la prima parte a de bază a limbii române

Fonetica – studiază sistemul fonetic al limbii: literele şi sunetele. Literele unei limbi, aşezate
într-o ordine, formează alfabetul limbii noastre. În alfabetul limbii române sînt 81 litere, 29 de
sunete.
Dintre ele 7 vocale, 22 consoane, 4 vocale – e, i, o, u au valoare atît de vocale cît şi de
semivocale. Vocalele a, ă, î, sunt întotdeauna vocale depline (a-na, mî-nă, a-pă, se-ră/sea-ră, o-
blic/roa-tă – sunt semivocale.
Diftongul – 1 vocală + 1 semivocală din aceeaşi silabă: ian, vreau, trăiau.
Triftongul – 1 vocală + 2 semivocale în aceeaşi silabă: lă-u-da, şti-inţă.
Hiatul – 2 vocale alăturate, dar în silabe diferite.
Analiza fonetică: Exemplu
Geacă Geamgiu Ciuperci Cheie
1. Împărţirea cuvintelor în silabe Gea-că Geam-giu Ciu-perci Che-ie
2. Determinare accentului 1 s. sil II sil II sil I
3. Nr. literelor, nr. sunetelor 5 l, 4 s. 7 l, 6 s. 8 l, 6 s. 5 l, 4 s.
4. Vocale,diftongi, triftongi 2v 2 v, dift „iu” 2v 2 v, dift „ie”
5. Consoane 2c 3 cons 4 cons 1 cons
6. Litere ajutătoare „e” 1 ajut „e” 1 ajut 2 „i” 1 ajut „h”

Vocabularul (lexicul) – totalitatea cuvintelor unei limbi:

cuvinte monosemantice: bancnotă, bolnav, profesor, dulap, geam, stuf etc.
cuvinte polisemantice: carte, drum, soră, viaţă, roadă, poezie, limbă etc.
arhaisme: feredeu, ietac, rumpe, greşale, roate, părete etc.
istorisme: vlădică, armaş, cneaz, agă, sultan, boier, vizir, voievod etc.
neologisme: inocent, teluric, consilier, incert, stupefiant, precoce etc.
regionalisme: cherpedel, piparcă, mînăştergură, şarampoi etc.
profesionalisme: saşiu, suspensie, direcţie, cilindru, credit, tensiune etc.
sinonime: mare-enorm, colosal, gigant, uriaş, vast; glod-noroi; zăpadă-nea etc.
antonime: bun-rău, harnic-leneş, frumos-urît, scund-înalt etc.
omonime: broască, lac, care, o, a, ai, dar, de, mai, mare, vin, vii, liliac, tură etc.
omofone: sa/s-a, la/l-a, sau/s-au, ai/a-i, cel/ce-l, cei/ce-i, cele/ce le etc.
omografe: era-era, mătură-mătură, copii-copii, cină-cină, acele-acele etc.
paronime: virtuos-virtuoz, fişă-fisă, scală-scară, prepoziţie-propoziţie etc.
jargon: mon cher, au revoir, clip, disco, jachet, cartofi pai etc.
argou: bombă-senzaţie mare, copoi-poliţist, naşpa-prost etc.
tautologie: Existenţa este tot ce exită. Învăţătorul învaţă elevii etc.
pleonasm: Nu s-a făcut nimic în direcţia împrospătării, reînoirii. etc.
frazeologisme: a fi zgîrîie-brînză, a-l prinde cu musca pe căciulă etc.

Analiza structurii morfematice a cuvîntului:

Păduraru, consăteanu, binefăcător, înnăscut, ducîndu-te, deszăvorî, reînfiinţare, şcoală,
îndrăgisem, refacere, prefăcută, a înnoda.
Studiază părţile de vorbire şi modificare lor.

În limba română avem:

10 părţi de vorbire

6 flexibile
4 neflexibile
substantivul, adjectivul,
adverbul, propoziţia,
verbul, pronumele,
conjuncţia, interjecţia
numeralul, articolul

Substantivul: (s) – indică numele.

Caracteristicile:
1. Comune/proprii – carte, caiet/ Maria, Chişinău, Moldova etc.
2. Simple/compuse/locuţiuni – şcoală, geam/ floarea soarelui/soare cu dinţi etc.
3. Declinarea: I -a, -ă; III -e,; II- toate celelalte.
4. Articulat sau nearticulat: eleva-elevă,copilul-copil.
Categoriile:
5. Genul: Masculin: un băiat, doi băieţi.
feminin: o fată, două fete.
neutru: un dulap, două dulapuri.
6. Numărul: singular: o floare, un băiat, un dulap.
plural: flori, băieţi, dulapuri.
7. Cazul: Nominativ (cine? ce?) cartea, mama, şcoala, tata.
Genitiv (a, al, ai, ale cui?): a cărţii, a mamei, a şcolii, a tatei.
Dativ (cui?) cărţii, mamei, şcolii, tatei.
Acuzativ (pe cine? ce?) pe cartea, pe mama, pe şcoala.
Vocativ ... cărticico, mămico, tăticule.
8. Funcţia sintactică: toate în afară de PV.

Algoritm de analiză a substantivului:

Comune/proprii -Articulat sau nearticulat -Cazul
-Simple/compuse/locuţiune -Genul -Detrminarea
-Declinarea -Numărul -Funcţia sintactică

Articolul (a) – însoţeşte un nume şi are 3 categorii:

Substantival – Hotărît: N./Ac. –l, -le, -a/-i, -le. G./D. lui/-lor.
Nehotărît: N./Ac. un, o(nişte)/unii, unele G./D. unui, unei/unor.
Posesiv (genitival): a, a, ai, ale.
Demonstrativ (adjectival): N./Ac. cel, cea/cei, cele. G./D. celui, celei/celor.

Algoritm de analiză a articolului:

Categoria Numărul
Genul Cazul

Adjectivul (adj.) – exprimă însuşirea unui nume:

1. Variabile (cu 2 desinenţe)/invariabile (1 desinenţă): bun-bună/maro.
2. Primare (propriu-zise)/secundare/pronominale: frumos/tomnatic/mama mea.
3. Simple/compuse/locuţiuni: bun/binecuvîntat/slab de înger.
4. Grade de comparaţie (3):
pozitiv: harnic, mîndru, bun.
comparativ: (de 3 feluri)
a) de superioritate: mai + adj. – mai bun.
b) de egalitate: tot atît de, la fel de + adj. – tot atît de bun, la fel de bun.
c) de inferioritate: mai puţin + adj – mai puţin bun.
superlativ: (de 2 feluri)
a) relativ: (cel, cea, cei, cele) + comparativul de superioritate – cel mai bun.
b) absolut: foarte, nespus de, nemaivăzut de + adj – foarte bun, nespus de bun.
Notă: (Adjectivele care nu au grade de comparaţie şi alte date despre adjective vezi la capitolul
Lexicon al greşelilor de limbă).
5. Genul, numărul şi cazul îl ia de la substantivul determinat.

Algoritm de analiză a adjectivului:

Variabile Grade de comparaţie Cazul
Primare/secundare/pronominale Genul Funcţia sintactică
Simple/compuse/locuţiuni Numărul

Pronumele (p) – ţine locul unui nume:

După tipuri sunt: personale şi nepersonale.
Personale:
- propriu-zise: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, îmi, îţi, mă, te, le etc.
- de politeţe: Dvs., d-ta, d-lor, mata, d-ei, d-sale, Măria ta etc.
- reflexive: pe sine se, sieţi, îşi, şi + neaccent. personale.
Nepersonale:
- posesive: (a, al, ale) mea, ta, sa, voastră, lor, noastră etc.
- demonstrative: acesta, aceasta, aceea, aceia, acela, aceluia etc.
- relative: care, cine, ce, cît, cîte, cîţi, căruia, cărora, cel ce etc.
- interogative: care?, cine?, ce?, cîţi?, cîte?, căruia? etc.
- nehotărîte: cineva, careva, oricine, altul, fiecare, ceva, cîtva, etc.
- negative: niciunul, niciuna, nimeni, nimic, niciunele, niciunii, etc.

Notă! Cînd pronumele determină un nume, are valoare adjectivală şi funcţia sintactică de
atribut.

Algoritm de analiză a pronumelui:

Tipul (personale şi Genul Accentuat/neaccentuat
nepersonale) Numărul Persoana
Simplu/compus Cazul Funcţia sintactică

Numeralul (n) – exprimă un număr:

Tipul: cardinale, ordinale.
Simple: unu, zece, sută, mie, milion etc.
Compuse: începînd cu unsorezece, doisprezece, treisprezece etc.
Cardinale: propriu-zise – unu... milion, 7, 20, 50, 273, 1501 etc.
fracţionare: doime, treime, pătrime, cincime, şăsime, optime etc.
multiplicative: îndoit, întreit, însutit, înzecit, înmiit etc.
distributive: cîte unul, cîte zece, cîte o sută, cîte o mie etc.
colective: amîndoi, tustrei, toţi şapte, toţi nouăzeci etc.
Ordinale: primul, întîiul, (a, al) doilea, treilea, patrulea, optulea etc.
Algoritm de analiză a numeralului:
Tipul (cardinal/ordinal) Genul Cazul
Simplu/compus Numărul Funcţia sintactică

Verbul (v) – arată acţiunea, starea sau existenţa:

Predicative: singure alcătuiesc predicatul, sunt la moduri personale.
Nepredicative: auxiliare, ajută la formarea timpurilor cop.: a fi, a avea, a vrea.
copulative, formează singure predicat nominal: a fi, a deveni, a ajunge.
Personale: se referă la un subiect: Copii alergă. ei cîntă frumos. etc.
Impersonale: nu au subiect - ninge, plouă, tună, a zice, înnoptează.
Tranzitive: admit un complement direct – a citi, a scrie, a spune, a crede, a desena.
Intrazitive: nu admit un complement direct – a veni, a fugi, a sta, a aluneca, a cădea.
Diateza: (are 3 forme)
-activă: acţiunea o face subiectul. ex. Copiii citesc cărţi interesante.
-pasivă: subiectul suportă acţiunea făcută de C. ex. Cărţile sunt citite de copii.
-reflexivă: acţiunea este făcută şi suportată de subiect. ex. Copii îşi revăd lucrurile.
Conjugarea: (are 4 conjugări) – este indicată de sufixul de infinitiv.
I–a III – e
II – ea IV – i, î
Modul: (are 8 moduri) – 4 personale, 4 nepersonale.
1. Indicativ
- prezent: citesc - mai mult ca perfectul: citisem
- imperfect: citeam - viitorul: voi citi
- perfectul simplu: citii - viitorul anterior: voi fi citit
- perfectul compus: am citit
2. Conjunctiv
- prezent: să citesc - trecut: fi citit
3. Condiţionalul – optativ
- prezent: să citesc - trecut: fi citit
4. Imperativul
-forma afirmativă: tu fă! voi faceţi! -forma negativă: tu nu fă! voi nu faceţi!
5. Infinitivul: a cînta, a dansa, a vedea, a zidi, etc.
6. Gerunziul: cîntînd, dansînd, scriind, zidind etc.
7. Participiu: citit, scris, zidit, etc.
8. Supin: de citi, de văzut, de scris, de zidit etc.

