GRAMATICA LIMBII ROMÂNE

NOȚIUNI GENERALE DE MORFOLOGIE

Morfologia este acea parte a gramaticii care studiază cuvântul ca unitate gramaticală,
analizându-l sub aspectul formei, al modificărilor flexionare şi al valorilor gramaticale exprimate de
aceste forme. Morfologia se ocupă de clasificarea cuvintelor în părţi de vorbire, de flexiune şi de
rolul lor în propoziţie.

Părţile de vorbire sau clasele lexico-gramaticale se clasifică în:

- flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele şi verbul

- neflexibile: adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia.

CÂTEVA CONCEPTE MORFOLOGICE:

Categoriile gramaticale

• Sunt semnificații sau valori gramaticale care sunt specifice unor clase de cuvinte și în
funcție de care acestea își schimbă forma în cursul flexiunii.
• Substantivele, adjectivele și pronumele prezintă categorii gramaticale comune: genul,
numărul și cazul, dar și unele diferențiate (determinarea prin articol apare numai la
substantiv, gradarea doar la adjectiv, persoana apare la pronume);
• Verbul are drept categorii specifice modul și timpul iar în comun cu celelalte persoana și
numărul.
• Din categoria părților de vorbire neflexibile numai adverbul prezintă categoria gradelor de
intensitate (comună cu a adjectivului), însă aceasta nu-i modifică structura.
Analitic versus Sintetic versus Mixt

Marcarea flexionară a categoriilor gramaticale este de trei feluri:

• 1. de tip analitic – se realizează prin mărci numite morfeme libere, nelegate de radical și
antepuse acestuia: articolul nehotărât (un/unui, o/unei, niște/unor), auxiliarele (a avea, a fi, a
vrea), prepozițiile gramaticalizate (a, de, la etc.) și conjuncțiile gramaticalizate (să), mărci
ale cazurilor oblice (lui, al, a, ai, ale), mărci ale gradării (foarte, mai).
• 2. de tip sintetic – se realizează prin alipirea unor afixe gramaticale la radicalul cuvântului
(desinențele, articolul hotărât: casă frumoasă, casa, codrul, câinele; desinențele și sufixele
verbale: cânți, vândusem, văzând; flectivul Ø - cântØ).
• 3. de tip mixt – când mărcii sintetice i se atașează, în anumite contexte, o marcă proclitică
nelegată/analitică (a cânta, a elevei, să cânte etc.)
Sincretismul – apare în cazul formelor identice dintr-o paradigmă.

• Mariei G/D – (al) Mariei G.

• (eu) continui – (tu) continui
Aceste forme se mai numesc și omonime morfologice.

Cazuri oblice – cele care prezintă forme omonime:

Ac/N = (pe) Ioana/Ioana și G/D: Ioanei/(al) Ioanei

 Trăsături inerente: - trăsături semantice interne care nu depind de context.(ex. unele vberbe
impersonale – se caracterizează prin absența unui subiect personal real: plouă, ninge, se întâmplă, se
cuvine etc.)

Trăsături dobândite în context: verbele personale – (el) spune, merge etc. devin impersonale
în ex. Se spune că va ploua. Se merge des la acest restaurant.

ARTICOLUL

Clasă închisă de forme, articolul a fost interpretat diferit de la un autor la altul: fie drept
cuvânt ajutător pentru exprimarea cazurilor, fie ca afix flexionar, mobil sau fix, devenit
marcă/expresie a categoriei gramaticale a determinării.

Articolul arată, de obicei, măsura în care obiectul denumit este cunoscut vorbitorilor.
Informaţiile pe care le dau articolele pot fi descrise în felul următor:

• lipsa oricărui articol = informaţie zero cu privire la gradul de cunoaştere;

• articolul nehotărât/ nedefinit= un grad redus de individualizare (obiectul este prezentat ca
necunoscut sau nou în enunț);
• articolul hotărât /definit = un grad înalt de individualizare (obiectul este prezentat drept
cunoscut).
Formele articolului hotărât (enclitic):

singular plural

m. n. f. m. n. f.

N. Ac. -l, -le, -a -l, -le -a -i -le -le

G. D. -lui, -i -lui -i -lor -lor -lor

Articolul hotărât proclitic lui este și marcă specifică a cazurilor G - D (lui tata, lui tanti, lui
Mihai, lui Carmen, lui Dinamo, zilele lui august etc.)

Formele articolului nehotărât (proclitic)

singular plural

m. şi n. f. m., n. şi f.

N. Ac. un o nişte

G. D. unui unei unor

Situaţii în care articolul hotărât apare obligatoriu pe lângă nume:

1. când un substantiv este urmat de un determinant (demonstrativ, de un numeral ordinal, de

anumite numerale colective etc.): tânărul acesta, casa aceea, clasa a doua, premiul al
treilea, tustrei elevii, amândouă cărţile, cartea de pe masă;
2. când substantivul este însoţit de tot (cu toate formele sale): toată lumea, toţi copiii, toate
florile, oraşele toate;
3. când substantivele se caracterizează prin unicitate: răsare soarele, apune luna, pământul e
rotund etc.;
4. când un nume propriu este însoţit de un determinant ce exprimă calitatea lui: colegul
Popescu, doctorul Ionescu, poetul Eminescu;
5. când un nume propriu este urmat de un supranume (poreclă): Vlad Călugărul, Mircea
Ciobanul;
6. când un substantiv fără a fi precedat de un determinant este urmat de un genitiv: cartea
colegului;
7. când substantivele sunt foarte cunoscute vorbitorului (locutorului): închide uşa, vorbesc cu
mama, scriu cu stiloul, mă doare capul etc.;
8. când substantivul este însoţit de prepoziţia compusă de-a: de-a şcoala, de-a baba oarba, de-
a rostogolul.
Situaţii în care articolul hotărât este interzis:

1. când substantivul este precedat de un determinant demonstrativ, cantitativ, nehotărât, relativ

etc.: acest băiat, această floare, trei studenţi, orice fată;
2. când substantivul este precedat de prepoziţie: pe masă, sub scaun, la tablă;
3. când substantivul exprimă o stare calitativă a subiectului în ocurenţă cu verbe: a ajuns
medic, s-a întors profesor în satul său;
4. în cazul unor nume care exprimă grade de rudenie în forme fixe cu adjectiv posesiv enclitic:
soru-mea, taică-su, frate-său;
5. când substantivul apare în construcţii de tipul: e soare, e frig, e linişte, mi-e foame;
6. când substantivul exprimă ideea de partitiv: bea lapte, mănâncă îngheţată;
7. în structuri fixate prin uz (proverbe şi zicători): corb la corb nu-şi scoate ochii, ban la ban
trage, ai carte ai parte.
Prepoziția cu are un comportament dual, cu substantiv nearticulat: grădină cu flori, casă cu
etaj, acționează cu onestitate, se spală cu apă și cu săpun, strop cu strop, adună ban cu ban;

dar și cu substantiv articulat:

• dacă substantivul indică un instrument: prăşesc cu sapa, car apă cu găleata, scriu cu stiloul,
lucrează cu acul;
• dacă substantivul indică o cantitate: plouă cu găleata, lucrează cu ziua;
• dacă substantivul indică asocierea: se luptă cu boala, se înţelege cu soţia / cu copiii / cu
vecinii;
• dacă prepoziția cu este selectată de unele adjective sau adverbe: copie conformă cu
originalul, potrivit cu vârsta, proporțional cu câștigul;
Dacă substantivul este determinat poate apărea atât articulat, cât şi nearticulat: a plecat cu
prietenul său / a plecat cu un prieten / a plecat cu acel prieten.
 Articolul hotărât enclitic se ataşează la substantiv: direct (cartea, cărţile), prin înlocuirea
desinenţei (casa, masa), prin transformarea vocalei în semivocală (floarea) prin vocala de legătură
– desinența -u (lup, lupul).

Articolul hotărât de genitiv-dativ pentru substantivele feminine (la singular) se adaugă la

forma de plural, când substantivul se termină în vocală precedată de consoană: iarnă – iernii, casă –
casei, carte - cărţii.

Substantivele feminine terminate în vocale în hiat primesc articolul hotărât pentru genitiv-
dativ la singular: pălărie – pălăriei, sanie – saniei, sau la forma de plural dacă au plural: alee –
aleii, idee - ideii şi la singular, dacă n-au plural: logoree – logoreei, acnee - acneei.

Articol posesiv (genitival)

Singular Plural
masculin feminin masculin feminin
N - Ac. al a ai ale
G - D - - alor alor

Articolul posesiv apare în construcţia genitivului (acest vecin al fratelui meu), în structura
pronumelui posesiv (al meu) şi a numeralului ordinal (al doilea).

Articolul demonstrativ (adjectival)

Masculin Feminin
Singular Plural Singular Plural
N - Ac. cel cei cea cele
G - D celui celor celei celor

Articolul adjectival apare în grupuri de mai multe cuvinte, repetând informaţia de gen, de
număr şi de caz a substantivului individualizat: rochia mea cea nouă (subst. + articol sudat + adj.
posesiv + articol adjectival + adjectiv).

Poate intra, ca formant obligatoriu, în structura fixă a unor nume proprii vechi: Ştefan cel
Mare, Mircea cel Bătrân, Radu cel Frumos, Cina cea de Taină și în structura gradului superlativ
relativ: cele mai frumoase, cel mai bine.

Poate avea statut facultativ sau obligatoriu în structura numeralelor cardinale și ordinale: Cei
doi se ajută mereu. Doi se ajută mereu. Cel de-al doilea a câștigat. Al doilea a câștigat. Celui de-al
treilea i-am împărtășit părerea mea.
 Articolul demonstrativ substantivizează un adjectiv propriu-zis sau participial (cel harnic,
cele întâmplate).

Însoţind toate celelalte părţi de vorbire, atât articolul hotărât, cât şi articolul nehotărât le
substantivizează (un doi, doiul; un leneş, leneşul; un of; un „dar”; un du-te-vino, suferindul).

Elemente omonime cu articolul hotărât şi cu cel nehotărât:

a. un / o – art. nehot., un / o – numeral, un /o – adj. pron. nehot.

A sunat un om la uşă. Omul te căuta pe tine. (un / -l – articol nehotărât / articol hotărât);

Un om săpa, alt om punea seminţele în pământ, alt om punea apă. (un…alt…alt – adjective
pronominale nehotărâte);

Un copil citea, doi copii scriau, trei copii priveau pe geam. (un , doi, trei - numerale)

Aceeaşi situaţie apare şi în cazul formei „o”.

b. nişte – art. nehot. Am cumpărat un peşte / nişte peşti.

nişte – adjectiv pronominal nehotărât cu valoare partitivă (exprimă o apreciere cantitativă

neprecizată). Am cumpărat peşte / nişte peşte. Am cumpărat nişte zahăr. Am băut nişte cafea. c.
pronumele de politețe dânsul, pronumele nehotărâte și negative au partea finală omonimă cu art.
definit: flexiunea de gen, număr şi caz a pronumelor este realizată prin unităţi de expresie identice
cu cele ale articolului (dânsul, dânsa, dânsului, dânsei, dânsele, dânşii, unul, unii, unele, altele,
vreuna, niciunul, niciunii etc.).

d. formele omonime cu articolul participă la organizarea gramaticală a numeralului ordinal,

contribuind la distincţia de gen (al treilea, a treia, a doua, primul, întâia), însă numeralele nu sunt
articulate: a de la final nu trebuie considerat articol.

e. în componenţa unor prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale, elementele omonime cu articolul au

rolul de a diferenţia prepoziţia de adverbul corespunzător: înaintea / înainte, în faţa / în faţă etc.

f. unele nume proprii: Maria, Elena, Craiova, România etc.

 SUBSTANTIVUL
1. Definiție:

 Substantivul este o clasă lexico-gramaticală deschisă, care reprezintă aproximativ

50% din totalitatea cuvintelor limbii române.
 Este și partea de vorbire flexibilă care, din punct de vedere semantic, poate denumi:
fiinţe (om), lucruri (masă), fenomene (ploaie), acţiuni (plecare), stări (criză), însuşiri
(bunătate), relaţii (rudenie) sau indivizi unici (Maria, Alexandru, Dumnezeu,
Bucureşti).
Se distinge prin următoarele trăsături:

• morfologic – prezintă gen fix şi flexiune în raport cu numărul, cu cazul şi cu categoria

determinării (realizată prin articolul hotărât și cel nehotărât);
• sintactic – formează, împreună cu verbul, nucleul unui enunţ şi îndeplinește anumite funcții
sintactice;
• semantic – substantivul comun, care este considerat prototipic (desemnează un referent
concret și are o flexiune regulată în raport cu numărul și cu cazul) se opune substantivelor
neprototipice: proprii (Ana, Alexandru, Iași), masive (aur, carne, nisip), abstracte (frică,
umilință), colective (grup, pădure, stol), personale (copil, tată, doctor), relaționale (frate,
prieten, vecin), postverbale (citire, citit, luptător), postadjectivale (atenție, bunătate,
curiozitate, gelozie).

2. Clasificare:

 comune/proprii: casă, floare, femeie / Mihai, Ioana, Crăciun, Teatrul Național

 simple/compuse/locuțiuni: unghi, viață / coate-goale, Târgu Jiu, untdelemn, insecticid,
biografie, ONG / băgare de seamă, părere de rău
 concrete/abstracte: copil, biserică, perete, scaun / atitudine, bucurie, ceață, gând, idee,
voință
 animate/inanimate: individ, animal / bloc, calculator, mașină, pateu
 regulate/neregulate: copil, elev, dulap / om, ou, piele, popă, seminar, soră, tată, vlădică
 variabile/invariabile: fată, băiat, tablou / ochi, învățătoare, kiwi, nume, paria
 autohtone/moștenite/împrumutate/create pe teren românesc
 3. Flexiunea substantivului

Categoriile gramaticale ale substantivului sunt: genul, numărul, cazul şi determinarea.

Dintre acestea, numărul, cazul şi, parţial, determinarea sunt categorii flexionare. Genul
constituie o trăsătură inerentă şi fixă pentru această parte de vorbire.

3.1. Genul substantivului

În limba română, categoria gramaticală a genului grupează substantivele în trei subclase:

masculine, feminine şi neutre, selectate în funcție de anumite contexte adjectivale (adjective
propriu-zise, participiale, pronominale).

Ex. acest frumos om / aceşti frumoşi oameni (masc. sg. şi pl.)

această frumoasă casă / aceste frumoase case (fem. sg. şi pl.)

acest frumos tablou / aceste frumoase tablouri (neutru sg. șin pl.)

Clasificarea în funcție de categoria genului stabilește și alte clase de subst:

a. Substantive heteronime (substantive cu radicale diferite pentru a denumi fiinţe care se

deosebesc după gen): bărbat - femeie, berbec - oaie, găină - cocoş etc.

b. Substantive epicene (substantive cu o unică formă, de masculin sau feminin, pentru a

denumi ambele genuri): elefant, pupăză, ministru, mecanic, calfă etc.

c. Substantive mobile (substantive feminine formate de la masculin şi masculine formate

de la feminin cu ajutorul sufixului moţional): elev - elevă, ţăran - ţărancă, lup - lupoaică, pictor -
pictoriţă, broască - broscoi, curcă - curcan etc. Procedeul de formare a substantivelor mobile se
numeşte moţiune.

Substantivele defective admit numai unul dintre genuri

 cinste, onoare, sete, miere, frică, foame, mass-media, tămâie – feminin

 lapți, câlți, tăieței/tăiței, zori, ochelari – masculin
 auz, văz, confort, curaj, contrasens, lapte, somn, unt, plen, aplauze - neutru
 Sunt, în general, de genul masculin:
- numele lunilor anului (ianuarie, martie etc.);
- numele notelor muzicale (do, re, mi etc.);
- numele cifrelor (unu, doi, zece etc.);
- numele sunetelor şi ale literelor (a, b, c, d), care au şi variante de genul neutru (a-uri, c-uri cf.
DOOM2).
 Sunt, în general, de genul feminin:
- numele zilelor săptămânii (luni, marţi etc.);
- numele părţilor zilei (dimineaţă, seară);
- numele anotimpurilor (iarnă, vară).
  Sunt, în general, de genul neutru:
- numele punctelor cardinale: sud, est, nord, vest
- numele unor jocuri sportive: baschet, handbal, hochei, fotbal, golf, volei

3.2. Numărul substantivului: sg și pl.

Substantive defective de numărul singular (pluralia tantum): câlţi, bale, icre, tăiţei, moaşte,
zori etc. sau de numărul plural (singularia tantum): aur, mazăre, lene, chimie, curaj etc.

Substantive cu o singură formă pentru ambele numere: arici, tei, învăţătoare, nume,
pronume etc.

Substantive cu forme multiple la singular: colind - colindă, bob - boabă, bulgăr- bulgăre
etc.
Substantive cu forme multiple de plural: bob - bobi, boabe, boburi, corn - coarne, cornuri -
corni etc.

Obs: Multe nume de materie pot avea plural când desemnează sorturi, porţii sau obiecte
din materia respectivă: aramă are pl. arămuri pentru "obiecte de aramă", carne are pl. cărnuri
"feluri", grâu (semănătură, lan) are la pl. grâne / grâie, rachiu are pl. rachiuri pentru "sorturi sau
porţii de rachiu" etc.

3.3. Cazurile substantivului se identifică în raport cu funcţia sintactică îndeplinită.

NOMINATIV: subiect (Elevul învaţă); nume predicativ (El este elev); apoziţie (Mihai,
elevul din clasa a V-a, joacă şah); element predicativ suplimentar (în curând te voi vedea elev, îl
consider cel mai bun elev).

