PRONUMELE

Lector dr. Otilia Ignătescu

 Pronumele. Aspecte definitorii
• Pronumele este o clasă lexico-gramaticală de cuvinte fără
autonomie semantic-referenţială, având rolul de a
reprezenta (a evoca) în enunţ entităţi prezente implicit sau
explicit în universul de discurs.
• Pronumele nu au referinţă proprie, ci funcţionează ca
deictice (îşi iau referinţa din situaţia de comunicare) sau
ca anaforice (îşi iau semnificaţia prin coreferenţialitate de
la un antecedent sau subsecvent din discurs).
• Eu nu-ţi reproşez ţie nimic.(deictic)
• Dorin a greşit, el e vinovat.(anaforic)
• Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate. (generic)
• Şi dă-i şi râzi…(expletiv)
• Se teme de câini. (formant în structura unor forme
verbale)
 Pronumele. Aspecte definitorii
• Pronumele este o clasă de proforme.
Pronumele sunt forme care “stau pentru”
alte entităţi din discurs, evocându-le sau
substituindu-le. În funcţie de clasa lexico-
gramaticală în care se încadrează proforma,
se vorbeşte despre: proforme pronominale,
proforme numeral (Au sosit studenţii. Patru
sunt absenţi.), proforme adverbiale (Au fost
la mare, iar de acolo au plecat la munte.),
proforme adjectivale (A făcut o faptă bună.
O asemenea faptă nu va fi uitată niciodată).
 Pronumele. Aspecte definitorii
• Subclase semantice de pronume:
– a)pronume personale: pronume personale
propriu-zise, pronume de politeţe,
pronume de întărire, pronume reflexive,
pronume posesive;
– b)pronume nepersonale:pronume
demonstrative, pronume de cuantificare
(pronume nehotărâte, pronume negative),
pronume relative, pronume interogative,
pronume hibride (pronume relativ-
interogative).
 Eterogenitatea clasei
• Toate pronumele româneşti au fost moştenite din
latină sau formate pe teren românesc din elemente
latineşti. Alcătuiesc o clasă închisă de forme, cu
frecvenţă ridicată în vorbire, profund eterogenă.
Eterogenitatea clasei se manifestă în plan
semantic-referenţial (diversele clase lexico-
semantice de pronume, mecanismele prin care
pronumele îşi iau referinţa), morfologic (prezenţa
persoanei, paradigma flexionară, marcarea
opoziţiilor gramaticale etc.), sintactic (direcţia în
care se manifestă acordul, tipul sintactic al
elementului înlocuit etc.).
 Categorii gramaticale

• Flexiunea pronumelui se aseamănă prin

unele elemente cu flexiunea substantivului,
dar, în acelaşi timp, are şi trăsături proprii.
Ca şi substantivul, pronumele îşi schimbă
forma în raport cu genul, numărul şi cazul.
Spre deosebire de substantiv, dar asemenea
verbului, pronumele prezintă flexiune în
raport cu categoria gramaticală a persoanei.
• Nu toate pronumele cunosc categoriile
gramaticale de gen, număr, caz, persoană.
 Pronumele personale
• Pronume personale: pronume personale
propriu-zise, pronume de politeţe, pronume
de întărire, pronume reflexive, pronume
posesive;
• Pronumele personale prezintă flexiune în
raport cu categoria gramaticală a persoanei;
• Pronumele personale, pronumele reflexive,
pronumele de politeţe nu funcţionează ca
determinări de tip adjectival ale unui centru.
 Pronumele personal propriu-zis

• Pronumele personal propriu-zis reprezintă

(evocă) în discurs, direct sau indirect,
participanţii la actul de comunicare:
locutorul (eu, noi), alocutorul (tu, voi), cea
de a treia instanţă discursivă (nonlocutor: el,
ea, ei, ele).
• Paradigma flexionară a pronumelui personal
Caz Forme Persoana I Persoana a II- Persoana a III-a
a
Nr. sg. pl. sg. pl. sg. pl.