Locuţini verbale:
A-şi aduce aminte – a-şi aminti
A cădea pe gînduri – a se nelinişti.

Algoritm de analiză a verbului:

Predicativ/ Nepredicativ Conjugarea Persoana
Personal/ Impersonal Diateza Numărul
Tranzitiv/ Intrazitiv Modul Funcţia sintactică
Regulat/Neregulat Timpul
Adverbul (adv) – determină un verb:
Tipul: - de loc: aici, acolo, sus, aproape, departe; dincolo, oriunde, etc.
- de timp: ieri, azi, mîine, tîrziu, acum, atunci, devreme, mereu, etc.
- de mod: aşa, bine, rău, cam, mai, astfel, uşor, etc.
- de afirmaţie: da, evident, fireşte, sigur, negreşit, desigur, etc.
- de negaţie: nu, ba, nici, nicidecum, nicicît, nicicum, nicidecum, etc.
Primare/secundare: bine, frumos/aseară, cruciş etc.
Simplu/compus/locuţiuni: jos, aici/azi-noapte, ici-colo/în faţă, peste tot, etc.
Gradele de comparaţie: (vezi adjectivul).

Algoritm de analiză a adverbului:

Tipul Simplu/compus/locuţiune Funcţia sintactică
Primar/secundar Gradul de comparaţie

Prepoziţia (prep.) – exprimă raporturi între părţi de propoziţie:

Felurile propoziţiilor:
- simple: a, cu, de, fără, în, la, către, spre, sub, lîngă, despre, pe, peste, etc.
- compuse: de la, de pe la, pe lîngă, din, dinspre, înspre, de peste etc.
- locuţiuni: în loc de, afară de, din pricina, în fruntea, în mijlocul, etc.

Algoritm de analiză a propoziţiei:

Simplă/compusă/locuţiune
Cazul

Conjuncţia (conj.) – leagă părţi de vorbire saude propoziţie:

După funcţie sunt: Coordonatoare şi subordonatoare.
Coordonatoare: (4 feluri)
- coplative: şi, nici, precum şi, nu numai ... ci(dar) şi etc.
- adversative: dar, însă, iar, ci, numai (să, că), fără (să), etc.
- disjunctive: sau, ori, fie, ba, fie că etc.
- conclusive: deci, deşi, încît, aşadar, prin urmare, de aceea etc.
Subordonatoare: că, să, dacă, deşi, încît, fiindcă, pentru că, de aceea, etc.
După formă: simple – şi, dar, iar, însă, ori, sau, deci, că, dacă, de, să etc.
compuse – ca să, ci şi, cum că, fără să, precum că, etc.
locuţiuni – cu toate că, din cauză că, chiar că, în caz dacă, etc.

Algoritm de analiză a conjuncţiei:

Tipul: simple/compuse/locuţiuni.

Interjecţia (i) – exprimă o stare afectivă, reproduce sunete:

- Simple: ah! vai! poc! amin! bravo! halal! poftim! buf! vii! of! etc.
- Compuse: hodoronc-tronc, tura-vura, tic-tac, haidea-haidea etc.
- Emotive: fo, ah, văleu, bravo, halal, uf, o, vai, a! he! etc.
- Onomatopee: tic-tac, cioc-boc, pu-pu-pu! hodoronc! pac! poc! etc
- Verbale: poc, tronc, ţuşti, hai, nani, zvîrr, iată, poftim, na, uite, etc.

Algoritm de analiză a interjecţiei:

Tipul: simple/compuse
Funcţia
Sintaxa este partea gramaticii care stabileşte regulile
îmbinării şi funcţiile cuvintelor în propoziţie şi propoziţiilor în
frază.

Propoziţia este enunţul cu un singur predicat.

Propoziţiile pot fi clasificate după:
1. Scopul comunicării: enunţiative propriu-zise, optative, exclamative, imperative, interogative,
retorice.
2. Aspectul predicatului: afirmative, negative.
3. Structură (părţile componente): simple, dezvoltate, neanalizabile.
4. Înţelesul lor în context: principale (independente), secundare (dependente).
5. Caracterul şi forţa relaţiilor cu alte propoziţii în frază: regentă (R), subordonată, incidentă,
intercalată.

Raporturi sintactice în propoziţie: inerenţă (între subiect şi predicat) sau interdependenţă,

coordonare, subordonare.

Părţile de propoziţie pot fi:

- principale: subiectul, predicatul.
- secundare: atributul, complementul.

Fraza este unitatea sintactică alcătuită din două sau mai multe
propoziţii legate între ele prin înţeles.
Frază alcătuită numai din propoziţii principale (independente) se numeşte coordonatoare.
Fraza alcătuită dintr-o propoziţie principală (R) şi una sau mai multe subordonate se numeşte
subordonatoare.
Fraza alcătuită 2 propoziţii principale şi una sau mai multe secundare se numeşte mixtă.
În cadrul frazei se stabilesc următoarele raporturi sintactice:
1. Relaţii de coordonare: între propoziţiile principale, între subordonate de acelaşi fel.
2. Relaţii de subordonare: între propoziţia regentă şi una sau mai multe subordonate.
Raportul de coordonare poate fi realizat prin:
- juxtapunere (fără funcţii, alăturare).
- conjuncţii şi locuţiuni coordonatoare.
I Raportul de subordonare poate fi realizat numai prin conective gramaticale subordonatoare:
conjuncţii, şi locuţiuni subordonatoare; pron. sau adj. rel.-inter.; pron., adj., nehot., adv., relat. cu
„ori-... .
II Coordonarea poate fi:
Copulativă – prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale copulative (şi, nici/chiar că).
Disjunctive – prin conjuncţii disjunctive (sau, ori, fie, ba, fie că etc.)
Adversativă – prin conjuncţii şi locuţiuni adversative (dar, iar, însă, ci, numai)
Conclusivă – prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale conclusive (deci, deşi, încît etc).
Raportul de subordonare subordonează necircumstanţiale: subiective, predicative, atributive,
completive directe, indirecte, de agent.
Circumstanţiale: CL, CT, CM, CZ, CS, CV, CNS.

Subiectul (s) şi subordonata subiectivă:

Subiectul – parte principală de propoziţie care denumeşte obiectul despe care se vorbeşte în
propoziţie cu ajutorul predicatului.
Răspunde la întrebările: Cine? Ce?
Subiectul poate fi:
- exprimat (subst., numer., pron., vb.)/neexprimat (inclus sau subînţeles)/nedeterminat.
- simplu/multiplu
 - gramatical/logic
Substantivul este prepoziţia care îndeplineşte funcţia sintactică de Subiect al prepoziţiei regente.
Ex: Ce ţie nu-ţi place1/altuia nu-i face.2/ 1-Subordonată Subiectivă 2-Prop Prin.
Subordonată Subiectivă se introduce prin: care, cine, ce, cel, căţi, oricare, oricine, orice, că, să,
ca...să, dacă, de, unde, ci.
Topica SB este în postpoziţia sau prepoziţia Regentei. Nu se izolează de regentă. Se confundă cu
CD.
Probă de control a SB Punem întrebarea „Care este lucrul care + R”
O SB poate avea 1 sau 2 regente, şi invers.

Predicatul (P.) şi subordonata predicativă (PR):

Predicatul este partea principală de propoziţie care arată ce face, ce a făcut şi ce va face
subiectul.
Răspunde la întrebările: ce face? cine este? ce este? cum este?
Poate fi : verbal şi nominal.
Predicatul verbal poate fi exprimat prin: verb la un mod personal, locuţiune verbală, interjecţie
ce exprimă o acţiune, adverbe, locuţiuni adverbiale ce nu admit verbul copulativ.
Predicatul nominal: este format dint-un verb la un mod personal şi un nume predicativ (Np).
Verbele copulative ar putea fi: a fi, a deveni, a însemna, a ajunge, a ieşi, a se face, a părea, a
rămîne.
Np este fi exprimat prin: subst., pron., adjectiv, participiu, numer., verb la infinitiv, adverb, inter.
PR e propoziţia care îndeplineşte funcţia de nume predicativ al unui verb copulativ din regentă.
Ex: Fata se făcu1/ cum e varul2/. I – PP II- PR
PR e cerută de verbele: a fi, a deveni, a ieşi, a ajunge, a se face, a rămâne, a părea, a se chema, a
se numi, a însemna, a se naşte, a sta, a reprezenta, a simţi, a se constitui, a se şti, a-i veni, a se
preface.
PR se introduce prin: care, cine, ce, cel, oricare, oricînd, oricărui, orice, oricine, oricît, unde,
cum, precum, oricum, ca şi cum, după cum, cît, oricît, de parcă, că să, ca...să, dacă, de etc.
PR stă după regentă.
Nu se izolează.

Atributul (A.) şi subordonata atributivă (AT):

Atributul este parte secundară de propoziţie care determină un substantiv sau un substitut
(înlociutor) al acestuia.
Răspunde la întrebările: care? ce fel de? ( a, al, ai, ale) cui? cîţi? cîte?
Felurile atributului:
- adjectival (adjectiv, numeral, adjectiv pronominal, participiu sau gerunziu, acord.);
- substantival (subst la G, D, Ac, apoziţie);
- pronominal (pron la G, D, Ac, apoziţie);
- verbal (verb la infinitiv, supin, gerunziu);
- adverbial (adverb şi locuţiuni adverbiale);
AT îndeplineşte funcţia de A pe lîngă un subst. sau un substitut al acestuia din R.
Ex: A fost o vară1/ cum n-am mai văzut2/. I-PP, II-AT.
AT se introduce prin: care, cine, ce (la diferite cazuri), unde, cum, cînd, cît (cu sau fără
prepoziţie), aşa, că, să, ca să, dacă, de, pînă să, pînă ce etc.
AT stă după R sau intercalată în regentă.
Felul AT: AT determinativă, AT explicativă.
Nu se izolează AT determinativă, dar AT explicativă se izolează. Se izolează şi AT apozitivă
introdusă prin: adică, anume, ca şi, ceea ce etc.