GENITIV: este cerut de prepoziţiile: asupra, contra, împotriva, înaintea, deasupra,

dedesubtul, dinaintea etc. şi de locuţiunile prepoziţionale: în faţa, în spatele, în jurul, în preajma, în
vederea, în ciuda, în pofida, din partea, din cauza, din pricina, de-a lungul, de-a latul, în cursul

atribut subst. genitival (Acoperişul casei este gri),

atr. subst. prepozițional (Călătoria în jurul lacului durează o zi.);

complement indirect (Au luptat contra inamicului);

nume predicativ (Noi suntem împotriva fumatului),

apoziție (Cartea lui Mihai, a colegului meu, este interesantă.)

complement circumstanţial de loc (S-a oprit în fata blocului);

A intrat înaintea profesorului. (de timp)

Sportivul înoată contra curentului. (de mod)

N-a venit din cauza bolii. (de cauză)

DATIV: Prepoziţiile dativului: datorită, graţie, mulţumită, conform, contrar, potrivit,

aidoma, asemenea. Atipic, dativul este subordonat şi unui regent nominal (dativ adnominal – în
gramatica tradițională) – acordarea de medalii sportivilor, trimiterea de ajutoare sinistraţilor, nepot
de soră mamei mele, domn Moldovei etc., realizând funcţia sintactică de atribut substantival în
dativ.

complement indirect (Am dat prietenului o carte; El este un coleg scump inimii noastre; Bravo
fruntaşilor!).

atribut substantival prepoziţional: Reuşita graţie perseverenţei este demnă de laudă.

apoziţie: I-am scris Mihaelei, prietenei mele.

nume predicativ: Răspunsul lui n-a fost conform aşteptărilor.

Compl. circumstanţiale:

A procedat conform instrucţiunilor. (de mod)

Stai locului! Aşterne-te drumului. Ducă-se pustiului. Vestea îl ţintuise locului. (de loc)

Contrar așteptărilor, el a plecat de acasă. (concesiv)

ACUZATIV: Acuzativul este cerut de prepoziţiile:

către, cu, fără, de, despre, din, dintre, dintru, în, între, întru, la, lângă, pe, peste, prin, printre,
printru, spre, sub, a, de, de către

şi de locuţiunile prepoziţionale: în caz de, afară de, în loc de, departe de, față de, de dinainte de etc.

Funcţii sintactice:

complement direct – pe cine? ce? (cu prepoziția pe sau fără această prepoziție): Îl văd pe Ion. Citesc
cartea. (când există posibilitatea substituției substantivului cu o formă neaccentuată de pronume
personal)

atribut substantival prepoziţional: care? Ce fel de? Zidul de piatră s-a dărâmat.

nume predicativ: ce se spune despre? Cei mai mulţi sunt fără inteligenţă, dar cu bun-simţ. Paharul
este de sticlă.

element predicativ suplimentar: A luat-o de nevastă.

apoziție: care? Grădina îngrijită de Maria, de sora mea cea mare, este foarte frumoasă.

complement de agent: de către cine? Rolul lui Hamlet a fost bine interpretat de actorul nostru.
complementul indirect: la cine? la ce? de la cine? de ce? pentru cine? pentru ce? despre cine? despre
ce? cu cine? cu ce? etc.Vorbește cu prietenii săi. Mă gândesc la Ion. Se abuzează de vorbe mari.
Contez pe mama mea. Mă bazez pe colega mea. (când nu există posibilitatea substituției
substantivului cu o formă neaccentuată de pronume personal)

circumstanţiale:

A stat la Paris toată vara. (de timp)

Merge la serviciu în fiecare zi. (de loc)

Vorbește fără teama de a nu greși. (de mod)

N-a venit de ruşine. (de cauză)

A alergat toată ziua după cumpărături. (de scop)

În caz de pericol, trageţi mânerul! (condiţional)

Cu tot efortul, n-a reuşit nimic. (concesiv)

A muncit până la epuizare. (consecutiv)

VOCATIV – cazul adresării, al chemării. Substantivul în vocativ poate apărea singur în co-
municare, însoțit sau nu (uneori, se folosesc desinențele de la nominativ) de desinențe specifice:
Ioane! Fetelor! Maria! Mario! Mărie!- constituind o propoziţie neanalizabilă. Poate fi însoţit de o
interjecţie: Măi frate! sau de alţi determinanţi cu funcţie atributiva: Codrule cu râuri line!; însoţit
de un nume propriu: Domnule Popescu!, substantivul propriu fiind în nominativ.

4. Declinarea substantivelor compuse. Substantivele compuse rămân invariabile, dacă sunt

alcătuite dintr-un verb şi un substantiv (gură-cască, târâie-brâu) sau dintr-un substantiv şi un
adjectiv (vorbă-lungă, maţe-fripte). Sunt variabile, modificându-se numai primul element care se
desparte prin cratimă (floarea-soarelui, al florii-soarelui), numai ultimul element (bunăstarea, al
bunăstării) sau amândouă elementele (bună-cuviinţă, al bunei-cuviinţe). În cazul numelor proprii
compuse se declină numai al doilea element, când e în acelaşi caz cu primul (Târgu-Jiu, al Târgu-
Jiului), numai primul element, când al doilea este un substantiv în genitiv sau legat prin prepoziţia
de (Vatra Dornei, al Vetrei Dornei, Vălenii de Munte, al Vălenilor de Munte) sau ambele elemente
când substantivul e compus din substantiv şi adjectiv (Valea Lungă, al Văii Lungi).

5. Locuţiunile substantivale sunt grupări de cuvinte cu sens unitar, echivalente semantic şi

sintactic cu substantivele: aducere-aminte, (ne)băgare de seamă, părere de rău, ţinere de minte (ele
provin adesea din locuţiuni verbale); punct de vedere (opinie, părere), bătaie de joc (batjocură),
bătaie de cap (supărare), dare de seamă (raport).

Locuțiunile substantivale se comporta ca un substantiv, având forme pentru singular și

plural, putând fi articulate sau nearticulate.
Cuvintele din care este alcatuită o locuțiune substantivală nu se pot analiza separat.
 ADJECTIVUL

Adjectivul - clasă deschisă, subordonată substantivului, acordându-se cu acesta şi

limitându-i extensiunea prin atribuirea unei informaţii specifice.

Flexiunea adjectivului cuprinde forme distincte în raport de gen, număr, caz, iar uneori şi
de gradele de comparație/intensitate.

În asocierea [substantiv + adjectiv], genul, numărul şi cazul sunt marcate dublu: casă
frumoasă, case frumoase. Determinarea este exprimată o singură dată, prin ataşarea articolului
hotărât la primul component: frumoasa fată şi fata frumoasă. Prin antepunere, adj. preia formal
articolul, însă nu individualizează calitatea, ci obiectul. (subst. este articulat hotărât, şi nu
adjectivul). Foarte rar articolul apare atât la subst., cât și la adj.: biata mama, săraca bunica.
Adjectivul se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul pe care-l însoţeşte.

Clasificare:

a. După origine: moștenite (frumos, bun, mare, mic, lung, înalt, alb, roșu, verde),
împrumutate (bogat, sărac, vesel, drag, viclean, fudul, zevzec, kaki, bleumarin) și create pe
teren românesc (maroniu, auriu, prietenesc, galben-verzui)
b. După structură: simple, compuse (alb-imaculată, instructiv-educativă), locuțiuni
c. După comportamentul morfologic: adjectivele propriu-zise și adj. pronominale
d. După informația semantică: calificative și categoriale
e. După flexiune: variabile și invariabile
1. adjectivele variabile:
- cu patru forme flexionare: bun, bună, buni, bune; frumos, alb, greu, scump, arbitrar
- cu trei forme flexionare: drag, nou, nouă, noi; muncitor, muncitoare, muncitori;
adânc, adâncă, adânci; larg, largă, largi; roșu, roșie, roșii, românesc, pustiu, propriu, auriu,
straniu
- cu două forme flexionare: verde-verzi, veche-vechi, dulce-dulci, tenace - tenaci,
rapace - rapaci;
2. adjective invariabile:
- monosilabice și bisilabice (neologisme): bleu, gri, maro, roz, mov, șic, bordo, pane;
- terminate în ce (neologisme): motrice, vivace, eficace, perspicace;
- cuvinte vechi: coşcogeamite, ditamai, otova, sadea, ferice, gata, asemenea, așa.
În limba actuală numeroase prefixoide, abrevieri şi trunchieri sunt folosite ca adjective
invariabile: muzică latino, program tele, coafură afro, studentă simpa.

Gradele de comparaţie ale adjectivului

Gradele de comparație/de intensitate sunt exprimate cu ajutorul unor mărci gramaticale
analitice, totdeauna antepuse, ca şi prin mijloace expresive – sintactice, fonetice sau lexicale – mai
mult sau mai puţin gramaticalizate.
 Intensitatea unei însuşiri poate fi evaluată şi prin alte mijloace, exprimând aprecieri de
gradare intermediare: aproape frumos, uşor cărunt, cam alb, destul de bun etc.

a) pozitiv: Copacul cel înalt este în faţa casei (cel-articol demonstrativ)

b) comparativ:
- de inferioritate: Nucul e mai puţin înalt decât/ ca plopul (mai puţin - adverb; decât,
ca - prepoziţii).
- de egalitate: Mihai e la fel de/ tot aşa de/ tot atât de/ deopotrivă de/ înalt ca și
Dumitru (adverbe şi locuţiuni adverbiale: la fel de, tot aşa de etc.).
- de superioritate: Plopul e mai înalt decât/ca nucul.
Gruparea locuţională mai mult sau mai puţin („oarecum”), asociată cu un adjectiv, are rol de
aproximare a însuşirii: era mai mult sau mai puţin atentă. Tot cu mai mult, dar şi cu mai curând,
mai degrabă se exprimă comparaţia între două însuşiri, de obicei opuse: mai mult moartă decât vie,
mai mult tânăr decât bătrân.

c) superlativul:
relativ: de superioritate: Acesta era cel mai tânăr dintre ei și cel mai frumos băiat din grup.
A ales cea mai bună soluţie dintre toate. Era cea mai caldă ploaie de la munte

şi de inferioritate: Caietul acesta era cel mai puțin curat din clasă.

absolut: Plopul este un copac foarte înalt (foarte - adverb).

Superlativul absolut se mai exprimă şi prin mijloace afective:

- adverbe şi locuţiuni adverbiale cu valoare expresivă: extraordinar/ extrem/grozav/

din cale afară de frumos
- adjective, substantive, adverbe şi locuţiuni care exprimă noţiuni dezagreabile:
supărată foc, urât de mama focului, deştept nevoie mare, sărac lipit pământului, putred de bogat, o
groază de bani, atâta amar de vreme etc.
- repetiţia adjectivului sau a substantivului: o pădure frumoasă, frumoasă; frumoasa
frumoaselor etc., substantivizarea adjectivului: o mândrețe de fată
- lungirea vocalelor sau a consoanelor: buunnă treabă!; O apă rrrece!

Nu au grade de comparaţie:

- adjective (neologisme) împrumutate din latină, limbă în care exprimă comparativul

sau superlativul: anterior, exterior, inferior, superior, posterior, ulterior, major, minor, maxim,
minim, optim, proxim, ultim, extrem, suprem etc.
- adjective care se referă la însuşiri imposibil de comparat: mort, viu, general,
principal, secundar, egal, oral, oval, pătrat, complet, unic, strămoşesc, întreg, veşnic etc.
- adjective care exprimă deja gradul absolut al însuşirii: colosal, complet, desăvârşit,
extraordinar, genial, uriaş, preafrumoasă, străvechi, arhiplin, supraaglomerat, ultrasensibil,
extrafin, rarisim, simplisim
Topica adjectivului

În funcţie de poziţia faţă de substantiv, unele adjective calificative pot actualiza sensuri
diferite: diferit: diferite opere „mai multe opere” / opere diferite „neasemănătoare”
 mândru: o mândră fată „o fată frumoasă” / o fată mândră „orgolioasă”
nou: o nouă veste „o altă veste” / o veste nouă „recentă”
plin: a venit în plin sezon „în sezon de vârf” / a avut un sezon plin „încărcat”
sărac/sărman: o săracă/sărmană femeie „biată femeie” / o femeie săracă/sărmană „fără
avere”
Cu cât substantivele regente sunt mai variate semantic, cu atât semnificaţia adjectivului este
mai bogată.

Ex. bun poate însemna: „delicios, gustos, nealterat” (carne bună, mâncare bună, lapte bun),
„apropiat, devotat, credincios” (prieten bun), „cumsecade, amabil” (om bun), „natural, adevărat”
(tată bun), „oportun” (ocazie bună), „favorabil” (timp bun, vânt bun), „competent, bine pregătit”
(cercetător bun) etc., în funcţie de substantivul căruia i se asociază.

Locuţiuni adjectivale - sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar care funcţionează global ca un
adjectiv, exprimând calitatea sau apartenenţa la o categorie a obiectelor denumite de substantiv.
Componenţa locuţiunilor adjectivale este foarte variată: de vază, cu stare, în doi peri, fel de
fel, nu ştiu cum, în floarea vârstei, cu scaun la cap etc. Nu se acordă cu substantivul determinat.

Funcții sintactice: nume predicativ: Fata era isteaţă.

atribut adjectival: Fata frumoasă și harnică este foarte apreciată.

element predicativ suplimentar: Noaptea se lăsa murdară şi grea. L-am găsit vesel.

- apoziție: Este bună, adică foarte milostivă.

- complement indirect (Din galbenă, substanţa s-a făcut roşie, la soare.)

- compl. circ de mod comparativ (este mai mult mort decât viu.)
- circumstanţial de relaţie (De fudulă, n-o întrece nimeni.)
- circumstanţial opoziţional (În loc de roşii, merele erau maronii.)
- circumstanţial cumulativ (Pe lângă leneşă, fata mai era şi mincinoasă.)
- circumstanțial de timp (Îl cunoșteam de mică.).
- circumstanțial de cauză (Plângea de supărată. De rea nimeni n-o iubește.)

PRONUMELE
1. Definiție: partea de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv, dând și diverse
informații gramaticale, semantice, stilistice cu privire la acesta.
Unele pronume pot funcţiona ca termeni cu referinţă generică ("Ce e rău şi ce e bine / Tu te-
ntreabă şi socoate", „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”, A-ți iubi aproapele este o poruncă dată de
Dumnezeu.).

Altele pot avea trăsături semantice specifice: nimeni evocă o mulţime vidă; cine face referire
la persoane, asta-aceasta indică faptul că obiectul evocat este perceput de vorbitor în apropierea sa
spaţială sau temporală.

2. Clasificare: în funcție de categoria persoanei, pronumele au fost clasificate în:

a. pronume personale: pronumele personale propriu-zise, pronume de politeţe, pronume de

întărire, pron. reflexive, pronume posesive;
 b. pronume nepersonale: demonstrative, nehotărâte, negative, relative, interogative.
 Dintre acestea, trei subclase nu pot deveni adjective pronominale:
personale, de politețe și reflexive.

Celelalte au capacitatea de a se combina, în calitate de adjectiv pronominal, cu un substantiv:

Mama însăși a venit la școală. Copilul meu este inginer. Această carte nu este pentru tine. Fiecare
copil a primit câte o minge. Niciun elev nu este atent. Am cumpărat ce carte mi-a trebuit. Care elev
nu e atent la mine?

3. Categorii gramaticale: Ca şi substantivul, pronumele îşi schimbă forma în raport cu genul,

numărul şi cazul, însă spre deosebire de acesta, pronumele prezintă flexiune în raport cu categoria
gramaticală a persoanei (în cazul câtorva clase).

Categoria gramaticală a genului este marcată numai la pers. a III-a.

În aceleaşi contexte cu persoana a III-a apar şi pronumele nepersonale: El citeşte.

Acesta/fiecare/unul/altul citeşte. Cine citeşte? Cine citeşte reuşeşte.

Raportate la numărul formelor cazuale (N, Ac, G, D, V), unele pronume au paradigme
defective:

- pron. personale de pers. I şi a II-a nu au forme de genitiv, cele de pers. I şi a III-a nu au forme de
vocativ,

- cele reflexive nu au forme de nominativ, genitiv, vocativ

- pron. personale propriu-zise şi cele reflexive prezintă două serii de forme la dativ şi acuzativ:
forme accentuate şi forme neaccentuate.

La nominativ, pronumele subiect poate lipsi: citesc o scrisoare / citeşti o scrisoare (subiect
inclus = eu, tu); citeşte o scrisoare (subiect subînţeles = el, ea).

I. Pronumele personal propriu-zis – La persoana a III-a apar şi două pronume speciale: însul,
dânsul. Însul era mult mai frecvent în stadii anterioare ale limbii noastre, astăzi fiind folosit rar,
precedat de prepoziţiile întru, printru, dintru. Însul marchează opoziţiile de gen şi număr:
însul/însa, înşii/însele, iar dânsul are paradigmă completă, marcând opoziţiile de gen, număr şi caz:
dânsul-dânsa, dânșii-dânsele, dânsului-dânsei, dânșilor-dânselor. – pron. cu grad redus de
politețe.

Persoana şi numărul pronumelui subiect impun persoana şi numărului verbului: eu citesc, ei

şi ele citesc, noi şi voi citim, ei şi ea merg la teatru, tu şi ei mergeţi…., eu cu voi mergem…..etc.

