LRC

 Substantivul:
Partea de vorbire flexibilă care denumește obiecte în sens larg: lucruri (obiecte), stări
sufletești, ființe, fenomene ale naturii.

 D. p. d. v. morfologic: substantivele se caracterizează prin gen fix în raport cu numărul, cazul

și determinarea
 D. p. d. v. sintactic: este centrul grupului nominal și poate îndeplini aproape orice funcție
sintactică

Clasificarea substantivelor:
1) După individualizare:
a) substantive comune- desemnează obiecte de același fel, neindividualizate – comune

! În lucrările de gramatică actuală, o atenție specială se acordă substantivelor masive – materia

nediferențiată care nu poate fi dezmembrată, au drept caracteristică omogenitatea

Ex: aur, lapte, miere

! O atenție specială trebuie acordată substantivelor colective, care denotă un ansamblu compus din
părți distincte și care pot fi descompuse până la indivizi: - formă de singular, dar sens de plural:
buchet, familie, turmă

b) substantive proprii: obiecte individualizate, exemplare speciale dintr-o categorie sau noțiuni
particulare, care pot fi: nume de persoane, nume de animale, nume geografice, nume de sărbători,
nume de instituții

2) După forma de alcătuire:

a) Substantive simple: reprezentate de o singură unitate lexicală

b) Substantive compuse: reprezentate de formații cu structură analizabilă la care participă
cuvinte întregi, abrevieri ale unor cuvinte sau prefixoide/ sufixoide
Ex: cardiogramă

Categoriile gramaticale ale substantivului:

 Genul: trăsătură inerentă și fixă a substantivului fără să constituie un criteriu propriu-zis de

flexiune pentru această parte de vorbire

Grupează substantivele în 3 clase: masculin, feminin, neutru

! Clasele de gen ale substantivului se caracterizează prin selectarea anumitor contexte adjectivale:

 Acest - Acești
 Această - Aceste

Substantivele masculine admit contextele acest-acești; substantivele feminine admit aceasta-aceste;

substantivele neutre admit acest-aceste

! Există puține substantive românești care admit numai un anumit tip de context adjectival
  Substantivele care acceptă exclusiv unul dintre contextele nespecifice de gen, comune clasei
masculinelor, femininelor sau neutrelor nu pot fi încadrate în nicio clasă de gen, fiind
caracterizate drept arhigenul cu paradigma incompletă
 La polul opus se situează câteva substantive caracterizate prin faptul că admit toate cele patru
contexte adjectivale, iar genul lor nu se manifestă imediat, și poate fi determinat contextual
Se numește GEN COMUN!

Ex: terchea-berchea, Adi, Vali, Gabi, gură-cască

Particularități ale categoriei de gen la substantivele animate:

 se disting două situații:
a) substantive care alcătuiesc perechi diferențiate ca gen, raportate la distincțiile de sex
b) substantive cu o singură formă de gen corespunzătoare la participiile semantice privitoare
la sexul referendului

Exprimarea opoziției de gen prin perechi substantivale se realizează prin:

 cuvinte cu radical diferit: substantive heteronime – bărbat – femeie / băiat - fată/ bou – vacă
 cuvinte cu același radical diferențiate prin sufixe: substantive mobile: român – româncă/ leu
– leoaică/ curcan – curcă/ muncitor - muncitoare

Sufixe moționale: trecerea de la masculin la feminin sau feminin la masculin

În cazul substantivului cu formă unică de gen, se deosebesc:

 Substantive exclusiv masculine care desemnează persoane cu particularități asociate sexului
masculin
Ex: tenor, bariton, marinar, voievod

 Substantive exclusiv feminine care desemnează persoane sau animale cu particularități

asociate sexului feminin
Ex: cloșcă, gravidă

O situație specială o au substantivele EPICENE, care denumesc nediferențiat animale (ființe)

de ambele sexe, ele fiind încadrate într-o singură clasă de gen – au aceeași formă pentru indicarea
ambelor sexe:

 Această clasă a epicenelor cuprinde:

a) Nume de persoane de ambele sexe încadrate la genul:
 masculin: făt, sugar, părinte, rector
 Feminin: persoană, rudă, victimă
 Neutru: star, vis

b) Nume de animale nonpersonale – ființe care nu sunt oameni:

 Încadrate la genul masculin: mistreț, jder, struț

 Încadrate la genul feminin: libelulă, furnică
 Încadrate la genul neutru: animal, macrou

 GENUL PERSONAL
 folosirea prepoziției „pe” la complementul direct: pe Ion, pe bunica
 antepunerea articolului nehotărât la genitivul și la dativul unor substantive de tipul:
lui Mircea, lui Alice, lui tata
 Marcarea vocativului prin desinențe specifice: Bogdane!
 Apariția unor diferențe în flexiune, substantive proprii terminate în „-ca”, „-ga”
Ex: Anca G-D: Ancăi
Olga G-D: Olgăi
  Substantivele care arată grade de rudenie suportă alcătuirea adjectivului pronominal
posesiv la forma lor nearticulată
Ex: frate-meu, vară-mea

 NUMĂRUL – categoria gramaticală a numărului se manifestă în flexiunea

substantivului prin opoziția dintre singular și plural care exprimă distincția
semantică dintre un exemplar și mai multe exemplare
! Din acest punct de vedere, există substantive numărabile care participă la opoziția de număr: om,
mașină, dulap ȘI substantive nenumărabile care nu participe la opoziția de număr: zahăr, miere,
dragoste

Exprimarea numărului se realizează cu ajutorul morfemelor gramaticale care se alătură radicalului

prin două procedee:

 ADJONCȚIUNEA: alipirea directă a morfemului la forma de singular și înlocuirea

morfemului de singular cu cel de plural
Adjoncțiunea cunoaște două situații:
a) Morfemul de număr se atașează fără să provoace modificări fonetice în radical:
mareșal – mareșali/ chinez – chinezi/ tren – trenuri
b) Alipirea morfemului de număr se petrece concomitent cu alternanțele fonetice în
radical: băiat – băieți/ izvor – izvoare
 Înlocuirea morfemelor presupune și ea două situații:
 șarpe – șerpi
fată - fete Alternanțe Consonantice

