PRONUMELE

I. Definiţie: Pronumele este partea de vorbire care ţine locul unui substantiv într-o
comunicare/ propoziţie.

1: Pronumele personal propriu-zis

Pronumele personal indică diferitele persoane care participă la actul

comunicării.
Pronumele personal are gen numai la persoana a-III-a: masculin (el,ei) şi feminin
(ea, ele).

II. Formele pronumelui personal

Pronumele personal are forme accentuate (nonclitice) şi forme neaccentuate
(clitice):

Caz Persoana I. Persoana a-II-a Persoana a-III-a

SG. PL. SG. PL. SG. PL.
forme accentuate:
N eu noi tu voi el, ea ei, ele
Ac (pe) mine (pe) noi (pe) tine (pe) voi (pe) el, ea (pe) ei, ele
G ― ― ― ― al lui, ei al lor
D mie nouă ţie vouă lui, ei lor
V ― ― tu! voi! ― ―
forme neaccentuate:
Ac mă, m- ne- te- vă, v- l-, îl, o îi, i-, le
D îmi, mi- ne-, ni îţi, ţi- v-, vă, vi i-, îi le-, li

Observaţii
Pronumele personal NU devine niciodată adjectiv pronominal, chiar dacă
determină sau însoţeşte un substantiv.
ex: Camera lui → pronume personal → atribut pronominal
Camera lor → pronume personal → atribut pronominal
 2

2: Pronumele personal de politeţe

I. Definiţie: Pronumele personal de politeţe arată respectul faţă de o anumită

persoană.

II. Formele pronumelui personal de politeţe sunt:

pers a II-a SINGULAR PLURAL

N-Ac-V dumneata (d-ta) dumneavoastră (dvs, dv.)
D-G dumitale (d-tale) dumneavoastră (d-voastră)
pers a III-a SINGULAR PLURAL
masculin feminin masculin feminin
N-Ac-D-G dumnealui dumneaei dumnealor dumnealor

Observaţii
1. În limbajul familiar şi regional există şi alte variante ale pronumelui personal de
politeţe: mata, matale, mătălică, mătăluţă, tălică. Aceste pronume exprimă
politeţea faţă de un inferior sau respectul dintre egali şi dintre cei apropiaţi. Ele
reprezintă cel mai scăzut grad de respect.
2. Formulele reverențioase sunt, de fapt, locuțiuni pronominale, se ortografiază cu
majuscule la ambii termeni: Domnia Ta, Domnia Sa, Măria Ta, Înălţimea Sa,
Excelenţa Sa, Luminăţia Voastră etc.și se folosesc în limbajul solemn, oficial şi
protocolar. Formulele reverenţioase exprimă cel mai înalt grad de respect.
3. Pronumele de politețe dânsul, dânsa, dânșii, dânsele exprimă grad minim de
respect, la persoana a III-a. Regional, în Moldova, sunt folosite ca pronume
personale: Dânsa, pisica, unde s-a ascuns?
 3

3. Pronumele reflexiv

I. Definţie: Pronumele reflexiv este partea de vorbire flexibilă care arată identitatea
subiectului cu un obiect (subiectul face acţiunea şi tot el o suportă, acţiunea se
reflectă asupra subiectului).

Observaţii
1. Pronumele reflexiv se acordă în persoană şi număr cu subiectul.
2. Pronumele reflexiv nu are decât două cazuri: cazul dativ (D. ) şi acuzativ (Ac. ).
3. Pronumele reflexiv nu are forme proprii decât pentru persoana a III-a.
4. La persoanele I şi a II-a, singular şi plural, pronumele reflexiv împrumută
formele de la pronumele personal.
5. Pentru a nu confunda formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv cu formele
neaccentuate ale pronumelui personal, se utilizează următoarele criterii:
 identitatea de persoană a verbului cu pronumele sau acordul în persoană şi
număr al subiectului cu pronumele reflexiv

ex: Eu mă apăr. El mă apără.