Formele neaccentuate se distribuie în următoarele poziţii sintactice:

 a. în relaţie cu un verb, în poziţia sintactică de complement indirect – formele
neaccentuate de dativ (îi spun), respectiv în poziţia sintactică de complement direct –
formele neaccentuate de acuzativ (îl cunosc);
b. în relaţie cu un substantiv, formele neaccentuate de dativ posesiv ocupă poziţia de
atribut pronominal, grupate fie cu substantivul (cartea-ţi, fața-i, viața-mi), fie cu
adjectivul (frumoasa-ţi carte, lungu-i păr);
c. în relaţie cu un substantiv şi cu un verb simultan, ca dative posesive (ţi-am văzut cartea
adică am văzut cartea ta), unde ţi are funcţie sintactică de atribut pronominal;
d. rar, formele neaccentuate de dativ apar în relaţie cu o clasă de prepoziţii cu regim de
genitiv (deasupra-ţi, în juru-i, contra-mi), având ca funcţii sintactice complementul, mai
rar atributul - S-au adunat în juru-i. ( pron pers. pers a IIIa, nr. sg, f./m. neacc, D, c.c. de
loc). Toți au votat împotrivă-i / împotrivă-ți. p. pers., D, CI
***Aceste pron. pers. nu preiau cazul prepoziției sau locuțiunii prepoziționale în genitiv.

Formele neaccentuate intră în câteva structuri sintactice speciale

1. Formele neaccentuate de dativ şi acuzativ participă la dubla exprimare a complementului

direct şi a complementului indirect:

L-am văzut pe Ion. Am văzut-o pe Ana. / Pe Ion l-am căutat. Pe Ana am rugat-o să vină.

I-am dat lui Mihai o carte. I-am dat Ioanei un cadou. / Lui Mihai i-am cumpărat o carte. Ioanei i-
am dat un cadou.

Forma neacc. de acuzativ feminin o poate dubla o propoziţie completivă directă: Că e

bolnavă o ştiu.

2. Formele neacc. pot fi asintactice (nu intră în relaţie sintactică cu ceilalţi constituenţi ai
enunţului); au doar rol stilistic.

Dativ etic: formele neacc. de pers. I şi a II-a apar facultativ şi indică participarea afectivă a
vorbitorului la relatare (Mi-l ia odată Făt-Frumos şi mi ţi-l vâră pe zmeu în noroi până la glezne. O
să mi-l omoare. Ți-ai găsit!) Au rol de persuadare a ascultătorului.

Dativul cu valoare neutră: formele neacc. de persoana a III-a intră ca formanți obligatorii în
structura unor îmbinări, de tipul (Dă-i cu bere, dă-i cu vin…; Şi dă-i şi luptă; Îi dă cu gura; Ce să-i
faci? Asta e viaţa!)

Acuzativul cu valoare neutră: formele de persoana a III-a feminin, sg. şi pl. intră ca formanți
în structura unor îmbinări (A luat-o la sănătoasa, A băgat-o pe mânecă, N-o mai duce mult., A luat-
o razna., O ţine într-un plâns., O dă în ninsoare., Nu le are cu muzica.)

Funcţiile sintactice ale pronumelui personal propriu-zis

subiect (El este cuminte. Ai lor au plecat la Cluj.)

nume predicativ (Singura mea speranţă este el. Cadoul este de la noi. Noi suntem contra
lor/aidoma lor. De ce sunt cu toții contra-ți)

apoziţie (Vinovatul, adică tu, va plăti despăgubiri)

atribut pronominal genitival (Cartea lui e foarte interesantă.),

atribut pronominal în dativ (cumnată mie, trimiterea de ilustrate lor, reușita datorită ție)

atribut pronominal prepoziţional (Cartea de la voi mi s-a părut scumpă. Plecarea din cauza lui ne-a
deranjat.)

complement direct (Mă sperie gândul că într-o zi te-aş putea pierde.),

compl. indirect (Nu-i voi spune rezultatul.),

compl. indirect (Mă gândesc la tine.),

compl. de agent (Emisiunea a fost întreruptă de ei.),

circumstanţial de diferite tipuri:

CCL: Vino lângă mine., S-a așezat în față-mi.

CCT: A ajuns înaintea lui., Odată cu el a plecat și ea.

CCM: Scrie ca mine. Dan e mai înalt decât tine.

CCZ: Din pricina ei m-am întristat și eu.

CCS: În favoarea lor se face recapitularea.

Ccondițional: În locul ei, eu nu te-aș fi trădat.

Cconcesiv: În pofida lor, ei tot au venit.

Comportamentul discursiv al pronumelui personal propriu-zis

• formele de pers. a III-a se folosesc ca tabuuri lingvistice (dânsele – spirite malefice, iele; el -
diavol);
• pluralul solidarităţii: noi pentru el (Noi suntem băieţi bine-crescuţi. Noi nu suntem mojici ca
Bismark.);
• pluralul implicării: noi pentru tu (Să facem şi noi curat în cameră…- îndemn adresat
menajerei, copilului etc.);
• substituirea vorbitorului pentru agentul acţiunii: eu pentru el sau tu (Mama despre copilul ei:
Eu sunt băieţel cuminte şi mă spăl pe dinţi în fiecare zi.);
• pluralul autorităţii: noi pentru eu (Noi, prefectul judeţului… );
• pluralul modestiei: noi pentru eu (Am realizat şi noi acest aparat.);
• pluralul autorului (Vom discuta mai întâi structurile cu pronumele reflexive.);
 Pronumele personal propriu-zis

Caz Forme Persoana I Persoana a II-a Persoana a III-a

Nr. Sg. Pl. Sg. Pl. Sg. Pl.

Gen m=f m=f m=f m=f m f m f

N eu noi tu voi el ea ei ele

G - - - -

D accentuate mie nouă ţie vouă lui ei lor lor

(nonclitice)

neaccentuate (clitice) (î)mi ne (î)ţi v(ă) (î)i (î)i le le

ni vi li li

Ac accentuate mine noi tine voi el ea ei ele

(nonclitice)

neaccentuate (clitice) m(ă) ne te v(ă) (î)l o (î)i le

V - - tu! voi! - - - -

II. Pronumele de politeţe

Dintre limbile romanice, limba română are cel mai complex sistem al pronumelor de politeţe.

Flexiunea pronumelui de politeţe

Pers. a II-a: N-Ac – dumneata (d-ta), dumneavoastră (dvs., dv, d-voastră)

G-D – dumitale (d-tale), dumneavoastră

Pers. a III-a: N-Ac, G-D – dumnealui (d-lui), dumneaei (d-ei), dumnealor (d-lor)

(N = Ac) dumneasa cu forma de G = D, dumisale. (mai rar întâlnită)

Locuțiuni pron. de politețe: Domnia Ta, Domnia Voastră, Domnia Lui, Domnia Lor, Domnia Sa/Ei.
Alături de acestea, apar unele onorifice, realizate ca îmbinări locuţionale, specializate pentru diverse
situaţii de comunicare (Preasfinţia Voastră, Maiestatea Voastră, Excelența Sa, Maiestatea Sa,
Alteţa Sa, Magnificenţa Sa, Eminența Sa etc.).

Regional, se folosesc și forme precum mata, matale, mătălică, tălică, mătăluță.

III. Pronumele reflexiv: însoţeşte un verb cu care se acordă în persoană. Are forme numai pentru
acuzativ şi dativ, identice cu formele neaccentuate ale pronumelui personal la persoana I şi a II-a
singular şi plural. Are forme proprii numai la persoana a III-a. El se laudă pe sine.

Eu mă întreb ce s-a întâmplat. (reflexiv) / El mă întreabă ce s-a întâmplat. (personal);

Eu mi-am reparat mașina. (reflexiv posesiv) / El mi-a reparat mașina. (personal posesiv)

Eu mă trezesc. reflexiv – El mă trezește. personal

Eu îmi spun. reflexiv – El îmi spune. personal

Eterogenitatea reflexivului – se manifestă sub diverse situaţii:

1. Reflexivul posesiv - marchează identitatea referenţială dintre subiect şi atributul pronominal:

Dan şi-a cumpărat cartea (sa) din librării.

Ion îşi vede de sănătate (sa).

Îşi vede de treabă (sa).

Îşi cunoaşte interesul (său).

Nu-şi cunoaşte valoarea (sa).

2. Reflexivul inerent – apare fără funcţie sintactică în structura unor verbe la diateza reflexivă:

Îmi imaginez totul. Mi se cuvine totul.

Își aduce aminte de copilărie. Așa se întâmplă mereu.

Vă luați rămas bun. O să ne luăm rămas bun.

Îți închipui ce va face. Se pare că va ploua.

Ne dăm seama de greșeli. Mă odihnesc.

Își bat joc de viața lor. Se gândește.

Amintiți-vă de noi. Te bucuri mult.

Se înnoptează. S-a luminat de ziuă.

*** aceste pronume reflexive nu se pot dubla prin formele accentuate: *îmi imaginez mie; *vă luați
vouă rămas bun; *mă odihnesc pe mine etc.
3. Reflexivul pasiv – în structurile cu reflexiv pasiv acesta este formant (nu are funcție sintactică),
având rolul de a marca opoziţia de diateză - pasivă / activă:

În articol se arată (adică, este arătată) diferenţa dintre dativ şi dativ posesiv. D. pasiv-reflexivă
În articol autorul arată diferenţa dintre dativ şi dativ posesiv. D. activă
S-a anunţat (a fost anunțată) începerea competiţiei. D. pasiv-reflexivă
El a anunțat începerea competiției. D. activă
Podul se construiește (este construit) repede. D. pasiv-reflexivă
El construiește podul. D. activă
Reflexivul poate apărea în diverse poziţii sintactice:
Nu se cunoaşte pe sine. (complement direct)

Nu are încredere în sine. (complement indirect)

Sieşi îşi atribuie toată vina. (complement indirect)

Ea îşi respectă prietenii. (atribut pronominal)

S-a anunţat începerea competiţiei. (fără funcţie sintactică)

Se pare că vor câştiga şi anul acesta. (fără funcţie sintactică)

Se luminează cerul spre răsărit. (fără funcţie sintactică)

Pronumele reflexiv are funcţie sintactică de complement direct / compl. indirect atunci când
răspunde la următoarele teste sintactice: poate participa la fenomenul dublării prin forme
neaccentuate şi poate fi substituit cu un pronume personal, formă neaccentuată:

El se cunoaşte pe sine foarte bine, pe mine însă nu mă cunoaşte.

El îşi spune sieşi să fie atent; şi mie îmi spune acelaşi lucru.

*Când pronumele reflexiv are funcție sintactică verbele apar la diateza activă pronominală. Mă
spăl pe mine. Mă întreb pe mine.

*Când pronumele reflexiv nu are funcție sintactică verbele apar la diateza reflexivă.

Sg Pl

Pers. I Pers. a II- Pers. a III-a Pers. I Pers. a II- Pers. a

a a III-a
D neaccentuate îmi, -mi îţi, -ţi- îşi, -şi-, ne, ni vă, vi îşi, -şi-
accentuate mie ție sie, sieşi nouă vouă
Ac. neaccentuate mă, -m- te se, ne v(ă) s(e), -s-
accentuate
mine tine sine noi voi
(cu (cu ( c u p r ep o zi ți i ) ( c u (cu
p r ep o zi ți i) p r ep o zi ți i ) p rep o zi ți i ) p rep o zi ți i )
IV. Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire

Este pronumele care precizează prin insistenţă obiectul al cărui nume îl înlocuieşte. Formele de
întărire cunosc un uz pronominal şi un uz adjectival, cel din urmă fiind specific limbii actuale.

a. E uimit de sine însuşi.

b. Tu însăţi îţi vei da seama că ai greşit.
c. Mamei înseşi i-a spus.
Uzul pronominal, frecvent în limba veche, este astăzi accidental, marginal şi se limitează la
poziţia sintactică subiect.

d. Am fi putut fabrica înşine dovada.

e. A fost un împătimit drumeţ, cum însuşi se caracteriza.
Formele de întărire se apropie de adjectivele pronominale prin acordul în gen, număr şi caz cu
numele determinat: băiatul însuşi / băiatului însuşi, fata însăşi / fetei înseşi.

În majoritatea situaţiilor, când forma de întărire apare în prezenţa unui nume, îl analizăm ca
adjectiv pronominal de întărire cu funcţie sintactică de atribut adjectival: Ea însăşi ţi-a spus.
Stima de tine însuţi contează foarte mult în perceperea celorlalţi. „Mircea însuşi mână-n luptă
vijelia-ngrozitoare.” Voi înşivă aţi văzut acest lucru. etc.

Singular Plural
Masculin Feminin Masculin Feminin
Pers. I N - însumi însămi înşine însene
Ac. G-D însumi însemi
Pers. a II-a N-Ac. însuţi însăţi înşivă însevă
G-D însuți înseți
Pers. a III-a N-Ac. însuşi însăşi înşişi înseşi
G-D însuşi înseşi însele

V. Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv –

Este un pronume care are dublă valoare pronominală, întrucât înlocuieşte atât numele
obiectului posedat, cât şi numele posesorului. Ex. Rochia mamei este udă încă; a mea s-a uscat.

Între pronumele şi adjectivele pronominale posesive există următoarea deosebire formală:

pronumele este totdeauna însoţit de articolul posesiv al, a, ai, ale, alor, în timp ce adjectivul se
foloseşte în unele situaţii fără acest articol, iar în altele cu el: cartea mea, dar o carte a mea.

În cadrul relaţiei de posesie, obiect posedat – posesor, adj. posesiv - posesorul este al doilea
termen (stiloul meu, copilul nostru).

Rareori, posesorul apare înaintea obiectului posedat: în construcţii învechite, poetice (Pe-al
nostru steag e scris Unire; Ale tale doruri toate numai eu ştiu să le-ascult);
Structuri cu posesivul:

Posesivul românesc cunoaşte trei realizări distincte:

a. Cartea mea este nouă.

b. Cartea aceasta a mea este nouă. / O carte a mea este nouă. / Trei cărţi ale mele sunt noi. /
Ale mele cărţi sunt noi.
c. A mea este nouă.
Ca trăsătură tipic adjectivală, posesivul a păstrat acordul în gen, număr şi caz cu nominalul
determinat (fratele meu, sora mea, fraţii mei, surorile mele, surorii mele etc.). Acordând prioritate
acestei trăsături, posesivul va fi interpretat în aceste situații ca adjectiv posesiv.

La persoana a III-a singular, paralel cu formele posesive (său, sa, săi, sale) se folosesc şi
formele pronumelui personal în genitiv (al său = al lui, al ei; a sa = a lui, a ei; ai săi = ai lui, ai ei;
ale sale = ale lui, ale ei); de asemenea, la persoana a III-a plural, unde paradigma posesivului este
defectivă, se folosesc formele de genitiv ale pronumelui personal (al, a, ai, ale lor).

Funcții sintactice ale posesivului

Adjectivul posesiv este considerat întotdeauna atribut adjectival, determinând nominalul

regent (Ideea aceasta a ta ne-a surprins pe toţi.), iar pronumele posesiv este considerat substitut al
subst., ocupând poziţii sintactice tipice substantivului:

subiect (Ai mei te aşteaptă acasă. N),

nume predicativ (Vina este numai a ta. - N Casa este a alor mei. - G Cadoul este de la ai mei. - Ac),

atribut pronominal (G. - Copiii alor mei sunt drăgălași. D. – Ei sunt nași alor tăi? Ac. – Cadoul de
la ai săi l-a bucurat.),

complement direct (Pe ale tale nu le cunoaşte nimeni.),

complement indirect (Se tem de ai voştri. Alor săi le-a venit mașina.),

circumstanţial (Înainte de ai mei, să intre ai tăi. – timp; Ne ducem azi pe la ai noștri. - loc; Ai tăi
sunt mai tineri decât ai mei. Ați procedat aidoma alor mei. - mod),

circ. de cauza (Din cauza alor tăi se petrec atâtea.),

circ. de scop (În folosul alor tăi se fac toate acestea.),

circ. condițional (În locul alor tăi, eu n-aș fi procedat așa),

circ. concesiv (Ea s-a dus la București în ciuda alor săi.)

genul persoana

1 2 3

Un singur posesor

a) un singur obiect m., n al meu al tău al său

 posedat

f. a mea/mele a ta/tale a sa/sale

b) mai multe obiecte m. ai mei ai tăi ai săi

posedate

f., n ale mele ale tale ale sale

Mai mulţi posesori

a) un singur obiect m., n al nostru al vostru -

posedat

f. a noastră/noastre a voastră/voastre -

b) mai multe obiecte m. ai noştri ai voştri -

posedate

f., n ale noastre ale voastre -

VI. PRONUMELE Şl ADJECTIVUL PRONOMINAL DEMONSTRATIV Pronumele

demonstrativ are următoarele subspecii: de apropiere; de depărtare; de identitate; de diferenţiere.
Se declină și nu au cazul vocativ.

a. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de apropiere

Pronume singular plural

Substantiv) +

adjectiv

m., n f m f., n

N, Ac. acesta / ăsta aceasta / asta aceştia / ăştia acestea / astea

G, D acestuia / ăstuia acesteia / ăsteia acestora / ăstora

Adjectiv + singular plural

substantiv

m., n f m f., n

N, Ac. acest / ăst această / astă aceşti / ăşti aceste/ aste

G, D acestui / ăstui acestei / ăstei acestor / ăstor

Adjectivul postpus impune şi articularea substantivului (capitolul acesta), spre deosebire de

adjectivul antepus, care nu are nici particula finală -a şi nu presupune nici articularea substantivului
(acest capitol). Pronumele demonstrativ acesta cunoaşte variante populare întrebuinţate mai ales la
nominativ şi acuzativ; dintre acestea, forma de feminin asta e foarte frecventă, pătrunzând chiar în
limba literară vorbită (însă fără referire la persoane). Când ăsta, asta se referă la persoane
dobândeşte conotaţii peiorative.

b. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare

Are aceeaşi flexiune ca şi demonstrativul de apropiere cu două serii de forme literare şi
colocviale, populare sau dialectale.

