Categorii gramaticale și dificultăți ale acestora

SUBSTANTIVUL

Substantivul este partea de vorbire flexibila ale carei forme variaza dupa categoriile gramaticale
gen, numar si caz. Din punct de vedere semantic, substantivul denumeste obiecte: stari,
fenomene, însusiri, nume de actiuni etc. Substantivul poate aparea în contexte alaturi de
determinanti adjectivali (acest oras, oras vechi), de determinanti în cazul genitiv (casa Mariei),
determinanti prepozitionali (casa cu flori), determinanti verbali (casa de locuit, foc arzând), sau
determinanti propozitii întregi (orasul unde locuiesc). Substantivul poate determina un verb
(citeste carti), un adjectiv (necesara omului), o interjectie (iata cascada!) sau un alt substantiv
(copiii Mariei). Ca functie sintactica, substantivul poate fi subiect (Vine trenul), complement
direct (cumpara mere), complement indirect (ofera flori vecinei), nume predicativ (el este
inginer), atribut (copiii Mariei).
CLASIFICAREA SUBSTANTIVULUI
A. În functie de numarul /clasa obiectelor la care se refera, substantivele sunt:
- substantive concrete / substantive abstracte. Substantivele concrete denumesc obiecte pe
care vorbitorul le poate recepta prin intermediul simturilor; eg. ploaie, unt, masina etc.
Substantivele abstracte denumesc obiecte pe care vorbitorul nu poate sa le perceapa prin
intermediul simturilor: concepte, trasaturi ale obiectelor, stari si sentimente; eg. minciuna,
bunatate, dragoste, frica.
- substantive proprii/substantive comune. Substantivele comune denumesc obiecte
neindividualizate; eg. carte, copil, casa etc. Substantivele proprii denumesc obiecte unice,
individualizate între celelalte obiecte: nume de persoane (Petre, Ion), nume de animale (Grivei,
Zdreanta), nume de locuri (Pitesti, Poienile de sub munte), nume de marci (Illy, Jacobs), nume
de evenimente istorice (Unirea Principatelor), nume de sarbatori (Craciunul), nume de institutii
(Guvernul României), titluri de opere literare (Baltagul, Jocul cu margelele de sticla).
Între substantivele proprii si cele comune pot avea loc treceri de la o clasa la alta. Eg. Iuda
(substantiv propriu) a devenit substantiv comun cu sensul de „tradator” (un iuda), la fel
o dacie, provenit din masina Dacia.
- substantive individuale / substantive colective. Substantivele individuale numesc obiectele
ca entitati finite (eg. om, vaca, carte). Substantivele colective denumesc obiectele multimi (eg.
multime, cireada, echipa, trib).
B. În functie de structura, substantivele sunt:
- substantive simple: alcatuite dintr-un singur termen (eg. casa, masina, acoperis).
- substantive compuse: alcatuite din doi sau mai multi termeni, dar care denumesc împreuna
un singur obiect (eg. floarea-soarelui, untdelemn).
- locutiuni substantivale: alcatuite din grupuri de cuvinte cu sens unitar si valoare de substantiv
(eg. aducere aminte – amintire, parere de rau – regret etc.).
CATEGORIILE GRAMATICALE ALE SUBSTANTIVULUI
Genul substantivului
Substantivele sunt, dupa gen, de trei feluri: feminine, masculine, neutre. Cele feminine si
masculine sunt asociate genului natural (eg. feminine - profesoara, actrita, asistenta, românca,
împarateasa, lupoaica etc.), (eg. masculine - profesor, actor, asistent, român, împarat, lup etc.).
Substantivele de genul masculin si de genul feminin denumesc atât obiecte însufletite, cât si
neînsufletite (eg. masculine: ban, frasin, cartof; feminine: varza, banana, carte). Substantivele
neutre denumesc lucruri sau fiinte (eg. dulap, animal, popor). Contextul propriu substantivelor
feminine este aceasta ~ (aceasta fata, aceasta baie), aceste ~ (aceste fete, aceste bai). Contextul
propriu substantivelor masculine este acest ~, acesti ~ (acest baiat, acesti baieti). Contextul
potrivit pentru substantivele neutre este acest ~, aceste ~ (acest stilou, aceste stilouri). Unele
substantive au si variate flexionare, adica se abat de la modelul / contextul standard: eg. acest
colind, aceasta colinda, aceste colinde. Doar una dintre cele doua forme reprezinta forma
literara. Eg. bocanc /bocanca; rod /roada; bonet/boneta; monogram/monograma. Exista
substantive care au forme duble de plural (cu sens specializat fiecare): eg. acest nucleu, acest
robinet/ acesti nuclei, robineti/ aceste nuclee, robinete etc. Diferentierea semantica vizeaza
elementi (de calorifer) / elemente (chimice); curenti (electrici) / curente (politice, artistice).
SUBSTANTIVELE MOBILE
Substantivele care formeaza masculinul de la feminin si invers se numesc substantive
mobile. Eg. elev/eleva, profesor/profesoara, magar/magarita; broasca/broscoi, gâsca/gâscan.
SUBSTANTIVE EPICENE si SUBSTANTIVE DE GEN COMUN
Unele substantive animate nu se încadreaza în distinctiile semantice privitoare la sex,
genul gramatical nefiind motivat de cel natural. Substantivele de acest fel încadrate într-
o singura clasa de gen (masculin, feminin, neutru) definesc nediferentiat ambele sexe
alcatuind doua clase de substantive: epicene si de gen comun.
Clasa substantivelor epicene cuprinde nume de persoane încadrate la genul masculin sau
feminin (eg. fat, decan, ruda, victima) sau neutru (vip, star). Alte exemple: pescarus, mistret,
camila, ciocârlie, stiuca. Substantivele de gen comun pot reprezenta animate atât de sex
masculin cât si feminin, încadrându-se în doua clase de gen. Eg. acest gura-casca, acesti gura-
casca, aceasta guracasca, aceste gura-casca.
GENUL PERSONAL
În interiorul clasei animatelor exista o subclasa denumita „genul personal” care se refera
la nume comune si proprii de persoana masculine si feminine caracterizate prin
- articolul hotarât proclitic lui: cartea lui Alexandru (spre deosebire de cartea copilului);
- marcarea vocativului prin desinente specifice (Ioane! Mario).