! Există câteva substantive românești cu numărul comun și ele au formă unică pentru singular și plural:
arici, ardei, ochi, pui

! Substantivele numărabile prezintă flexiunea incompletă sau defectivă având numai formă de singular:
- se numesc SINGULARIA TANTUM sau numai forme de plural: PLURALIA TANTUM
- Substantivele SINGULARIA TANTUM includ:

 unele substantive masive: unt, miere, lună, mazăre

 unele substantive proprii: nume de sărbători: Bobotează, Ceahlău, Chile

Substantivele PLURALIA TANTUM includ:

- unele substantive masive: moaște, măruntaie, cuișoare
- substantive proprii: nume de sărbători: Rusalii, Florii
- nume de locuri: Petroșani, Carpați

 Cazul – categoria gramaticală a cazului exprimă raporturile și funcțiile sintactice ale substantivului în
cadrul enunțului:

Limba română cunoaște cinci cazuri: nominativ, acuzativ, dativ, genitiv, vocativ
Categoria cazului se caracterizează prin sincretism, adică prin identitatea unor forme cazuale:
- Nominativul substantivului exprimă prototipic funcția de subiect în relație cu un verb – predicat căruia
îi impune acordul

Ex: Fata a aflat vestea. – Subiect în N

De asemenea, nominativul poate realiza funcția de nume predicativ în relație cu un verb copulativ:

Ex: El este colegul meu. – nume predicativ, substantiv în nominativ și funcția de apoziție în relație cu un
termen – bază

Ex: Colegul meu, Andrei, știe detaliile. – substantiv propriu, cu funcția de apoziție în nominativ
 Acuzativul – este prin excelență cazul complementului direct
Ex: Spui o poezie. – complement direct, substantiv în acuzativ

Genitivul – prototipic cazul subordonării unui substantiv față de alt substantiv și actualizarea funcției
sintactice de atribut
Fata babei – atribut substantival genitival

Dativul – considerat cazul atribuirii, fiind impus de un regent verbal adjectival sau interjecțional
Ex: Îi dă vecinului o idee. – complement indirect, substantiv care are rol de complement indirect în dativ
Bravo sportivilor! – complement indirect, având loc o interjecție

Vocativ – cazul adresării directe, indicarea explicită a interlocutorului în situația unui dialog

! Din punct de vedere al compatibilității cu prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, deosebim cazurile

non prepoziționale de cazurile prepoziționale: acuzativ, genitiv, dativ.

 Acuzativul se construiește cu prepoziții de tipul la, în, pe, cu, de, lângă, sub, prin, de și cu locuțiuni
prepoziționale precum dincolo de, în caz de, împreună cu și altele.
 Genitivul se construiește cu prepoziții precum contra, asupra, deasupra, înaintea, deasupra și
locuțiuni prepoziționale precum în fața, în spatele, în jurul, în vederea și altele
 Dativul se construiește cu prepoziții precum datorită, grație, mulțumită.

! Locuțiunile substantivale sunt grupuri de cuvinte cu caracter sudat, cu sens unitar și care se
comportă din punct de vedere gramatical ca un substantiv, de exemplu: bătaie de joc, ținere de minte,
nod în papură, părere de rău.
Articolul:

În tradiția gramaticii române, articolul este definit ca parte de vorbire flexibilă cu rol de instrument
gramatical, care însoțește de obicei un substantiv, arătând gradul de individualizare a articolului față
de obiectul respectiv.

! Articolul are un conținut abstract, exclusiv gramatical, caracterizându-se printr-o mare eterogenitate
a elementelor clasei. El nu poate îndeplini funcții sintactice și se analizează împreună cu părțile de
vorbire pe care le însoțește.

Gramatica actuală include articolul în categoria morfemelor gramaticale și este eliminat din rândul
părților de vorbire pe baza următoarelor caracteristici:

- slab reprezentat sub raport numeric

- strict limitat în ceea ce privesc vecinătățile contextuale
- are un conținut semantic foarte abstract

Clasificarea articolelor:

 Articolul hotărât: contribuie la individualizarea / generalizarea substantivelor respective

Masc Sg N-Ac -l - le -a
G-D - lui -i

Pl N-Ac -i
G-D - lor

Fem Sg N-Ac -a
G-D -i

Pl N-Ac - le
G-D - lor

 În limba română, articolul hotărât este de regulă enclitic, adică alipit la finalul substantivului
articulat.
 Articolul hotărât „lui” folosit pentru marcarea cazurilor G și D singular apare antepus în
următoarele situații:
- substantive proprii - nume de persoane sau animale de gen masculin
Ex: Lui Ion, lui Grivei
- substantive proprii, nume de persoane sau animale de gen feminin, terminate în consoană /
altă vocală decât „a”
Ex: lui Zoe, lui Doris
- substantive proprii, nume de corpuri cerești, locuri, formații sportive / artistice care nu se pot
articula altfel
Ex: lui Marte, lui Dinamo, lui Cargo
- substantive comune la genul masculin, care denumesc grade de rudenie și sunt urmate de un
adjectiv pronominal posesiv legat prin cratimă
Ex: lui frate-meu, lui bunicu-său
- substantive masculine „moș” și „bade” când sunt urmate de un nume propriu:
Ex: lui Moș Andrei, lui badea Vasile
- substantive invariabile nene, vodă, tanti care denumesc persoane individualizate indiferent
dacă sunt urmate sau nu de un nume propriu
Ex: lui nenea, lui tanti, lui vodă
- substantive care denumesc lunile anului
 Ex: începutul lui decembrie
- substantivul compus tata–mare
Ex: lui tata-mare
- numeralele care indică anii
Ex: începutul lui 2024
- atunci când cităm spre exemplificare anumite cuvinte, litere, sunete, note muzicale
Ex: scrierea lui „p”, folosirea lui „o”