Pronume singular plural

Substantiv) +

adjectiv

m., n f m f., n

N, Ac. acela / ăla aceea / aia aceia / ăia acelea / alea

G, D aceluia / ăluia aceleia / ăleia acelora / ălora

Adjectiv + singular plural

substantiv

m., n f m f., n

N, Ac. acel acea acei acele

G, D acelui acelei acelor

c. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de identitate

Este compus din pronumele demonstrativ de depărtare acela + şi invariabil. În ipostaza de
adjectiv pronominal, demonstrativul de identitate apare doar antepus nominalului determinat, având
forme omonime cu pronumele corespunzător.

caz masculin feminin

singular plural singular plural

N = Ac acelaşi aceiaşi aceeaşi aceleaşi

G=D aceluiaşi aceloraşi aceleiaşi aceloraşi

d. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de diferenţiere

Este compus din pronumele demonstrativ de depărtare aferezat (a)cel(a) şi adjectivul
pronominal nehotărât alt. Flexionează după gen, număr şi caz. În ipostaza de adjectiv pronominal,
poate apărea atât în faţa nominalului determinat, cât şi după acesta, cu forme omonime cu ale
pronumelui corespunzător.

caz masculin feminin

singular plural singular plural

N = Ac celălalt ceilalţi cealaltă celelalte

G=D celuilalt celorlalţi celeilalte celorlalte

VII. PRONUMELE Şl ADJECTIVUL PRONOMINAL NEHOTĂRÂT: unul, altul, vreunul,

cutare, fiecare, oricare, cineva, ceva, câtva, tot, altcineva, altcareva, altceva, alde, niscaiva, fiece,
cutare, atât, tot, mult, puţin.

Funcţiile sintactice ale pronumelui nehotărât:

subiect (Oricine ar fi interesat de o aşa ofertă.), nume predicativ (Vinovatul ar putea fi oricare
dintre ei. Ideile sunt multe.), atribut pronominal (Părerea fiecăruia contează.), complement direct
(Căutaţi pe cineva?), complement indirect (Pot spune asta oricui., Te gândeşti la cineva anume?),
apoziție (Un elev, oricare, să vină la mine. Altcineva, oricine, să vină la tablă.) etc.

 Uneori, pron. nehotărâte pot deveni substantive: Acest cineva e chiar decanul facultății. Nu e un
oarecare, ci e un mare doctor.
 În postpunere, oarecare devine adj. calificativ cu sensul „obișnuit”: E o studentă oarecare.
 ceva, mult, puțin pot deveni adverbe în anumite contexte verbale (având funcția de
circumstanțial de mod cantitativ): A cumpărat mult.
VIII. PRONUMELE NEGATIV: nimeni, nimic, niciunul (niciuna, niciunii, niciunele).
Adjective pronominale negative: niciun, nicio. Nimeni se declină: nimănui, Niciunul se declină:
niciunuia, niciuneia, niciunora.

Pronumele nimeni şi nimic se substantivizează (un nimeni, un nimic / nimicul, nimicuri).

Nimic intră şi în componenţa unor locuţiuni: adverbiale (pe nimic) sau adjectivale (de nimic).
Niciunele este folosit cu valoare neutră cu semnificaţia de "lucruri, cunoştinţe": N-are de niciunele.
Nu ştie de niciunele.

IX. PRONUMELE Şl ADJECTIVUL PRONOMINAL INTEROGATIV apare în

propoziţii principale independente (Cine a întârziat?; Care e mai harnic? Ce ai aflat? Etc.)

Singular Plural
N-Ac. cine, cât (câtă), ce, care câţi (câte), care
al câtelea, a câta
G-D cui, căruia, căreia câtor, cărora
Adjective pronominale interogative: cât, ce, care.
 X. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL RELATIV apar numai în propoziţii
subordonate neinterogative. Au aceleaşi forme cu ale pronumelui interogativ (cine, ce, care, cât) la
care se adaugă formele de şi relativul compus ceea ce. Pronumele şi adjectivele relative şi
interogative au funcţii sintactice în propoziţiile din care fac parte. Forma contopită a pronumelui de
genul feminin ceea ce se foloseşte când are sens neutru (Nu înţeleg1/ ceea ce trebuie2/ să faci3/), dar
separat când recunoaştem elemente analizabile în cel ce, cea ce, cei ce, cele ce (pronume
demonstrativ cel şi pronume relativ ce etc): Cel1/ce învaţă2/ are succes.

Pronumele relativ intră în structura unor locuţiuni şi expresii: locuţiuni adverbiale (din ce
în ce, cât de cât, cine ştie când, cine ştie unde, cine şfie cum), expresii şi locuţiuni pronominale
(cine ştie cine, cine ştie ce, te miri cine, te miri ce, care mai de care, care pe care, câte şi mai câte).

Ceea ce individualizează relativele în cadrul sistemului pronominal este comportamentul lor

sintactic:

 pe de o parte, se înscriu în structura propoziţiei subordonate pe care o introduc în

frază, îndeplinind o funcţie sintactică în cadrul acesteia;
 pe de altă parte, marchează un raport de subordonare în cadrul frazei (introducând
diverse tipuri de subordonate):
ex. - Îi voi da răspunsul pe care îl aşteaptă. Relativul pe care introduce în frază o propoziţie
atributivă, în cadrul căreia îndeplineşte funcţia sintactică de complement direct.

Când pronumele relativ introduce în frază o propoziţie atributivă, se realizează un tip special
de acord, acordul încrucişat:

 pronumele relativ se acordă cu nominalul din regentă pe care îl substituie (băiatul în vorbele
căruia cred, fata în vorbele căreia cred, băieţii în cuvântul cărora cred, fetele în cuvântul
cărora cred);
 lexemul posesiv al (când apare) se acordă cu nominalul din propoziţia subordonată
(atributivă) pe care o introduce relativul (băiatul în ale cărui vorbe cred, fata în ale cărei
vorbe cred / băieţii în al căror cuvânt cred, fetele în a căror vorbă cred etc.)
Pronumele relative apar cu statut special în construcţiile relative infinitivale, formate dintr-
un verb (a fi, a avea) + relativ (pron. relativ – cine, ce, cât; adv. relativ – unde, cum) + verb la
infinitiv (fără a): N-are ce face., N-am ce spune., N-am cui mă plânge., N-am cât cere de la el. Nu-i
unde dormi.
 Numeralul

Numeralul face parte din clasa semantică a cantitativelor şi exprimă un număr precis, fără
referire la obiecte, numărul obiectelor, dar şi ordinea obiectelor, acţiunilor etc.

1. Numeralul cardinal – exprimă un număr întreg sau numărul obiectelor dintr-o anumită situație de
comunicare. Este clasa cel mai bine reprezentată, de la care se formează, prin diverse procedee, toate
celelalte tipuri de numerale.

Numeralele cardinale sunt utilizate fie ca adjective (doi copii), fie ca substantive (Din toţi
studenţii lipsesc trei. Doi plus doi fac patru. Am ajuns la etajul 2. Călătoresc cu mașina 85.)

- Când are valoare de adjectiv, numeralul se acordă în gen şi caz cu substantivul determinat. (Au ieşit
din sală două studente.)

- Când are valoare de substantiv, numeralul preia de la acesta anumite informaţii gramaticale. (În clasă
sunt cincisprezece copii. Dintre aceștia numai patru au răspuns.)

După structură, numeralele cardinale se clasifică în: simple (zero, unu, cinci, zece, sută, mie,
milion etc.) şi compuse (douăzeci, o sută unu, unsprezece…nouăsprezece, douăzeci şi cinci, patruzeci
de mii etc.)

După origine numeralele sunt: moştenite din latină (numeralele simple de la unu la zece, mie),
împrumutate (sută, milion, miliard, trilion, zero etc.) şi create pe teren românesc (unsprezece, treizeci).

Flexiunea numeralului cardinal:

Numeralele cardinale nu disting flexionar numărul. Sensul de singular sau de plural este inclus
în semnificaţia lexicală a acestuia: un(u), una / o – totdeauna sunt la singular, iar celelalte apar toate la
plural.

Numai două numerale cardinale au forme diferite pentru gen: (masculin) - un(u) / doi și
(feminin) o, una / două fie când apar separat, fie când apar în componenţa numeralelor compuse
(doisprezece copii / treizeci şi doi de copii – douăsprezece ore / treizeci şi două de ore).

Excepţie: unsprezece elevi / eleve.

Numeralele sută, mie (feminin), milion, miliard, zero (neutre), folosite singure se comportă
flexionar ca substantivele: au gen fix, au forme distincte de număr (sută-sute, mie-mii, milion-
milioane, zero-zerouri).

Cazul este prezent, în mod strict, la numeralul unu după cum este folosit adjectival sau ca
substantiv:

un copil / un tablou (masculin, neutru) / o fată (feminin) – au valoare adjectivală (N, Ac.);

unu / una – au valoare de substantiv (N, Ac.);

unui copil, unuia / unei fete, uneia (G, D)

 Numeralul unu se deosebeşte de pronumele omonim prin aceea că nu are plural şi prin
scrierea, de obicei, fără -l (apare prezent cu -l în îmbinări ca: unul şi unul, de unul singur, toţi până la
unul).

Numeralele cu valoare substantivală formează genitivul şi dativul cu lui: În toamna lui '99 (=
anului 1999), radicalul lui 100, Numeralul următor lui cinci este şase.

De la doi înainte opoziţiile de caz (G, D) se realizează prin prepoziţiile a şi la, aşezate înaintea
numeralului. Când aceste numerale sunt precedate de articolele demonstrative sau de determinanţi,
aceştia marchează informaţiile de caz: Rezultatul celor cinci elevi a fost mulțumitor., Am dat
bomboane celor cinci. Ideea acestor doi este bună.

Comportamentul sintactic al numeralului cardinal

• Când are valoare de adjectiv, atunci îndeplineşte funcţia de atribut adjectival: Zece studenţi au
venit.
• Când are valoare de substantiv, numeralul poate îndeplini următoarele funcţii sintactice: subiect
(Douăzeci sunt prezenţi la serbare), complement direct (Adoră filmele, ieri a văzut două.), c.
indirect (Le-am trimis celor patru. Se teme de trei dintre concurenți.), c. de agent (Lucrarea a
fost concepută de trei.), c. circumstanţial (M-am aşezat lângă cei doi. Lucrează cât cinci. A
venit după cei doi.), apoziție (Lucrează la postul Antena 3. Locuiesc în sectorul 2.) atribut
substantival: Doi din trei nu pricep nimic., Am corectat tezele a trei dintre elevi.

Valori de întrebuinţare a numeralului cardinal: pot exprima ordinea (etajul 6, regimentul 33), pot
reprezenta numai simboluri (În '89 a avut loc Revoluţia. Călătoresc cu 85 până la Universitate. Pe 20
se ia vacanţă. Unsprezecele nostru s-a calificat. Agentul 007. etc.); pot exprima aproximaţia (5-6
persoane, câteva sute, vreo zece, circa 400, mii şi mii de oameni etc.)

Se pot substantiviza (zecele, miile, sutele cincisprezecele), pot deveni baze pentru anumite
derivate (pătrar, şeptar, optzecist, douămiist, pașoptist), pot intra în alcătuirea unor compuse
substantivale comune (trei-fraţi-pătaţi) sau proprii (piaţa Doi Brazi, piaţa 1 Mai).

Intră în componenţa unor locuţiuni adjectivale ("…cu gospodari tot unul şi unul", lână sută la
sută, discuţie în doi peri), adverbiale (a vorbi în doi peri, a o spune scurt pe doi), verbale (a lua la trei
păzeşte, a tăia firu-n patru, a vorbi între patru ochi, a ţine de şase etc.)

• Exprimarea orei: ora 1/11/21 - ora unu, unsprezece, douăzeci și unu

ora 2/12/22 – ora două, douăsprezece, douăzeci și două

• Exprimarea datei: pentru prima zi a lunii se folosește numeralul ordinal masculin: întâi
aprilie, mai, decembrie; pentru celelalte zile ale lunii se folosește numeralul cardinal la forma
de masculin: șapte, douăzeci și unu iunie. Pentru zilele de 2/12/22 ale lunilor se pot folosi atât
formele de masculin, cât și cele de feminin.
2. Numeralul ordinal – exprimă ordinea, situarea într-o anumită poziţie. Poate avea statut adjectival
(Mi-a plăcut cum a interpretat al treilea concurent.) sau substantival (S-au înscris cinci persoane, dar
numai a doua a câştigat.). Poate deveni adverb prin conversiune (Întâi citesc şi apoi scriu.)

Structura numeralului ordinal:

 al + numeral cardinal + -le- + particula deictică -a (al doilea);

a + numeral cardinal + -a (a doua)

Flexiunea numeralului ordinal

Numeralul ordinal prezintă forme distincte de gen, datorate celor doi formanţi (al cincilea –
masculin, neutru / a cincea - feminin), forma fiind impusă de acordul cu substantivul: al doilea copil, a
doua fată. Nu marchează flexionar numărul şi cazul. Aceste informaţii sunt exprimate prin formele
articolului demonstrativ legate de numeralul ordinal prin prepoziţia de: cel de al patrulea, cea de a
patra / cel de-al patrulea, cea de-a patra.

Cel îşi schimbă forma după gen, număr şi caz, în timp ce numeralul ordinal variază doar ca
gen: cel de-al treilea, cea de-a treia (N, Ac.), celui de-al treilea, celei de-a treia (G, D) etc.

Numeralul ordinal întâi aşezat înaintea substantivului regent flexionează după gen, număr, caz
şi determinare: întâiul, întâii, întâilor, întâiului etc. În exemple, precum clasa întâi / întâia, numeralul
este în variaţie liberă (conform DOOM2).

Funcţii sintactice: subiect (Al doilea s-a însurat.), complement direct (Alege-l pe al doilea.),
complement indirect (Toate informaţiile i s-au dat primului. Se teme de al doilea.), compl. de agent (A
fost ajutat de al doilea.), circumstanţial: Coborâm la a treia. (staţie), În primul an recolta a fost
bogată, în al doilea mai puţin., A procedat asemenea primului., nume predicativ (El este al doilea pe
listă.), element predicativ suplimentar (Te ştiu primul de când te-am cunoscut.).

3. Numeralul colectiv: indică un ansamblu de obiecte, conţinând ideea de însoţire, de grupare. În

limba literară, numeralul colectiv are forme specifice numai pentru gruparea de două elemente:
numeralele simple amândoi (amândouă, amânduror(a)), moştenit din latină, şi ambii (ambele,
ambilor, ambelor), neologism latino-romanic.

Au valoare substantivală (Amândoi au venit.) şi adjectivală (Amândoi copiii au venit.)

Pentru grupurile de obiecte care conţin de la trei elemente în sus se foloseşte, în limba literară,
o locuţiune formată din toţi / toate + numeral cardinal (toţi patru / toate patru etc.). Cu aceeaşi valoare
se foloseşte şi câteşitrei, câteşipatru etc. În registrul popular, cu valoare colectivă, se foloseşte
formaţia tus- (provenit din toţi): tuscinci, tustrele, tusşapte etc.

Au forme distincte de gen: amândoi-amândouă, ambii-ambele, tustrei-tustrele, toţi trei-toate

trele, câteşitrei-câteşitrele. Nu au forme distincte de număr.

Cazul este marcat flexionar în cazul numeralelor: ambii şi amândoi.

Trimit amândurora invitaţii. Trimit amânduror elevilor invitaţii. La celelalte se folosesc prepoziţiile
"a": jucăriile a tuscinci copiii, şi "la": s-au dat cărţi la câteşipatru copiii, le-am dat la toate patru etc.

Numeralul colectiv, cu valoare adjectivală, cere totdeauna un substantiv articulat definit

(hotărât). Numeralul colectiv, cu valoare substantivală, poate îndeplini aceleaşi funcţii sintactice ca şi
pronumele sau substantivul pe care îl substituie.
4. Numeralul multiplicativ: arată în ce măsură se multiplică o cantitate sau o calitate. Ca structură
sunt numerale derivate: îndoit, întreit, împătrit, înzecit, însutit, înmiit etc. Primele numerale din serie
au sinonime neologice: dublu, triplu, cvadruplu etc.

Au valoare adjectivală: efort înzecit, câştiguri însutite, putere îndoită etc. şi adverbială (când
determină un verb): câştigă întreit, a muncit dublu etc.

Numeralul multiplicativ se acordă cu substantivul regent în gen, număr şi caz (efort însutit,
eforturi însutite, efortului însutit, eforturilor însutite).

5. Numeralul fracţionar: exprimă o parte, o fracţiune dintr-un întreg sau dintr-un grup unitar de
obiecte. Este livresc, folosindu-se în aspectele specializate ale limbii (muzică, matematică, sport).

Structura: numeral cardinal + derivat substantival cu sufixul -ime (de la un numeral cardinal)

Exemple: o doime, trei optimi, şapte sutimi, o cincime, zecimi, sutimi, şaisprezecimi etc.

O altă structură specializată pentru partiţia la 100 şi la 1000 este alcătuită dintr-un numeral
cardinal + prepoziţia la + sută, mie: douăzeci la sută, cincizeci la mie (20%, 50‰). Este folosită mai
mult în domeniul statistic. Ca echivalent al formei la sută se foloseşte substantivul neutru procent:
zece procente, cinci procente, un procent etc.