Complementul (C.) şi subordonatele completive:

Complementul este partea secundară de propoziţie care determină un verb sau alte părţi de
vorbire cu valoare verbală.
Felurile complementului:
- necircumstanţial: direct, indirect, de agent.
- circumstanţial: de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, condiţional, concesiv,
consecutiv.
Complementul direct (Cd) şi subordonata completivă directă
(CD):
Cd este partea secundară de propoziţie care determină un verb sau o interjecţie, arătînd obiectul
asupra căruia trece acţiunea.
Răspunde la întrebările: pe cine? ce?
Cd poate fi exprimat prin: subst., pron., vb la infinit., gerunz., supin, interjecţie.
CD determină un verb tranzitiv sau o interjecţie cu funcţie de predicat din R.
Ex: Socotesc1/ cît am cheltuit2/. I-PP, II-CD.
CD se introduce: care, cine, ce, cel ce, cît, orice, oricare, fiecare, unde, unde, cînd, cum, încotro,
că, să, ca...să, dacă, de, cum să, precum că etc. Poate sta oriunde în frază. Cînd stă înaintea R se
izolează prin virgulă. CD se confundă cu SB şi CI.

Complementul indirect (Ci) şi subordonata completivă

indirectă (CI):
Complementul indirect este partea secundară de propoziţie care indică cui i se atribuie o acţiune,
o caracteristică sau o însuşire.
Răspunde la întrebările: de cine? de ce? de la cine? de la ce? despre cine? despre ce? la cine? la
ce? pentru cine? pentru ce? etc.
Se exprimă prin: substantive, pronume, numeral, interjecţie, verb la gerunziu, supin.
CI determină un verb, un adjectiv, sau o interjecţie din R, e echivalent cu un Ci.
Ex: Să nu răspunzi1/ oricui te va striga2/. I-PP, II-CI.
CI se introduce prin: pron sau adj. pronom în D, Ac cu prep.; care, cine, ce, cel ce, cît, oricare,
orice, fiecare, oricine; adv: unde, cînd, cum; conj: ca, că, ca să, dacă, de, cum etc.
CI stă oriunde în frază. Se izolează cînd stă înaintea Regentei.

Complementul de agent (Cag) şi propoziţia completivă de agent

(CAG):
Complementul de agent arată autorul acţiunii exprimate prin verbul al diateza pasivă,
reprezentînd autorul real al acţiunii.
Poate fi exprimat: subs., pron., numer.
CAG este subordonata care îndeplineşte funcţia Cag (vezi funcţia compl de agent mai sus).
Ex: Salariile sunt stabilite1/ de cine munceşte2/.
CAG se introduce prin: de. de către, de cine, de aceea, de aceia, de oricine etc. Stă în poetpoziţia
regentei. Nu se izolează.

Complementul cirumstanţial de loc (Ccl) şi subordonata de loc

(CL):
Ccl arată locul înfăptuirii acţiunii din R. Întrebările: unde, de unde, pînă unde, pe unde, încotro...
Ccl poate fi exprimat prin: subst., pron., num., adv., loc. adv., vb la supin.
CL îndeplineşte funcţia Ccl, indică locul acţiunii în R.
Ex: Pe unde trecea 1/, faţa pămîntului se usca2/. I-CL, II-PP.
CL se introduce prin: unde, încotro, de unde, oriunde, orişiunde, oriîncotro, care, cine, ce,
oricine, etc.
Topica CL este liberă. se izolează în prepoziţia R sau intercalată.
Complementul cirumstanţial de timp (Cct) şi subordonata de
timp (CT):
Cct determină un verb şi arată timpul desfăşurării acţiunii din R.
Întrebările: cînd, de cînd, pînă cînd, de cîte ori, cît timp? etc.
Poate fi exprimat prin: subst. la Ac., vb. la gerunziu ori infinitiv, adverb.
CT îndeplineşte funcţia Cct şi arată momentul desfăşurării acţiunii din R.
Ex: În timp ce privea cerul1/, o lumină străbătu prin geam2/. I-CT, II-PP.
Raport temporal: de simultaneitate, de anterioritate, de posterioritate.
CT se introduce prin: cînd, cum, cît, pînă ce, pînă să, mai înainte ca să, după ce, îndată ce,
imediat ce, odată ce, pe cînd, de pe cînd, de cum, în timp ce, cît timp, de cîte ori etc.
În prep. Regentă şi intercalată se izolează.

Complementul cirumstanţial de mod (Ccm) şi subordonata de

mod (CM):
Ccm e complementul ce arată modul desfăşurării acţiunii.
Poate fi exprimat prin: subst., num., adv., loc. adv., vb. la infin. sau gerun., interj.
CM îndeplineşte funcţia Ccm, arătînd modul desfăşurării acţiunii din Regentă.
Ex: Am să fac 1/ precum doreşti 2/. I-PP, II-CM.
CM este de 3 feluri: propriu-zisă, comparativă, de gradaţie.
Se introduce prin: cum, precum, cît, după cum, după cît, ca şi cum, ca şi cînd etc.
Are topiă liberă. Se izolează totdeauna în prep. Regentă şi intercalată.

Complementul cirumstanţial de cauză (Ccz) şi subordonata

cauzală (CZ):
Ccz exprimă cauza acţiunii unui verb sau însuşirii unui adjectiv.
Întrebările: din ce cauză? din ce pricină?
Poate fi exprimat prin: subst., pronume, numeral, adjectiv, adverb, verb la infinitiv sau gerunziu.
CZ îndeplineşte funcţia Ccz, arătînd cauza acţiunii din Regentă.
Ex: Am întîrziat 1/, fiindcă te-am aşteptat 2/. I- PP, II – CZ.
CZ se introduce prin: că, căci, deoarece, fiindcă, întrucît, de, dacă, din cauză că, pentru că, de
vreme ce, din moment ce, din pricină că, odată ce, cum, unde, etc.
Are topică liberă. Totdeauna se izolează.

Complementul cirumstanţial de scop sau final(Ccs, Ccf) şi

subordonata de scop sau finală (CS, CF):
Ccs arată scopul acţiunii exprimate de un verb. Întrebările: în ce scop? cu ce scop?
Poate fi exorimat prin: substantiv, pronume, numeral, verb lainfinitiv sau supin.
CS îndeplineşte funcţia Ccs şi arată scopul înfăptuirii acţiunii în regentă.
Ex: Se grăbeau 1/, să ajungă noaptea în oraş 2/. I – PP, II – CS.
Se introduce prin:să, ca să, pentru ca să, ca nu cumva etc.
Are topică liberă. Se izolează întotdeauna.
Notă! Nu se izolează CS introdusă prin „de”.

Complementul cirumstanţial condiţional (Ccţ) şi subordonata

condiţională (CŢ):
Ccţ e complementul ce arată condiţia înfăptuirii unei acţiuni. Întrebarea: în ce condiţii?
Poate fi exprimat prin: substantiv cu idee de condiţie, caz, ipoteză, eventualitate; substantiv la
dativ; adverb: astfel, aţa; verb la gerunziu.
CŢ arată condiţia sau ipoteza de a cărei îndeplinire depinde realizarea acţiunii sau însuşirii în
Regentă.
Ex: Dacă ai cumva bani 1/, împrumută-mi 2/. I – CŢ, II – PP.
Se introduce prin: dacă, de, să, în caz că, de unde, în ipoteză că etc.
Topica e liberă. Se izolează în orice poziţie.

Complementul cirumstanţial concesiv (Ccv) şi subordonata

concesivă (CV):
Ccv exprimă concesia sau faptul ce ar putea împiedica realizarea acţiunii din Regentă, dar nu au
făcut-o.
Ex: Cu toate că era frig 1/, a rezistat 2/. I – CV, II – PP.
Se introduce prin: deşi, de, că, să, dacă, măcar că, măcar de, cu toate că, cît, oricît, oriunde, orice
etc.
topica e liberă. Întotdeauna se izolează.

Complementul cirumstanţial consecutiviv (Cns) şi subordonata

consecutivă (CNS):
Cns arată consecinţa unei acţiuni, ale unei stări, ale unei însuşiri din Regentă. Poate fi exprimat
prin: substantiv, verb la mod nepersonal, locuţiune adverbială.
CNS arată rezultatul unei acţiuni, al unei stări sau însuşiri din Regentă.
Ex: A muncit 1/ de s-a spetit 2/. I – PP, II – CNS.
Se introduce prin: încît, că, ca să, cît de, să, aşa încît, încît să, de să, aşa că, de parcă, atît că,
astfel de etc.
Stă după regentă. Se izolează.
Notă!CNS nu se izolează cînd e întrodusă prin: de, ca să, avînd corelativul „prea”.

Elemente de relaţie comune mai multor subordonate:

1. Pronumele relativ cine: SB, PR, AT, CD, CI.
2. Pronumele relativ ce: SB, PR, AT, CD, CI, CM.
3. Pronumele relativ care: SB, PR, AT, CD, CI.
4. Pronumele adverbial relativ cît: SB, PR, AT, CD, CI, CT, CM, CNS.
5. Adverbul relativ unde: SB, PR, AT, CD, CI. CL, CZ.
6. Adverbul relativ cum: SB, PR, AT, CD, CI, CT, CZ.
7. Adverbul realtiv cînd: SB, PR, AT, CD, CI, CT.
8. Conjuncţia că: SB, PR, AT, CD, CI, CZ, CNS.
9. Conjuncţia să: SB, PR, AT, CD, CI, CS, CV, CNS.
10. Conjuncţia dacă: SB, PR, AT, CD, CI, CZ.
11. Conjuncţia de: SB, PR, AT, CD, CI, CŢ, CS, CNS.