Gen m=f m=f m=f m=f m f m f

N eu noi tu voi el ea ei ele

G - - - -
lui ei lor lor
D accentuate mie nouă ţie vouă

neaccentuate (î)mi ne, ni (î)ţi v(ă), vi (î)i (î)i le, li le, li

(clitice)
Ac accentuate mine noi tine voi el ea ei ele

neaccentuate m(ă) ne te v(ă) î(l) o (î)i le

(clitice)
V - - - tu! voi! - - - -
Paradigma flexionară a pronumelui
personal
Caz Singular Plural

m f m f

N=Ac dânsul dânsa dânşii dânsele

G=D dânsului dânsei dânşilor dânselor

 Exprimarea categoriilor gramaticale
• Categoriile gramaticale de persoană şi număr se exprimă
solidar prin forme pronominale distincte.
• Categoria gramaticală a genului nu este marcată în
întreaga paradigmă: pronumele de persoana I şi a II-a
singular şi plural nu cunosc opoziţia de gen (genul se
manifestă prin acordul cu alte elemente din structură), în
timp ce la persoana a III-a, opoziţia de gen se manifestă
la majoritatea formelor.
• Categoria gramaticală a cazului se manifestă prin cinci
termeni: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ.
• Paradigma cazuală a pronumelui are următoarele
particularităţi: la persoanele I şi a II-a paradigma
pronumelui personal este defectivă de genitiv, în timp ce
la persoana a III-a paradigma este completă; doar
persoana a II-a este compatibilă cu vocativul.
Exprimarea categoriilor gramaticale
• În plan formal, pronumele actualizează opoziţia
nominativ/acuzativ (eu/mine, tu/tine), spre
deosebire de substantiv, care prezintă omonimia
generală a celor două cazuri; genitivul (acolo
unde apare) şi formele accentuate de dativ sunt
parţial omonime (lui, ei, lor). Vocativul este
omonim cu nominativul, de care se deosebeşte
prin elementele suprasegmentale (accentul şi
intonaţia).
• La cazurile dativ şi acuzativ, pronumele personale
prezintă două serii de forme: forme accentuate,
nonclitice şi forme neaccentuate, clitice.
 Structuri sintactice speciale cu forme
neaccentuate ale pronumelui personal
• Dublarea clitică, adică dubla exprimare a
complementului direct şi a complementului indirect:
Pe Ion l-am întrebat. (reluare ); L-am întrebat pe Ion
(anticipare);
• Structuri sintactice cu semnificaţie posesivă:
– dativ posesiv: Ţi-am văzut cartea la expoziţie. Am
cumpărat din librărie cartea-ţi interesantă.
– acuzativ posesiv: Mă doare măseaua. M-a vopsit la păr.
• Formele clitice şi cele nonclitice pot apărea în
ipostaza de expletive, asintactice, cu rol stilistic sau
pragmatic:
– dativul etic: Făt-Frumos mi ţi-l vâră pe zmeu în noroi.
– dativul cu valoare neutră: Şi dă-i şi luptă…
– acuzativul cu valoare neutră: A luat-o la sănătoasa.
 Funcţiile sintactice ale pronumelui personal
propriu-zis
• În principiu, deoarece substituie un nume, pronumele personal
poate îndeplini funcţiile sintactice pe care le îndeplineşte
substantivul. Printre acestea se numără cele de:
– subiect - El mă interesează mai puţin.;
– nume predicativ - Acum, singura mea speranţă este el. (N);
»Băieţii sunt împotriva lui. (G);
»Cadoul este pentru tine. (Ac);
– apoziţie - Vinovatul, adică tu, va plăti. (N);
– atribut pronominal genitival - Cartea lui e foarte interesantă.
(G);
– atribut pronominal în dativ - Dana este cumnată lui Ion şi
mie.;
– atribut pronominal prepoziţional - Cartea de la voi mi s-a
părut interesantă. (Ac);
 Funcţiile sintactice ale pronumelui personal
propriu-zis
– complement direct - Mă sperie gândul că te-aş putea pierde.
(Ac);
– complement indirect - Nu-i voi spune nimic. (D);
– complement prepoziţional - Mă tem de el. (Ac);
– complement de agent - Emisiunea a fost întreruptă de ei. (Ac);
– element predicativ suplimentar - Astăzi îl simt el însuşi.;
– complement circumstanţial de loc - Vino lângă mine. (Ac);
– complement circumstanţial de timp - A ajuns înaintea lui. (G);
– complement circumstanţial de mod - Scrie ca mine. (Ac);
– complement circumstanţial de cauză – A întârziat din cauza ei.
(G);
– complement circumstanţial de scop – Lucrează pentru voi.
(Ac) ş.a.
 Pronumele de politeţe. Aspecte
definitorii
• Pronume care se foloseşte în locul unui substantiv
nume de persoană sau pronume şi marchează politeţe.
• Pronumele de politeţe este o subclasă a pronumelui
personal care evocă în discurs participanţii la actul de
comunicare şi, în acelaşi timp, gramaticalizează
diverse aspecte ale relaţiilor discursive şi sociale dintre
aceştia: dumneavoastră, mata, Măria Ta.
• Pronumele de politeţe reprezintă o clasă de forme,
creaţii târzii ale limbii române, alcătuite dintr-un
substantiv de adresare reverenţioasă, abstract al
calităţii + pronume personal în genitiv / posesiv:
domnia ta > dumneata > mata.
 Flexiunea pronumelui de politeţe
• Categoriile gramaticale ale pronumelui de politeţe sunt persoana,
numărul, genul, cazul.