În uzul curent, pentru doime şi pătrime se folosesc substantivele jumătate şi sfert.

douăsprezece şi jumătate, ora zece şi un sfert, ora zece şi zece etc.

6. Numeralul distributiv: exprimă repartizarea, gruparea, distribuirea obiectelor (persoanelor etc.) în

grupuri egale.

Este alcătuit din adverbul câte + un numeral cardinal: câte patru, câte cinci, doi câte doi

Genul este marcat numai la primele numerale cardinale din serie: câte unul / câte una, câte doi / câte
două, câte doisprezece / câte douăsprezece. Cazul este exprimat flexionar: câte unui(a) / câte unei(a),
dar şi analitic: Repartiţia a câte doi copii pentru fiecare învăţător cade în sarcina mea. Le-au dat la
câte doi copii o carte.

Poate avea valoare substantivală: Au primit toţi câte două., Au primit toţi câte o treime., sau
adjectivală: Au primit toţi câte două cărţi şi câte trei caiete.

7. Numeralul adverbial: arată de câte ori se repetă o acţiune sau în ce proporţie numerică se află o
calitate (cantitate) a unui obiect.

Structuri cu numeral ordinal:

a) o + dată ("o singură dată, doar o dată") / de + numeral cardinal de la doi în sus + ori (de
cinci ori, de o sută de ori etc.);
b) numeral ordinal întâia (prima) + oară / dată // a doua etc. + oară (a doua oară, a zecea
oară, a suta oară etc.);
 c) prepoziţia în + numeral ordinal + rând (numeralul se acordă în gen cu substantivul): în
primul, al doilea, al zecelea rând etc.
Numeralul adverbial apare, de obicei, în contexte specifice adverbului, îndeplinind funcţia de
circumstanţial: Am transcris formula de două ori. El este de două ori mai bun. Cartea a fost citită de
trei ori. (circumstanţial de mod cantitativ)., Prima oară s-a adresat în franceză. (circumstanţial de
timp). Rar, poate îndeplini funcţia de atribut adverbial: Cititul de două ori nu strică. Explicarea pentru
prima dată a lecţiei este mai dificilă.

Numerale adverbiale aproximative: de două, trei ori pe lună; vreo, circa, aproximativ cinci ori;
divorţat a treia ori a patra oară; M-a supărat de sute (şi mii) de ori. Ţi-am spus de n ori să nu mai vii.

Aspecte ale utilizării numeralului adverbial o dată:

Odată „cândva, odinioară, imediat, în sfârşit”- adverb: a fost odată, o să-ţi spun eu odată, taci odată,
odată terminată treaba;

O dată „o singură dată”- numeral adverbial: o dată pentru totdeauna, o dată în viaţă, te mai rog o
dată, o dată la două luni etc.

Întră în alcătuirea locuţiunilor: odată ce, odată cu, dintr-o dată sau a unor compuse sudate: deodată,
totodată „în acelaşi timp”.
 VERBUL

Definiţie: Verbul este clasa lexico-gramaticală care exprimă acţiuni propriu-zise, stări,
existența sau devenirea, considerate ca procese, distingându-se de celelalte părţi de vorbire prin
trăsături proprii. Având un inventar extrem de bogat şi deschis, verbul este cel care distribuie funcţiile
sintactice, caracterizându-se prin aceea că poate forma predicatul unei propoziţii, adică centrul ei.
Sub aspect morfologic, verbul este o parte de vorbire flexibilă, care prezintă o flexiune
specifică numită conjugare. Forma verbului se schimbă în funcţie de categoriile de mod, timp,
persoană, număr şi diateză.
Clasificare:
- după criteriul structurii: verbe simple (a mânca, a citi, a vorbi), compuse (a binecuvânta, a
binevoi), locuțiuni (a o lua la sănătoasa, a o lua razna, a se duce de-a berbeleacul, a o face lată, a
trage pe sfoară etc.), expresii verbale impersonale (e bine, e rău, e cu putință, e clar);
- după criteriul sintactic: predicative și nepredicative, personale și impersonale, tranzitive
și intranzitive;
a. Verbele predicative - au sens de sine stătător şi pot forma singure predicatul propoziţiei. Când
apar la moduri nepredicative (infinitiv, gerunziu, supin, participiu) verbele îşi păstrează caracterul
predicativ şi personal, numai modul fiind nepredicativ şi nepersonal.
Verbele nepredicative – au un sens abstractizat şi nu pot forma singure predicatul. Ele se împart
în două categorii: verbe auxiliare şi verbe copulative.
1. Verbele auxiliare – sunt instrumente morfologice care ajută la formarea unor timpuri, moduri și
a diatezei pasive. Auxiliarele sunt în număr de trei: a fi, a avea, a vrea.
A fi – ca auxiliar apare în structura viitorului anterior (voi fi plecat), a conjunctivului perfect (să fi
plecat), a condiţional-optativului perfect (aş fi plecat), a prezumtivului perfect (o fi plecat/va fi plecat)
şi a infinitivului perfect (a fi plecat). De asemenea, intră în structura diatezei pasive (este citită).
A avea – apare în formele de perfect compus (am plecat), de viitor (am să plec) şi de condiţional-
optativ, prezent şi perfect (aş pleca, aş fi plecat).
A vrea – intră în alcăt. viitorului propriu-zis (voi pleca) şi a prezumtivului (voi fi ştiind, voi fi ştiut).
2. Verbele copulative - nu pot forma singure predicatul, ci doar împreună cu un nume
predicativ: a deveni, a fi, a ajunge, a se face, a ieşi, a însemna, a părea, a rămâne etc. Dacă a
deveni este întotdeauna copulativ, celelalte pot fi atât copulative, cât şi predicative.
Ex.: Elevul este harnic (copulativ); El este acasă (predicativ); În ţara noastră sunt multe
talente (predicativ); Pe şosea a fost un accident (predicativ); Mâine va fi un an de la căsătorie
(predicativ); O prelegere este de 50 de minute (predicativ); Cât este o casă? (predicativ); Cât vor fi
examenele, nimeni nu leneveşte (predicativ); Pentru aceasta ar fi să plătească o avere (predicativ).
Ce e când ți se zbate ochiul stâng? (predicativ)
El a ajuns inginer (copulativ)/ El a ajuns acasă (predicativ)
El a ieşit doctor (copulativ)/ El a ieşit din magazin (predicativ)
Tudor se face strungar (copulativ)/ Se făcea că-l vede în zare (predicativ)
Ion a rămas repetent (copulativ)/ Rămâne să ne mai gândim (predicativ)
Colegul pare obosit (copulativ)/ Se pare că va întârzia (predicativ)
b. Verbele personale sunt cele care se combină cu un subiect în nominativ, acordându-se cu acesta în
număr şi persoană: a adormi, a învăţa, a mânca, a cotcodăci, a mieuna, a apune, a germina, a izvorî.
Sunt personale şi verbele din construcţia: Cine se scoală de dimineaţă, adoarme devreme.
Verbele impersonale nu primesc poziţia de subiect sau, dacă o primesc, realizează subiectul ca
propoziţie conjuncţională subiectivă sau ca echivalent sintactic al acesteia (infinitiv, supin, rar,
gerunziu).
Sunt impersonale verbe ca:
a) Ninge, Plouă, Tună, Mă plouă, Îmi merge bine, Îmi pasă de ceva, Îmi arde de plimbare;
b) Trebuie să plec. Îmi ajunge că eşti lângă mine. Se cuvine să faci asta. Este uşor să vorbeşti / a
vorbi / de vorbit. Se aude că tună / tunând.
c) Îmi place cartea/munca/viața/vacanța. Mi-e dor/frică/foame/lene.
Mă doare capul/ spatele.
E iarnă/dimineață/marți.
☺Există în limba română verbe impersonale inerente (unde trăsătura impersonal este prezentă în
oricare apariţie a verbului) – plouă, se înserează, se luminează, îmi pasă de, se cuvine să etc. şi verbe
care, prin natura lor inerentă, nu sunt impersonale, dobândind această trăsătură contextual (sunt verbe
cu impersonalitate dobândită) – se vine târziu, se merge mult, se ştie că, se crede că, mi-a fost dat să,
este ştiut că etc.
☺Verbele impersonale au ca reflex morfologic trăsătura de verbe unipersonale, apărând cu
formă unică de persoana a treia, sg și/sau pl.
c. Verbe - tranzitive (pot primi în context complement direct): a citi, a căuta, a cere, a zice,
a întreba etc.
intranzitive (nu pot avea complement direct): a merge, a zâmbi, a dormi, a alerga etc.
Verbe - regulate (au toate modurile şi timpurile cu temele care respectă regulile
conjugării): a căuta, a merge, a cere, a coborî etc.
neregulate (temele nu respectă regulile conjugării, cunoscând mari schimbări): a fi, a
avea, a vrea, a bea, a da, a sta, a lua, a mânca, a usca.
 defective (nu au toate modurile, timpurile sau persoanele): a desfide, a discerne, a
deferi, a delăsa, a eluda, a rage, a deceda, a repurta etc.

Categoria diatezei

Diateza este o categorie gramaticală specifică verbului care arată raportul dintre acţiune şi
subiectul gramatical. Se distinge prin particularitatea de a schimba ierarhiile sintactice ale structurii
nemarcate (active).
În gramatica tradiţională distingem trei diateze principale: activă, pasivă şi reflexivă.
a. Diateza activă – arată că acţiunea este făcută de subiectul gramatical. Formal, ea se
caracterizează prin lipsa oricărei mărci. (nu se formează cu ajutorul a ceva anume).
Ex. Maria vine târziu. Ea procedează corect. El învaţă alfabetul. etc.

b. Diateza activă pronominală – apare numai la verbele reflexive propriu-zise, în care pronumele
reflexiv are funcţia de complement direct sau indirect:
Ion îl apără pe Gheorghe – d. activă; Ion se apără pe sine. Ei se ajută chiar dacă se mai ceartă. Maria
își pregătește un ceai după ce se spală și se îmbracă – d. activă pronominală

c. Diateza pasivă – arată că subiectul gramatical suferă acţiunea, al cărei autor, când este
exprimat, este un complement de agent.
Structura: a fi + vb. la participiu (a fost peţită des, geamul a fost deschis de vânt, elevii vor fi
citit romanul, cărţile vor fi fost citite de toţi elevii etc.)
Verbul a fi este purtătorul categoriilor gramaticale, iar participiul este purtătorul semnificaţiei,
al sensului (este variabil numai în gen şi număr). Conjugarea (I, II, III, IV) aparține verbului de
conjugat.
Pasivul se realizează şi în varianta reflexiv-pasivă.
Ex. Echipa bucureşteană construieşte podul. (d. activă)
Podul se construieşte (adică este construit) de către echipa bucureşteană. (d. pasivă cu varianta
reflexiv-pasivă)
La diateza pasivă complementul de agent este autorul real al acţiunii.
Forme pasive pot avea numai verbele tranzitive; câteva verbe active tranzitive nu au
diateza pasivă: a avea, a vrea, a putea etc.
d. Diateza reflexivă - acţiunea este făcută de subiectul gramatical şi suportată tot de acesta. Este
specifică verbelor construite cu un pronume reflexiv obligatoriu de acuzativ sau de dativ
(pronumele reflexiv nu poate fi înlocuit cu un pronume personal sau substantiv în acelaşi caz):
 a se căi, a se întâmpla, a se cuveni, a se gândi, a se preta, a se sinucide, a se abţine, a se mira,
a se strădui, a se mândri, a-şi bate joc, a-şi însuşi, a-și imagina, a-și închipui, a-și aduce
aminte, a-și da seama, a-și lua rămas bun etc.
Nu sunt posibile construcţiile: El mă străduieşte, El mă sinucide.
Aceeași diateză apare și în cazul verbelor reflexiv impersonale: Se mănâncă mult. Se vine târziu. Se
trăieşte bine. Se procedează corect.

Categoria modului și a timpului

Este specifică verbului. Se materializează în formele pe care le iau verbele pentru a arăta cum
consideră vorbitorul acţiunea din punctul de vedere al posibilităţii de îndeplinire a ei în realitate, sau în
funcţie de raportul realitate-posibilitate. Astfel, indicativul este singurul mod care exprimă o acţiune
reală; celelalte moduri exprimă o acţiune posibilă, concepută în diferite tonalităţi: posibilitatea
(conjunctivul), condiţia și dorința (condiţional-optativul), porunca sau îndemnul (imperativul),
nesiguranţa, presupunerea (prezumtivul).
Clasificarea modurilor:
• din punct de vedere morfologic (al flexiunii după persoană): moduri personale şi moduri
nepersonale;
• din punct de vedere sintactic (după posibilitatea de a forma un predicat): moduri predicative şi
moduri nepredicative.
Modurile personale au flexiune completă pentru cele trei persoane (la sg. şi pl.) şi coincid cu cele
predicative. Acestea sunt: indicativul, conjunctivul, condiţional-optativul, prezumtivul şi imperativul.
Modurile nepersonale - nu au flexiune de număr şi persoană şi sunt nepredicative. Cer întotdeauna
prezenţa unui suport verbal la mod personal. Acestea sunt infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul.

Modurile personale
1. Modul indicativ - este modul personal şi predicativ care exprimă o acţiune prezentată de
vorbitor ca reală. Are cele mai multe timpuri (şapte): prezent (citesc), imperfect (citeam), perfect
compus (am citit), perfect simplu (citii), mai-mult-ca-perfect (citisem), viitor anterior (voi fi citit) și
viitor propriu-zis:
- voi, vei, va, vom, veţi, vor + forma de infinitiv lucra, putea, râde, veni, hotărî;
- oi, ăi, o, om, oţi, or + forma de infinitiv (folosit popular şi regional);
- am să lucrez, ai să lucrezi, are să lucreze, avem să lucrăm, aveţi să lucraţi, au să lucreze;
- o să lucrez, o să lucrezi, o să lucreze, o să lucrăm, o să lucraţi, o să lucreze (numit impropriu „viitor
popular”, acest tip este întâlnit foarte frecvent în stilul colocvial al limbii române actuale).
 Din punct de vedere formal, indicativul este un mod lipsit de o marcă specifică.

2. Modul conjunctiv (numit şi subjonctiv) - exprimă, în general, o acţiune realizabilă,

posibilă. Este prin excelență (și prin origine) modul subordonării față de un alt verb: vrea să plece. Are
ca marcă specifică conjuncţia „să” şi numai două timpuri: prezent şi perfect.
În anumite situaţii conjunctivul prezent poate apărea fără să: Fie ce-o fi!, Ferească Dumnezeu!,
În propoziţii dependente, în absenţa altui element subordonator, să are funcţia de conector
propoziţional: Mă bucur să aud că eşti bine. Când apar alţi conectori să rămâne doar formant al
conjunctivului: Se întreba dacă să plece sau nu.
2.1. Conjunctivul prezent: este alcătuit din elementul mobil, invariabil, să şi forma verbului identică
cu prezentul indicativului, dar cu o singură excepţie (persoana a III-a, sg. şi pl).
De regulă, verbele care au la indicativ prezent desinenţa -ă, prezintă la conjunctiv prezent desinenţa -e
(el cântă – el să cânte; el joacă – el să joace), pe când cele cu desinenţa -e la indicativ prezent primesc
la conjunctiv prezent desinenţa -ă (el plânge – el să plângă; el citeşte – el să citească).
Verbe precum a atribui, a contribui, a sui etc. prezintă omonimia 3 ind. prezent = 3 sg. şi pl.
conj. prezent (el atribuie – el să atribuie, ei să atribuie).
La verbele de conjugarea I (în -a) şi a IV-a (în -i sau -î) apar alternanţe fonetice: lucrează / să
lucreze, citeşte / să citească, urăşte / să urască etc.
O trăsătură specifică flexiunii acestui timp este omonimia dintre persoanele 3 sg şi 3 pl. la toate tipurile
de verbe.
2. 2. Conjunctivul perfect: este alcătuit din trei componente: afixul mobil să + vb. a fi invariabil +
participiul verbului de conjugat (să fi cântat, să fi tăcut, să fi zis, să fi citit). Este o formă invariabilă ca
persoană şi număr. Omonimia se rezolvă prin prezenţa pronumelui personal sau prin context: eu să fi
scris, el să fi scris, „O oră să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor….” etc.
În limba română actuală conjunctivul concurează infinitivul, aflându-se cu acesta din urmă într-
o relaţie de sinonimie: Începe a povesti. Începe să povestească.; E interesant a călători. E interesant
să călătoreşti.

3. Modul condiţional-optativ – este modul personal şi predicativ care exprimă, la timpul prezent, o
acţiune realizabilă, posibilă, iar la timpul perfect una ireală. Întruneşte două valori: de condiţie şi de
dorinţă. Valoarea condiţională apare în subordonate, iar cea optativă, în special, în propoziţii
principale. Ex. Dacă aş avea bani, aş cumpăra tabloul. (val. condiţională); Aş cere un sfat. (val.
optativă). Are două timpuri: prezent şi perfect.
3. 1. Condiţionalul-optativ prezent - are următoarea structură:
auxiliarul „a avea” (cu forme specializate: aş, ai, ar, am, aţi, ar) + forma de infinitiv a verbului de
conjugat; formele auxiliarului sunt purtătoare ale informaţiilor de persoană şi număr şi prezintă
omonimie între persoanele 3 sg. şi 3 pl (el ar citi / ei ar citi).
3. 2. Condiţionalul-optativ perfect – este alcătuit din trei componente:
auxiliarul „a avea” (cu forme specializate: aş, ai, ar, am, aţi, ar) + vb. a fi invariabil + participiul
invariabil al verbului de conjugat: aş fi cântat.