Pe lângă valoarea de morfem a determinantul lui, articolul hotărât are și alte funcții:
- indice al flexiunii de număr și caz la substantiv: caietul, caietului, caietelor
- indice al substantivului zării: tânărul, oful, doiul

 Articolul nehotărât:
- se întrebuințează în condiții similare articolului hotărât, dar indică 1 grad mai redus de
individualizare

Masc sg N-Ac un Fem sg N-Ac o

G-D unui G-D unei

Masc sg N-Ac niște Fem pl N-Ac niște

G-D unor G-D unor

! Limba română, articolul nehotărât este întotdeauna proclitic – stă în fața substantivului
articulat fără să fie aglutinant cu acesta

! Articolul nehotărât poate juca și rolul de indice al substantivizării: un tânăr/ un câine/ un o

Articolul posesiv-genitival: al / a / ai / ale – prezintă un substantiv sau un substitut al

acestuia în genitiv fiind un morfem gramatical al genului și făcând legătura între acesta și
termenul sau regent.

Ex: altă decizie a instituției

acești prieteni ai copilului

Articolul demonstrativ – adjectival: cel / cea / cei / cele / celui / celei / celor – precedă un
adjectiv ce are ca regent un substantiv propriu - Ștefan cel Mare - sau un substantiv comun
articulat cu articolul hotărât enclitic – omul cel harnic –

- De asemenea, îl regăsim în anumite construcții cu numerale având frecvent rol emfatic sau
reprezentând elementul prin intermediul căruia se manifestă flexiunea de gen, număr, caz a
termenului însoțit.

! Gramatica actuală propune o distincție semnificativă între articolele posesive-genitivale și

demonstrative-adjectivale pe deoparte, și pronumele semiindependente „cel” și „al” pe de altă
parte, folosind această valoare atunci când substituie un substantiv și au în vecinătatea lor un
alt termen cu alt rol determinat.

Ex: Am citit ambele lucrări. Cea de ieri este mai bună. – pronume semiindependent

Aproape toate mașinile au fost lovite. A vecinului a scăpat. – pronume semiindependent

Adjectivul:

Este partea de vorbire flexibilă care exprimă noțiuni privitoare la caracteristicile calitative
ale obiectelor.
! Subordonarea adjectivului față de substantiv se realizează fie direct, fie prin intermediul
unui verb și se manifestă prin acord.
- Flexiunea adjectivului prezintă forme distincte în funcție de gen, număr, caz și în funcție de
gradele de comparație.

Clasificarea adjectivelor:

1. În funcție de sens și de proveniență se disting:

- Adjective propriu-zise: cele care au încă de la origine statut de adjectiv: frumos, mic, mare,
adânc
Adjective provenite prin conversiune din alte părți de vorbire:
- Participiu: supărată
- Gerunziu: sângerândă
- Adverb: asemenea oameni
- Substantiv: Țăran filosof – prin schimbarea valorii gramaticale

2. Din punct de vedere al alcătuirii lor, se disting:

- adjective simple: alb, limpede, tineresc
- adjective compuse: prin alăturare – se scriu cu cratimă: nou - născut, galben – arămiu
- prin contopirea: cuminte, cumsecade

3. În funcție de tipul informației semantice pe care o aduc, se disting:

- adjectivele calificative – caracteristici variate ale obiectelor denumite de substantiv cu
privire la aspect, greutate, înălțime, gust

Greu – ușor / bun – dulce / tânăr – bătrân / leneș – harnic

4. Din perspectiva flexiunii de gen, se disting adjective cu o terminație: limpede, mare, rece –
la singular prezintă aceeași formă pentru masculin și feminin, și adjective cu două terminații:
frumos, alb, tânăr, mic, vechi – la singular au două forme diferite, fiecare corespunzând unuia
dintre genurile masculin și feminin

VERIFICĂM – fată lungă, băiat lung

5. După numărul formelor distincte, adjectivele variabile se repartizează în următoarele clase

flexionare:

- adjective cu patru forme flexionare: aici se încadrează adjectivele terminate la masculin

singular în morfemul zero – lipsa oricărui morfem: ex – albastru, acru, frumos, alb

! Ele admit comparația, se pot adverbializa și se pot substantiviza: scriere frumoasă / mai
frumoasă / cea mai frumoasă

- Adjective categoriale: caracterizează obiectul denumit de substantiv, încadrându-l într-o

anumită clasă și situându-l într-o poziție cu alte obiecte într-o altă clasă.
! În general stau după substantivul determinat, nu admit comparația, nu se substantivizează și
nu se adverbializează

FLEXIUNEA ADJECTIVULUI:
- Din punct de vedere flexionar, în clasa adjectivului se disting două categorii: adjective
variabile, respectiv invariabile
 ! Flexiunea adjectivului se distinge prin forme specifice categoriilor gramaticale de gen,
număr și caz pe care adjectivul le preia de la substantivul regent

- Adjective cu trei forme flexionare:

- Aici se includ:
- adjective terminate la singular în consoană velară (c sau g): românesc, lung
- adjective terminate în diftong iu sau iu: castaniu, propriu
- adjective derivate cu sufixul -tor: săritor, hrănitor

- Adjective cu două forme flexionare:

- aici se includ: mare / verde / dulce / limpede
- adjective care nu disting genul, iar la feminin nici numărul: tenace / sagace
- adjective care nu disting numărul: vioi, bălai, greoi
- adjective derivate cu sufixul „ui”: amărui, albăstrui
- adjectivul „vechi”: băiat vechi / băieți vechi / fată veche / fete vechi

- Adjectivele invariabile – adjectivele care nu cunosc opozițiile de gen, număr și caz:

cumsecade, anume, eficace, atroce, perspicace, propice, bej, crem, mov, roz, super, latino

- nu schimbă forma după gen, număr și caz: au o singură terminație – sunt neologisme

ARTICULAREA ADJECTIVULUI:

! Dacă un adjectiv precedă substantivul determinat care ar fi trebuit să fie articulat cu articolul
hotărât, adjectivul preia forma articolului hotărât enclitic deși funcțional el aparține
substantivului respectiv.