Caz Pers. I Pers. I Pers. a II-a sg. Pers. a II-a pl. Pers. a III-a sg. Pers. a III-a
sg. pl. pl.
m=f m=f m=f m=f m f m=f
N=Ac - - dumneata
dumneavoastră dumneavoastră dumnealui dumneaei dumnealor
G=D - - dumitale
dumneavoastră
V - - dumneata! - - -
dumneavoastră! dumneavoastră!

• Există termeni folosiţi regional sau în anumite registre: mata, matale,

mătăluţă, locuţiuni de tipul Domnia Voastră, relativ frecvente în
limba actuală.
 Posibilităţi combinatorii şi
comportament discursiv
• Pronumele de politeţe are aceeaşi distribuţie cu pronumele
personal propriu-zis. În consecinţă, are aceleaşi disponibilităţi
combinatorii, îndeplinind aceleaşi funcţii sintactice.
• Gradele de politeţe

Persoana Gradul zero de Gradul minim Gradul maxim

politeţe de politeţe de politeţe
a II-a singular tu dumneata (mata, dumneavoastră
matale)
a III-a singular el / ea dânsul / dânsa dumnealui /
dumneaei
a II-a plural voi - dumneavoastră

a III-a plural ei / ele - dumnealor

 Pronumele reflexiv. Aspecte
definitorii
• Pronumele reflexiv ţine locul obiectului
asupra căruia se exercită acţiunea verbului,
exprimând identitatea dintre subiect şi
obiect.
• Pronumele reflexiv este o subclasă a
pronumelui personal care evocă în discurs
participanţii la actul de comunicare şi
simultan reflectă identitatea referenţială
dintre doi actanţi implicaţi în actul
predicaţiei (Nu se vede pe sine cât e de
frumuşel).
 Eterogenitatea reflexivului
• Cliticul (formele neaccentuate) reflexiv intră în structuri
sintactice cu semnificaţii diverse:
A. Situaţii tipice (în termenii definiţiei, ca proformă
funcţionează ca anaforă sintactică):
a) reflexiv propriu-zis (Ioana spală rufe. > Ioana se
spală. Dana îi cumpără Irinei o bluză. > Dana îşi
cumpără o bluză);
b) reflexiv-posesiv (Dan a cumpărat cartea lui Dan din
librării. > Dan şi-a cumpărat cartea din librării.);
c) reflexiv-reciproc (Dan şi Mihai se văd des. Dan şi
Ion îşi spun poveşti.);
d) reflexiv factitiv: El se tunde (la frizer). Ea îşi face o
bluză nouă (la croitoreasă).
 Eterogenitatea reflexivului
B. Situaţii atipice (nu funcţionează ca anaforă sintactică, ci se
află în poziţii asintactice, morfem obligatoriu/facultativ al
unor semnificaţii noi):
a) morfem obligatoriu în structura unor verbe inerent
reflexive (reflexiv inerent): a se bosumfla, a se burzului, a
se căciuli, a se deda la …, a se eschiva de la …, a se
hazarda, a se lamenta, a se mândri cu…, a-şi închipui etc.
sau în structura unor verbe cărora prezenţa morfemului
reflexiv le condiţionează un anumit sens: a duce/a se duce,
a ruga/a se ruga etc.
b) morfem în structura unor verbe şi construcţii la diateza
pasivă (reflexiv pasiv): În articol se arată se arată (de către
autor) diferenţa…;
c) morfem în structura unor verbe şi construcţii la diateza
impersonală (reflexiv impersonal): Se pare că va ploua.
 Morfologia pronumelui reflexiv
Cazul Persoana I Persoana a II-a Persoana a III-a