4. Modul prezumtiv – este modul personal şi predicativ care exprimă o acţiune posibilă, dar presupusă,
bănuită asupra căreia planează incertitudinea. Structurile prezumtivului se bazează pe tipare de viitor
combinate cu gerunziul sau cu participiul.
4.1. Prezumtivul prezent – cuprinde două forme: voi (oi) fi ştiind, oi şti.
A. 1. sg. (v)oi fi ştiind 1. pl. vom (om) fi ştiind
2. sg. vei (ăi, ei, -i, îi) fi ştiind 2. pl. veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi) fi ştiind
3. sg. va (o, a) fi ştiind 3. pl. vor (or) fi ştiind
B. 1. sg. oi şti 1. pl. om şti
2. sg. ăi (ei, -i, îi) şti 2. pl. oţi (ăţi, eţi, îţi) şti
3. sg. o (a) şti 3. pl. or şti

4. 2. Prezumtivul perfect – corespunde viitorului anterior: (v)oi fi ştiut……….

Valoarea de prezumtiv decurge numai din context, prin sensul de îndoială, prezumţie.
Ex. Când îi vei scrie, el va fi sosit din vacanţă. (viitor anterior);
Nu ştiu dacă va (o) fi sosit din vacanţă. (prezumtiv);
Acum o dormi, că nu văd lumină. (prezumtiv);
Mîine o dormi și el mai bine. (viitor)

5. Modul imperativ – redă o acţiune posibilă, voită de vorbitor şi care se realizează în nuanţele de
ordin, îndemn, sfat, rugăminte. Acest mod se foloseşte numai în propoziţii principale. Are numai o
persoană (a II-a sg. şi pl.). De asemenea, prezintă o marcă specifică – intonaţia (!) şi două forme:
afirmativă şi negativă.
5. 1. Imperativul afirmativ – are, de regulă, forme omonime (parţial sau total) cu forme ale prezentului
indicativ.
Ex. lucraţi, hotărâţi, povestiţi (voi)! (imperativ) = voi lucraţi, hotărâţi, povestiţi (indicativ prezent);
joacă, lucrează, doboară, porneşte, dă, ia (tu)! = el, ea joacă, lucrează, doboară, porneşte, dă, ia
Verbe ca a adormi, a creşte, a fierbe, a plânge prezintă două forme de imperativ: adormi! –
adoarme-l!; creşti! – creşte-l!, plângi! – plânge-l! etc.
 Câteva verbe au forme speciale pentru imperativ afirmativ: vino!, fă!, du!, zi!, revino!, refă!,
adu!, fii! etc.; Te duci la mare. – Du-te la mare!; Fii bun!, Fiţi cuminţi! etc.

5. 2. Imperativul negativ:
Persoana a II-a plural se conformează regulii formării imperativului afirmativ: nu intraţi, nu
avansaţi, nu coborâţi, nu veniţi, nu începeţi, nu ştergeţi (voi)! = voi nu intraţi, nu avansaţi etc.
Pers. a II-a singular are forme omonime cu infinitivul verbelor: nu intra!, nu avansa!, nu coborî!, nu
veni!, nu începe!, nu şterge! etc. sau Nu te duce acolo!, Nu face aşa ceva!, Nu zice asta! Nu fi supărat!
Unele verbe nu pot fi folosite la imperativ: a putea, a vrea, a trebui (vb. modale), plouă, ninge,
burniţează etc. (vb. meteorologice), a (-i) conveni, a (-i) displăcea, a (-i) păsa, a (-i) plăcea etc.
Imperativul este mijlocul special de exprimare a semnificaţiei „obligatoriu” / „interzis”.
Imperativul apare în diverse forme ale discursului adresat: dialog, vorbire directă etc. Prin formele de
imperativ, vorbitorul porunceşte (Ieşi afară!), permite sau interzice alocutorului să efectueze o anumită
acţiune (Fumează, dacă vrei!, Nu fuma aici!), ori îl sfătuieşte (Ascultă şi versiunea lui!), îl îndeamnă
(Du-te, s-a făcut târziu!).

MODURILE NEPREDICATIVE ȘI NEPERSONALE

1. Infinitivul – se îndepărtează de verb prin pierderea flexiunii de număr şi de persoană şi a

funcţiei predicative.
• Este o plăcere a citi această carte.
Structura infinitivului:
a. un infinitiv prezent: a (de origine prepoziţională: lat. ad) + radical + sufix (variabil după conjugare):
a cânta, a tăcea, a zice, a iubi, a hotărî.
b. un infinitiv perfect, caracterizat prin trăsăturile cu structura:
 infinitivul prezent al verbului a fi + participiul verbului de conjugat: a fi plecat, a fi vegheat, a
fi cerut, a fi venit, a fi hotărât. Este o formă rară, livrescă.
Infinitivul poate apărea fără prepoziția a:
• în structura unor forme verbale compuse (viitorul I, condiţionalul-optativ prezent);
• când este precedat de verbul modal a putea: poate veni, poate cânta etc;
• în construcţiile infinitivale relative (care sunt alcătuite dintr-un pronume relativ sau adverb
relativ urmat de un infinitiv): are ce citi, are cine citi, are unde / când / cum citi, am ce face,
nu-i unde dormi, n-are cu cine vorbi etc.

În raport cu un regent verbal, verbul la infinitiv ocupă poziţia de:

- subiect (A ierta e uşor, a uita e greu.), complement direct (Ştie a recita poezia), compl. indirect (Ne
gândim a interveni.), nume predicativ (Dorinţa lui este de a câştiga.), atribut verbal (Dorinţa de a
reuşi l-a menţinut în viaţă.), circumstanţial de timp (Înainte de a trece strada, m-am oprit la culoarea
roşie a semaforului.), circ. de scop (Ne-am pregătit pentru a face faţă evenimentelor.)
-☺ verbul la infinitiv poate avea funcţie de predicat doar în propoziţii principale imperative („de
recomandare”): A nu se rupe florile! A nu se fuma! A se păstra liniştea! A nu se uita ajutorul primit!
Aceste recomandări sunt valabile pentru orice destinatar şi pentru orice moment al enunţării.
Acest tip de infinitiv este preferat pentru valoarea generală şi abstractă, dată de caracterul nepersonal al
infinitivului.
Formele de infinitiv sunt concurate de conjunctiv (E plăcut a călători / să călătoreşti. Pot cânta
/ să cânt. etc), de supin (termină a lucra / de lucrat, am a învăţa / de învăţat), de substantivele
postverbale abstracte (dorinţa de a rezolva exerciţiul / de rezolvare a exerciţiului).

3. Participiul – este o formă nepersonală şi nepredicativă a verbului a cărei caracteristică este

comportamentul intermediar între adjectiv şi verb.
Structura participiului: radical + sufixul participiului
Sufixul este diferit în funcţie de clasa de conjugare:
• at (pentru toate verbele în -a): cânt-at, lucr-at, desen-at;
• ut (pentru majoritatea verbelor în -ea şi pentru unele cu infinitivul în -e): av-ut, plăc-ut, văz-ut,
trec-ut, făc-ut, băt-ut, umpl-ut;
• s (pentru unele verbe în -e): ar-s, mer-s, răma-s, şter-s;
• t (pentru o serie restrânsă de verbe în -e): cop-t, fier-t, frân-t, frip-t, rup-t, spar-t, sup-t;
• it (pentru toate verbele în -i): cit-it, su-it, iub-it şi ât (pentru toate verbele în -î): hotăr-ât.

Tipare de construcţie care includ participiul

1. ca formant invariabil, participiul intră în componenţa unor forme verbale compuse: perfect compus
(am citit), viitor anterior (voi fi citit), conjunctiv perfect (să fi citit), condiţional-optativ perfect (aş fi
citit), prezumtiv perfect (oi fi cântat), infinitiv perfect (a fi citit).
2. forma participiului apare în componenţa diatezei pasive, în vecinătatea verbului a fi. Copilul este
ajutat de părinţi. Copiii sunt ajutaţi de părinţi etc.
În construcţii impersonale apare şi un participiu invariabil (Mi-a fost dat să trăiesc/ a trăi /de
trăit şi asta. Este cunoscut de toţi că ai trişat la concurs.)
Ambiguităţile formelor de participiu se rezolvă în context:
Maria este învăţată. (erudită, inteligentă – arată însuşirea); Maria este învăţată de părinţi bunele
maniere. (verbul apare la diateza pasivă).
Mărul este copt, nu este crud (d. activă) – Prăjitura este coaptă cu atenţie la cuptor. (d. pasivă)
El este inteligent, dar este răsfăţat. (d. activă) – El este răsfăţat de colegi. (d. pasivă)

3. Supinul – este o formă nepersonală şi nepredicativă, care se caracterizează prin omonimia cu

participiul şi prin apariţia obligatorie în contextul unei prepoziţii.
Supinul de tip verbal apare în următoarele construcţii:
• ca subordonat al unor verbe personale şi intranzitive cu regim obligatoriu prepoziţional: S-a
apucat de citit., Se gândeşte numai la mâncat., S-a lăsat de fumat., Trăieşte din cerşit. S-a pus
pe făcut scandal. S-a apucat de învăţat limbi străine etc.; (cu funcție de compl. indirect)
• ca subordonat al unor verbe personale şi tranzitive: are de învăţat, termină de făcut lecţiile,
sfârşeşte de recitat poezia, are de bârfit pe alţii, dă de băut ţuică şi vin (cu funcție de
complement direct)
• ca subordonat unui verb impersonal: rămâne de văzut, dacă nu ţi-a fost de cumpărat; e permis
de spus, e uşor de refuzat, e interesant de studiat, e greu de aflat, e sănătos de mers pe jos etc;
(cu funcție de subiect)
• Viaţa este/ajunge/devine de nesuportat. Suferinţa este de nedescris. Maşina este de spălat rufe.
(cu funcție de nume predicativ)
• ☺în construcţii eliptice, unde se suprimă verbul modal „de necesitate” este, supinul devine
predicativ, putând apărea accidental în enunţuri imperative: De învăţat de la pagina 5 la
pagina 20!; De reţinut următoarele! În aceste construcţii cei doi participanţi la comunicare
(emiţătorul şi destinatarul) sunt deduşi situaţional.
• Există construcţii în care supinul se comportă adverbial, exprimând valori superlative: negrăit
de dulce, nespus de frumoasă, nebănuit de vânjoasă, în condiţii nesperat de avantajoase etc.

4. Gerunziul –Se realizează ca formă unică, construită cu sufixul –ând (cântând, lucrând, hotărând,
făcând, rupând, putând, vânzând, căzând, pierzând, creând, agreând etc.), care are şi varianta –ind
(apropiind, ştiind, fiind, scriind, citind, iubind, acoperind, venind etc.).
În combinaţie cu formele pronominale (personale şi reflexive), sufixul se amplifică cu –u-
(dându-mi, aşteptându-l, întorcându-se, amintindu-şi etc.). Face excepţie combinaţia cu pronumele –o
(văzând-o, aşteptând-o).
Forma negativă se realizează cu prefixul ne-: neştiind, nefăcând, iar între prefix şi verb se poate
intercala adverbul mai: nemaifiind, nemaivăzând etc.
Tipare de construcţie ale gerunziului:
• intră în componenţa prezumtivului prezent ca formant morfologic fără autonomie (va / o fi
plecând);
 • când este dependent de un verb şi are acelaşi subiect cu acesta, apare obligatoriu după el – are
funcţie de circumstanţial: merge şchiopătând (de mod), se distrează dansând (de mod)
• construcţia gerunzială mai poate îndeplini ca funcţii sintactice: circumstanţial de timp
(Povestind, plângea de emoţie.), de cauză (Vânzând casa, a rămas fără locuinţă.), condiţional
(Ascultându-l, te vei convinge de adevăr.), circumstanţial concesiv (Chiar străduindu-se, tot nu
va reuşi mare lucru.);
• subiect (Se aude tunând, Se aude plouând.), compl. direct (Aud plouând. Aud vorbindu-se
despre asta.), atribut verbal (Haina-i măturând pământul / Şi-o târăşte-abia, abia., Cu faţa
şiroind de apă, cu hainele fluturând, fratele meu răcnea ca un apucat.).
Gerunziul acordat în gen, număr şi caz cu substantivul determinat are valoare
adjectivală şi funcţia sintactică de atribut adjectival: coşuri fumegânde, lebădă murindă etc.

Numărul claselor de conjugare a verbelor este 4 (I = -a, II = -ea, III = -e, IV = -i, -î)
Forme duble ale conjugării: a îndesa, îndesând (Ciobanul îndeasă în traistă lucrurile sale):
a îndesi, îndesind (Rândurile se îndesesc la casa de bilete); a înflori (Liliacul înfloreşte primăvara);
a înflora (Mama înflorează cămaşa).
Datorită tendinţei de trecere de la o conjugare la alta, nu trebuie confundate verbele de
conjugarea a II-a cu verbele de conjugarea a III-a: conjugarea a II-a (a părea, a apărea, a scădea, a
plăcea, a tăcea, a zăcea etc); conjugarea a III-a (a bate, a ţine, a face etc.).
Se constată o continuă fluctuaţie şi concurenţă între formele cu sufix şi cele fără sufix la
timpul prezent. DOOM2 indică variaţie liberă pentru inventează / inventă, înjgheabă / înjghebează,
înveşmântează / înveşmântă, învolburează / învolbură, şchioapătă / şchiopătează, dar recomandă
numai forma sufixată pentru decernează, împreunează, îngemănează, proferează şi numai forma
nesufixată pentru dezagregă, ignoră, îndrumă, înfiripă, perturbă, secretă, absolvă.
DOOM2 reţine forme variante pentru verbele: a biciui, a cheltui, a chinui, a ciocăni, a
clănţăni, a cotrobăi, a croncăni, a destăinui, a drăcui, a huidui etc.; recomandă o singură formă cea
fără sufix pentru verbele a bombăni, a dăinui, a dezvălui, a închipui, a îngădui, a stărui, iar pentru
verbele a scormoni, a zdrăngăni, a cicăli, a prăvăli recomandă numai forma sufixată.
 ADVERBUL

Adverbul poate determina un verb, o locuţiune verbală sau un adjectiv: Ozana cea frumos
curgătoare, un pronume: Aceasta de aici, un substantiv: Plecarea acasă, un alt adverb: Vorbeşte
destul de bine, o interjecţie cu valoare verbală: Hai mai repede!
Adverbe - simple: aşa, altfel, aici, bine etc.
- compuse: mâine-seară, ieri-noapte etc.
Locuţiuni adverbiale: pe urmă, în veci, într-adevăr, de unul singur, cu de-a sila, cu totul,
cu binişorul, din nou, de-a pururi, de-a fir a păr, pe întrecute, pe înserate, zi de zi, cât de cât, din ce
în ce, din când în când, aşa şi aşa, calea-valea, harcea-parcea, talmeş-balmeş, de multe ori, de
repetate ori, cine ştie cum, cine ştie când, cine ştie unde, te miri unde, de când lumea etc.
Clasificarea adverbelor şi locuţiunilor adverbiale, după înţeles:
a) de loc: acolo, pretutindeni, peste tot, de jur împrejur etc.;
b) de timp: acum, curând, astăzi, din când în când;
c) de cauză: de aceea, pentru aceea, de asta;
d) de scop: înadins, de aceea, pentru asta (De aceea am venit, să-ţi dau astea - de aceea -
locuţiune adverbială de scop, complement circumstanţial de scop; De aceea am întârziat,
pentru că am pierdut trenul - de aceea - locuţiune adverbială de cauză, complement
circumstanţial de cauză);
e) de mod - propriu-zise: aievea, adesea, altfel, anevoie, aşa, bine, degeaba, degrabă,
împreună, razna, ruseşte, cruciş, cu dinadinsul, cu binişorul, de-a valma, de-a rostogolul, pe rupte,
talmeş-balmeş etc.
- de cantitate: atât, cât, destul, mult, puţin, cât de cât etc.
- de comparaţie: ca, cât, cum, precum, decât, asemenea etc.
- care arată durata/ frecvenţa: mereu, necontenit, încă, tot, mai, iar, iarăşi, din nou, adesea,
rareori etc.
- de afirmaţie: da, desigur, fireşte, negreşit, cu siguranţă, într-adevăr, de bună seamă etc.
- de negaţie: ba, nu, nici, nicidecum, deloc, defel etc.
- de probabilitate: parcă, poate, pesemne etc.
- de precizare: chiar, tocmai, taman etc.
- de restricţie: barem, batâr, măcar, încaltea, cel puţin etc.
- de exclusivitate: doar, numai;
- de aproximaţie: aproape, cât pe ce, gata-gata, mai-mai etc.
- explicative: adică, anume, bunăoară etc.
- concesive: totuşi, cu toate astea.
 Nu au funcţie sintactică adverbele: chiar, doar, numai, doar, nici, nu, măcar, şi.
Adverbele modale: desigur, fireşte, bineînţeles, evident, cu siguranţă, fără îndoială, poate, parcă,
probabil, eventual pot apărea ca:
- elemente regente cu funcţia sintactică de predicat, când sunt urmate de o propoziţie subiectivă
introdusă prin conjuncţia că (Probabil / desigur / bineînţeles că va pleca. Poate că va reuşi.).
Primesc denumirea de adverbe predicative.
- nume predicative în construcţii impersonale: E evident că nu putem ajunge la timp. E posibil să fi
plecat. E interzis să conduceţi automobilul fără permis.