Categoria gramaticală a comparației:

! Formele pe care le ia adjectivul pentru a arăta că o însușire poate exista în grade diferite la
mai multe obiecte ori la unul și același obiect se numesc grade de comparație.

În limba română se vorbește, în general, despre existența a 3 grade de comparație: pozitiv,

comparativ și superlativ.

1) Gradul pozitiv: reprezintă termenul zero, nemarcat din punct de vedere al intensității și
punctul de reper la care se raportează celelalte grade. El constituie forma de bază a
adjectivului, nemodificată formal și semantic: casă mare, muzică bună
2) Gradul comparativ: se referă la evaluarea intensității unei însușiri ca superioară, egală sau
inferioară, în raport cu aceeași însușire sau cu altă însușire.
- comparativul de egalitate: se formează cu ajutorul locuțiunilor – la fel de, tot așa de, tot atât de,
deopotrivă de urmate de adjectiv
! În construcțiile cu comparativul de egalitate este permisă înlocuirea lui ca cu ca și.
- comparativul de inegalitate: ce indică gradul mai ridicat / mai redus a calității adjectivului

! Marcarea comparativul de superioritate se face prin morfemul mai, iar a comparativului de

inferioritate prin mai puțin.

3) Gradul superlativ: indică intensitatea maximă a însușirii și se realizează ca RELATIV și

ABSOLUT – fiecare poate exprima inferioritatea și superioritatea.
a) Superlativul relativ: presupune intensitatea maximă prin raportare la un grup de obiecte sau la
circumstanțe diferite – se formează de la comparativul de superioritate / inferioritate cu
ajutorul morfemelor cel / cea / cei / cele: cel mai curat – superlativ relativ de superioritate /
cel mai puțin curat – superlativ relativ de inferioritate
Ex: gimnastei celei mai pregătite – Morfem superlativ

b) Superlativul absolut – indică gradul maxim al intensității fără a se baza pe o comparație

directă.
Procedeul gramatical constă în asocierea adjectivului cu morfemul „foarte” pentru
exprimarea superiorității sau cu morfemul „foarte puțin” pentru exprimarea inferiorității.

! În anumite stiluri ale limbii pentru relativul absolut de superioritate se mai folosesc
morfemele: tare, mult, prea.
În limba română există și mijloace expresive negramaticalizate de redare a intensității
maxime.

- construcția adverb + de + adjectiv excesiv, extraordinar, exagerat, formidabil,

nemaipomenit, incredibil, îngrozitor, cumplit
- construcția adjectiv + de + adjectiv: mort de beți, frântă de obosită
- adjectiv precedat / urmat de locuțiune adverbiala cu sens de superlativ: din cale afară de
frumoasă, cu totul și cu totul alb
- construcția adjectiv + adverb de mod provenit din substantiv: răcit cobză, îndrăgostit lulea,
singur cuc, înghețat bocnă, gol pușcă, beat turtă
- construcții exclamative alcătuite din adjective precedat de ce / cat de: Ce frumoasă ești! /
Cât de bun e!
- construcții cu adjectiv la gradul pozitiv comparat cu un obiect tipic pentru însușirea
respectiva: tare ca piatra, iute ca săgeata
- repetare a adjectivului: o nuntă mare, mare / prăjitură bună, bună
- lungirea unor sunete: casă maaare
- despărțirea în silabe a adjectivului: mi-nu-nat
- derivarea cu prefixe superlative:
 arhi – arhiplin
 extra - extrafin
 hiper - hipersensibil
 prea - preacurat
 stră – străvechi
 răs - răscitit
 supra - supraaglomerat
 ultra – ultraocupat

- Adjectivele fără grad de comparație:

 Adjective care denumesc însușiri negradabile: definitiv, etern, final, mort, unic, veșnic
 Adjective categoriale: Isoscel, pulmonar, acetic, vizual, lingvistic, verbal
 Adjective care etimologic reprezintă forme de comparativ sau superlativ latinesc: superior,
inferior, anterior, optim, maxim, minim, suprem, extrem
! În română – MAXIMUM
 Adjectivele care au deja sens superlativ: admirabil, enorm, uriaș, gigantic, infinit, teribil
 Adjective invariabile provenite din adverb: asemenea, gata, anume
 Adjective provenite din verb la gerunziu: sângerândă, fumegândă

- Locuțiunile adjectivale – grupuri de cuvinte cu sens unitar, care funcționează global ca un

adjectiv. Cel mai adesea, ele au aspectul formal al unui grup nominal și se comportă ca
adjective invariabile: de treabă, în floarea vârstei, fără cap și coadă.

- Locuțiunile adjectivale care au în componența lor un adjectiv, sunt variabile după gen și
număr: slab de înger, bătut în cap, bătător la ochi.
 Pronumele:

Este partea de vorbire flexibilă, care fără a exprima direct noțiuni, trimite la numele
obiectelor care le înlocuiește pe fiecare.

! Spre deosebire de alte părți de vorbire, ce funcționează ca clitice, își reiau referința din
situația de comunicare sau ca anaforice, adică sunt interpretate prin raportare la un element
deja apărut în comunicare.

Procură referința de la un nominal – Anaforice

- Ca și substantivul, pronumele își modifică forma în raport cu genul, numărul și cazul. Spre
deosebire de substantiv, dar asemenea verbului, unele pronume prezintă flexiunea în raport cu
persoana.
- în funcție de existența categoriei gramaticale a persoanei se disting:
1. Pronumele care au categoria gramaticală a persoanei: personal, politețe, reflexiv, de
întărire, posesiv
2. Pronumele care nu au categoria gramaticală a persoanei: demonstrativ, semiindependent,
interogativ, relativ, nehotărât, negativ

! Atunci când determină un nume și au comportament adjectival, unele pronume devin

adjective pronominale.
! În limba română există următoarele tipuri de adjective pronominale: de întărire, posesive,
demonstrative, interogative, relative, nehotărâte, negative

4 tipuri de pronume care nu devin niciodată adjective pronominale:

1. personal
2. de politețe
3. reflexiv
4. semiindependent

Pronumele personal evocă în discurs participanții la actul de comunicare fără alte precizări
suplimentare: eu – noi – locutorul / tu – voi – alocutorul / el – ea – ei – ele – obiectul comunicării

! La persoana a III-a, pe lângă formele el – ea – ei – ele există și pronumele însul / însa / înșii / însele
frecvente în limba veche și folosite în asociere cu prepozițiile întru, dintru, printru.