1.2.2 Numarul substantivului
Dupa numar, substantivele sunt: substantive la singular si substantive la plural. Primul
desemneaza un obiect dintr-o clasa de obiecte (carte, om, pom). Al doilea desemneaza mai
multe exemplare din aceeasi clasa de obiecte (carti, oameni, pomi). Opozitia de numar singular
vs. plural se exprima prin desinente (eg. pom/pomi; fata/fete). Aceasta opozitie se manifesta
adesea si prin alternante vocalice sau consonantice în interiorul cuvântului (eg. fata/fete –
alternanta a/e). Substantivele feminine au la plural urmatoarele desinente: e (capra/capre;
masa/mese); i (carte/carti), le (sandrama/sandramale), ele (turturica/turturele) etc.
Substantivele masculine au la plural urmatoarele desinente: i (baiat/baieti, perete/pereti).
Substantivele neutre au la plural urmatoarele desinente: uri (radio/radiouri), e
(pupitru/pupitre).
În functie de manifestarea opozitiei singular / plural, substantivele sunt:
- variabile cu flexiune regulata (eg. elev/elevi, copil/copii)
- variabile cu flexiune neregulata (eg. om/oameni)
- invariabile (cu aceeasi forma si la singular si la plural: eg. muncitoare, tei, pronume).
SUBSTANTIVE DEFECTIVE DE PLURAL
Exista substantive care nu au forme de plural. Ele sunt substantive singularia tantum.
Eg. dragoste, bunatate, inteligenta (substantive abstracte), miere, lapte (nume de materii),
bade, taica, nene, voda (substantive masculine), sah, fotbal, tenis, box (nume de sporturi),
a duce cu fofârlica (substantive care apar doar în unele expresii).
Atentie! Unele nume de materie pot avea plural când desemneaza feluri, soiuri, preparate din
acea materie. Eg. brânzeturile sunt sortimente de brânza; aramurile – obiecte de arama etc.
SUBSTANTIVE DEFECTIVE DE SINGULAR
Exista substantive care nu au forme de singular. Ele sunt substantive pluralia tantum.
Eg. icre, câlti, taietei, bale (nume de materie), grafitti, coclauri, aplauze (substantive vazute
ca o pluralitate de elemente), pantaloni, ochelari, itari, slapi (substantive care denumesc
obiecte alcatuite din doua parti egale), Bucegi, Carpati, Bucuresti (nume de locuri), a-si
face mendrele (substantive care apar doar în unele expresii).
1.2.3. Determinarea substantivului
Determinarea se refera la raportul pe care îl are vorbitorul cu obiectul denumit de substantiv.
Daca obiectul nu este cunoscut vorbim de nedeterminare sau determinare zero. Detasarea unui
obiect din clasa de obiecte denumite, fara ca el sa aiba o identitate distincta pentru vorbitor, se
numeste determinare nehotarâta sau determinare nedefinita. Detasarea unui obiect dintr-o clasa
de obiecte si introducerea unei informatii care îl face cunoscut si îl individualizeaza se numeste
determinare hotarâta sau determinare definita. Determinarea nedefinita are ca marca articolul
nehotarât.
Masculin singular Neutru singular Feminin singular
N. Ac. Un elev Un tablou O fata
G. D. Unui elev Unui tablou Unei fete
Masculin plural Neutru plural Feminin plural
N. Ac. Niste elevi
G. D. Unor elevi
Niste tablouri
Unor tablouri
Niste fete
Unor fete
Determinarea definita are ca marca articolul hotarât, care variaza în functie de gen, numar si
caz:
Cazul Masculin sg. Neutru sg. Feminin sg.
N. Ac. elevul tabloul Fata
G. D. elevului tabloului Fetei
Cazul Masculin pl. Neutru pl. Feminin pl.
N. Ac. elevii tablourile Fetele
G. D. elevilor tablourilor Fetelor
1.2.4. Cazurile substantivului
Cazul nominativ (abreviat N) este cazul substantivului cu functia de subiect, în relatie cu un
verb caruia îi impune functia de predicat (Fetita danseaza/ Fetitele danseaza). În nominativ,
substantivul mai poate fi nume predicativ (El este inginer), apozitie (Prietenul meu, Petre, este
pianist la Opera Româna), element predicativ suplimentar (Ea a fost numita directoare).
Cazul acuzativ (abreviat Ac) este cazul substantivelor cu functie de obiect/complement direct.
(Am cumparat flori; L-am întâlnit pe Petre). Cazul acuzativ este impus substantivului de verbele
tranzitive (Hranesc animalele, Ascult muzica) si de interjectiile tranzitive (Uite casa).
Substantivele în Ac pot avea si urmatoarele functii sintactice: nume predicativ (Inelul este de
aur), atribut (Pasarea din colivie cânta trist), complement indirect (Vorbeste despre copilaria
lui), complement de agent (Hotul a fost prins de politist), complement circumstantial de loc
(Plec la mare), complement circumstantial de timp (A jucat tenis în copilarie), complement
circumstantial de mod (Danseaza ca balerina), complement circumstantial de cauza (Tremura
de frig), complement circumstantial de scop (Umbla dupa câstig), complement circumstantial
conditional (În caz de amenda, poti plati a doua zi), complement circumstantial concesiv (Cu
toata supararea, am ajutat-o), complement circumstantial instrumental (lucreaza cu
computerul), complement circumstantial sociativ (a plecat împreuna cu prietena ei),
complement circumstantial cumulativ (în afara de mere, am cumparat si pere), complement
circumstantial de exceptie (în afara de profesor, toti au iesit în pauza), complement
circumstantial opozitional (în loc de mere, a cumparat pere), complement circumstantial de
relatie (era frumos la înfatisare).
Cazul genitiv (abreviat G) arata apartenenta. Genitivul este denumit cazul posesiei, pentru ca
exprima posesorul unui obiect (cartea femeii), sau agentul actiunii (plecarea copiilor în tabara)
si pacientul actiunii (realizatorul emisiunii). Functia sintactica specifica este atributul genitival.