Forme Sing. Pl. Sing. Pl. Sing. Pl.

m=f m=f m=f m=f m=f m=f

N - - - - - - -

Ac Nonclitice mine noi tine voi sine sine

Clitice m(ă) ne te v(ă) s(e) s(e)

G - - - - - - -

D Nonclitice mie nouă ţie vouă sieşi, sie sieşi, sie

Clitice î(mi) ne,ni Î(ţi) V(ă),vi î(şi) î(şi)

V - - - - - - -
 Exprimarea categoriilor gramaticale
• Pronumele reflexiv variază în funcţie de
persoană, număr şi caz.
• La persoana I şi a II-a, pronumele personal este
omonim cu pronumele reflexiv; la persoana a III-
a pronumele reflexiv are forme proprii.
• Spre deosebire de pronumele personal, care
marchează opoziţia de gen la persoana a III-a,
pronumele reflexiv nu marchează distincţia de
gen la nicio persoană.
• Pronumele reflexiv are paradigmă cazuală
defectivă: nu are forme pentru nominativ, genitiv
şi vocativ.
 Exprimarea categoriilor gramaticale
• Formele accentuate ale pronumelui reflexiv se
folosesc:
a) pentru dublarea facultativă a cliticului reflexiv, în
structuri emfatice: Se laudă pe sine. Ne definim
astfel pe noi înşine.
b) după o prepoziţie, în contexte în care poate apărea
şi pronumele personal: şi-o apropie de sine / de el;
e stăpână pe sine / pe ea etc.
• Formele clitice ale pronumelui reflexiv se
folosesc exclusiv pe lângă verb în cele două
ipostaze: clitic reflexiv sintactic şi clitic
reflexiv asintactic.
 Posibilităţi combinatorii (sintaxa) ale pronumelui
reflexiv
• Reflexivul poate apărea în diverse poziţii sintactice sau în
poziţii asintactice, fără funcţie sintactică, formant în
structura unor verbe sau construcţii:
Nu se cunoaşte pe sine. (complement direct)
Nu are încredere în sine. (complement prepoziţional)
Sieşi îşi atribuie toată vina. (complement indirect)
Ea îşi respectă prietenii. (complement posesiv)
S-a anunţat începerea competiţiei. (fără funcţie sintactică)
Se pare că vor câştiga. (fără funcţie sintactică)
Se luminează cerul spre răsărit. (fără funcţie sintactică)
• Pronumele reflexiv are funcţia sintactică de compl. direct
/ indirect atunci când răspunde la următoarele teste
sintactice: poate participa la fenomenul dublării clitice şi
poate fi substituit cu un clitic personal:
El se cunoaşte pe sine foarte bine, pe mine însă nu mă cunoaşte.
El îşi spune sieşi să fie atent; şi mie îmi spune acelaşi lucru.
 Pronumele şi adjectivul pronominal
de întărire. Aspecte definitorii
• Pronumele de întărire, folosit mai ales ca adjectiv
pronominal, are rolul de a preciza persoana
desemnată prin pronumele personal sau
substantiv: el însuşi, oamenii înşişi.
• Pronumele de întărire este o subclasă a
pronumelui personal care evocă în discurs
participanţii la actul de comunicare şi, simultan,
codifică emfaza (importanţa) cu care unul / unii
dintre participanţii la actul de comunicare este
prezentat / sunt prezentaţi de locutor.
 Flexiune
• Dintre limbile romanice, româna este singura care
păstrează în structura pronumelui de întărire lat. ipse
compus cu formele conjuncte ale cliticelor reflexive /
personale de dativ (mi, ţi, şi, ne, vă, şi / le).
Ca Persoana I Persoana Persoana Persoana Persoana Persoana
zul sing. I pl. a II-a sg. a II-a pl. a III-a sing. a III-a pl.