FLEXIUNEA PRONUMELUI PERSONAL:

- Paradigma pronumelui personal – un număr mare de forme supletive care marchează solidar
opozițiile gramaticale de persoană, număr, gen și caz.

 Formele pronumelui personal:

f. accentuată f. neaccentuată
p.I, nr. sg.

N eu -
Ac pe mine mă, m
G - -
D mie îmi, mi
V - -
p.I, nr. pl.
f. accentuată f. neaccentuată

N noi -
Ac pe noi ne, n
G - -
D nouă ne, ni
V - -

p.II, nr. sg.

f. accentuată f. neaccentuată

N tu -
Ac pe tine te
G - -
D ție îți, ți
V tu! -

p.III, nr. sg., masc.

f. accentuată f. neaccentuată

N el -
Ac pe el îl, l
G al, a, ai, ale lui -
D lui îi, i
V - -

p.III, nr. sg., fem.

f. accentuată f. neaccentuată

N ea -
Ac pe ea o
G al, a, ai, ale ei -
D ei îi, i
V - -

p.I, nr. pl.

f. accentuată f. neaccentuată

N noi -
Ac pe noi ne
G - -
D nouă ne, ni
V - -

p.II, nr. pl.

f. accentuată f. neaccentuată
N voi -
Ac pe voi vă
G - -
D vouă vă, vi
V voi! -

p.III, nr.pl., masc.

f. accentuată f. neaccentuată

N ei -
Ac pe ei îi, i
G al, a, ai, ale lor -
D lor le, li
V - -

p.III, nr.pl., fem.

f. accentuată f. neaccentuată

N ele -
Ac pe ele le, l
G al, a, ai, ale lor -
D lor le, li
V - -

! Categoriile gramaticale de persoană și număr se exprimă solidar prin forme pronominale distincte:
- categoria gramaticală a genului nu e marcată în întreaga paradigmă, ci numai la persoana a III-a
- categoria gramaticală a cazului se manifestă prin cei cinci termeni ai substantivului, dar nu toate
pronumele au paradigma completă. Astfel, numai pronumele de persoana a II-a prezintă forme de
vocativ și doar pronumele de persoana a III-a prezintă forme de genitiv.

NU există forme de G la persoana I și a II-a

- la cazurile dativ și acuzativ, pronumele personal prezintă două serii de forme: forme accentuate/
nonclitice – independență fonetică și sintactică, au accent propriu, ocupă aceeași poziție sintactică
precum substantivul corespondent
- formele neaccentuate / clitice – au o independență mai redusă și foarte frecvent se grupează cu un
suport învecinat, având în vedere variantele fonetice și grafice

! Cliticele cunosc mai multe variante rezultate în urma unor fenomene fonetice acomodat de la
vecinătățile lor contextuale – din această perspectivă se disting cliticele libere care își păstrează
statutul silabic și cliticele conjuncte care nu își păstrează statutul silabic și se grupează obligatoriu cu
un cuvânt suport.

! Structuri speciale cu pronumele personale:

1. Dublarea clitică: se referă la reluarea și anticiparea complementului direct și a
complementului indirect cu ajutorul formelor neaccentuate de acuzativ, respectiv de dativ a
pronumelui personal:
ex. Pe Ionuț îl admiră toți. – RELUARE
Toți îl admiră pe Ionuț. – ANTICIPARE
Băiatului nu i-am spus vestea. – reluare a CD, pronume personal, f. neaccentuată

2. Construcții posesive:
 - O construcție specifică limbii române este cea cu dativul posesiv și implică forma
neaccentuate dativ ale pronumelor personale.
- Uneori și cliticele de acuzativ au sens posesiv, exprimând posesia inalienabilă:
Mă doare capul. – Complement direct

3. Particule expletive:
a) Dativul etic:
- se referă la folosirea explicativă fără funcția sintactică a formelor neaccentuate de dativ ale
pronumelor personale de persoana întâi și a doua singular care au rolul de a indica
participarea afectivă a locutorului la cele relatate și implicarea în relatare a locutorului
Ex: Pe unde mi-ai umblat? – D etic
Mi ți-l luă și mi ți-l vârî sub pământ. – Implicarea alocutorului/ doză suplimentară de
afecțiune

b) În mod izolat, forma de nominativ „tu” poate apărea cu valoare etică fără funcție sintactică
având rolul de a transforma actul de vorbire declarativ în unul expresiv.
Ex: Nu tu frumos, nu tu bogat, ce-ai găsit la el?

c) Dativul și acuzativul cu valoare neutră:

- formă neaccentuată de D, persoana a treia, primește valoare neutră în structura unor îmbinări cu
caracter -oarecum- fixat: Dă-i înainte!
- formă neaccentuată de acuzativ, persoana a treia feminin, singular și plural se întâlnesc cu rol
expletiv în structura unor îmbinări fixe, focalizat atenția asupra grupului verbal și exprimând
implicarea afectivă la cele relatate: A luat-o la sănătoasa

Pronumele de politețe

- Evocă în discurs participanții la actul de comunicare și în același timp introduce aspecte legate de
ierarhia socială
! Din punct de vedere semantic – structura pronumele de politețe indică persoana + ideea de respect
Din punct de vedere formal unele pronume de politețe au structura neanalizabilă în limba actuală:
dânsul, dânsa, dânșii, dânsele, iar altele sunt alcătuite dintr-un substantiv abstract și un adjectiv
posesiv.
Formele pronominale care marchează politețea apar la persoana a doua: dumneata / dumneavoastră ȘI
a treia – dumneaei / dumnealui / dumnealor și dânsa / dânsul / dânșii / dânsele