Alte functii sintactice ale substantivului în genitiv sunt impuse de anumite prepozitii/locutiuni
prepozitionale (asupra, deasupra, împotriva, contra, în fata, în spatele, în dreptul, în vederea,
în pofida, în ciuda, din cauza, din pricina), astfel: atribut substantival prepozitional (ura
împotriva dusmanilor), nume predicativ (suntem contra regulamentului), complement indirect
(lupta împotriva regulamentului), complement circumstantial de loc (de-a lungul drumului
creste iarba), complement circumstantial de timp (a plecat în jurul prânzului), complement
circumstantial de cauza (n-a plecat din cauza frigului), complement circumstantial de scop
(învata în vederea examenului), complement circumstantial conditional (în locul colegilor, nu
te-as fi ajutat), complement circumstantial concesiv (în ciuda insistentelor sale, nu a reusit sa-
i convinga), complement circumstantial instrumental (rezolva problema cu ajutorul
calculatorului), complement circumstantial cumulativ (în afara tortului, poti consuma si
ciocolata), complement circumstantial de exceptie (cu exceptia profesorului, toti au ramas în
sala), complement circumstantial de relatie (vom mai reflecta asupra acestor pareri).
Cazul dativ (abreviat D) este cazul care arata destinatarul unei actiuni sau beneficiarul unei
însusiri. Functia specifica a substantivului în cazul dativ este de complement indirect (le-am dat
copiilor ciocolata). Alte functii sintactice ale substantivului în dativ sunt impuse de anumite
prepozitii (gratie, multumita, datorita, conform, contrar, potrivit, aidoma, asemenea), astfel:
nume predicativ (victoria a fost potrivit asteptarilor), complement indirect (a actionat potrivit
asteptarilor), complement circumstantial concesiv (contrar aparentelor, este un om de treaba),
complement circumstantial instrumental (a reusit datorita ajutorului vecinei).
Cazul vocativ (abreviat V) este cazul adresarii directe si al chemarii. Vocativul se caracterizeaza
prin independenta în relatie cu restul enuntului. De aceea substantivele în vocativ nu au functie
sintactica (Ioane, te-am asteptat!).
Cititi urmatoarele observatii referitoare la substantiv, preluate din DOOM:
Substantivele la care exista ezitare în ce priveste apartenenta la genul feminin sau neutru,
respectiv masculin sau neutru (cu implicatii asupra formei lor de plural) se afla în una din
urmatoarele situatii:
1. cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare)
specializate pentru sensuri sau domenii diferite: basc1 „adaos la bluza sau jacheta”, basca
2 „lâna tunsa de pe o oaie, bluza, vesta”, basca 3 „limba”; colind1 „colindat”,
colind2/colinda (cântec); zaloaga „semn de carte, capitol”, zalog1 „arbust”, zalog2
„garantie”;
2. ambele admise ca variante literare libere: basc2/basca 1 (bereta), colind2/colinda
(cântec);
3. de un singur gen, norma actuala optând pentru astru masculin, foarfeca feminin. Cf. si
cleste masculin, cu pluralul clesti. La substantivele mass-media si media „presa scrisa si
audiovizuala” s-a admis folosirea ca feminin singular: (mass-)media actuala, cu genitiv-
dativul articulat (mass-)mediei: prin intermediul (mass-)mediei.
1. Aceste substantive sunt împrumutate de româna din engleza (unde media provine, la
rândul ei, din latina);
2. Folosirea lor ca feminine singular este în acord cu forma lor.
Norma actuala admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu radacina
terminata în -l si pluralul în -e si le-au creat dupa modelul sofa, sofale, cafea, cafele: bretea
pentru sensurile „bentita de sustinere la îmbracaminte; ramificatie rutiera”, sanda (nu
bretela, sandala). Tendinta distingerii între forma de singular si cea de plural se
concretizeaza în acceptarea de catre norma academica a singularului cârnat (si nu cârnat),
refacut din forma mostenita tocmai pentru marcarea mai clara a opozitiei de numar si
prin alternanta t/t. Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular
au genitiv-dativul singular diferit: maica 1 „calugarita”, g.-d. art. maicii; maica 2 „mama”,
g.-d. art. maicei/maicii/maichii. Unele substantive feminine terminate în -a sau -ia în limba
de origine si-au creat (si) o noua forma nearticulata: carioca, leva/leva, nutrie. La unele
nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei/Ileanei.
Poate exista ezitare în ce priveste forma de plural (în cadrul aceluiasi gen) la unele
substantive feminine cu pluralul (si genitiv-dativul singular nearticulat) în –e sau -i si
neutre cu pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, optiunea normei actuale este una
din urmatoarele:
- ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferinta pentru una dintre ele
(indicata prima în Dictionar): capsuni/capsune, cicatrice/cicatrici, coarde/corzi,
coperte/coperti, galuste/galusti (ca si râpe/râpi), respectiv niveluri/nivele „înaltime, stadiu,
treapta” (ca si chipie/chipiuri, tuneluri/tunele);
- se admite o singura forma la unele substantive feminine (monede, dar gagici, poieni,
remarci, taranci, tiganci) si neutre precum seminare (seminarii nemaiavând sprijin într-un
singular în -iu).
La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuala a adoptat solutii diferite,
si anume:
- folosirea unor substantive cu aceeasi forma la singular si la plural: dandy, gay, hippy,
peso, playboy;
- încadrarea în modelul substantivelor românesti, prin formarea pluralului:
- la cele masculine - cu desinenta -i, cu alternantele fonetice corespunzatoare: adidasi,
bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, racketi;
- la cele neutre, în general cu desinenta -uri, legata
- direct (fara cratima) la cuvintele - chiar neadaptate sub alte aspecte - care se termina în
litere din alfabetul limbii române pronuntate ca în limba româna: gadgeturi [ghegeturi],
itemuri [itemuri], trenduri [trenduri], weekenduri [uikenduri]);
- prin cratima la cuvintele a caror finala prezinta deosebiri între scriere si pronuntare
(bleu-uri [blöuri], show-uri [souri]) sau care au finale grafice neobisnuite la cuvintele vechi
din limba româna: party-uri, story-uri.

ORTOGRAFIA UNOR SUBSTANTIVE

1) Substantivele proprii se scriu cu iniţială majusculă (literă mare); in anumite situaţii, pe
coperta unor cărţi sau pe genericul unor filme, pentru a se obţine un efect grafic, se pot scrie şi
cu minuscule (literă mică): Maria, Liviu, Roxana, Tibi, Cosmin, Andrei, Gabriel, Popescu,
Ionescu, Carpaţi, Cluj-Napca, Facultatea de Drept ş.a.