Algoritm de analiză sintactică a propoziţiei:

1. Citim cu atenţie propoziţia.
2. Căutăm şi subliniem predicatul şi subiectul.
3. Analizăm părţile principale de propoziţie: S şi P.
4. Identificăm părţile secundare, le analizăm.
5. Numerotăm, în ordine, cuvintele care au funcţii sintactice.
6. Alcătuim schema propoziţiei.

Model: Greierul amuţise sub umbra ocrotitoare a ierburilor.

Greierul – Subiect, expr. prin subst. comun, simplu, genul masculin, numărul sg., caz N,
articulat hotărît „l”.
amuţise – P. V., expr. vb predicativ personal, conj IV, d. act, m m ca perf., pers III, sg.
(sub) umbra – Ccl expr prin subst, comun, simplu, g. fem., n. sing., caz. Ac., art. hot. „a”.
ocrotitoare – expr prin adj, propiu-zis, variabil, se acordă cu subst. umbra (fem, sing, Ac),
grad de comparaţie pozitiv.
a ierburilor – A substantival genitival, expr prin subst, com, simplu, g fem, n plural, c G.,
determinat artic posesiv „a”, hot „lor”.

S P
sau A. adj. A.s.
greierul amuţise
ocrotitoare a ierbilor
Ccl
(sub) umbra
 sau

1S 2P
4 A adj. 5 A.s.

3Ccl
Algoritm de analiză sintactică a frazei:
1. Citim cu atenţie şi repetat textul.
2. Identificăm şi subliniem cu o linie predicatele.
3. Identificăm elementele de relaţie coordonatoare şi se încadrează între bare.
4. Identificăm elementele de relaţie subordonatoare şi se încadrează între paranteze pătrate.
5. Segmentăm propoziţiile şi le numerotăm.
6. Identificăm propoziţia (saupropoziţiile) principală (sau principale).
7. Identificăm şi precizăm propoziţiile subordonate şi raporturile ce se stabilesc la nivelul
frazei, în funcţie de elementul regent şi de întrebare.
8. Alcătuim schema frazei, precizînd şi natura coordonărilor şi subordonărilor.

Model: „Şi după mintea 1a/ [ce]- aveam 2/, ne-am fi întors înapoi chiar atunci 1b/, [de] nu eram
daţi în seama lui moş Luca 3/, de care ne ruşinam ca şi părinţii noştri 4/.

1. Şi după mintea 1a/ [ce]- aveam 2/, ne-am fi întors înapoi chiar atunci – propoziţie
principală, regentă pentru propoziţiile nr 2 şi 3, enunţiativă, dezvoltată, afirmativă.
2. ce-o aveam – propoziţie secundară, atributivă, în raport de subordonare faţă de propoziţia
nr. 1, determină substantivul „mintea”, are ca element introductiv pronumele relativ
„care”, enunţiativă, dezvoltată, afirmativă.
3. de nu eram daţi în seama lui moş Luca – propoziţie secundară, concesivă, în raport de
subordonare, faţă de propoziţia nr. 1 prin verbul „ne-am fi întors”, introdusă prin
conjuncţia de, enunţiativă, dezvoltată, negativă.
4. de care ne ruşinam ca şi părinţii noştri – propoziţie secundară, atributivă, în raport de
subordonare faţă de propoziţia nr. 3 determină substantivul „moş Luca”, are ca element
introductiv pronumele relativ cu prepoziţie „de care”, enunţiativă, dezvoltată, afirmativă.

1 PP

ce de
2 AT 3 CV

4 AT

sau

1 – PP
2 – AT (1), ce
3 – CV (1), de
4 – AT (3), de care
Frază mixta
Punctuaţia este un sistem de semne convenţionale care au rol de a marca în scris pauzele, intonaţia,
întreruperea cursului vorbirii, de a exprima diferite raporturi logice stabilite între cuvinte, grupuri
sintactice sau propoziţii.

Principiile de bază ale punctuaţiei romîneşti sunt:

1. Intonaţional. Semnele de punctuaţie se plasează în concordanţă cu variaţiile ritmico-melodice ale
vorbirii.
2. Legico-semantic. Semnele depunctuaţie se plasează conform intenţiei celui ce scrie.
3. Formal-gramatical. Semnele de punctuaţie delimitează în scris unităţile structurale ale propoziţiei şi
frazei.

Punctul:

Utilizarea lui:
la finele unei propoziţii enunţiative sau fraze care conţine propoziţii enunţiative;
la finele propoziţiilor interogative indirecte;
după cuvinte sau grupuri de cuvinte echivalente cu propoziţii independente;
la fragmentarea unei fraze;
la abrevieri;
la sfărşitul unor propoziţii dubitative;
la fraza cu vorbire directă cînd încheie „cuvintele autorului”;
în interiorul unei paranteze rotunde care conţine o propoziţie sau o frază incidentă, ce începe cu
majusculă;
între cifrele arabe ce indică data şi luna.

Semnul întrebării:

Utilizarea lui:
la sfărşitul propoziţiei interogative sau al unei fraze alcătuită din două sau mai multe propoziţii
interogative:
- De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? (M. Eminescu)
după cuvinte sau grupuri de cuvinte cu funcţie de propoziţii interogative directe: Ei ce? Cît?;
la sfîrşitul propoziţiei dubitative: Să deschid?... Să nu deschid?
la propoziţii interogativ-negative ca formă, dar afirmative ca conţinut şi invers:
Şi cînd a început moş Bodrîngă a cînta din fluier, cum să joci? (I. Creangă)
după propoziţii interogativ-retorice:
„Au, doar nu sunt eu unsul lui Dumnezeu?” (C. Negruzzi)
după unele titluri de cărţi, articole, poezii etc ce conţin o întrebare: Ce e amorul? De ce să mori
tu? (M. Eminescu)
pentru a arăta rezervele sau îndoielile vorbitorului faţă de o afimaţie anterioară. (Se foloseşte
între paranteze rotunde: Se zice că el are un talent (?) nemaiîntîlnit pînă la alţi poeţi.

Semnul exclamării:

Utilizarea lui:
la sfîrşitul propoziţiilor exclamative, imperative sau a frazelor ce exclamative: „Ah, iată
primăvara cu sînu-i de verdeaţă”! (V. Alecsandri);
 după vocative şi cuvinte de adresare, indiferent de locul ce-l ocupă în propoziţie: Fată-hăi! ia dă
tu flăcăului demîncatul ce i-am făcut eu şi porneşte-l!” (M. Eminescu);
după diverse forme ce conţin salutări, urări de bine, doleanţe, imprecaţii: Bată-te norocul! S-
auzim de bine! etc.;
după lozinci, chemări, comenzi, apeluri etc: Trăiască poporul! Toţi la alegeri!;
la unele titluri de opere: Mortua est! (M. Eminescu);
după interjecţii: Ei! Ce se întîmplă acolo?;
după cuvintele de afirmaţie şi negaţie cînd acestea sînt puternic accentuate: Ba da! Şi-aduce
aminte! (L. Deleanu);
după propoziţii enunţiative, optative, dubitative şi potenţiale cu caracter exclamativ: M-am
nenorocit! Ar fi păcat!;
în replicile mute pentru a sugera mimica, gesturile, care exprimă o nedumerire, o surpriză,
uimirea, mirarea etc.: „Este, zice el, cel mai bun (!) dintre toţi.”
după propoziţiile nominativ-exclamative: „Foc! Foc! Palatul arde!” (A. Hîjdeu);
după formulele de adresare de la începutul scrisorilor de tot felul: Dragă prietene! Scumpă soră!
Notă: Atît semnul exclamării cît şi semnul întrebării pot fi dublate sau triplate pentru a accentua
stilistic mirarea sau întrebarea. Cînd mirarea este dublată şi de caracter interogativ, se folosesc
ambele semne (?!)

Punctele de suspesie:

Utilizarea lui:
pentru a marca întreruperea unui gînd, unei idei dintr-o propoziţie;
pentru a indica cuvintele omise dintr-un text citat.
pentru a indica întîrzierea răspunsului;
după titlurile unor poezii care sînt formate din primul vers sau dintr-o parte a acestuia;
cînd întrerupem o enumerare;
pentru a marca o dată nesigură sau omiterea ei voită;
la sfărşitul unei propoziţii cu subînţelesuri, aluzii;
la începutul propoziţiei care prezintă un fragment de gînd legat de ceva precedent, dar rămas
neexprimat;
la sfîrşitul unor cuvinte, îmbinări de cuvinte şi propoziţii cînd se marchează vorbirea afectată.
Notă: Multe puncte sau punctele de omisie marcheză omiterea pasajelor întregi în operă: ......

Ghilimelele (Semnul citării):

Se folosesc:
la vorbirea directă, indiferent de locul ce-l ocupă cînd nu e însoţotă de linia de dialog;
la citate extrase din operele publicate;
la denumirile de organizaţii, instituţii, publicaţii, opere artistice etc. folosite în context;
la cuvintele şi expresiile folosite cu sens ironic sau figurat;
pentru separarea vorbirii interioare sau vorbirii indirecte libere;
la numeralele folosite drept calificative;
pentru a explica în scris importanţa unui cuvînt;
la porecle de tot felul;
pentru a preciza sensul unor cuvinte în lucrările de lingvistică.
Notă: Cînd există un citat în interiorul altui citat, se folosesc două feluri de ghilimele: [„...”] şi [«...»],
ultimele folosindu-se în interiorul textului: Tata „ne ridica în grindă zicînd: «Tîta mare» ...” (I. Creangă)