! Pe lângă termenii generali, se întâlnesc și pronume de politețe folosite regional, sau în anumite
registre ale limbii: mata, matale; precum și termeni afectiv diminutivali invariabili din punct de vedere
gramatical: mătălică, mătăluță.
- dumneasa – p III, sg, formă învechită
- dumisale – genitivul

! Categoriile gramaticale ale pronumelor de politețe sunt persoana, numărul, genul și cazul marcate de
regulă prin elementele componente finale din structura formelor de politețe.
- Alături de pronume există și locuțiuni pronominale de politețe specifice pentru adresare sau pentru
referire în diverse situații de comunicare. Concret, ele se folosesc ca formule protocolare pentru
persoane cu anumite poziții sociale sau profesionale: Altețea Sa, Excelența Sa, Măria Sa, Majestatea
Sa.
- Ca și pronumele corespunzătoare, locuțiunile pronominale de politețe au categoria gramaticală a
persoanei și a numărului.

Pronumele reflexiv

- Evocă în discurs participanții la actul de comunicare și exprimă identitatea complementului cu

subiectul unui verb.
! Din punct de vedere formal, pronumele reflexiv se caracterizează prin identitatea de persoană cu
verbul pe care îl însoțește:
Eu mă îmbrac – reflexiv
Tu mă îmbraci – personal

Formele pronumelui reflexiv:

p.I, sg. pl.

Ac pe mine – f. acc. / mă, m – f. neacc. pe noi – f. acc. / ne – f. neacc.

D mie – f. acc. / ne, ni – f neacc. nouă – f. acc. / ne, ni – f. neacc.

p. II, sg. pl.

Ac pe tine / te pe voi / vă, v

D ție / îți, ți vouă / vă, vi, v

p.III, sg. pl.

Ac pe sine / se, s pe sine / se, s

D sie, sieși sieși, sie / se, s

- Din punct de vedere al flexiunii, pronumele reflexiv variază în funcție de persoană, număr și caz .
spre deosebire de pronumele personale, cele reflexive nu marchează distincția de gen la nicio
persoană, opoziția de persoană e marcată supletiv, iar opoziția de număr apare doar la persoana întâi și
a doua.
! Paradigma cazuală este defectivă, existând forme numai pentru acuzativ și dativ.
- La fel ca pronumele personale, și cele reflexive prezintă două serii de forme la acuzativ și dativ,
forme nonclitice sau accentuate și formele clitice sau neaccentuate.

Formele neaccentuate sunt mai frecvente și apar în română actuală exclusiv pe lângă un verb.
Formele accentuate se folosesc în special pentru dublarea facultativă a cliticului reflexiv sau în situații
în care ele sunt însoțite de prepoziții:
Se laudă pe sine. – folosită cu rol enclitic, de a pune în relief pronumele.

Structuri speciale cu pronumele reflexiv:

1. Reflexivul posesiv: marchează identitatea referențiale dintre subiect și posesorul obiectului
verbului:
Alin și-a spălat mașina. – f. neacc. de D, a pronumelui reflexiv

2. Reflexivul reciproc – se referă la faptul că, la acțiune participă doi sau mai mulți autori și
fiecare dintre ei suferă efectele acțiuni săvârșite de celălalt.

Băiatul și fata se sărută. – subiect multiplu, el pe celălalt, celălalt pe el

3. Reflexivul factiv– presupune faptul că subiectul gramatical nu este agentul acțiunii exprimată
de verb, și el pune pe altcineva să facă acțiunea respectivă:

El se tunde la frizer. – subiectul nu este autorul, ci protagonistul care pune pe altcineva să facă
acțiunea – frizerul

4. Reflexivul inerent – la situația în care prin reflexiv apare ca format obligatoriu în structura
unor verbe reflexive
- A se abține, a se făină, a se gudura, a se mândri, a se sinchisi, a se sinucide, a se întâmpla
 5. Reflexivul partitiv – presupune faptul că subiectul gramatical nu este autorul acțiunii
exprimate de verb, ci el suferă acțiune realizată de altcineva:

Se construiește o nouă clădire a bibliotecii.

6. Reflexivul impersonal – se referă la situațiile de folosire a cliticului reflexiv în vecinătatea

verbelor cu sens din personal a căror acțiune are un autor neprecizat: se înserează, se
înnoptează – cliticul reflexiv se apare în vecinătatea unui verb a cărui autor nu e precizat,
acțiunea lor nu se poate asocia cu un subiect.

Pronumele și adjectivul pronominal de întărire:

- Formele de întărire evocă în discurs participanții la actul de comunicare și în același timp introduc o
nuanță de subliniere în prezentarea participanților la procesul comunicării. În româna actuală, aceste
forme se folosesc doar cu valoare de adjective pronominale.

Formele de întărire sunt următoarele:

p.I, nr. sg., masc.: p. a II-a, nr. sg, masc.

N-Ac / G – D – însumi N-Ac și G-D – însuți
p.I, nr. sg. fem: p. a II-a, nr. sg. fem
N-Ac însămi / G – D – însemi N-Ac însăți, G-D înseți

p.I, nr. pl., masc.: p. a II-a, nr. pl, masc.

N-Ac și G – D – înșine N-Ac și G – D - înșivă
p.I, nr. pl., fem.: p. a II-a, nr. pl,fem.
N-Ac și G – D – însene N-Ac și G – D – însevă

p.III, nr. sg., masc.: p.III, nr. pl., masc.:

N-Ac și G – D – însuși N-Ac și G – D - înșiși
p.I, nr. sg., fem.: p.III, nr. pl., fem.:
N-Ac însăși G – D - înseși N-Ac și G – D - înseși

! Formele de întărire au flexiunea bogată marcând o pozițiile de persoană, gen, număr și caz . în
marcarea lor sunt antrenate ambele componente din structura forme respective. Primul element
marchează o pozițiile de gen, număr și caz folosind desinențe comune cu cele ale adjectivelor: -u, -ă,
-i, -e.
- Cel de-al doilea element este la origine - un clitic pronominal și marchează supletivul, persoana și
numărul: mi, ți, și, le, vă.