2) Substantivele compuse proprii, cu ambii termeni în N. Ac., se scriu cu cratimă: Drobeta-
Turnu-Severin, Cluj-Napoca, Târgu-Jiu, Piatra-Olt, Ana-Maria ş.a.
3) Substantivele compuse proprii cu al doilea termen la G. se scriu fără cratimă: Valea Oltului,
Valea Jiului, Valea Prahovei, Câmpia Bărăganului, Câmpia Dunării ş.a.
4) Substantivele masculine se scriu cu trei i când sunt articulate cu articolul hotărât enclitic,
când au terminaţia rădăcinii -i şi desinenţa de plural -i:
• copiii, fiii, ului;
• bidiviii, vizitiii, zapciii;
• geamgiii, bragagiii, zarzavagiii
5) După ş, j se scrie ă, nu e:
• ușă, mănuşă, păpuşa, căpuşă.
6) După ş, j se scrie e numai dacă acesta aparţine unui sufix (-ean sau -eală):
• clujean, doliean, maramureşean ş.a.
• greşeală, oblojeală, prăjeală ş.a.
7) G. D. feminin singular articulat, la substantivele feminine terminate în două vocale diferite
în hiat, se formează de la singular nearticulat + articolul hotărât enclitic -i:
• cutie-cutiei_9 cofetărie-cofetăriei • Maria-Marieij Siria-Siriei.
8) G. D. feminin singular, la substantivele feminine care exprimă senzaţii, stări fiziologice,
sentimente, se fbrmează de la singular nearticulat + articolul hotărât enclitic -i:
* lene-lenei • foame-foamei • sete-setei ş.a.
9) G. D. feminin singular articulat, la substantivele celelalte, se formează de la feminin singular
nearticulat (formă identică cu pluralul nearticulat) + articolul hotărât -i:
• fată - fete - fetei
• ţară - ţări - ţării
• facultate - facultăţi - facultăţii
• vulpe - vulpi - vulpii
• minge - mingi - mingii
•potârniche - potârnichi - potărnichii
• idee - idei - ideii
10) G. D. feminin singular, la substantivele feminine terminate în secvenţa -ca/-ga, se formează
cu secvenţa -căi/-găi: Ancăi, Biancăi, Olgăi
11) Substantivele compuse cu cratimă, de tipul nou-născut, au flexiune la al doilea termen:
• nou-născutul, nou-născutului;
• nou-născuţii, nou-născuţilor.
12) Substantivele compuse cu cratimă, de tipul bună-cuviinţă, au flexiune la ambii termeni:
bunei-cuviinţe.

ADJECTIVUL
Adjectivul este partea de vorbire flexibila care determina substantivul caruia îi atribuie o
informatie specifica, adesea o însusire. Adjectivul se acorda cu substantivul pe care îl determina
în gen, numar si caz. Eg. fata voioasa/fete voioase; masina stricata/masini stricate; masinii
stricate/masinilor stricate; tablou pictat/tablouri pictate/tabloului pictat etc. Categoriile
gramaticale ale adjectivului sunt genul, numarul, cazul si intensitatea (gradele de comparatie).
5.1. Clasificarea adjectivului
În functie de tipul informatiei pe care o atribuie substantivului, adjectivele sunt
a.) propriu-zise/calificative. Adjectivele calificative exprima caracteristici ale obiectelor (eg.
rosu, înalt, parfumat, exuberant, tânar, fermecator, zeiesc, gustos etc.) si
b.) provenite din verb, adverb, pronume. Eg. adjectiv provenit din verb la participiu: pomul
îndoit de vânt; provenit din verb la gerunziu: mâini tremurânde; provenit de adverb: haine gata;
provenit din pronume: aceasta casa, casa mea, fiecare om, niciun om etc. (adjectivele provenite
din pronume le-am discutat în cadrul unitatii de învatare pronumele, în subcapitolele
Pronumele...si adjectivul pronominal de...).
Locutiunea adjectivala. Un grup de cuvinte sinonim cu un adjectiv si care se comporta
semantic si sintactic precum un adjectiv formeaza o locutiune adjectivala. Eg. om de seama=om
important; cu minte=întelept, chibzuit.
Din punctul de vedere al formei, adjectivele sunt
- cu patru forme flexionare (exista forma pentru masculin singular, feminin singular, masculin
plural, feminin plural): eg. aprig;
- cu trei forme (dintre cele patru enumerate mai sus adjectivul înregistreaza doar trei): eg. mic,
prevazator;
- cu doua forme (dintre cele patru enumerate mai sus adjectivul înregistreaza doar doua): eg.
vechi, dulce, limpede, mare, galbui, greoi;
- invariabile (adjectivele au o singura forma si aceeasi pentru masculin, feminin, plural si
singular): eg. bordo, kaki, bleu, maro, misto, aparte.
5.2. Gradele de comparatie
În functie de intensitatea trasaturii pe care o atribuie unui obiect, adjectivele se caracterizeaza
prin grade de comparatie. Gradele de comparatie ale adjectivului sunt urmatoarele:
1. gradul pozitiv este neutru din punctul de vedere al intensitatii. Eg. om bun.
2. gradul comparativ indica evaluarea intensitatii însusirii ca superioara, inferioara sau egala în
raport cu aceeasi însusire a altor obiecte sau a aceluiasi obiect în circumstante diferite. Avem
astfel: comparativ de egalitate: se formeaza cu locutiunile la fel de, tot asa de, deopotriva
de+adjectivul la gradul pozitiv. Eg. om la fel de bun (ca/ ca si/ precum parintii), om tot asa de
bun, om deopotriva de bun; vecinul era tot atât de bun ca si vecina. comparativ de superioritate
indica intensitatea mai ridicata a calitatii atribuite unui obiect. Eg. mai bun. În comparatia de
superioritate termenul cu care se face comparatia poate fi introdus prin fata de, în comparatie
cu, în raport cu, pe lânga. Eg. Ion este mai destept fata de/ în comparatie cu/ în raport cu/ pe
lânga Petre. comparativ de inferioritate indica intensitatea mai redusa a calitatii atribuite unui
obiect. Eg. mai putin bun. În comparatia de inegalitate termenul cu care se face comparatia
poate fi introdus prin fata de, în comparatie cu, în raport cu, pe lânga. Eg. Ion este mai putin
destept fata de/ în comparatie cu/ în raport cu/ pe lânga Petre.