Virgula în propoziţie:
Utilizarea virgulei:
 între părţi omogene simple şi dezvoltate: Noi citim cărţi, ziare, reviste.
între diferite părţi omogene legate prin conjuncţii coordonatoare repetate. Virgula apare începînd
cu a două conjuncţie: Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. (m. Eminescu);
între părţi omogene legate două cîte două cu conjuncţia „şi”: Ana era tînără şi frumoasă, fragedă
şi subţirică, sprintenă şi mlădioasă. (I. Slavici)
la izolarea vocativelor în toate cele 3 poziţii:
- Copile, ce faci acolo? Ce faci, copile, acolo? Ce faci acolo, copile?;
pentru izolarea adresărilor în toate cele 3 poziţii:
- Nicu, dă-mi cartea. Da-mi, Gheorghe, cartea. Da-mi cartea, Gheorghe.
pentru izolarea cuvintelor incidente: din nefericire, cu părere de rău, din păcate, bineînţeles, fără
doar şi poate, într-aedvăr, fireşte, pesemne, cică etc. L-am găsit, din fericire, imediat.;
Notă: nu se izolează cuvintele incidente: deci, însă, totuşi, poate.
pentru izolarea propoziţiei incidente: „Dar, să nu vă fie cu supărare, ia palmele aceste ţărăneşti
ale noastre... vă ţin pe dumneavostră.” (I. Creangă);
pentru izolarea cuvintelor şi propoziţiilor, zise de umplutură, de tipul: Mă rog, vasăzică, vezi
bine, pare-se, se vede, se înţelege, la drept vorbind etc. „O să-mi pară rau, nu-i vorbă, dar de...”
(I. Druţă) ;
pentru izolarea imprecaţiilor de tot felul: „Dar ce frumoasă se făcu şi mîndră, arz-o focul...” (M.
Eminescu);
pentru izolarea adverbelor de afirmaţie şi negaţie cînd sînt echivalente unor propoziţii:
- Da, voi veni. (C. Negruzzi);
pentru izolarea unor interjecţii: „O, eşti frumos cum numa-n vie/Un înger se arată”. (M.
Eminescu);
pentru izolarea unui gerunziu plasat înaintea verbului predicat sau cînd între verbul-predicat şi
gerunziu sînt determinative: Pîraiele umflate curg iute, şopotind. (V. Alecsandri), Ruşinat,
feciorul împăratului se întoarse înapoi... (I. Creangă);
pentru separarea construcţiilor gerunziale, participiale, infinitivale, aflate la începutul
propoziţiei: Fiind în fruntea schitului, Părintele Paisie nu mai avea cînd copia psalmii. (I. Druţă);
pentru izolarea unor construcţii gerunziale, participiale, infinitivale, aşezată între Subiect şi
Predicat: Vitoria, obosită de atîta cale, se opri. (M. Sadoveanu);
pentru izolarea construcţiei gerunziale, participiale, infinitivale, plasată la finele propoziţiei
numai atunci cînd stă înaintea unui determinativ: Ana culegea mere roşii, punîndu-le în coş.;
pentru izolarea adverbului „aşadar” cu valoare de conjuncţie şi locuţiune conjuncţională „prin
urmare” din interiorul propoziţiei: Mergem, aşadar, acolo.;
după formulele consacrate de la sfărţitul scrisorilor: Cu tot respectul,
Ion;
pentru izolarea predicatului nominal exprimat prin substantiv şi adjectiv cu elipsa verbului
copulativ: Gospodar, puse mîna pe găleţi şi o luă agale spre alt copac. (M. Preda);
la izolarea predicatelor nominale eliptice de verbul copulativ şi avînd numele predicativ exprimat
prin substantiv şi adjectiv cu determinative: Prezintă zi de zi, tema şcolii.;
la izolarea predicatului nominal neeliptic de verbul copulativ şi plasat înaintea Subiectului: Sînt
una cu inima, mîinele ei.;
la izolarea unui sau mai multe atribute acordate, exprimate prin adjective sau participii plasate
înaintea determinativului: Ostenită, femeia, s-a aşezat pe singurul scaun pus la intrare în gară. (I.
Druţă);
la izolarea atributelor acordate, perechi: Gînditoare şi tăcută, luna-n cale-i se opreşte... (V.
Alecsandri);
pentru izolarea atributelor neacordate desfăşurate cînd urmează după cuvîntul determinat:
Cîmpia, cu verdeaţa şi veselia primăvăratică, îl îndemna tot timpul. (I. Druţă);
pentru izolarea atributelor neacordate dezvoltate şi simple cînd se referă la pronumele personal:
De abia scăpat din mîinele jupînesei, cu chica topor şi obrajii bujoraţi de palme, el alerga la
mine. (V. Alecsandri);
 pentru izolarea atributului exprimat prin comparaţie: Pe-un pat, alb ca zăpada, copila sta măreţ.
(M. Eminesc);
pentru izolarea atributelor acordate, introduse prin conjuncţii subordonate concesive (măcar,
deşi) sau coordonate adversative (dar, iar, însă): Această dorinţă, deşi barbară, se cunoştea că
vine dintr-o inimă credincioasă. (N. Costenco);
pentru izolarea apoziţiei simple de pe lîngă un pronume sau un substantiv propriu: Ea, Natalia,
este muziciană din cap pînă în picioare. (C. Negruzii);
pentru izolarea apoziţiei dezvoltate: Mariana, fetiţa strungaului de la etajul trei, mătură scările.
(A. Lupan);
pentru izolarea apoziţiei introduse cu ajutorul cuvintelor – adică, sau, ori, anume, poreclit, numit,
zis etc.: Candelabrul, sau lustra, atîrnă deasupra capului nostru. (M. Eminescu);
pentru izolarea unor complemente circumstanţiale care precedă verbul-predicat: Bisriţa, înainte
de a adormi, îşi suspina rugăciunea de seară. (A. Russo);
pentru izolarea complementelor însoţite de locuţiunile „În loc de”, „afară de”, „pe lîngă”: „Şi
boierul, în loc de un cuvînt bun, m-a scuipat în obraz”. (I. Creangă);
pentru izolarea complementelor circumstanţiale de acelaşi fel cînd se precizează în mod reciproc:
Azi, la ora 1200, va avea loc şedinţa comitetului de elevi,;
pentru izolarea complementelor circumstanţiale condiţionale în toate trei poziţii: În caz de
întîrziere, se supără pana Mina. (M. Sadoveanu);
pentru izolarea complementelor circumstanţiale, introduse prin (datorită, potrivit, conform,
graţie, în lipsă de, din cauză, din pricină etc.) sau prea dezvoltate ce stau înaintea verbului
predicat: Cu privire la întrebuinţarea banilor, oamenii se împărţeau în tabere. (M. Sadoveanu);
pentru izolarea unui complement circumstanţial concesiv, introdus prin locuţiunile
prepoziţionale: în contra..., contrar..., în ciuda... în pofida..., cu toate..., cu toată... etc.: Contrar
aşteptărilor, femeia se uita cu buzele strînse către cucoana Maria. (M. Sadoveanu);
entru izolarea unui complement circumstanţial de mod exprimat printr-o construcţie
comparativă: El vine, se înalţă, în cercuri line zboară/ Şi, repede ca gîndul, la cuibu-i se coboară.
(V. Alecsandri);
pentru a marca o pauză absolut necesară la evitarea echivocului: - Sew cunoaşte el strigoiul care
a mîncat smîntîna, d pe limbă. (I. Creangă)

Virgula în сadrul frazei:

Se foloseşte:

pentru izolarea propoziţiilor coordonate juxtapuse: Sînt vioară negră-ntre oglinzi,/Gîndurile-s

moarte, versurile-s supuse. (N. Labiş);
pentru separarea propoziţiilor coordonate introduse prin jonctive repetate: Dar Ipate acum nici de
treabă nu-şi mai căuta, nici mîncarea nu se mai prindea de dînnsul. (I. Creangă);
pentru separarea propoziţiilor coordonate adversative: Apa trece, dar pietrele rîmăn. (Folclor);
Ţi-am scris, şi n-ai venit. (C. Negruzii) aici „şi”= „dar”;
pentru izolarea propoziţiilor coordonate explicative, introduse prin adverbele adică, anume: Deasupra e
un mare platou cu şoseauă şi alte sate, adică exact e ţara obişnuită. (C. Petrescu);

pentru separarea coordonatelor conclusiveintroduse prin jonctivele: (şi) deci, aşadar, prin
urmare, în concluzie, (şi) de aceea, (şi) de atîta, în consecinţă, etc.: - Nu sînt om de legi, şi deci
nu pot vorbi decît ca un simpu prifan... (L. Rebreanu);
pentru izolarea subordonatelor cînd stau în propoziţia regentă, afaşă de SB, PR, AT.
determinativă: Unde este minte este şi noroc. (Folclor);
Notă: se izolează prin virgulă subordonatele subiectivale şi predicative aflate în
prepoziţia Regentă, introduse prin jonctivele cine, ce, cum etc. şi accentuate în Regentă prin
 cuvintele corelative ca: acela, aceea, aceia, aşa, etc.: Cum ţi-i bună ziua, aşa-i şi mulţumita.
(Folclor) Traiul umii, dragă tată,/Cine vor, aceia lese-l. (M. Eminescu);
pentru izolarea subordonatelor CD şi CI în postpoziţia Regentei, dacă Regenta apare un
corelativ: Asta nu ştia, cum să rezolve problema.
pentru izolarea subordonatelor CL, CT, CM postpuse cînd ăntre subordonată şi predicatul din
regentă se află alte cuvinte determinative sau alte subordonate: Biata mamă tremura ca un fir de
mohor, cînd îşi amintea zorile zilei celei demult. (I. Druţă);
pentru izolarea subordonatelor AT (explic), CT, CF, CZ, Copoz, CNS, CV indiferent de poziţie
faţă de Regentă: Deşi nu e decît feemeie, /E totuşi altfel „nu ştiu cum”. (M. Eminescu);
Notă: Nu se izolează subordonatele CF care au dreot predicat un verb conjunctiv şi cele
CNS introduse prin „de”: Capra se duse prin pădure să caute pe cumătru-său... (I. Creangă);
pentru izolarea subordonatei opoziţionale în toate poziţiile, introdusă prin „în loc”+verbul
predicat la modul conjunctiv: Moţoc îi sărută mîna asemeni cîinelui care, în loc să muşte, linge
mîna stăpînului care-l bate. (C. Negruzzi);
pentru izolarea subordonatelor cicumstanţiale cumulative ce se introduce prin: pe lîngă că, după
ce că, după ce, în afară că, plus că etc.: Odaia, în afară că era micuţă, mai era şi supraîncărcată
de mobilă. (Z. Stancu);
pentru izolarea subordonatelor intercalate în frază (între termenii Regentei): Întotdeauna, cînd
era îngrijorată, se gîdea mereu la el. (I. Slavici);
pentru izolarea propoziţiei incidente indiferent de felul ei: A făcut, dacă mă crezi, cea mai mare
greşeală.
la vorbirea directă pentru izolarea cuvintelor autorului: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”,
răspunse Lăpişneanul. (C. Negruzzi