I, sg. I, sg. mă→pronume reflexiv III, sg.I,sg.mă→pron. personal

II. Formele proprii ale pronumelui reflexiv la persoana a III-a sunt:

accentuate sie, sieşi

D
neaccentuate îşi (şi-, -şi, -şi-)
accentuate (pe) sine
Ac
neaccentuate se (se-, -se, -se-)

Observaţii
Formele neaccentuate ale pronumelui reflexive au funcţie sintactică numai dacă
pot fi dublate printr-o formă accentuată corespunzătoare persoanei şi cazului.

ex: Mă îmbrac repede. → Mă îmbrac pe mine repede.

→ “mă” = pronume reflexive/Ac/complement direct (se
analizează separat)
Mă gândesc la tine. → Mă gândesc pe mine la tine.
→ “mă” nu are funcţie sintactică
 4

4. Pronumele posesiv şi adjectivul pronominal posesiv

I. Definţie: Pronumele posesiv exprimă ideea de posesie, înlocuind atât numele

posesorului, cât şi numele obiectului posedat. Articolul posesiv indică genul şi
numărul obiectelor posedate : al, a, ai, ale .

Observaţii
1. Pentru ca un pronume posesiv să se transforme în adjectiv pronominal posesiv,
el trebuie să stea pe lângă un substantiv, să-l determine şi să se acorde în gen,
număr şi caz cu acesta.
ex: Al meu este pe masă. → “al meu” = pronume posesiv
Caietul meu este pe masă. → “meu” = adjectiv pronominal posesiv
2. Adjectivul pronominal posesiv ţine numai locul posesorului şi stă pe lângă
obiectul posedat. El îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de atribut adjectival.

II. Formele pronumelui posesiv

Un singur posesor Mai mulţi posesori
Obiect Posesor
posedat pers
pers I pers II pers I pers II pers III
III
un masc.
al meu al tău al său al nostru al vostru ―
singur neutr
obiect u
a
posedat fem. a mea a ta a sa a noastră ―

N - Ac
voastră
mai masc. ai mei ai tăi ai săi ai noştri ai voştri ―
multe
fem. ale ale ale ale ale
obiecte ―
posedate neutr mele tale sale noastre voastre
u
alor alor alor alor alor D-
masc. ―
mei tăi săi noştri voştri G
 5

5. Pronumele demonstrativ şi adjectivul pronominal demonstrativ

I. Definţie: Pronumele demonstrativ este partea de vorbire flexibilă care înlocuieşte

numele unui obiect, arătând apropierea, depărtarea (în spaţiu sau în timp),
identitatea şi diferenţierea acestuia cu sine însuşi sau faţă de un alt obiect.
Atunci când pronumele demonstrativ însoţeşte un substantiv, îl determină şi
se acordă cu el în gen, număr şi caz, pronumele demonstrativ devine adjectiv
pronominal demonstrativ.

Observaţii
1. Pronumele demonstrativ are, pe lângă formele din limba literară, unele variante
populare şi regionale: → forme populare: ăsta, asta, ăştia, astea, ăla, aia, ăia,
alea;
→ forme regionale: aista, ista, aiasta etc;
2. Pronumele şi adjectivul pronom. demonstrativ au şi forme simplificate: cel, cea,
cei, cele.
3. Adjectivul pronominal demonstrativ stă pe lângă un substantiv,îl determină şi se
acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat. El îndeplineşte întotdeauna
funcţia sintactică de atribut adjectival.

ex: Băiatul acesta este serios.

→ “acesta” = adj. pronom. demonstrativ de apropiere / N / atribut
adjectival
Acesta este un băiat serios.
→ “acesta” = pronume demonstrativ de apropiere/ N/ subiect

II. Formele pronumelui demonstrativ

APROPIERE / DEPĂRTARE /
Cazul gen IDENTITATE
DIFERENŢIERE DIFERENŢIERE
nr.
masc. fem. masc. fem. masc. fem.
acesta aceasta acela aceea
nominati sg. acelaşi aceeaşi
cestălalt cestălaltă celălalt cealaltă
v
aceştia acestea aceia acelea
acuzativ pl. aceiaşi aceleaşi
ceştilalţi cestălalte ceilalţi celelalte
acestuia acesteia aceluia aceleia
sg. aceluiaşi aceleaşi
cestuilalt cesteilalte celuilalt celeilalte
genitiv
acelora
dativ acestora acestora acelora aceloraş
pl. celorlalt aceloraşi
cestorlalţi cestorlalte celorlalţi i
e
 6

6. Pronumele nehotărât şi adjectivul pronominal nehotărât

I. Definiţie Pronumele nehotărât este partea de vorbire flexibilă care ţine locul
unui substantiv, fără să dea vreo indicaţie precisă asupra obiectului.