Nota. Unele adjective au sens de superioritate sau de inferioritate, fiind forme ale
comparativului de superioritate sau de inferioritate în limba latina de unde au fost împrumutate:
eg. anterior, posterior, ulterior, inferior, superior, exterior, minor, major. De aceea ele nu pot
fi puse la comparativ. Sunt gresite formularile de genul: mai inferior, mai superior etc. Exista
si adjective al caror sens nu permite comparatia: complet, enorm, fundamental, infinit,
principial, adevarat, electric, lingvistic, tipografic etc.
Atentie! Gramatica Academiei face urmatoarea mentiune referitoare la exprimarea
comparativului.
Introducerea în comparatie a termenului ca si, în loc de ca este gresita. Sunt mai înalt ca si tine
este o formulare gresita, forma corecta fiind Sunt mai înalt ca tine. Ca si este tot mai des folosit
astazi de vorbitori pentru evitarea cacofoniei (eg. ca si cafeaua, în loc de ca cafeaua). Prin
analogie, ca si se foloseste si în structuri unde nu are functie de evitare a cacofoniei, precum în
zboara ca si fulgul (varianta corecta fiind zboara ca fulgul), sau Ion ca si profesor este foarte
rigid (varianta corecta fiind Ion ca profesor este foarte rigid).
3. gradul superlativ indica o intensitate maxima a însusirii si are doua forme:
3.1 superlativul relativ este realizat prin asocierea comparativului de superioritate/inferioritate
cu cel / cea / cei / cele: cel mai bun, cea mai buna, cele mai bune, cei mai buni (superlativ relativ
de superioritate); cel mai putin bun, cea mai putin buna, cei mai putini buni, cele mai putin bune
(superlativ relativ de inferioritate). Termenul cu care se face comparatia este adesea introdus
prin dintre, din: cel mai bun baiat din clasa; cel mai bun baiat dintre toti etc.
3.2 superlativul absolut exprima o intensitate a însusirii la un grad înalt fara o evaluare prin
raportare la alte repere. Se formeaza cu adverbul foarte urmat de adjectiv la forma de pozitiv.
Eg. foarte bun. Exista si alte modalitati de formare a superlativului: cu ajutorul altor adverbe
(extraordinar de bun, prea bun, nemaipomenit de bun etc.), cu prefixe si sufixe (extra-, hiper-,
prea-, ultra-, super- etc.), prin repetarea adjectivului (frumos-frumos), prin repetarea unui sunet
(buuuuna mâncare), cu adverbe provenite din pronume relative (Ce mâncare buna!), cu
substantive (foc de inteligent, brici de destept).
5.3. Functiile sintactice ale adjectivului sunt de atribut adjectival (se acorda în gen, numar si
caz cu substantivul determinat, eg. casa femeii frumoase – G; i-am dat fetei frumoase – D; fata
frumoasa –N. Ac.); nume predicativ (Fetita este voioasa). Exista câteva situatii speciale, rar
întâlnite, când adjectivul este complement indirect (Din galbena s-a facut verde),
circumstantial (Îl cunosc de mic). Atentie! Când este antepus substantivului, adjectivul preia
marcile de caz ale substantivului. Eg. Frumoasei fete, desteptilor profesori. Cu adjectivul
postpus, formularile sunt fetei frumoase, profesorilor destepti.
Referitor la adjectiv, noul DOOM stipuleaza urmatoarele norme morfologice.
1. Adjectivele masculine care la singular au un i la finală se scriu la plural nearticulat cu doi
i, iar la forma articulată cu trei i: cercel argintiu, cercei argintii argintiii cercei.
2. La femininul adjectivelor de tipul bun, mare, cutaneu, genitiv-dativul singular nearticulat
este identic cu pluralul nearticulat: note bune, speranţe mari, infecţii cutanee; acestei note bune,
mari speranţe, infecţii cutanee, iar cel articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât -
i la genitiv-dativul nearticulat bunei note, marii speranţe.
3. La femininul adjectivelor terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în -iu (tipul
argintiu, pustiu), genitiv-dativul singular nearticulat este de asemenea identic cu pluralul
nearticulat: întinderi pustii, acestei întinderi pustii, dar cel articulat se formează prin adăugarea
articolului hotărât -i la nominativ- acuzativul singular nearticulat: pustiei întinderi.
4. Adjectivul drag (inclusiv substantivizat) are la feminin plural (şi la genitiv-dativ singular
nearticulat) forma dragi, articulat dragile (fete dragi, dragile mele, nu drage, dragele; dar
ultimele, nu ultimile); forma dragă se foloseşte în adresare atât pentru feminin, cât şi pentru
masculin.
5. La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la
feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat) — oa, în ordinea de preferinţă
analoagă/analogă, omoloaga/omologă, în timp ce la altele nu admite forme cu oa (barocă,
echivocă).
6. Adjectivele terminate la masculin singular în -uos au femininul singular în -uoasă
(respectuoasă, somptuoasă) şi plural în -uoase (respectuoase, somptuoase).
7. La adjectivele terminate în -uu, norma actuală recomandă în continuare pronunţarea finalei
ca hiat: m. sg. ambiguu (-gu-u), f. ambiguă (-gu-ă), f. pl. Ambigue (-gu-e), dar m. pl. ambigui
(-gui).
8. Câteva adjective (anumit, diferit, mult, puţin, tot) au la genitiv-dativ plural desinenţa
pronominală -or; anumitor; acestea, precum şi destul, divers, felurit, numeros, pot exprima la
plural valoarea de genitiv printr-o construcţie cu prepoziţia a, iar pe cea de dativ — cu prepoziţia
la, ambele + acuzativul, ca şi numeralele (votul a zece/a numeroşi parlamentari).
9. Adjectivele invariabile au aceeaşi formă la toate cazurile/genurile/numerele, printre acestea
numărându-se adjectivele cu finala -ce: atroce, eficace, motrice, perspicace.
10. Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un
singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că şi adjectivele
în cauză ar fi „neutre", chiar dacă au la singular formă de ˇmasculin, iar la plural, dacă au, formă
de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv) epicen.