m f m f m f m f m f m f
N-
Ac însămi însăţi însăşi înseşi
însumi înşine însene însuţi înşivă însevă însuşi înşişi însele

G-
D însemi înseţi înseşi
 Exprimarea categoriilor gramaticale
• Pronumele de întărire are o flexiune bogată, marcând
opoziţiile de persoană, număr, gen, caz. În marcarea acestor
opoziţii sunt antrenate ambele componente din structura
compusului; din punctul de vedere al limbii actuale, faptul
presupune existenţa flexiunii interne, adică flexiune
prezentă în interiorul formei pronominale, constând în
modificarea primului component din compus: îns-u-mi, îns-
e-ţi.
• Cele două elemente componente ale formei de întărire
contribuie diferit la exprimarea categoriilor gramaticale.
Primul element însu- marchează prin desinenţe specifice
comune cu flexiunea adjectivală (-u, -a, -i, -e) opoziţiile de
gen, număr şi caz, în timp ce al doilea component, cliticul
reflexiv din structură, marchează supletiv persoana şi
numărul (-m / -ţi / -şi / -ne / -vă / -şi , -le).
 Posibilităţi combinatorii ale formelor
de întărire
• În gramatica tradiţională forma de întărire este
considerată în câteva situaţii pronume, iar în
majoritatea situaţiilor adjectiv pronominal (în
prezenţa unui nume); ca pronume forma de
întărire actualizează funcţia sintactică de
subiect, centru de grup sintactic, iar ca adjectiv
pronominal pe cea de atribut adjectival, adjunct
al unui centru nominal.
Înşine am fi putut fabrica dovada.
Ion însuşi se îndoia de reuşită.
 Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv.
Aspecte definitorii
• Pronumele posesiv exprimă ideea de posesie (prezentă
şi la pronumele personal propriu-zis şi la cel reflexiv, în
anumite situaţii) şi are dublă referinţă nominală,
substituind în acelaşi timp numele obiectului posedat şi
numele posesorului; atunci când nu mai are dublă
referinţă nominală, ci substituie numai numele
posesorului, devine adjectiv pronominal posesiv, stând
pe lângă substantivul care denumeşte obiectul posedat,
pe care-l determină şi cu care se acordă în gen, număr şi
caz.
• Posesivele reprezintă (=evocă) participanţii la schimbul
verbal (eu, tu, el / ea) în ipostaza de de posesori ai unor
obiecte din universul de discurs.
 Structuri cu posesivul
• a) Cartea mea este nouă.
• b) Cartea aceasta a mea este nouă. / O carte a mea este
nouă. / Trei cărţi ale mele sunt noi. / Ale mele cărţi sunt
noi.
• c) A mea este nouă.
• În tradiţia gramaticii româneşti, posesivul din structurile
a) şi b) este interpretat ca adjectiv pronominal posesiv, în
timp ce posesivul din c) este interpretat ca pronume
posesiv.
• În GLR, 2005, unitatea lexicală a are următoarele valori:
formant în structura posesivului, în structurile de tip b), şi
pronume demonstrativ semiindependent, în structurile de
tip c).
 Flexiunea posesivului
Posesor
Persoana I Persoana a II-a Persoana a III-a