Observaţii
Când stă pe lângă un substantiv, îl determină şi se acordă cu acesta în gen,
număr şi caz, pronumele nehotărât devine adjectiv pronominal nehotărât. El
îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de atribut adjectival.
ex. Fiecare învaţă lecţia. → „fiecare” = pron. nehotărât / N / subiect
Fiecare elev învaţă lecţia. → „fiecare” = adj. pron. nehotărât / N / atr.adj.

II. Clasificarea pronumelor nehotărâte

După modul de formare, pronumele nehotărâte se subîmpart în:

 simple: altul, atât, unul, tot, cutare etc.
 compuse: fiecare, fiecine, fiece, oricine, oricare, orice, oricât, ori(şi)cine,
ori(şi)ce, ori(şi)cât, cineva, careva, ceva, câtva, niscaiva, altcineva, altceva,
altcareva, oarecine, oarecare, cutare, vreunul, vreuna
 locuţiuni pronominale: nu ştiu cine, cine ştie cine, te miri cine (cineva), nu
ştiu ce (ceva) etc.

III. Formele pronumelui nehotărât

N.Ac. fiecare oricine cineva altcineva altul vreunul

G.D. fiecăruia oricui cuiva altcuiva altuia vreunuia
 7

7. Pronumele negativ şi adjectivul pronominal negativ

I. Definiţie Pronumele negativ este partea de vorbire flexibilă care înlocuieşte

numele obiectelor prezentate ca inexistente (care ţine locul unui substantiv sau al
unui substituit al acestuia pe care îl neagă).

Observaţii
1. Pronumele negative apar numai în propoziţii negative.
ex. - N-ai întâlnit pe colegii tăi?
- N-am întâlnit pe nimeni.
2. Pronumele negativ nimic este invariabil. Forme cazuale ale celorlalte pronume
negative sunt: nimănui, niciunuia/niciunora, niciuneia/niciunora.
3. Când stă pe lângă un substantiv, îl determină şi se acordă cu acesta în gen,
număr şi caz, pronumele negativ devine adjectiv pronominal negativ. El
îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de atribut adjectival.
ex. N-am întâlnit-o pe niciuna. → „niciuna” = pronume negativ / Ac. /
compliment direct
N-am întâlnit nicio prietenă. → „nicio” = adjectiv pronominal negativ / Ac. /
atribut adjectival

4. Pronumele negative nimeni şi nimic nu devin niciodată adjective pronominale

negative.
5. Numai pronumele negative niciunul şi niciuna devin adjective pronominale
negative cu formele: niciun şi nicio.

II. Clasificarea pronumelor negative

După modul de formare, pronumele negative se subîmpart în:

 simple: nimic, nimeni
 compuse: niciunul, niciunii, niciuna, niciunele

III. Formele pronumelui negativ

N./
nimeni / nimenea nimic niciunul / niciunii niciuna / niciunele
Ac.
nimănui /
G./D. - niciunuia /niciunora niciuneia / niciunora
nimănuia
 8

8. Pronumele interogativ şi adjectivul pronominal interogativ

I. Definţie: Pronumele interogativ este partea de vorbire flexibilă care ţine locul
substantivului aşteptat ca răspuns la întrebare.

Observaţii
1. Pronumele interogative sunt: cine, care, ce, cât.
2. Pronumele interogativ „ce” este invariabil.
2. Pronumele interogative apar numai în propoziţii interogative.
3. Funcţia sintactică a pronumelui interogativ corespunde cu aceea a cuvântului
aşteptat ca răspuns la întrebare.
ex: Cine scrie? → “cine” = pron. interogativ/N/ subiect
Ioan scrie. → “Ioan” = substantiv/N/ subiect
→ “cine”, “Ioan” = pron. interogativ, substantiv/N/ subiecte
4. Când stă pe lângă un substantiv, îl determină şi se acordă cu acesta în gen, număr
şi caz, pronumele interogativ devine adjectiv pronominal interogativ.
5. Pronumele interogativ “cine” nu devine adjectiv pronominal interogativ.
ex: Ce carte citeşti? → “ce” = adjectiv pronominal interogativ/Ac/atribut
adjectival