ADVERBUL
Adverbul este partea de vorbire neflexibila care arata o caracteristica a unei actiuni, a unei stari
sau a unei însusiri. Din punct de vedere semantic, adverbele sunt de trei feluri:
- adverbe de loc: arata locul actiunii sau al starii (sus, jos, aproape, departe, afara, pretutindeni);
- adverbe de timp: arata timpul actiunii sau al starii (ieri, astazi, curând, întotdeauna);
- adverbe de mod: arata modul de desfasurare al unei actiuni: încet, repede, agale, asa, destul,
rar, anume, bunaoara etc.
Pe lânga aceste tipuri de adverbe, mai exista adverbe si locutiuni adverbiale care au în fraza
rolul de conectori textuali. Este vorba despre adverbele pronominale (se numesc adverbe
pronominale deoarece în fraza au un comportament asemanator cu al pronumelor relative).
Adverbele pronominale sunt cele care tin locul cuvintelor care arata circumstantele de loc, de
timp, de cauza, ale unei actiuni:
- adverbe relative, care au rol de relatie în fraza (fac relatia între o subordonata si regenta ei):
unde, când, cum. Eg. Stiu [unde mergi] – unde introduce subordonata completiva directa.
Dansez [cum vreau] – cum introduce subordonata completiva de mod etc.
- adverbe interogative, care au rolul de a tine – în propozitiile interogative – locul cuvântului
care indica modul, locul sau timpul: unde, când, cum. Eg. Unde mergi? [la magazin]; unde
tine, în propozitia interogativa, locul substantivului complement de loc la magazin.
- adverbe nehotarâte, care au rolul de a tine locul cuvintelor ce indica locul, timpul si modul
actiunii, fara sa precizeze exact în ce împrejurare se desfasoara actiunea: undeva, cândva,
cumva, oricând, oricum etc. (asemanatoare cu pronumele nehotarâte).
Unele adverbe si locutiuni adverbiale se comporta în fraza ca termeni regenti ai unor propozitii
subordonate. Este vorba despre câteva adverbe si locutiuni adverbiale, în situatia în care sunt
urmate în fraza de conjunctiile ca, sa. Eg. Fireste [ca natura e verde.] – fireste este adverb
predicativ, el are functie de predicat adverbial si este regentul propozitiei subordonate [ca
natura e verde.].
Din punct de vedere morfologic (al formei), adverbele sunt
- simple: sus, mâine, macar, tocmai;
- compuse: ici-colo, azi dimineata, mâine seara;
- locutiuni adverbiale: grupul unitar de cuvinte care este sinonim cu un adverb si se comporta
ca un adverb. Locutiunile adverbiale pot fi de loc (în spate, în fata, din loc în loc), de timp (când
si când), de mod (fara îndoiala, cu forta, cu frumosul).
Din punctul de vedere al provenientei, adverbele se pot obtine prin derivare (-este, -is, - mente:
finalmente, literalmente, târâs, boiereste etc.), prin compunere (icicolo), prin conversiune
(danseaza frumos – frumos este adverb obtinut prin conversiune din adjectivul frumos)
Majoritatea adverbelor obtinute prin conversiune din adjectiv au categoria gramaticala a
comparatiei si cunosc aceleasi grade de comparatie precum adjectivul: pozitiv, comparativ,
superlativ. Spre exemplu:
1. gradul pozitiv: bine.
2. gradul comparativ de egalitate: la fel de bine, tot asa de bine; comparativul de inferioritate:
mai putin bine; comparativul de superioritate: mai bine.
3. gradul superlativ: superlativul relativ de superioritate: cel mai bine; superlativ relativ de
inferioritate: cel mai putin bine; superlativul absolut: foarte bine, prea bine, extrem de bine.
Functiile sintactice ale adverbelor sunt urmatoarele: complement circumstantial (El locuieste
acolo; Ieri am fost în oras), atribut adverbial (Curtea de acolo este veche), predicat verbal (de
fapt, predicat adverbial: Fara îndoiala ca îi va placea filmul), nume predicativ (E bine sa înveti
limbi straine).

VALORILE MORFOLOGICE ALE LUI CEL

1. articol demonstrativ adjectival:

a) când însoţeşte adjectivul şi îl articulează:
• Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, elevul cel bun;
b) când substantivizează adjective şi locuţiuni adjectivale:
• cel bogat, cel harnic, cel mic, cel neastâmpărat
• cel cu noroc, cel cu judecată, cel cu scaun la cap;
c) când ajută la formarea gradelor de comparaţie ale adjectivului şi adverbului:
• Gabriel este cel mai blond dintre ei.
• El scrie cel mai corect pentru vârsta lui.
d) când substantivizează participii, supine şi gerunzii:
• cel invitau cel mulţumit cel prădat
• cel cules, cel citit, cel explicat
• cel suferind, cel aburind.
2) adjectiv pronominal demonstrativ de depărtare, forma scurtă:
• Cel moşneag uită mereu.
• Au urcat pe cel deal, pe cel colnic...
• Sertarul cel din dreapta e al tău?
3) pronume demonstrativ de depărtare forma scurtă:
a) • Cel de la Iaşi este mai vechi. • Pe cel din copilărie nu-l voi uita /I
• Au urcat pe cel de piatră.
b) • Cel de la stânga e al meu. • Cel din faţă e al lui.
c) • Cel al colegului n-a fost corectat.
• Cel al Claudiei este colonel.
d) • Am văzut pe cel/ care a spart geamul /
e) • Cel de ieri a fost mai greu. • Cel de mâine va fi mai uşor.
• Cel de acolo e fiul meu. • Cel de aici n-are frişca.
• II vreau pe cel de sus, nu pe cel de jos.
4) substantiv (prin conversiune):
• „Cel" este un cuvânt monosilabic.