sg pl sg pl sg pl
m =f m =f m =f m =f m =f m =f

Ob. Sg m N=Ac meu nostru tău vostru său -

G =D
po mea noastră ta voastră sa -
f N =Ac
se
G =D mele noastre tale voastre sale -
dat
Pl m N=Ac mei noştri tăi voştri săi -
G =D
f N=Ac mele noastre tale voastre sale -
G =D
 Posibilităţi combinatorii
• În tradiţia gramaticii româneşti, adjectivul
posesiv este considerat atribut adjectival,
determinând nominalul regent, iar pronumele
posesiv este considerat substitut al nominalului,
ocupând poziţii sintactice tipice substantivului:
– subiect: Ai mei te aşteaptă acasă.
– nume predicativ: Vina este a ta.
– complement direct: Pe ale tale nu le cunoaşte.
– complement indirect: Se tem de ai noştri.
- circumstanţial: Înainte de ai mei, să intre ai tăi.
 Pronumele nepersonale. Pronumele şi
adjectivul pronominal demonstrativ
• Pronumele nepersonale nu prezintă flexiune în
raport cu categoria gramaticală a persoanei. Este
vorba despre pronumele demonstrativ, pronumele
nehotărât, pronumele negativ, pronumele
interogativ şi cel relativ.
• Pronumele demonstrativ reprezintă în discurs o
entitate şi, în acelaşi timp, gramaticalizează
informaţii privind modul în care locutorul percepe
situarea ei pe coordonate spaţio-temporale ,
discursive, cognitive.
 Pronumele demonstrativ. Subtipuri semantice
• Pronumele demonstrative de apropiere: acesta,
aceasta;
• Pronumele demonstrative de depărtare: acela,
aceea;
• Pronumele demonstrative de identitate: acelaşi,
aceeaşi;
• Pronumele demonstrative de diferenţiere:
celălalt, cealaltă;
• Demonstrativele se realizează şi ca determinări de
tip adjectival în ipostaza de adjective pronominale
demonstrative. Adjectivele pronominale se acordă
în gen, număr şi caz cu substantivul determinat.
 Flexiunea pronumelui şi a adjectivului
pronominal demonstrativ
Caz Masculin Feminin
Singular Plural Singular Plural
N=Ac acesta aceştia aceasta acestea
G=D acestuia acestora acesteia acestora

Caz Masculin Feminin

Singular Plural Singular Plural
N=Ac acela aceia aceea acelea
G=D aceluia acelora aceleia acelora
 Flexiunea pronumelui şi a adjectivului
pronominal demonstrativ
Caz Masculin Feminin
Singular Plural Singular Plural
N=Ac acelaşi aceiaşi aceeaşi aceleiaşi
G=D aceluiaşi aceloraşi aceleiaşi aceloraşi