Două puncte:
Se folosec:
după cuvintele generalizatoare urmate de părţi omogene: Dar sînt şi cuvinte nemuritoare: mamă,
patrie, dragoste. (G. Vieru);
după un verb de declaraţie exprimat sau subînţeles, sau după propoziţia care anunţă vorbirea
directă: L-a întrebat: „Te duci acolo?”
după verbul care anunţă reproducerea unor zomote sau sunete: Deodată am auzit: trosc!
înaintea citării nui text, a unui proverb, a unei zicale, a unui principui: Un proverb înţelept
spunea: „Dacă prietenul tău este miere, nu-l mînca tot.” (Folclor);
pentru a separa unele apoziţii asupra cărora se atrage atenţia: Ruxanda rămase în fragedă vîrstă
sub tutoratul a doi fraţi mai mari: Ileaş şi Ştefan. (C. Negruzzi);
după cuvintele ca/de exemplu, astfel, anume, iată etc care anunţă axplicări, precizări,
exemplificări: - Iată de ce nu: nu cred în aşa ceva.
în titluri cînd se face o precizare sau o îngustare a temei pe motiv stilistic: Ziarele raionale:
opinii şi sugestii.
în fraze cu subordobânate juxtapuse ce exprimă diferite raporturi: - Recunosc: mi-e frică / şi nu-
mi place să zbor cu avionul. (G. Vieru);

Linia de dialog:
Se foloseşte:
pentru a indica începutul vorbirii fiecărei persoane dintr-un dialog:
- De ce te frămînţi aşa, om bun?
- Ia, vreau să zvîrl nişte nuci în pod... (I. Creangă);
pentru a scrie vorbirea directă cînd începem din rînd nou: Dirigintele a spus.:
- Azi vom avea adunare de clasă.
Linia de pauză:
Se foloseşte:
înaintea unui cuvînt generalizator care încheie o enumerare: Şi cerul, şi casele, şi drumul, şi
toloaca – toate-s acolo unde le-am lăsat. (I. Druţă);
înaintea unei explicaţii: Ajunsese de nu-l mai recunoşteai – o umbră.
înaintea unei comparaţii căreia îi lipseşte adverbul comparativ: Era frumoasă: talie subţire,
privire blîndă, iar faţa ei – boboc de trandafir. (Folclor);
pentru a marca absenţa predicatului sau a verbului copulativ: Mustăcioara lui – spicul grîului
(Folclor);
la izolarea propoziţiei incidente: Fratele cel sărac – sarac să fie de păcate – tot avea şi el o
pereche de boi. (I. Creangă);
în construcţii eliptice, utilizate ca lozinci, chemări: Limba – tezaur scump.
pentru izolarea paoziţiei explicative: Mihai – fratele meu – a fost acolo.
în fraze cu subordonate juxtapuse:
- Condiţională: Faci focul – iese fum. (proverb);
- Cauzală: Aş putea să trăiesc – Pe cine vroiam să văd/Am văzut. (G. Vieru);
- Completivă: Să nu utaţi, să nu uitaţi – s-au dus setoşi de învăţătură / copii satului curaţi, / sfioşi,
cu „bună ziua”-n gură. (L. Damian);
- Temporală: Mă sprijin în stînga – prietenul cade jos. (P. Cărare);
- Consecutivă: Al ei cîntec de vecină / Era tînăr ca norocul - / Aşternea în pat pelinul, ... (P.
Cărare);
- Concesivă: Chit că la vorbă nu-s aprigi, / Sînt grei - / O cîrjă puteam să-mprumut de la ei. (P.
Cărare).
Notă: În literatura artistică linia de pauză apare şi în cadrul frazelor coordonatoare, în scopuri pur
stilistice.
Exemplu: Copilul are nume, / Dar numele-i va fi / Nu de ieşit în lume - / De a se rătăci. (D.
Matcovschi).

Punctul şi virgula:
Se folosesc:
pentru a despărţi propoziţii sau grupuri de propoziţii care fomrază unităţi relativ independente:
Toţi mi-au spus că eşti un copil talentat; vei merge să studiezi la o şcoală unde poţi să-ţi pui în
valoare talentul.
pentru a despărţi propoziţii sau grupuri de propoziţii coordonate copulative, adversative sau
conclusive: Vei merge acolo să te interesezi de soarta lor; dar pîna atunci pregăteşte tot ce îţi este
necesar.
pentru a despărţi o cauzală sau o concesivă de regenta ei: Nu vei reuşi fără un efort deosebit;
pentru că succesul înseamnă muncă.
în propoziţii sau fraze pentru a despărţi diverse observaţii referitoare la acelaşi obiect, diverse
raţionamente, între grupuri de cuvinte aflate în enumeraţie pentru a exemplificadiverse aspecte
enunţate anterior: Substantivele sînt comune şi proprii; casă, dulap, masă; Ion, Maria, Sanda etc.

Parantezele rotunde:
Se folosesc:
la izolarea cuvintelor sau propoziţiilor incidente: - Cum vorbeau ei (căci Calipso nu ştia decît
greceşte şi romîneşte), nu ştiu. (C. Negruzii);
pentru a include remarcele autorului în textele operelor dramatice: Zamfira (alergînd la uşa din
stînga). (V. Alecsandri);
pentru a indica autorul sau denumirea sursei din care este luat citatul: „Limba este singura avere
comună a unui popor”. (G. Coşbuc);
pentru a indica subtitluri de opere artistice sau ştiinţifice: Substantivul (privire generală);
 la separarea de text a unui cuvînt introdus suplimentar:Topciu, mic de stat, dar cu glas ca o
detunătoare de tun (nu degeaba „topciu” înseamnă „Tunar”) se răstea la toată lumea. (Em.
Bucov);
pentru a izola (după dorinţă) două sau mai multe propoziţii coordonatoare din cadrul frazei.

Notă: Despre utilizarea cratimei vezi la capitolul Îndrumar de gramatică paragraful IV.
I. Lexicon

Se scrie şi se rosteşte „ee” în cuvintele:

Ceea, aceea, aceeaşi, agreez, alee, camee, creez, coreean, crustacee, dacrioree, diaree, dispnee,
ecvisetacee, epopee, egeean, fee, feerie, feeric, idee, lactee, maree, moschee, muzee, odisee,
onomatopee, orhidee, procedee, trahee, tranşee, Doroteea, Geea, Crimeea, Coreea, Madeea, Odiseea,
Potidneea, Salomeea, Sergheeuca, Mateevic etc.
Se scrie şi se rosteşte „ea” în cuvintele:
Acea, atingea, ceai, ceainic, ceainărie, cealaltă, ceamur, ceacîr, ceapă, cearcăn, cerdac, ceartă, easornic,
ceaşcă, ceată, ceaun, ceauş, cetăţean, ceaţă, a cincea, călărăşean, clujean, cheag, cheamă, cheală,
desperechează, ducea, fugea, geacă, gealău, geam, geamantan, geamăt, geamgiu, geaba, lunea, marţea,
miercurea, seamă, seară, ţeavă, veghează, zeamă etc.
Se scrie „ie” în cuvintele:
Ied, iederă, ieftin, ieftinire, ieftior, ielcovan, ienicer, iepure, ierarh, ierarhie, ierbar, ierbos, ieri, iermaroc,
iernă, iernatic, ierodiacon, ieromonah, ieroglif, iertă, iertare, iesle, ieşean, iertare, iezătură, iezi, biet,
boier, fier, fluier, miel, miere, ,iez, mieună, miercuri, caiet, piedică, roiesc, suie, vuiet etc.
Nu se scrie „i” înaintea lui „e” în cuvintele:
Aer, afluent, aloe, boemă, coerent, duel, duet, epic, fluent, influenţă, maestru, ortoepic, poem, poet,
poezie, siluetă, statue etc.
Se scrie „s” şi nu „z” în cuvintele:
Agheasmă, aisberg, balsam, business, cens, cinism, capitalism, clasicism, chermesă, corosie,
conservatism, desinenţă, dirijism, dramatism, egoism, episod, fantasmă, fascism, iluminism, istorism,
leser, mireasmă, năprasnic, petriotism, peisaj, plasmă, pleonasm, premisă, prismă, repaus, realism,
romantism, sarcasm, schismă, simbolism, smalţ, smicea, smuci, smulge, socialism, spasm, turism,
traumatism, turcism, unionism etc.
Se scrie „z” şi nu „s” în cuvintele:
Atlaz (mat), autobuz, azbest, barcaz, bazin, bezmetic, beznă, ceaprez, cinteză, cazangerie, cazangiu,
cazinou, diecezan, dizain, eschimoză, izlaz, mocrobuz, optuz, omnibuz, ovăz, pizmă, pîrlaz, a se
repauza, siloz, troleibuz, virtuoz, urbanizare, veioză etc.
Se scrie „cs” şi nu „x” în cuvintele:
A catadicsi, Alecsandri, cocs, cocsacîz, cocserie, eczemă, a îmbîcsi, micsandre, rucsac, a ticsi, vacs,
vecsel etc.