ÎNTREBUINŢĂRI GREŞITE ALE ADVERBULUI

Folosirea acestei părţi de vorbire în limba română actuală generează o serie de greşeli asupra
cărora s-a mai atras atenţia, însă ele continuă nu numai să se menţină, ci chiar să se răspîndească,
îmbrăcînd forma unor adevărate tendinţe. Cea mai frecventă dintre acestea pare să fie plasarea
adverbului înaintea formelor verbale compuse şi chiar a pronumelui reflexiv sau personal, ca în
numeroase exemple de felul celor care urmează: Mai a telefonat şi aseară, Nn mai a dat niciun
semn de viaţă, Mai se spune, uneori, şi în glumă sau: Mai te-a chemat vreodată? (în loc de: Te-
a mai chemat vreodată?, deci cu intercalarea adverbului mai între auxiliar şi participiul verbului
de conjugat). Alături de frecventa schimbare a topicii lui mai şi a altor adverbe, trebuie
menţionată extraordinara răspîndire a lui pe undeva, îndeosebi în aspectul vorbit al limbii, care
este, prin definiţie, mai puţin îngrijit: Pe undeva are şi el dreptate; Pe undeva nu prea îmi
convine nici mie; Pe undeva nici eu nu ştiu ce vreau; Pe undeva e posibilă şi o altă interpretare
etc. Deşi, în cele mai multe cazuri, nu este lipsit de un oarecare conţinut semantic, acest pe
undeva a început să devină realmente supărător din cauza excesivei lui repetări, care îi conferă,
de pe acum, statut de clişeu lingvistic.Lăsînd la o parte alte întrebuinţări greşite ori
nerecomandabile ale adverbului, ne ocupăm, în continuare, de ceea ce am putea numi a d j e c
t i v i z a r e a incorectă a acestei părţi de vorbire. După cum se va vedea imediat, nu este vorba
de transformarea adverbului în adjectiv prin fenomenul conversiunii sau al schimbării
categoriei lexico-gramaticale (cf. „persoană bine", „haine gata” etc.), ci de un anumit aspect al
a c o r d u l u i p r i n a t r a c ţ i e, care a fost studiat îndeosebi de acad. Iorgu Iordan şi care e
foarte des întîlnit în limba română contemporană. Consecinţa asimilării adverbului cu adjectivul
este că cel dintîi capătă forme flexionare după gen, număr şi caz, ceea ce contravine normelor
gramaticale ale limbii literare. Se pot aduce suficiente exemple din care să rezulte că existenţa
în frază a unui adjectiv sau participiu verbal la plural atrage după sine adjectivizarea adverbului
precedent şi acordarea lui în număr şi gen cu cel dintîi. Cităm din greşelile înregistrate în limba
vorbită: Participanţii la discuţii au fost puţini numeroşi (în loc de „puţin numeroşi"); La
deschidere au venit destui de mulţi (în loc de „destul de mulţi"); Trebuie să mergem cu toţii sau
cîţi mai mulţi (în loc de „cît mai mulţi") etc. Cf. şi: Sîntem fermi convinşi că acţiunea noastră
va reuşi, Ne-am dus prea groşi îmbrăcaţi, Am fost fericiţi inspitrați că ne-am luat umbrele şi
altele. Este de la sine înțeles că acordul In număr şi în gen se produce nu numai sub influența
adjectivului imediat următor, ci și a substantivului sau pronumelui la care acesta se referă și
care, de multe ori, poate fi chiar subiectul exprimat ori numai subînţeles al propoziţiei.
Adverbele se mai pot transforma în adjective şi sub influenţa unor substantive precedente, de
la care împrumută atît genul, cît şi numărul acestora, ajungându-se la exprimări de felul lui
sarcini grele de realizat sau munţi uşori de urcat. Cu şi mai multă uşurinţă adjectivizarea
adverbului se produce atunci cînd acesta e precedat de un substantiv şi e urmat de un adjectiv
ori de un participiu, care are, de obicei, valoare adjectivală. Cităm şi din această categorie:
candidaţi slabi pregătiţi, copii proşti crescuţi, ferestre largi deschise, sentimente adînci umane,
dinţi strălucitori de albi, cărţi noi apărute sau rude putrede de bogate. Pentru a dovedi cît de
puternică este tendinţa în discuţie, dăm şi cîteva citate din scrisul unor gazetari şi publicişti
contemporani:
Presa braziliană critică in termeni destui de severi comportarea echipei naţionale de
fotbal.
In S.U.A., anual, 500 de noi-născuţi prezintă aceste simptome etc.
Intrucît de multe ori citim ori auzim spunîndu-se şi salonul de noi-născuţi, este necesar să
precizăm că nou-născut e un cuvînt compus format din adverbul nou şi din adjectivul de origine
verbală născut, drept model servind frc. nouveauné, al cărui plural este: les (sau des) nouveau-
nés. Fiind adverb, nou trebuie să rămînă şi el invariabil în cursul declinării. Prin urmare este
corect spus „cadrul de mîine al nou-născuţilor", „greutatea nou-născutului" şi „salonul de nou-
născufi (nu noi-născuţi, cum se scrie chiar prin unele spitale). Tot ca adjectiv este interpretat
adverbul şi atunci cînd intră în structura unor cuvinte compuse de felul lui răufăcător, răuvoitor,
clarvăzător sau liber-cugetător, pe care, la plural, le auzim, uneori, rostite: răifăcători, răivoitori
şi liberi-cugetători (în loc de răufăcători, răuvoitori, liber-cugetători etc.).
Toate compusele citate mai sus sînt calcuri sau imitaţii după modele străine, mai precis
franţuzeşti şi, eventual, latineşti. Astfel, lui binefăcător îi corespunde în franceză
bienfaiteur, iar în latină bene factor. Răufăcător este o imitaţie după frc. malfaiteur sau
chiar după lat. malefactor, iar liber-cugetător reproduce indiscutabil structura sau forma
internă a frc. libre-penseur (în care libre are valoare de adverb pe lingă derivatul penseur).
În urma discuţiei de pînă aici se desprinde concluzia că ne aflăm în faţa unei tendinţe sintactice
deosebit de puternice, care atinge, mai frecvent, adverbele de cantitate [cît, destul, puţin etc.),
În anumite contexte, acestea sînt, de bună seamă, adjective, pentru că însoţesc şi determină
substantive cu care se şi acordă în chip firesc: „Au sosit destui musafiri", „Am văzut puţini
oameni", „Ţi-am trimis cîţi bani mi-ai cerut" ş.a.m.d. Dintre adverbele mai sus citate, se pare
că în special cît este mai des înlocuit prin cîţi (care este prin excelenţă pronume relativ-
interogativ). O dovadă în sprijinul acestei supoziţii găsim şi în faptul că prezenţa lui cîţi în loc
de cît ne întîmpină chiar în scrisul unor cărturari de indiscutabil prestigiu:
Foarte adesea — spune un critic şi istoric literar — «abstragerea» artistului este o ipocrizie,
căci nu există vreunul care să nu dorească a fi cunoscut de cîţi mai mulţi semeni.