Proumele și adjectivul pronominal posesiv:

- Posesivul evocă participanții la actul de comunicare în ipostaza de posesori ai unor obiecte,

implicând simultan o duc la referință, atât la obiectul posedat cât și la posesori.

! Posesivul românesc cunoaște diverse realizări contextuale:

1. Situații când atât posesorul cât și obiectul posedat sunt prezenți în discurs, fiind vorba de adjective
pronominale posesive: Geanta mea e maro.

2. Situații când doar posesorul este evocat în discursul obiectul posedat e absent, fiind vorba de
obiectul posesie: A mea e maro.

Formele posesivului:
- un posesor, un obiect posedat: al meu, a mea - persoana întâi / al tău, a ta – persoana a doua / al său,
a sa - persoana a treia
- un posesor, mai multe obiecte posedate: ai mei, ale mele – persoana întâi, ai tăi/ ale tale – persoana a
doua / ai săi, ale sale – persoana a treia
- mai mulți posesori, obiectul posedat: al nostru, a noastră – persoana întâi / al vostru, a voastră –
persoana a doua / la persoana a treia nu există / defectiv
mai mulți posesori, mai multe obiecte posedate: ai noștri, ale noastre – persoana întâi / ai voștri, ale
voastre – persoana a doua / la persoana a treia nu există / defectiv

Formele pronumelor posesive sunt întotdeauna marcate prin elementul formativ „al” care intră în
structura lor, în timp ce adjectivul pronominal posesiv nu are de regulă acel format.
- Există însă două categorii de situații în care și adjectivele pronominal e posesive sunt marcate prin
formantul respectiv: atunci când adjectivul pronominal posesiv precedă substantivul determinant:
colegii mei – ai mei colegi / atunci când adjectivul pronominal posesiv determină un substantiv care
mai are un determinat: această părere a sa

- pronumele și adjectivul pronominal demonstrativ: evocă discurs o entitate și transmit informații

referitoare la raportul spațial / temporal dintre obiecte și vorbitor sau identifică un obiect cu el însuși
în faze diferite ori cu alte obiecte.

- clasificare:
1. Pronumele și adjectivul pronominal demonstrativ de apropiere: evocă în discurs o entitate
percepută de vorbitori că aflându-se în imediata sa proximitate
- prezintă două serii de forme: acesta / aceasta / acestea / acestea
- lb colocvial: Ăsta / asta / ăștia / astea

2. Pronumele și adjectivul pronominal demonstrativ de depărtare – evocă în discurs o entitate

percepută de vorbitor că aflându-se la o anumită distanță
- prezintă două serii de forme: acela / aceea / aceia/ acelea
- limbaj colocvial: ăla / aia / ăia / alea
Categoriile gramaticale raportate la posesor – pers și nr – sunt marcate simultan prin forme supletive.
Categoriile gramaticale raportate la obiectul posedat sunt un rezultat al Acordului: genul numărul și
cazul

- la plural, pronumele posesive au formă de genitiv dativ datorită elementului formativ din structura
lor – alor mei / alor săi / alor tăi / alor noștri / alor lor / alor voștri
Paradigma posesiv ului – incompletă pentru că nu există forme de persoana a treia care să indice ca
sens mai mulți posesori.
! Adjectivele pronominale demonstrative de apropiere și depărtare au aceleași forme ca și pronumele
corespondente dacă stau după substantivul determinat, dar suferă anumite modificări formale atunci
când prețul de substantivul determinat.

3. Pronumele și adjectivele pronominal e demonstrative de identitate – evocă o entitate percepută de

vorbitori ca fiind identică cu ea însăși în momente diferite sau cu altă entitate aflată pe aceeași
coordonată: Același / aceeași / aceiași / aceleași

- are flexiunea internă, marcând categoria gramaticală de gen, număr și caz la primul element
component
- că adjectivul pronominal, demonstrativul de identitate poate sta numai în fața substantivului
determinat

4. Pronumele și adjectivele pronominal e demonstrative de diferențiere: evocă o entitate percepută de

inițiator ca fiind diferită de o altă entitate: celălalt / cealaltă / ceilalți / celelalte
- din punct de vedere al structurii, demonstrativ de diferențiere este alcătuit din formele aferente ale
celui de depărtare + complementul „alalt”
- opoziția de gen este marcată la ambele elemente componente, dar opoziția de caz se marchează
numai la primul element component.
- ca adjectivul pronominal, demonstrativ de diferențiere are topica liberă

- pronumele s independente: din clasa pronumelor demonstrative de depărtare, s-a desprins o

categorie specială a pronumelor semi independente a căror folosire contextuală este condiționată de
prezența unor determinări

- ambele pronume substituie un substantiv pe care îl evocă discurs, și de la care preiau informații de
gen și număr: Mi-a plăcut pixul de la tine. – cel
Numeralul

În tradiția gramaticii românești, numeralul este definit ca parte de vorbire flexibilă care exprimă
noțiunea concretă de număr, reunind forme cu trăsături morfologice și sintactice specifice.

! În gramatica românii tradițională se discută despre șapte tipuri de numerale: cardinal, colectiv,
multiplicativ, fracționare, distributivă, adverbial, ordinal.

În gramatică actuală, clasificarea se reduce la două tipuri: cardinal, respectiv ordinal, celelalte forme
primit diverse încadrări morfologice.