Caz Masculin Feminin

Singular Plural Singular Plural
N=Ac celălalt ceilalţi cealaltă celelalte
G=D celuilalt celorlalţi celeilalte celorlalte
Funcţiile sintactice ale pronumelui demonstrativ
• Funcţiile sintactice ale pronumelui demonstrativ
sunt comune cu ale substantivului:
– subiect: Acesta este interesant.
– nume predicativ: Actorul este acelaşi.
– atribut: Cartea acestuia va apărea curând.
– complement direct: Pe acesta nu-l cunosc.
– complement indirect: I-am promis-o celuilalt.
– complement circumstanţial: În aceeaşi am pus-o şi
eu.
• Adjectivul demonstrativ este un adjunct şi
îndeplineşte funcţia sintactică de atribut
adjectival.
 Pronumele şi adjectivul pronominal
nehotărât. Aspecte definitorii
• Pronumele nehotărât ţine locul numelor unor
obiecte despre care nu se dau indicaţii precise;
• În GLR, 2005 pronumele nehotărâte şi cele
negative sunt considerate ca făcând parte din
clasa pronumelor de cuantificare (pronume care
exprimă raportul parte-întreg);
• Pronumele nehotărât reprezintă în discurs un
ansamblu nonvid de entităţi în legătură cu care
dă informaţii privind raportul parte / întreg.
 Pronumele şi adjectivul pronominal
nehotărât. Aspecte definitorii
• Cuantificatorii nehotărâţi se realizează fie
numai ca pronume, fie numai ca adjective
pronominale nehotărâte, fie paralel, ca pronume
şi adjective pronominale nehotărâte.
Nu tot ce zboară se mănâncă.
Înnegrind pe altul nu te albeşti pe tine.
Unii vorbesc ce ştiu, şi unii ştiu ce vorbesc.
După război mulţi viteji se-arată.
După câteva minute marea se deschise în faţa lor,
arămită de soarele care încă nu-şi lepădase zgura
roşiatică a oricărui răsărit.
 Pronumele şi adjectivul pronominal
nehotărât. Aspecte definitorii
Unele pronume nehotărâte au corespondenţe adjective
pronominale nehotărâte , acordate în gen, număr, caz
cu nominalul determinat, în timp ce altele nu au
corespondenţe adjectivale; există câteva adjective
pronominale nehotărâte care nu au corespondent
pronominal.
Au întrebuinţare exclusiv pronominală următoarele
forme: cineva, careva, altcineva, altceva, altcareva,
altcâtva; oricine; fiecine; oarecine.
Au realizări exclusiv adjectivale următoarele forme:
anumit / anume, alde, nişte, niscai(va).
 Flexiunea pronumelui şi a adjectivului
pronominal nehotărât
• Din punctul de vedere al formei, membrii clasei
pronumelui nehotărât se grupează, pe tipuri
structurale şi flexionare, astfel:
Tipul 1 Tipul 2 Tipul 3 Tipul 4 Tipul 5 Tipul 6 Tipul 7 Tipul 8

unul cineva altcineva oricine fiecine oarecine tot cutare

vreunul ceva altceva orice fiece oarece mult
altul careva altcareva oricare fiecare oarecare puţin
câtva altcâtva oricât fiecât oarecât atât
 Posibilităţi combinatorii
• Pronumele nehotărâte pot îndeplini orice funcţie sintactică în
cadrul propoziţiei, în limitele compatibilităţii semantice:
– Unul dintre noi va câştiga. / Oricine ar fi interesat de o asemenea ofertă.
(subiect)
– Vinovatul ar putea fi oricare dintre ei. (nume predicativ)
– Un răufăcător, cineva, spărsese uşa. Eu unul nu renunţ. (apoziţie)
– Părerea fiecăruia contează. / Premiul pentru unul dintre ei este mai mare
decât pentru ceilalţi. (atribut)
– Căutaţi pe cineva? (complement direct)
– Pot spune asta oricui. / Te gândeşti la cineva?(complement indirect /
complement prepoziţional)
– L-am găsit altul decât cel pe care-l lăsasem acasă acum doi ani. (element
predicativ suplimentar)
– Voi ajunge acolo înaintea oricui altcuiva. (circumstanţial)
 Pronumele şi adjectivul pronominal
negativ
• Pronumele negativ reprezintă în discurs un
ansamblu vid de entităţi.
• Este o clasă cu trei termeni: nimeni, nimic,
niciunul. Se realizează numai ca pronume
(nimeni, nimic) sau ca pronume (niciunul) şi
adjectiv pronominal (niciun).
– N-a venit nimeni.
– N-a zis nimic.
– Niciunul nu e vinovat.
– Niciun om nu e vinovat.
 Flexiunea pronumelui şi a
adjectivului pronominal negativ
Singular Plural
Caz
Masculin Feminin Masculin Feminin
N=Ac niciunul niciuna niciunii niciunele
G=D niciunuia niciuneia niciunora