La întrebarea cum se explică flexionarea adverbului după număr şi, eventual după gen, se pot
da cel puţin două răspunsuri, care pun, de fapt, în lumină adevăratele c a u z e ale acestui fals
acord. Cea mai simplă explicaţie este aceea conform căreia fenomenul în discuţie s-ar datora
existenţei unor adjective cu valoare adverbială sau, altfel spus, identităţii formale dintre
numeroasele adverbe de mod şi adjectivele corespunzătoare. Întrucît adjectivul este, de obicei,
o parte de vorbire flexibilă, mulţi vorbitori sînt tentaţi să-i aplice şi adverbului acelaşi tratament,
schimbîndu-i forma în situaţii de felul celor pe care le-am analizat pe larg. O altă cauză este pur
şi simplu a t r a c ţ i a pe care o exercită asupra adverbului cuvintul flexibil învecinat şi,
neîndoielnic, chiar teama unor vorbitori de a nu lăsa, cumva, neacordat cu substantivul
precedent sau următor un cuvînt cu aparenţă adjectivală.
Aceasta înseamnă că pseudoadjectivarea adverbului este şi un aspect sui-generis al
hipercorectitudinii gramaticale. În ceea ce priveşte v e c h i m e a fenomenului, trebuie
menţionat că el se întîlneşte de multă vreme, în limba română, dar, în secolul al
nouăsprezecelea, a început să cunoască o frecvenţă mai mare, care a crescut şi mai mult în
ultimele decenii. Dintre poeţii şi scriitorii la care se întîlneşte acest discutat fenomen poate fi
citat George Coşbuc cu binecunoscutele versuri din „Nunta Zamfirei":
Sînt grei bâtrînii de pornit,
Dar, de-i porneşti, sînt grei de-oprit.
O singură dată am întîlnit un adverb „adjectivizat" chiar la Eminescu, în poezia „Strigoii", unde
ar putea fi o greşeală de tipar sau o simplă scăpare a marelui poet:
Arald, nu vrei pe sînu-mi tu fruntea ta s-o culci?
Las' să mă uit în ochii-ţi ucizători de dulci!
Indiferent de cauzele adjectivizării adverbului, precum şi de frecvenţa sau perspectivele de
răspîndire ale acestui fenomen, el trebuie evitat cu grijă atît în scris, cît şi în vorbire, de vreme
ce nu este acceptat de normele sintactice ale limbii noastre literare. Identitatea formală (adică
pur exterioară) a unor adverbe şi adjective, precum şi faptul că gradele lor de comparaţie se
exprimă în mod similar dau naştere la alte greşeli de acord, care nu lipsesc nici chiar din
literatura lingvistică :
Dintre cuvintele împrumutate — afirmă un cercetător — cele mai repede se adaptează la
sistemul limbii cele populare.
Dintre toate lucrările sau studiile de specialitate — ne spune altcineva — dicţionarele sînt cele
mai strîns legate de practică.
Eroarea comună ambelor citate constă în folosirea lui cele în locul lui cel (articol demonstrativ
invariabil, fiindcă serveşte aici la formarea superlativului relativ al adverbelor repede şi strîns).
Tot greşeli de aceeaşi natură mai sînt şi Voi munciţi cei mai bine (în loc de „cel mai bine") ori
Cele mai amplu dezbătute au fost problemele dezarmării. Pentru a înţelege acest aspect cu totul
special al acordului prin atracţie şi pentru a putea evita greşelile de felul celor semnalate mai
sus, e necesar să se ştie că, în mod regulat, articolul demonstrativ sau adjectival își schimbă
forma (în funcție de genul, numărul şi cazul substantivului următor sau precedent) numai cînd
serveşte la formarea superlativului relativ al adjectivelor determinante. Cf. omul cel mai
frumos (ori cel mai frumos om) față de celui mai frumos om, oamenii cei mai frumoşi sau cei
mai frumoşi oameni, celor mai merituoşi tineri, celei mai mândre fete etc. Prin analogie cu
situația de la adjective, se poate spune şi: partea cea (mai) de jos sau tablourile cele (mai) de
sus, fiindcă adverbul funcţionează aici ca determinant, într-nu grup nominal. In exemplele citate
mai înainte, genul și numărul substantivului au fost greşit impuse şi lui cel, al cărui rol nu mai
este acela de element de relaţie între un substantiv articulat şi atributul lui adverbial. După cum
se poate uşor observa, cel ajută acolo la formarea superlativului relativ al unor adverbe care nu
se află în vecinătatea substantivelor şi nici nu funcţionează ca atribute ale acestora (cele mai
repede, spre exemplu, este indiscutabil un complement circumstanţial de mod pe lîngă verbul
se adaptează). Dacă cel îşi modifică totuşi forma (devenind cele, cei sau cea), cauza trebuie
căutată tot în atracţia pe care o exercită (de la oarecare distanţă) substantivele, adjectivele şi
pronumele cu formă de plural sau de gen feminin (Cf. şi: Maria dansează cea mai frumos, în
loc de cel mai frumos).
Cu precizările pe care le-am făcut pînă aici nu am epuizat „acordul adverbial", întrucît există şi
situaţii ceva mai complicate, în faţa cărora specialiştii înşişi pot avea ezitări. Astfel, cînd
„formantul" cel este plasat după un substantiv articulat şi înaintea unui adverb de mod, greşelile
de felul celor care urmează sînt aproape inevitabile: Operaţia cea mai uşor de înfăptuit este
adunarea materialului; Lucrările cele mai greu de realizat sînt cele de sinteză; Oamenii cei
mai solid instruiţi sînt cei trecuţi prin şcoală etc. In toate aceste cazuri, cel ar trebui să rămînă
invariabil, deoarece adverbele uşor, greu şi solid nu se grupează sintactic cu substantivul
precedent, ci funcţionează ca circumstanţiale de mod, primele două pe lîngă supinele de
înfăptuit şi de realizat, iar ultimul pe lîngă adjectivul instruiţi (de origine participială). Datorită
marii lor frecvenţe, ca şi perspectivelor de generalizare pe care le au, „greşelile" din ultima
categorie ar putea fi privite de pe acum ca situîndu-se la graniţa dintre c o r e c t şi i n c o r e ct
sub raport gramatical.