Numeralul cardinal – exprima un număr întreg

Trăsături:

 Din punct de vedere formal, numeralele cardinale poți fi simple: numerele de la unu la 10,
numărul zero și formele 100 1000 1.000.000 1.000.000.000 și compuse, fie prin contopire, fie
prin alăturare – numerele de la 11 în sus..
 Din punct de vedere flexionar, numeralul cardinal reprezintă o clasă eterogenă, astfel
numeralul cardinal nu cunoaște categoria gramaticală a numărului, pentru că sensul de
singular sau de plural este inclus în semnificația lui lexicală.
 Categoria gramaticală a genului apare doar la numărul 1 și 2 și la compusele acestora, cu
excepția lui 11.
 Flexiune de caz: cunoaște numai primul numeral din serie, iar de la doi înainte, opozițiile de
caz se realizează cu ajutorul unor construcții analitice, folosindu-se de prepoziția „a” pentru
genitiv și prepoziția „la” pentru dativ
Ex – opiniile a doi dintre ei
Li s-au înmânat premiul la doi dintre ei.
 Numeralele cardinale pot fi folosite ca substitute ale substantivului, de exemplu: sala 202 –
numeral cardinal care înlocuiește un substantiv: sala Tohăneanu / sau pot avea comportament
similar pronumelui, exemplu: cinci de acolo au plecat, ori similar adjectivului – două studente
– numeral cardinal – atribut adjectival
 Numeralele cardinale corespunzătoare intervalului 1 – 19 și compusele lor, precum și numărul
zero se leagă direct, fără prepoziția „de” substantivul nearticulat următor: zero lei, 19 studenți,
105 saci, 110 studenți, de la 20 în sus cu excepțiile menționate, numeralele se leagă de
substantivul nearticulat următor prin prepoziția de: 38 de grade, 200 de bucăți.

! Gramatica actuală consideră că, prepoziția de se grupează cu numeralul, marcând o legătură

sintactică inversă și alcătuind împreună o unitate cu rol de atribut adjectival față de substantivul
respectiv: două fete, douăzeci și două de fete

Numeralul ordinal – indică ordinea sau situarea într-o anumită poziție definită numeric într-o serie.

 Din punct de vedere formal, numeralul ordinal se formează de la numărul cardinal precedat de
elementele formative al / a. La masculin se adaugă formanții „-le” și „-a”, iar la feminin
formantul „-a”: a doua, a treia / A, al – părți componente nu articolele genitiv ale sau pronume
semiindependente.
 Alături de aceste formații, se folosesc și numeralele întâiul, întâia dintâi, precum și
neologismele prim, secund, terț.
Ex: clasa întâi

 Din punct de vedere flexionar, numeralul ordinal prezintă forme distincte de gen, informația
gramaticale respectivă exprimându-se e simultan prin variația celor doi formați la numeralul
 de la al doilea în sus, sau într-un mod asemănător substantivului și adjectivul la primele din
serie și la împrumuturile neologice.
 Nu marchează flexionare numărul și cazul, cu excepția împrumuturilor neurologice, ci pentru
indicarea cazului la numeralele de la al doilea în sus se recurge la morfemul cel: cel de-al
doilea, celui de-al doilea.
 Numeralul ordinal poate avea comportament similar adjectivului sau poate substitui un
substantiv: al doilea de rând n-am mai răspuns.
! În tradiția gramaticii românești, se discută și despre alte categorii de numerale:
numeralul colectiv – indică un ansamblu de obiecte numărate

 Din punct de vedere formal, cu excepția lui ambii, numeralele colective se formează pe baza
celor cardinale, astfel pentru colectiv de doi, se folosesc sinonimele amândoi, amândouă /
ambii, ambele. Pentru colectiv de trei sau mai mulți, până la 10, se utilizează forme alcătuite
cu elementele tuș- sau câteși-.
! De la trei în sus se întrebuințează și construcții alcătuite dintr-un număr cardinal precedat de toți,
toate: toți trei.

! În lucrările actuale de gramatică se arată că grupările de tipul toți trei, reprezintă construcții speciale
în care intră adjectivul toți sau toate + numeralul cardinal. Celelalte forme sunt interpretate ca
pronume sau ca adjective pronominale nehotărâte, întrucât la nivel semantic, indică mulțimi formate
din două sau mai multe elemente primite global.

- numeralul multiplicativ: indică numeric proporția în care sporește o cantitate, calitate sau acțiune

 Din punct de vedere formal, multiplicativele au aspectul unui participiu întrucât se formează
din prefixul „în” numeralul cardinal de la doi în sus + sufixul it: îndoit / împărțit / înzecit.
 Primele numeralele din serie au și sinonime neurologice: dublu, triplu, cvadruplu, cvintiplu,
sextuplu.
 În lucrările recente de gramatică, multiplicativ mele sunt considerate adjective propriu-zise
sau adjective de proveniență participială: înzecit, înmiit.

- numeralul fracționar – indică numărul părților desprinse dintr-un întreg.

 Din punct de vedere formal, numeralul fracționare este alcătuit dintr-un numeral cardinal,
urmat de un derivat substantival cu sufixul ime la un alt numeral cardinal: o zecime, 2/100,
trei cincimi.
 E în uzul curent, numeralul fracționară ½ și ¼ sunt concurate de jumătate și sfert.
 În anumite registre ale limbii, numeralul fracționară cunoaște și realizări pornit de la
reprezentarea grafică a cifrelor sau preluate din statistic.
exemplu – doi pe cinci sau doi supra

- numeralul distributivă – indică repartizarea obiectelor în grupuri egale numeric . din punct
de vedere formal, numărul distributive este alcătuit din elementul formativ invariabil câte +
numeralul cardinal: câte doi, câte trei, câte patru
 În lucrările recente de gramatică, fracționare le sunt considerate substantive.

 numeralul adverbial – arată de câte ori se îndeplinește o acțiune sau se manifestă o însușire
 Din punct de vedere formal, numeralul adverbial poate fi alcătuit pe baza acelui cardinal sau
acelui ordinal + 1 substantiv: o dată, de două ori, de trei ori, a patra oară, prima dată.
 Lucrările recente de gramatică, numeralele adverbiale sunt considerate locuțiuni adverbiale
pentru că nu au nicio categorie gramaticală de tip nominal, ce apar numai în contexte simulare
adverbelor, cu funcția de circumstanțial sau de atribut adverbial.