II. Formele pronumelui interogativ (/ relativ)

Forma cine cât, câţi, câtă, câte care

cât, câţi, câtă, câte/(pe, care/(pe, de, la,
cine/(pe, de, la, despre
N.Ac. de, la etc.) cât, câţi, câtă, despre etc.)
etc.) cine?
câte care
(al,a,ai,ale)
(al, a, ai, ale) cărui(a)
G. căror
cui cărei(a)
căror(a)
căruia
cui căror căreia
D.
cărora
 9

9. Pronumele relativ şi adjectivul pronominal relativ

I. Definţie: Pronumele relativ este partea de vorbire flexibilă care leagă în frază o
propoziţie subordonată şi regenta ei. El stă la graniţa dintre propoziţii, fiind situat în
propoziţia subordonată.

Observaţii
1. Pronumele relative sunt omonime cu pronumele interogative: care, cine, ce, cât.
2. Există şi un pronume relativ compus: ceea ce.
3. Grupările cel ce, cei ce, cele ce sunt analizabile, fiind alcătuite dintr-un pronume
demonstrativ şi un pronume relativ (ce poate fi înlocuit cu pronumele relativ
“care”).
4. Regional există şi un pronume relativ de, invariabil:
ex: Omul de-l vezi e tatăl meu. → „de” = ”pe care”
5. Pronumele relative îndeplinesc funcţii sintactce în propoziţiile subordonate pe
care le introduc.
6. Pronumele relativ în cazul G se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care-l
înlocuieşte, iar articolul genitival se acordă în gen şi în număr cu substantivul
determinat de pronumele relativ cu funcţia sintactică de atribut:
ex: Tabloul a cărui ramă este albă îmi place. → acordul în cruce
7. Pronumele relative „cine”şi „ceea ce” nu devin adjective pronominale relative.
ex: Nu ştiu 1/ce film ai văzut.2/
→ “ce” = adjectiv pronominal relativ/Ac/atribut adjectival
= are rol de element de relaţie, legând prop. 2 de regenta ei, prop.1

II. Formele pronumelui relativ

Sunt omonime cu cele ale pronumelui interogativ.

Forma cine cât, câţi, câtă, câte care

cât, câţi, câtă, câte/(pe, care/(pe, de, la,
cine/(pe, de, la, despre
N.Ac. de, la etc.) cât, câţi, câtă, despre etc.)
etc.) cine?
câte care
(al,a,ai,ale)
(al, a, ai, ale) cărui(a)
G. căror
cui cărei(a)
căror(a)
căruia
cui căror căreia
D.
cărora
 10

10. Adjectivul pronominal de întărire

Pronumele de întărire a dispărut din limba română contemporană. Astăzi, se

folosește numai adjectivul pronominal de întărire, care se acordă în gen, număr și
caz cu substantivul sau pronumele determinat și are rolul de a preciza prin
insistență persoana la care se referă.

Observaţii
1. Astăzi, în limba normată, se foloseşte doar adjectivul pronominal de întărire
care se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat. El îndeplineşte
întotdeauna funcţia sintactică de atribut adjectival.
ex. Mircea însuşi a fost acolo.
→ „însuşi” = adj. pronom. de întărire / N. / atribut adjectival
2. În exprimarea curentă, adj. pronom. de întărire este înlocuit cu adverbul
“chiar”.
ex: Chiar el a venit. → „chiar” = adv de întărire

III. Formele pronumelui/adjectivului de întărire

singular plural
Cazul
Persoana masculin feminin masculin feminin
N-Ac însumi însămi înşine însene
pers. I
D-G însumi însemi înşine însene
N-Ac însuţi însăţi înşivă însevă
pers. a II-a
D-G însuţi înseţi înşivă însevă
N-Ac însuşi însăşi înşişi înseşi(însele)
pers. a III-a
D-G însuşi înseşi înşişi înseşi(însele)