-o-log), o-o (zo-o-log).

Silaba

Silaba este o parte dintr-un cuvânt care se rosteşte printr-un singur efort expirator, printr-o singură deschidere
a gurii. O silabă poate cuprinde un sunet (o vocală) sau un grup de sunete dintre care unul este în
mod obligatoriu o vocală.

Silabele sunt de două feluri:

a) silabe î n c h i s e  (se termină într-o vocală): lu-mi-nă;

b) silabe d e s c h i s e  (se termină într-o consoană): dor-nic.

Accentul

Accentul este evidenţierea unei silabe din cuvânt prin mărirea intensităţii vocii. În limba română, accentul nu
are un loc fix. Accentul cade, cel mai adesea, pe ultima şi penultima silabă: spec-ta-tór,úm-bră.