II. Capcanele ortografiei

Împreună Prin cratimă Împreună Prin cratimă
ai mei, ai zis a-i da, a-i zice mie îmi zice mi-e trist
al doilea a-l ruga mii de lei mi-i bine
alegeţi (voi) alege-ţi (tu) turte moi m-oi duce
ca un erou c-a ajuns mor, mor! m-or vedea
cai tineri c-ai venit na cana n-a venit
cai voinici c-a-i duce cîntă la nai n-ai venit
căi noi că-i bine o nare n-are bani
cal alb c-al tău naş bun n-aş yice
cam negru c-am dat fulg de nea ne-a dus
car nou c-ar veni nea gicu ne-a spus
care bune c-are lei nea, grivei! ne-a văzut
caş dulce c-aş putea neam cu voi ne-am dus
cea rară ce-a plăcut rîul nil ni-l aprobă
ceai dulce ce-ai zis? no, bălan! n-o lăsa
cei iubiţi ce-i văd noişi voi n-oi veni
cei mici ce-i acolo? haine noi n-or încerca
cel vestit ce-l ştii sub un nor nu-l văd
cor mare c-or veni număr nul p-un ram
da, ştii? d-a veni? pun pe masă pun-te bine
dea domnul de-a zice punte nouă roade-le bine!
deal mare de-al doilea roadele noi s-a dus
codru des de-s gata sora sa s-au pornit
dor nestins d-or veni? el sau ea s-ar duce
dune de nisip du-ne ioute sar bine s-are bine
ia asta, ia fă i-a făcut sare de bucătărie să-i întoarcă
iar vine i-ar da ai săi ş-a zis una
iau nuca i-au dat urcă în şa ş-al meu zice
ii frumos i-i bine şal vechi ş-ale vieţii
întruna zice într-una din ele lat în şale te-i face
la şcoală l-a văzut val de tei ţi-e bine?
te lai l-ai adus ţie îţi dă ţi-i bine?
mă lau l-au oprit ţii minte? v-a iertat?
un mic laş l-aş lăsa va da v-ar rupe
paşi laţi l-aţi văzut var stins viie dor?
lei vii, 3 lei le-i vedea dinspre vii v-oi deschide
corabia lor l-or prinde flori vii v-oi spune
mai treci m-ai văzut? să vie azi vi-s toţi?
plec la mare m-are de bun vie rodită
mia de lei mi-ai zis cu voi
miau! mi-ai dat nu voi da
o mie de lei mi-e urît

III.Capcanele ortografiei

Împreună Prin cratimă

Ale mele A le ajuta
Cele bune Ce le dă
Plec acasă. Nu seamănă a casă.
Merge alene. Miroase a lene.
Vorbeşte altfel. Alt fel de bucate.
Bineînţeles, că vin. Profesorul e bine înţeles.
Cîteodată se îmbolnăveşte. Vine cîte o dată de sărbătoare.
E mai harnic decît vecinul. De cît timp ai nevoie?
Deloc n-a înţeles. De loc, e de aici.
Deoparte se întinde livada. Are nevoie de o parte din venit.
A plecat devale. De vale mare îi este frică.
Nicicînd nu te iert. Nici cînd e noapte nu doarme.
Nicicum nu înţelege. Nu ştiu nici cum se învaţă.
Nicicît n-a făcut. Nu ştie nici cît costă.
Altădată îmi plăcea opera. Am obţinut altă dată la răspuns.
Azi încep un lucru mare. A lovit în cep.
Nicidecum nu se învoieşte. Nu-i pasă nici de cum e primit.
Niciodată nu va uita ziua aceea. Nici o dată nu e corectă.
N-a plecat niciunde. Nu s-a dus nici unde a promis.
A venit numai unu. Nu mai sta pe gînduri.
Numaidecît vii. A luat numai de cît avea nevoie.
A fost odată un rege. A citit textul o dată.
Totodată să treci pe la rude. Aceasta e tot o dată importantă.
S-a făcut totuna cu pămîntul. Aceasta e tot una din faptele sale.
S-a urcat pe deal. Acesta e un prieten de al ei.
Am o casă nouă. Vin ca să te ajut.
Găinile se culcă devreme. Se ascunse de vreme ploioasă.
Moşul merge aplecat. Moşul a plecat la oraş.
Carul merge anevoie la deal. Aici miroase a nevoie mare.
Să vină măcar trei oameni! Azi ma car de aici.
Pesemne, a avut noroc. A mers pe semne proaspete.
Aşadar, începem adunarea. Aşa dar mai rar.
Voi răspunde cumva. Cum va fi timpul mîine?
El a descris frumos oraşul. Maşină de scris.
Degrabă începe vacanţa. De grabă mare a căzut.
Aseară a venit bunelul. Se simţea o seară de vară.
Plecă contrar voinţei. Aşa cont rar întîlneşti.
Ana culege cireşe amare. Miroase a mare şi a nisip.
Cineva n-a înţeles lecţia? Cine va merge la oraş?
Gîndurile cuiva sunt triste? Cui va da Ana cheia?
Se întristă niţel. Veni în tristă zi.
Încerc să rezolv singur problema S-au aşezat în cerc.
Mă închin de sănătate. A murit în chin şi dureri.
La ieşire încui uşa. Haina o pun în cui.

IV. Folosirea cratimei

Cratima sau linia de unire redă, în scris, rostirea împreună a două cuvinte.
Se foloseşte obligatoriu:
 la junctura formelor curte ale pronumelor personale şi reflexive cu alte cuvinte şi cu
verbele auxiliare: să-ţi spun, l-am văzut, le-o dau, ţi-o ajung, nu-i stă, i-o dă, l-a ajuns, ne-am
pornit, te-ai hotărît etc.
 În locul unei vocale omise la rostirea împreună a două cuvinte: n-am, s-au dus, m-am întîlnit,
ne-întrebi, ne-mpăcat, re-ntors, omu-nvăţat, vine-ndată, să-nţeleagă, s-oprească, s-aşterne, ce-l
văd, într-o, dintr-o, printr-o, într-un, într-una, într-adins, într-adevăr, într-acolo, într-înşii, într-
atît, într-ales, într-ascuns, într-acela, ca-ntr-o etc.
 La folosirea formei verbale ”i” sau ”s” a verbului ”a fi”: acolo-i, şcoala-i, mîine-i, toate-s,
bune-s, ni-i, nu-i, i-i cald, etc.
 Pentru marcarea dativului posesiv: lungile-i haine, ochi-şi negri, lunga-i rochie, mîna-i
tremurîndă, împotriva-i, fiinţa-i, mîinile-şi etc.
 La sceierea imperativului sau gerunziului urmat de pronume neaccentuate: da-mi-o, dă-i-
le, daşi-mi-le, făcîndu-mă, ducîndu-te, terminînd-o, terminîndu-i-le, ia-ţi-o, fă-o, coasă-mi-le etc.
 La utilizarea formelor inversate ale verbului: pare-mi-se, face-m-aş, văzutu-l-ai, pregatitu-mi-
le-ai, zice-ţi-aş, vedea-le-voi, spune-le-ar, datu-i-s-au, cerutu-vi-s-au, mîncat-aţi, auzit-ai, visat-
au etc.
 La scrierea numelor de rudenie nerticulat, urmat de un adjectiv posesiv: maica-mea, maică-
ta, maică-sa, mă-sa, taică-tău, taică-său, frate-său, soră-mea, soră-sa, vară-mea, văru-tău,
mătuşă-mea etc.
 La unele cuvinte compuse: contabil-şef, floarea-soarelui, bună-credinţă, prim-ministru, ex-
deputat, mai-marelesoare-apune, du-te-vino, Cluj-Napoca, Slobozia-Duşca, Ana-Maria, Făt-
Frumos, acru-închis, latino-roman, nou-născut, astă-noaptr, azi-dimineaţă, dis-de-dimineaţă,
treacă-mergă, tictac, ici-colo, vrînd-nevrînd, hodoronc-tronc etc.
  La cuvintele repetate cu un anumit scop stilistic: încet-încet, gata-gata, mai-mai, ha-ha-ha,
mare-mare, bi-i-i-i-ne! A-a-a-re! Iu-u-u-te! etc.
 La indicarea unui interval în spaţiu sau timp: (tenul) Chişinău-Leningrad, (şoseaua) Leuşeni-
Poltava, orele 1400-1500, 10-15 septembrie, §7-9, pag. 21-25, XV-XVI, vol. IV-V, cap. 7-8 etc.
 La scrierea unor abrevieri: d-ta, d-lui, d-tale, d-sa, N-V, S-E, etc.
 La segmentele de cuvînt, legate de cifre: al 7-lea, a IX-a, a 10-a, etc.
 La derivate ocazionale: week-end-uri, show-ul, ATEM-ist, etc.
 La scrierea segmentelor izolate în lucrări lingvistice: -mi, s-, -i, a-, -aj, anti-, îm-, com-, în-,
con-, dez-, răz-, etc.
 La propoziţia compusă ”de-a” din componenţa locuţiunilor adverbiale: de-a curmezişul, de-
a surda, de-a rostogolul, de-a dreptul etc.
 La împărţirea cuvintelor în silabe şi la trecerea dintr0un rînd în altul: punc-tu-al, in-e-gal, drept-
unghi, prin-deam etc.

Principiile ortografice ale limbii române:

Principiul fonologic sau fonetic – fonematic: fiecare literă corespunde unui sunet – apă, rac, sac etc.
Principiul silabic: o literă poate reprezenta un sunet sau altul în dependenţă de litera ce o succedă:
ghicitoare, aici, ghips, Chiril, Gheorghe, chitară, geamgiu etc.
Principiul morfologic: reglementează scrierea formelor lexionare, a cuvintelor derivate şi
compuse: cale – căi – căile – căii – căilor, greşeală, mureşean, orăşean, împădurit, răuvoitor, binefacere,
casă-muzeu, floarea-soarelui, coada-şoarecelui, binecuvîntare, Dubăsarii Vechi, Slobozia-Duşca etc.
Principiul semantico-sintactic: ţine cont la ortografiere de valorile gramaticale şi sensul lexical al
cuvintelor: nuia, nu ea, nu ia, nu i-a, nu-i a lui Nică; care, c-are; mai, m-ai; nai, n-ai etc.
Principiul tradiţional – etimologic: cuvintele se otografiază corespunzător trediţiei sau etimologiei:
România, român, aromân, Brâncuşi, Pârvan, Agârbiceanu; V. Alecsandri, C. Bolliac, B. P. Hasdeu, P.
Halippa, I. Heliade-Rădulescu, M. Kogălniceanu, M. Millo, C. Negruzzi, A. Pann, Al. Filippide,A.
Russo, Israel, Ismail, Akkerman, Brussel, Bush, Puşkin, Engels, kaki, kilometru, watt, kilowatt,
kinescop etc.

Accentul. Pronunţie corectă:

Abia, acolo, acuarelă, acvilă, agrişă, adică, alibi, amin, ancoră, antic, aripă, aulă, autobuz, azbest, azimă,
barbar, bambus, bitum, bivoliţă, bobslei, capsulă, caracter, călugăriţă, cetină, chelneriţă, cicatrice,
colector, colibri, colo, comedie, complice, corector, crater, credit, crivăţ, cumul, demon, dictator,
duşman, debit, diplomă, editor, email, epocă, expeditor, ferfeniţă, ferigă, fragil, ghiaur, graniţă, leşin,
mafie, mijloc, miros, nonsens, profesor, pancreas, pledoarie, podbal, poteră, pretor, pricină, prepeliţă,
protector, radiator, revizor, rucsac, scrupul, simbol, simpozion, splendid, tombolă, translator, treoleibuz,
tutore, vatman, vestibul, veveriţă etc.