Pronumele negativ poate îndeplini diverse funcţii sintactice:

subiect, atribut, complement direct, complement indirect,
circumstanţial.
 Pronumele şi adjectivul pronominal
interogativ. Aspecte definitorii
• Pronumele interogative reprezintă, într-un enunţ interogativ
(propoziţie / frază interogativă), o clasă de entităţi ai cărei
membri trebuie fixaţi, prin răspuns, de către alocutor:
– Cine ce a citit?
– Mihai a citit o poezie, Maria a citit o nuvelă.
• Pronumele interogative sunt mărci lexicale ale unui tip
special de enunţ, enunţul interogativ.
• Comportamentul pronominal / adjectival al membrilor
clasei este diferit: cine cunoaşte doar o realizare
pronominală; ce, care, cât, al câtelea au atât realizare
pronominală, cât şi realizare adjectivală; locuţiunea
interogativă ce fel de are doar realizare adjectivală.
Flexiunea pronumelui şi a adjectivului pronominal
interogativ
Singular Plural
Masculin Feminin Masculin Feminin
N=Ac care
G=D cărui(a) cărei(a) căror(a)

Singular Plural
Masculin Feminin Masculin Feminin
N=Ac cât câtă câţi câte
G=D - - câtor(a)
N=Ac cine
N=Ac ce
G=D cui
 Funcţiile sintactice ale pronumelui şi
adjectivului pronominal interogativ
• Pronumele interogativ ocupă poziţii sintactice
tipice numelui:
– subiect: Cine a venit?
– atribut: A cui fată mai este şi ea ?
– complement direct: Pe cine ai văzut ?
– complement indirect: Cui i-ai mai spus ?
– complement de agent: De cine te laşi influenţat ?
– circumstanţial: În ce aţi pus cartofii ?
• Adjectivele pronominale interogative sunt
adjuncţi, îndeplinind funcţia sintactică de atribut
adjectival (Ce carte citeşti ?).
 Pronumele şi adjectivul pronominal
relativ. Aspecte definitorii
• Pronumele relativ reprezintă în discurs o entitate şi,
simultan, au rolul de conectori interpropoziţionali.
– Cine a ajuns primul a mâncat tot.
– Acesta este profesorul despre care ţi-am vorbit.
Pronumele relative, prin rolul de conectori în frază, se
aseamănă cu conjuncţiile subordonatoare şi cu
adverbele relative. Spre deosebire însă de
conjuncţie, care nu are funcţie sintactică, pronumele
relative şi adverbele relative se integrează în
structura sintactică a subordonatei îndeplinind
diverse funcţii sintactice în cadrul acesteia.
 Pronumele şi adjectivul pronominal
relativ. Aspecte definitorii
• Pronumele relative au un inventar parţial comun cu
pronumele interogative. În plus, faţă de clasa
interogativelor, în clasa relativelor apare pronumele relativ
compus ceea ce, pronumele relativ popular de şi unele
pronume nehotărâte cu valoare relativă (cel ce, cel care,
după GLR, 2005, nu sunt considerate pronume relative
compuse, cel fiind considerat pronume demonstrativ
semiindependent urmat de o propoziţie relativă introdusă
prin ce / care).
• Unele relative se realizează doar ca pronume (cine, ceea ce,
de), altele, doar ca adjective pronominale (ce fel de), altele,
şi ca pronume şi ca adjective pronominale (care, ce, cât, al
câtelea).
 Funcţiile sintactice ale pronumelui şi
adjectivului pronominal relativ
• În propoziţiile subordonate pe care le introduc,
pronumele relative îndeplinesc anumite funcţii
sintactice:
– subiect: Ce ţie nu-ţi place altuia nu face.
– nume predicativ: Cine ar fi el, nepedepsit nu va scăpa.
– atribut: Locuiau în casa ale cărei ferestre erau mereu
închise.
– complement direct: Pe care o caută nu o găseşte.
– complement indirect: Cui îi spun râde de mine.
– circumstanţial: Nu e bine în ce ai pus-o.
• Adjectivul pronominal relativ îndeplineşte funcţia
de atribut adjectival (Nu ştiu ce roman ai citit.).