PREPOZIŢIA

Leagă atributele de părţile de vorbire determinate - substantiv (haină din piele), pronume
(acela de acolo), numeral (douăzeci de bănci) sau complementele de părţile de vorbire determinate
- verb (El cântă la vioară), adverb (Se făcea o duminică minunat de frumoasă), adjectiv (un
concurent sigur de victorie), o interjecţie (vai de noi).
Prepoziţii - simple: a, cu, la, lângă, pe etc.
- compuse: de la, de pe lângă, până pe la etc.
Prepoziţiile simple pot fi moştenite (de, în, cu, la, asupra, către, după, fără, pentru, peste,
sub etc.), formate prin conversiune (graţie, mulţumită, datorită, potrivit, exceptând, privind,
conform, contrar, drept, împrejurul etc.) sau prin compunere, cu elemente sudate (deasupra,
despre, înspre etc.).
Locuţiunile prepoziţionale: în faţa, din pricina, din cauza, în privinţa, faţă de, în loc de, la
un loc cu, în afara, în sensul, împreună cu, în afară de, potrivit cu, referitor la, conform cu,
începând cu, cu tot cu, şi cu etc.
Prepoziţiile care cer dativul: datorită, graţie, mulţumită, contrar, conform, potrivit,
aidoma, asemenea.
Prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu regim de genitiv: asupra, contra, înaintea, de-a
lungul, din partea, din cauza etc.
Prepoziţia a apare în construirea genitivului numeralului cardinal (Isprăvile a patru tineri),
a infinitivului (a citi), în exprimarea distribuţiei (A cumpărat cinci creioane a cinci lei fiecare) sau
în anumite construcţii cu acuzativul (Nu miroase a bine; Nu arată a intelectual).
 CONJUNCŢIA
Leagă două propoziţii (coordonate sau subordonate), două părţi de propoziţie (coordonate
între ele) sau o parte de propoziţie şi o propoziţie (Am chemat pe colegul meu şi pe cine am mai
găsit).
Conjuncţii - simple: dar, sau, şi, nici etc.
compuse: ca şi, cum că, ca ... să etc.
Locuţiuni conjuncţionale: măcar că, în afară că, chiar dacă, pentru că, pe lângă că, până
să, fără să, din cauză că, în caz că, în loc să, cu toate că, cât timp, ori de câte ori, de vreme ce,
odată ce, după ce, numai ce, cu cât, de cum, de unde, până unde, ca şi când, ca şi cum etc.
Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale, după funcţia lor:
a) coordonatoare: copulative: şi, nici, precum şi, cât şi, nu numai... ci şi; disjunctive: fie, ori,
sau; adversative: ci, dar, iar, însă, or, şi, numai că, numai cât; concluzive: aşadar, vasăzică,
deci, prin urmare, în concluzie.
b) subordonatoare: că, să, ca să, dacă, până unde, câtă vreme, îndată ce, pe măsură ce,
deoarece, fiindcă, pentru că, din moment ce, pentru ca să, fără să, ca şi cum, în caz că, cu
toate că, măcar să etc.
Cuvântul şi poate fi: conjuncţie copulativă: Ion şi Maria învaţă, conjuncţie adversativă: L-
am întâlnit, şi nu l-am salutat; adverb: Cum l-a văzut i-a şi spus; pronume reflexiv: El şi-a amintit.

Interjecția: reprezintă acea clasă lexico-gramaticală care nu denotă (adică nu denumeşte

precum substantivul sau verbul), ci exprimă diverse senzaţii, sentimente etc. sau imită (ori)
sugerează diverse sunete şi zgomote.
Se disting două tipuri de interjecţii: interjecţii propriu-zise, care exprimă stări psihice,
reacţii la senzaţii fizice sau funcţionează ca mărci conversaţionale, şi onomatopeele sau interjecţiile
onomatopeice, care imită sunete şi zgomote din realitatea înconjurătoare ori sugerează mişcări.
Comportamentul interjecţiei din punct de vedere sintactic:
• ca secvenţe incidente: Ei, a trecut tinereţea, s-au dus toate. Tulai, că m-a omorât tâlharul!
• cu funcţie sintactică de predicat: Vasile, trosc! o palmă lui Ion., Şi zvârr! Cu pravila cea
mare după călugări., Pupăza, zbrr! pe-o dugheană., Mersi pentru sfat., Bravo tuturor!, Hai
mâine cu mine la film., Grăsanul, şontâc-şontâc, după ea!
• cu funcţie sintactică de nume predicativ: El e cam tralala., Am rămas paf., E vai de el.,
Halal să-ţi fie!
• cu funcţie sintactică de atribut: Avem o organizare halal. Are o rochie fâl-fâl. Are o maşină
mamă-mamă.
• cu funcţie sintactică de circumstanţial de mod: Mergea şontâc-şontâc.
 NOȚIUNI GENERALE DE SINTAXĂ

Generalități

I. Unitățile sintactice sunt:

a. propoziția,
b. fraza
c. părțile de propoziție.

a. Propoziția este o comunicare cu ajutorul unui singur predicat (verbal sau nominal).
De exemplu: Am citit mai multe romane ale acestui celebru scriitor.

Sunt propoziții în care predicatul (verbal sau nominal) sau verbul copulativ al predicatului
nominal sau verbul auxiliar de la diateza pasivă se subînțelege:
La așa cap, așa căciulă. (Folclor) – La așa cap e bună o așa căciulă.
Vorba multă, sărăcia omului. – Vorba multă este sărăcia omului.
Gând nespus, gând pierdut. (N. Iorga, Cugetări)
Ne-a întrebat / când / și de unde am venit.
Pomii erau smulși, / florile, călcate în picioare.

Clasificarea propozițiilor:

a. Clasificarea propozițiilor după structură: simple sau dezvoltate.

 Propoziția simplă este alcătuită din părțile principale ale propoziției: din subiect și predicat.
Uneori, una dintre ele poate lipsi. Exemple: Privighetoarea cântă. Ninge.
 Propoziția dezvoltată cuprinde, în afară de subiect și predicat, una sau mai multe părți
secundare de propoziție. Exemplu: Eu nu te cunosc în toată splendoarea ta.
b. După aspectul afirmativ sau negativ al predicatului propoziției: afirmative și negative.
Cele două propoziții se deosebesc prin aceea că cea negativă conține o negație pe lângă predicat, de
obicei adverbul nu, în timp ce propoziția afirmativă nu are această marcă specială.
Exemple: La noi sunt codri verzi de brad. (O. Goga) – propoziție afirmativă;
Timpul pierdut nu se mai întoarce. (Folclor) – propoziție negativă
Observații:
Ideea de negație este exprimată și prin alte cuvinte cu înțeles negativ:
 prin pronume negative: nimeni, nimic, niciunul, niciuna;
 adjective negative: niciun, nicio;
 conjuncția negativă: nici
  adverbe negative: niciunde, niciodată, nicicum, nicăieri etc. Aceste cuvinte cu sens negativ
în structura propoziției sunt însoțite de adverbul negativ nu. Ex: Nimic nu-i fără osteneală.

c) După scopul comunicării, propozițiile pot fi:

c.1. Propoziții enunțiative: Au ajuns acasă. Vorbesc despre excursie.
c.2. Propoziții interogative: Au venit musafirii? S-au terminat cursurile? Ce faci după-
amiază? Vii sau pleci? Cum rezolvăm problema?
c.3. Propoziții imperative: Vino! Să mergem de aici! Taci din gură!
c.4. Propoziții exclamative: Cât de bună este ciocolata! Ce mare a crescut fiul tău! Ah, ce
bucurie mi-ai făcut?

b. Fraza este o unitate superioară propoziției, deoarece cuprinde mai multe propoziții, dintre care
cel puțin una este principală.
Ex. „Zeița Afrodita a mângâiat-o pe fata întristată, spunându-i1/ că va deveni regina
insulei2/ și că numele ei va rămâne nemuritor,3/ fiindcă pământul5/ pe care Zeus a adus-o4/ se va
chema Europa.”5/
(Alexandru Mitru, Legendele Olimpului)

Prop. 1 – propoziție principală, regentă pentru propozițiile 2 și 3

Prop. 2 – propoziție secundară completivă directă, subordonată propoziției 1
Prop. 3 – propoziție secundară completivă directă, subordonată propoziției 1, regentă pentru
propoziția 5
Prop. 4 – propoziție secundară atributivă, subordonată propoziției 5
Prop. 5 – propoziție secundară circumstanțială de cauză, subordonată propoziției 3, regentă pentru
propoziția 4

c. Părțile de propoziție – sunt cele mai mici unități sintactice din care se compune o propoziție.
Acestea sunt de două feluri:
- părți principale de propoziție (subiectul și predicatul)
-părți secundare de propoziție (complementul și atributul).
Observație:
Părțile de propoziție nu trebuie confundate cu părțile de vorbire. Trebuie reținut că numai
cuvintele noționale, adică cele care au un sens lexical de sine stătător au funcție sintactică
(substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, adverbul, verbul, interjecția), prepoziția și articolul
ajută la formarea părților de propoziție, iar conjuncția are exclusiv rolul de a lega unele unități
sintactice între ele.
II. Raporturile sintactice

În cadrul propoziției se stabilesc anumite legături între cuvinte, iar în cadrul frazei se
stabilesc anumite legături între propoziții. Aceste legături se numesc raporturi sintactice, care sunt:

1. raporturi de interdependență (inerență) dintre subiect și predicat;

2. raport de coordonare;
3. raport de subordonare.

1. Raportul de interdependență dintre subiect și predicat este un raport specific, realizat doar la
nivelul propoziției.
Subiectul este partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului,
iar predicatul este partea principală de propoziție care arată ce face, ce este, cine este, cum este
subiectul propoziției, adică predicatul spune ceva despre subiect.

2. Relaţia de coordonare
Relația de coordonare se stabileşte între unităţi sintactice de aceeaşi importanţă, care nu
depind nici semantic, nici structural una de cealaltă. Relaţia de coordonare se poate stabili:
 la nivel de propoziție:
Părinţii şi copiii sunt antrenaţi în procesul de instruire.
Fata moșneagului era harnică, frumoasă şi înţeleaptă.
Vremea e frumoasă, dar rece.
Gutuia mirositoare şi galbenă răspândea un miros plăcut.
El studiază dreptul şi filosofia.
 la nivel de frază:

-între propoziţii principale care nu depind una de alta:

Am participat la conferinţa ştiinţifică şi am prezentat un referat.
Părinţii îşi iubesc copiii, dar îi şi pedepsesc.
-între propoziţii interdependente (subiecte, predicative):
Ceea ce ştia şi ce văzuse ea era foarte important.
Omul acela era cum nu mai văzuse și cum nu mai auzise nimeni.
-între propoziţii subordonate:
Ştim că va veni, dar va pleca repede.
Înţelesese de ce nu vine pe la ea şi de ce nu o deranjează.
 În diferite lucrări de gramatică se menţionează că relaţia de coordonare se poate stabili nu numai
între părţi de propoziţie sau numai între propoziţii, ci şi între o parte de propoziţie şi o
propoziţie, având aceeaşi funcţie sintactică sau funcţii sintactice diferite. Astfel, coordonarea se
poate realiza:
- între un subiect şi o propoziţie subiectivă:
Maria şi cine mai era prezent au participat la concurs.
Cărţile şi ceea ce mai avea le-a lăsat la rude.
- între complementul indirect şi propoziţia completivă indirectă.
Îi povestise despre copii şi despre ceea ce se întâmplase.
- între un complement circumstanţial de cauză şi o propoziţie circumstanţială de cauză:
Nu puteam s-o suport nu numai pentru obrăznicie, dar şi pentru că mă deranja permanent.
N-am venit la ore din cauza bolii şi pentru că nu m-am pregătit.
- între un complement circumstanţial de timp şi o circumstanţială modală:
Vor da ajutor la vreme şi cum se cuvine.

Raportul de coordonare între părțile de propoziție se realizează prin:

• Joncțiune cu conjuncții și locuțiuni conjuncționale coordonatoare, care pot fi:
- copulative: și, nici, iar, precum și, nu numai că ...dar (ci) și etc. (Au fost odată un împărat și o
împărăteasă. Nu l-am văzut nici pe tata, nici pe mama.)
- adversative: dar, însă, iar, or, ci, numai că etc. (E isteț, dar leneș. E o floare frumoasă, însă rară.)
- disjunctive: sau, ori, fie, sau…sau, ori…ori etc. (Mergi la film sau la teatru?)
- concluzive: deci, așadar, prin urmare, în concluzie etc. (Drumul este îngust, deci anevoios.)
• Juxtapunere (parataxă, alăturare) prin virgulă: Dan, Elena și Marin sunt colegi de clasă. La Zoo
Oradea copiii pot vedea lei, tigri, elefanți, urși și păsări sălbatice.

3. Relaţia de subordonare
Spunem că un cuvânt este subordonat altuia (adică regentului) sau o propoziţie se subordonează
alteia (adică regentei), când acestea depind gramatical de cuvântul sau de propoziţia respectivă.
O propoziție subordonată poate avea ca regentă o propoziție principală sau o propoziție
subordonată.
„Și acum văd eu / că avea mare dreptate mătușa,/ căci pupăza era ceasornicul satului…”
O frază poate avea una sau mai multe propoziții principale:
„Câte ceva din sufletul lui a rămas în sufletul multora, dar el nu mai este, și-a împlinit cu
adevărat o muncă grea de care nu s-a plâns….”
(M. Sadoveanu, Domnu' Trandafir)
„Lacul codrilor albastru, / Nuferi galbeni îl încarcă, / Tresărind în cercuri albe, el
cutremură o barcă.” (M. Eminescu)
 La nivelul frazei, propoziţiile sunt legate de regentă prin:
- conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale subordonatoare:
Vrem să plecăm în concediu la mare.
Elena mi-a spus că a venit în vizită.
N-a venit astăzi, din cauză că este bolnavă.

- pronume şi adjective relative sau nehotărâte cu valoare relativă:

Nu se ştie cine a greșit.
Arată-mi care este camera ta.
Adu-mi orice cărţi găsești la anticariat.

- adverbe relative sau nehotărâte cu valoare relativă:

Nu mi-a spus unde a plecat.
Vin să te văd când ieşi din spital.
Telefonează-mi oricând ai nevoie de mine.

- rar, raportul de subordonare în frază se poate realiza prin juxtapunere, deci fără element de
legătură:
Bate-mă, tot nu-ţi spun secretul (= chiar dacă mă baţi, tot nu-ţi spun secretul).
Dai banii, iei marfa (= dacă dai banii, iei marfa).
Ai carte, ai parte (= dacă ai carte, ai parte).
 PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE

SUBIECTUL

Este de două feluri: logic și gramatical.

 Subiectul logic – se folosește pentru autorul real al unei acțiuni (Expoziția ar fi fost vizitată de
turiști dacă ar fi rămas deschisă până la sfârșitul lunii.) sau pentru complementele indirecte
(ca experimentatori) care determină verbe unipersonale (Îmi trebuie cartea.) sau forme
unipersonale ale unor verbe personale (Îi arde de joacă.) În celelalte situații coincide cu cel
gramatical.
 Subiectul gramatical – este partea principală de propoziție care arată cine săvârșește acțiunea
exprimată de un predicat verbal activ, cine suferă acțiunea exprimată de un predicat verbal
pasiv sau cui i se atribuie o însușire sau o caracteristică exprimată de un predicat nominal.

Subiectul gramatical poate fi exprimat prin:

o substantiv în nominativ:
Fata a fost pețită des de flăcăii din sat.
o substantiv obținut prin conversiune:
„Pe” este prepoziție. „Azi” nu înseamnă acum. „Muncește” este un fel de a
spune.

o locuțiune substantivală:
Darea de seamă a fost întocmită repede.
Părerea de rău l-a urmărit toată viața.
o numeral cu valoare substantivală în nominativ
 cardinal, ordinal: Doi se ceartă și al treilea câștigă.
 colectiv: Amândoi au fost la munte.
 fracționar: S-a vândut o treime din acest produs.
o pronume
 personal: Noi am lucrat toată noaptea la acest proiect. Ai lui (G) îl așteptau
cu masa.
 de politețe: Dumneavoastră ați mers la fața locului.
 posesiv: Al meu este primul.
 demonstrativ: Acela este cel mai deștept.
 nehotărât: Toți au dreptul la exprimare.
 negativ: Niciunul nu a ascultat cu atenție.
  interogativ: Cine nu a înțeles lecția?
 relativ: M-a întrebat cine nu a înțeles. Ceea ce s-a întâmplat va avea urmări.
(N)
Am dat cartea cui mi-o cere. (D)
Hai fiecare pe la casa cui ne are. (G)
Îl scot în față pe care vine primul. (Ac)
De ce ți-e mai drag în lume, tocmai de aceea n-ai parte. (Ac)

o verb
 infinitiv: „E ușor a scrie versuri.”
 supin: De plătit mai puțin este convenabil. Este ușor de observat diferența.
 gerunziu (numai după un reflexiv-pasiv impersonal): Se aude gemând.
o locuțiune verbală
 infinitiv: E greu a pune pe roate o afacere.
o interjecție (numai după un reflexiv-pasiv impersonal): S-a auzit pleosc! după ce a
sărit în apă.
o Construcție relativă infinitivală: Nu are cine veni. Nu-i cine deschide ușa. Nu-i ce
vinde.
Subiectul multiplu: Eu (N) și cu Maria (Ac.) venim mâine. //Noi și Maria venim
mâine.
Tu (N) și cu Maria (Ac.) veniți mâine. // Voi și Maria veniți
mâine.
Alte subiecte exprimate:
 Mă doare piciorul. Mă ustură ochii.
 Îmi place cartea/munca. Îmi priește vacanța. Îmi convine salariul.
 E iarnă/ dimineață/ianuarie/luni/frig/cald/întuneric.
 Mi-e foame/sete/frică/somn/lene/rușine/poftă/urât.
 Subiectul gramatical poate fi și neexprimat. Subiectul neexprimat este:

 subînțeles când subiectul a fost exprimat într-o propoziție anterioară: Tânărul se plimba și
fredona o melodie. Îl cita mereu pe Eminescu în gândurile sale. Ion poate să învețe.
 inclus atunci când poate fi dedus din desinența verbului (la pers. I și II nr singular și plural):
Mâine ai examen. Seara mă uit la televizor. Culegem ceea ce am semănat.
 nedeterminat este neidentificat sau neidentificabil și când este general, acțiunea poate fi
raportată la orice persoană:
  subiect nedeterminat cu valoare generală se exprimă prin:
-pers 2 sg: Cum îți vei așterne, așa vei dormi. Bine faci, bine găsești. Ai carte, ai parte.
-pers. 3 sg: Cine întreabă nu greșește.
-pers. 1 pl: Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim.

 subiect nedeterminat neindentificabil se exprimă prin persoana a III-a sg, mai rar pl, a
unui verb la diateza activă: Sună de ieșire. Bate la ușă. Au adus marfă bună la magazin.
Spune la radio. Scrie în ziare.
Obs: în propozițiile imperative și interogative care conțin un subst. în vocativ, acesta nu
trebuie considerat subiect, deși denumește o persoană sau un obiect personificat. Deoarece vocativul
nu poate îndeplini rolul unei părți de propoziție, în exemplele de mai sus subiectul este inclus.
Să nu uiți , Darie!
Să țineți minte, copii!
Cobori în jos, luceafăr blând…

Obs: sunt situații în care adevăratul subiect lipsește, confundându-se la prima vedere cu
unele construcții prepoziționale cu funcție de atribut sau de complement.
Ex. Mai sunt √din aceștia (subiect: unii, mulți, puțini); din aceștia – atribut pron. prepozițional
Au mai plecat √ dintre ai voștri. dintre ai voștri – atribut pron. prepozițional
Se aude √ca un cântec (subiect: ceva, cineva); ca un cântec - c.c. de mod

Propoziții fără subiect:

Plouă. Tună. Fulgeră. Ninge. Toarnă cu găleata.
Se întunecă. Se înserează. Se luminează. Se înnorează. Era în primăvara lui 1990.
Îmi pasă de ceva. Îmi pare rău/bine de ceva. Îi arde de plimbare. I se cășunează pe cineva.

Topica subiectului
Locul subiectului este de cele mai multe ori înaintea predicatului, dar poate fi și după acesta:
A început vacanța. Vacanța se apropie. E dificil de înțeles această carte.
Cine a venit? În săptămâna care vine.
A cui este cartea? Unde pleacă mama? Vine, zise el.

Între subiect și predicat nu se pune niciodată virgulă.

Excepții: când între SB și PR se găsesc alte elemente care trebuie despărțite de rest (un atribut, un
complement, un vocativ, o construcție incidentă):
Mama, obosită, s-a culcat.
Elena, prietena mea, a reușit să-și învingă teama.
Ea, în mare grabă, a plecat.
El, soro, a plecat de mult timp.

Confuzii ale subiectului:

Cu complementul direct:
Urmează o pauză. Au trecut anii. Trec soldați. Mă doare capul. Să se pedepsească vinovații.
Trebuie adus Ion. Pasiunea mea o reprezintă istoria.
Dezambiguizarea se face prin schimbarea numărului, prin acord, prin schimbarea topicii.

Cu numele predicativ:
Cine este el?
Lectura este pasiunea mea. Când ambele substantive sunt articulate sau nearticulate se ține cont de
topică. La fel și aici: Tu ești el. Locul este acesta. Aceia au fost trei.
Foamea este cel mai bun bucătar.
Plăcerea mea sunt cărțile. (acordul ne ajută)
El este colegul meu de bancă / Ion. (NP – califică, identifică)
Viața-i un basm frumos.

Cu apoziția:
Cadrele didactice, profesori și învățători, au fost impresionate de această clasă.
 PREDICATUL

Definiție: este partea principală de propoziție care atribuie subiectului o acțiune, o stare ori o
însușire.
Clasificare: predicat verbal și nominal
a. Predicatul verbal – se exprimă prin:
 verbe la moduri personale: Timpul zboară.
Afară a nins.
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă.
Cartea se citește și se înapoiază la bibliotecă.
Se merge prea repede.
Merele au fost culese de copii.
 locuțiuni verbale: El îi aduce la cunoștință că va pleca în străinătate.
Ea ar ține minte o asemenea situație toată viața.
N-o mai ia la sănătoasa ca alte dăți.

Avea nevoie de asta.

Habar n-avea de asta.
Și-a venit în fire imediat.
A dat buzna peste ei.
Îi pare rău.
Îi dă drumul.
I-a dat de veste. I-a dat sfaturi. L-a tras pe sfoară.
Îi vor ține piept. Va sta de vorbă cu ea.
 interjecții: Uite-l pe elev! Iată-l pe profesor! Na-ți-o ție pe aceasta! Hai și voi la plimbare!
Zău că așa a făcut. „Bîzîiam la strană şi hîrşti! cîte un colac.”(I. Creangă);
 adverbe și locuțiuni adverbiale predicative: Poate / Firește / desigur / pesemne / de bună
seamă, fără îndoială, fără doar și poate că va reuși.
 verb la infinitiv și supin: A nu se rupe florile! A se reține acest lucru! De reținut acest lucru!
De observat procedeele folosite!
Observație: Predicatul verbal poate lipsi total sau parțial:

- El s-a ascuns în casă, iar ea în grădină.

- Au cântat și dansat toată noaptea.
- El a fost ajutat și sfătuit de profesori.
- Avizat de Ministerul Sănătății! Câștigurile – impozitate din ianuarie cu 16%.
- Îți mulțumesc. – N-ai de ce (să-mi mulțumești.)
- Reușește nu Dan, ci Gheorghe. Reușește Dan, și nu Gheorghe. (coordonare adversativă)

- în structuri cu adverbe, locuțiuni adverbiale sau grupuri de adverbe, de tipul: Jos!, Sus! Dreapta!
Stânga împrejur! Drept înainte! se sugerează verbul predicat absent.
- în enunțuri exclamative, de tipul: Ce casă!, Ce idee! Ce copil! Hoții! Apele! Valea! Roiul! Gura!
predicatul verbal se subînțelege.

b. Predicatul nominal – este format dintr-un nume predicativ simplu sau multiplu și un verb
copulativ la un mod personal.
Eșarfa este frumoasă.
Ei sunt veseli, dar nepăsători.

 Verbele copulative – au rolul unor instrumente gramaticale de legătură între numele predicativ și
subiect, ele fiind cele care exprimă persoana, numărul, timpul și modul, diateza și conjugarea.
Acestea sunt:
- a fi (când nu are sensurile: a exista, a se afla, a se găsi, a trebui, a se întâmpla, a se petrece, a
dura, a viețui, a costa, a trece, a merge, a călători, a dăinui, a se împlini, a avea loc);
- a deveni (este predicativ numai în limbajul filosofic, în corelație cu a fi, creând opoziția
stare/devenire: În univers nimic nu e static, totul devine);
- a ajunge (cu sensul a deveni);
- a ieși (cu sensul a deveni);
- a însemna (când nu are sensul de a nota);
- a părea / a se părea – ca verbe personale (El pare că știe/El pare pregătit. El mi se pare pregătit.);
- a rămâne (a dobândi o calitate, a fi în continuare: a rămas învățător/repetent/bun/nemișcat);
- a se chema/a se numi, a se face (se face inginer, s-a făcut mare, obraznic, roșu la față);

- a face pe//a se da//a se ține//a veni//a se prinde (registrul popular);

El face pe deșteptul// Se dă mare, drept director//Ei se țin/se prind prieteni//Îmi vine cumnat.

 Numele predicativ este purtătorul sensului lexical, arată cine este/ ce este/cum este
subiectul și poate fi exprimat prin:
- substantive: El este elev. El se numește Ion Popescu. Sportul înseamnă sănătate. Ar fi rămas
magistrat. Te rog, rămâi profesor! Paharul este de sticlă. Țesătura este ca de mătase. Se dă drept
profesor. Ei sunt contra războiului.

- adjective și locuțiuni adjectivale: Situația este imposibilă. El este cel mai inteligent. Pâinea este
coaptă și bună. Ea se face mare. Ea devine blondă. Trebuie să fii de cuvânt. Unul ar fi în stare să
meargă prin viață cu ochii închiși. Este de vină.

- numerale: El este al doilea. Ei sunt trei. Folosul lui este întreit.

-pronume: Caietul este al lui, al meu. Sunteți ca mine. Ea rămâne aceeași. Cine ești dumneata? Nu
știu ce ești. Pentru lume poetul e cineva care face versuri. Ai rămas tu însuți.

- adverbe propriu-zise, relative și interogative: El este altfel. Nu știu alții cum sunt…… Cum a fost
revederea?

- locuț. pron. nehotărâte și locuț. adv. nehotărâte: Tatăl său era te miri cine/ nu știu cum.

- verbe: A ști înseamnă a avea siguranță și a stăpâni ansamblul. Datoria noastră este de a munci.
El era de invidiat. Problemele sunt de rezolvat.

- interjecție: E vai de cei care nu ascultă de părinți.

** în construcții impersonale verbul copulativ formează cu un adverb de mod/loc. adverbială

predicatul nominal: e bine/rău, e ciudat, e mângâietor, e plăcut, e primejdios, e greu/ușor, e
vrednic, e de la sine înțeles, e mai presus de orice îndoială, e posibil, e obligatoriu, e musai, e
destul, e totuna, e mai presus etc.

Verbul copulativ poate lipsi, dar se poate subînțelege:

- Florile false, ()flori care au fost totdeauna uscate.
- Vorba lungă, ()sărăcia omului. Poezie – sărăcie.
- Ion este strălucit, fratele lui, ()cam leneș.
- Deși ()bolnavă, a reușit să vină la examen.

Confuzii ale numelui predicativ:

Nu putem confunda predicatul verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă cu predicatul
nominal dacă ținem cont de următoarele aspecte:
- Adjectivul (provenit din participiu) cu funcţia de nume predicativ îi atribuie subiectului o
caracteristică (însuşire, calitate):
Cartea este ruptă (=nu este în stare bună);
Verbul la diateza pasivă exprimă o acţiune pe care o suferă subiectul:
Cartea a fost ruptă intenţionat de Ionel.
De cele mai multe ori, diateza pasivă a verbului poate fi recunoscută datorită prezenţei în
text a complementului de agent care indică agentul acţiunii (Ionel a rupt cartea.)
 3. Atributul - este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv sau un
înlocuitor al acestuia (pronume, numeral).

Atributul adjectival poate fi exprimat prin:

adjectiv propriu-zis: Omul harnic se scoală devreme; adjectiv participial: La pomul lăudat
să nu te duci cu sacul. Adj. provenit din verb la gerunziu: Coșurile fumegânde acopereau
văzduhul.

Atributul substantival are câteva subdiviziuni:

a) atributul substantival în genitiv: Cărţile elevilor sunt noi; Cărţile a zece elevi sunt pe bancă,
Străduinţa celor patru a dat rezultate bune.
b) atribut substantival în dativ (pe lângă substantive nearticulate, nume de grade de rudenie sau de
atribuţii sociale): Preot deşteptării noastre... Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui
Pândilă.
c) atribut substantival prepoziţional: Copacul de pe deal / din fața casei este un plop. Un tânăr ca
un brad coseşte iarba.
d) atribut substantival apoziţional: Sorin, fratele tău, m-a vizitat; Inginerul Ion este e mândru de
casa construită. Irimia, croitorul, locuieşte aproape.
Atributul pronominal are aceleaşi subspecii ca şi cel substantival:

a) genitival: Tatăl dumitale este lăcătuş.

b) în dativ: Acordarea de premii acestora este corectă; Viaţa-mi nu s-a schimbat.

c) cu prepoziţie: Unul ca tine e obositor.
d) apoziţional: îşi luă într-o basma lucruşoarele, mai nimic, şi plecă.
Atributul verbal poate fi exprimat prin verb la infinitiv: Hotărârea de a căuta ne-a bucurat;
la supin: Maşina de scris e nouă, sau la gerunziu neacordat: Cu ochii strălucind de bucurie, copiii
primeau cadourile.

Atributul adverbial: Frigul de afară pătrunde în casă. Mersul alene îl caracterizează.

Atribut interjecțional: Are o rochi fâl-fâl și o mașină mamă-mamă.

 4. Complementul: partea secundară de propoziție care determină:
Un verb la mod predicativ: vine aici.

Un verb la mod nepredicativ: venind aici, a aflat vestea.

Un adj: om demn de laudă

Un adv: a venit relativ târziu

Interjecție predicativă: iat-o

Verbul determinat poate lipsi: Mai multă atenție gramaticii! Noi atunci – după el.

Clasificare:

După conținut (funcție și înțeles): adică, după ceea ce exprimă față de termenul determinat

- direct, indirect, de agent, de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, condițional, concesiv,
consecutiv etc.

O altă clasificare împarte compl. în două grupe mari:

Necircumstanțiale: direct, indirect, de agent.

Circumstanțiale: de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, condițional, concesiv,

consecutiv.

1. Complementul direct se află cu ajutorul întrebărilor: pe cine?; ce? şi are ca regent

un verb tranzitiv (îl întreb pe colegul meu), o locuţiune verbală (îl am în vedere pe
prietenul meu), o interjecţie (iat-o plină dinspre munte / iese luna din brădet).

Verbele tranzitive pot avea complemente interne, exprimate prin substantiv (A mers o cale
bună). Şi o construcţie infinitivală poate fi complement direct (N-ai ce ne face; N-am unde merge).

2. Complementul indirect răspunde la întrebările: cui? la cine? la ce? de cine? de ce?

despre cine? despre ce? pentru cine? pentru ce?

Regentul complementului indirect poate fi:

a) verb: Ce crezi despre unele ca acestea?

b) locuţiune verbală: Mi-aduc aminte de fiecare.
c) adjectiv: Un răspuns prielnic colegului meu...
d) interjecţie: Bravo campionilor!
 Nu trebuie confundat atributul cu complementul indirect, când sunt exprimate prin
pronume personale sau reflexive aflate în faţa verbului predicat. Atribut: N-ai să-ți mai vezi livada,
deoarece pronumele reflexiv ţi poate fi reluat cu un atribut ce determină substantivul care urmează
verbului: N-ai să mai vezi livada ta. Complement indirect: Fusul îi scăpă din mână; reluarea
pronumelui personal îi, tot prin complement indirect: Fusul îi scăpă (ei, mamei) din mână.

3. Complementul de agent determină un verb la diateza pasivă (Casa a fost construită

de primărie) sau un adjectiv cu sens pasiv, format de regulă cu sufixul -bil (El este
un vecin influenţabil de către orice), desemnând autorul acţiunii. Poate determina şi
un verb la participiu (Cad frunzele bătute de vânt) sau la supin (Cărţile sunt de
împrumutat de către oricine).

4. Complementul circumstanţial de loc: Întâlnirea a avut loc în parc; Fâş, fâş prin tufiş;
A venit acasă.
5. Complementul circumstanţial de timp: A venit acum. Ei aşteptară atâta vreme. De
mic obişnuia să picteze. L-am întrebat înainte de a pleca. Ajungând acasă, a aflat
totul.
6. Complementul circumstanţial de mod:

a) propriu-zis: El învaţă bine; Urcam dealul încet-încet; A frânt pâinea în patru. Privea cu
invidie la vecin. A plecat fără a spune o vorbă. Şi odată pornesc ei, teleap-teleap.
b) comparativ: Ea aleargă ca o gazelă; El este mai înţelept decât toţi filozofii.
c) care arată măsura: Casa era înaltă de şapte metri; l-a plătit cu o mie de lei mai mult.
Nu trebuie confundat complementul circumstanţial de mod (Elevul scrie frumos) cu
elementul predicativ suplimentar (Părinţii le consideră frumoase).

7. Complementul circumstanţial de cauză: Codrul clocoti de zgomot. Din cauza

oboselii, a adormit imediat. Trecătorii, negri de supărare, vociferau. S-a supărat
pentru o vorbă; De aceea era bucuros, reuşise la facultate. A plâns din cauza ta.
Neînvățând, a rămas repetent.

8. Complementul circumstanţial de scop: A venit pentru cumpărături; Hai după mure;

A venit pentru împrumut; S-a apropiat spre a-i mulţumi; A intrat în magazin în
vederea unor cumpărături.
9. Complementul circumstanţial condiţional: În eventualitatea întârzierii, îţi ceri scuze.
În caz de incendiu, chemăm pompierii. În locul profesorului, eu nu le dădeam afară.
Să taci din gură, altfel chem poliţia. Numai învăţând temeinic, te vei pregăti bine
pentru bacalaureat.

10. Complementul circumstanţial concesiv: Cu toată străduinţa nu a terminat lucrarea

(cu toată, cu tot, cu toate, cu toţi - locuţiuni prepoziţionale). Împotriva obiceiului său,
începând de ieri poliţistul nu mai răspunde la salutări. Chiar minţind, nu va obţine
promovarea râvnită. Fără a se duce personal acolo, a rezolvat totul.

11. Complementul circumstanţial consecutiv: Ei muncesc până la extenuare. El este

destul de abil spre a se orienta. Caporalul fusese rănit de moarte.