Greşeli la trecerea cuvintelor dintr-un rînd în altul:

 Dacă în grupul consonantic prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua este l sau r
despărţirea în silabe se face înaintea întregului grup consonantic: me-tru, ne-gru, pă-tla-gi-
nă, pa-trie, ca-te-dră, su-flet, ti-tlu etc.;
 La grupurile lpt, mpt, ncs, ncţ, ndv, rct, rtf, stm, despărţirea în silabese face între a două şi a
treia consoană: ast-mă, aomp-tu-os, func-ţi-o-nar, jert-fă, sfinc-şii etc.
 Cuvintele compuse şi cele derivate se despart în silabe, ţinîndu-se seamă de elementele
componente, atunci cînd cuvîntul e analizabil: de-scriu, drept-unghi, bine-facere, an-organic,
in-egal etc.;
 Notă: Nu se segmentează diftongii şi triftongii, numeralele ordinale însoţite de litere (al 10-lea),
abrevierile, o silabă, dintr-o vocală, părţile componente ale cuvintelor legate prin cratimă.

Greşeli de acord:
 Articolul posesiv genitival se acordă în gen şi număr cu substantivul determinat şi nu
cu substantivul pe care îl determină: caiet al elevului – caiete ale elvilor, carte a elevei –
cărţi ale elevilor.
 Pronumele relativedin îmbinările următoare se acordă cu numele posesorului, iar
articolul posesiv cu obiectul posedat: elev al cărui manual, elevă ale cărei manuale, elevi ai
căror părinţi, eleve a căror faptă.

Notă: Cînd articolul posesiv e precedat de 2-3 substantive, se acordă cu substantivul cel mai
apropiat: Muzeul de istorie al oraşului.

Articolul. Țineţi minte:

 Totdeauna fomele aricolului genitival al, ai, ale şi ale articolului adjectival cel, cea, cei, cele
se scriu într-un singur cuvînt: al meu, ai noştri, cele isteţe, ale fratelui, cel iute, cea scumpă etc.
 Numele proprii de origine românească se articulează enclitic: Mariei, Anei, nu lui Maria, lui
Ana.
 Numele feminine străine se articulează proclitic ca şi cele masculine proprii: lui Ion, lui
Vasile, lui Katy, lui Gabi, lui Carmen etc.
 Se articulează hotărît: ideea, aleea, epopeea, odiseea, moscheea, orhideea, Medeea, traheea etc.
Formarea cuvintelor. Memotizaţi:
 Prefixele îm-, com- se scriu în cuvintele a căror rădăcină încep cu b, p: a combate, a
îmbărbăta, a împrumuta, etc. În celelalte cazuri se scriu prefixele în- con-: înaripat, constelaţie
etc.
Notă: dacă rădăcina începe cu n şi avem prefixul în- aceste cuvinte se scriu cu nn: a înnoi, a
înnopta, a înnămoli, a înnegri etc. Dar un n: înăduşeală, înot, înec, înainte, înăcri, înăspri etc.
 Prefixele dez-, răz-, se scriu în cuvintele a căror rădăcine începe cu o vocală sau o
consonantă sonoră: răzbate, dezaprobă etc, în toate celelalte cazuri se scriu prefixele des-,
răs-: desfacere, răsplată, răsfira, a răstălmăci etc. Excepţie: a răszice.
Notă: prefixul des- se scrie în cuvintele: a se deszăpezi, a deszăvorî şi în derivatele lor.
 Prefixul ne- se scrie împreună cu rădăcina cuvîntului: neadevărat, nevăzut, neştiut etc.
 Cuvintele compuse ale căror prim element este auto-, bio-, moto-, rău-, bine-, electro-, foto-,
macro-, mini-, tele-, vice- etc., se scriu împreună: viceministru, miinterviu, răuvoitor etc.

Substantivul. Luaţi aminte:

 Sînt considerate corecte formele substativelor: sistem, lexic, morfem, sarma, pieptene, curea,
stea, strugure, foarfece, caisă, vagonetă, ciucure, itinerar, salariu, serviciu, mătase, tuse etc.
 Se scrie diftongul oa nu ua în substantivele: fumoar, coafură, croazieră, toaletă, etc.;
 Fac pluralul în –e nu în –i substantivele feminine terminate la singular în -ţă: raţă – raţe,
piaţă – pieţe, uliţă – uliţe, doniţă – doniţe, laviţă – laviţe, poliţă – poliţe, etc.
Excepţie: dimineţi, vieţi, negreţi, mustăţi.
 Substantivele feminine în –eţe formează pluralul în –eţi: tinereţe – tinereţi, bătrîneţe –
bătrîneţi, etc.
 Sunt admise ambele forme de plural: poiană – poieni/poene, rîpă – rîpi/rîpe, tunel –
tuneluri/tunele, vis – visuri/vise, vreme – vremuri/vremi, leafă – lefi/lefuri, iarbă – ierbi/ierburi,
chipiu – chipie/chipiuri etc.
 Fac pluralul în –uri nu în –e: chibrituri, obiceiuri, hoteluri, şireturi, aerodromuri,defileuri.
 Fac pluralul în –e nu în –uri: blesteme, refrene, colibe, morminte, ghişee, ibrice etc.
 Fac pluralul în –e nu în –i substantivele: fiice, discipline, virgule, ruine, căpşune,etc.
 Nu au forme de plural substantivele: supleţe, concreteţe, largheţe, acurateţe, cărunteţe,
tandreţe etc.
 Se scrie şi se pronunţă: mînji, viteji, cneji, braji etc.
 Se scrie şi se pronunţă: francezi, englezi, chinezi, burghezi, olandezi, japonezi, etc.
 Se scriu cu iii substantivele articulate la plural:copiii, fiii, geamgiii, cazangiii etc.
 Fac pluralul în i nu în e substantivele: ciobani, uşi, pensionari, ciori, vămi, margini, cămăşi,
coji, fabrici, coli, piersici, gîlcevi, reguli etc. Excepţie: monede, parade, limonade.
 Cazul G D al substantivelor feminine singular se formează prin adăugarea unui i la forma
de N a pluralului nerticulat: o femeie – nişte femei – femeii, o alee – nişte alei – aleii etc.
 Substantivele feminine comune în –ie în hiat şi proprii în –ia formează G D singular de la
N singular nearticulat: cîmpie – cîmpiei, pălărie – pălăriei, Maria – Mariei etc.
 Pluralul hotărît al substantivelor se formează de la pluralul nehotărît plus articolul
hotărît: o mînă – nişte mîini – mîinii, un avion – nişte avioane – avioanele, un pom – nişte pomi
– pomii etc.
 Unele substantive feminine în –că au două forme pentru G D singular: bunică –
bunicăi/bunicii, mămică – mămicăi/mămicii, mătuşică – mătuşicăi/ mătuşii etc.

Adjectivul. Ştiaţi că:

 Fac pluralul articulat în ii adjectivele feminine singulare în ie: argintie – argintii – argintiile
etc.
 Adjectivele feminine terminate la N şi A singular nearticulat în ie fac G D singular
articulat în i: argintie – argintiei, pămîntie – pămîntiei etc.
 Adjectivele masculine La N A singular nerticulat în iu fac pluralul nearticulat în ii, iar
pluralul articulat în iii: argintiu – argintii – argintiii, zglobiu – zglobii – zglobiii etc.
 Adjectivele compuse, numele de culori, se acordă ambele cu substantivul: feţe galbene –
pămîntii etc.
 Adjectivele compuse de tipul: liber-cugetător, nou-născut, tehnico-ştiinţific fac acordul
numai cu elementul al doilea: copii nou-născuţi, copilă nou-născută etc.
 Adjectivele invariabile nu se acordă în gen şi număr cu substantivul determinat: forţă
motrice – forţe motrice, vivace, eficace, roz, gri, maro, feroce, propice etc.
 Alternanţe corecte: integru – integră, chel – chei, sătul – sătui, fidel – fideli, credul – creduli,
fudul – fuduli. Domol – domoli, treaz – treji, breaz – breji, dîrz – dîrji, gol – goi, viteaz – viteji
etc.
 Nu formează gradele de comparaţie adjectivele: anterior, exterior, inferior, superior, extrem,
gigantic, groaznic, oral, perfect, principal, uriaş, veşnic, strămoşesc, total, ultim, major,
asemenea, celebru, ţărănesc, ciobănesc, românesc, domnesc, haiducesc etc.

Pronumele.
 Pronumele îmi, îţi, îi, îl, îşi sînt un tot întreg şi vocala î nu se desparte de restul pronumelui.
 Formele conjuncte ale pronumelor personae şi reflexive se scriu prin cratimă: i-am dat, i-ai
spus, i-a surîs, ne-am întîlnit, dă-i, lasă-l, spuneţi-le etc.
 Pronumele nesilabic l întotdeauna se scrie prin cratimă: l-au dus, ia-l, văzîndu-l etc.
 Pronumele silabice, ce urmază după un verb la modul imperativ sau gerunziu, se scriu
totdeauna prin cratimă: du-te, dă-le, întreabă-ne, ridicaţi-vă, fă-o, vezi-ţi etc.
 Cînd două pronume neaccentuate urmează unul după altul şi alcătuiesc o silabă, se scriu
prin cratimă: ni-o, mi-i, ne-o, ţi-i, v-o etc.
  Pronumele însul, însa, înşii, însele se folosesc doar precedate de prepoziţii şi se scriu
totdeauna prin cratimă: dintr-însul, dintr-însa, dintr-înşii, dintr-însele.
 Pronumele dumneavoastră se abreviază dvs., dv., d-voastră. Verbul care urmează după dvs.
se foloseşte la numărul plural: Domnule director, dvs. pe cine căutaţi?
 În pronumele demonstrativ feminin, singular vom scrie: ceea, aceea, aceeaşi (fată);
La masculin plural vom scrie: ceia, aceea, aceiaşi (băieţi).
 G şi D singular şi neutru: acestuia, aceluia, aceluiaşi, iar la feminin: acesteia, aceleia,
aceleiaşi.
 Nu e corectă folosirea pronumelui ă în loc de d-ta, dvs.: Singur nu vorbiţi corect.
 Pronumele şi adjectivele pronominale demonstrative se scriu cu i final:
Singular: acelaşi, aceeaşi, aceluiaşi,
Plural: aceiaşi, aceleaşi, aceloraşi.
 Pronmle de accentuare se foloseşte numai pe lîngă un pronume personal sau un substantiv
şi se acordă cu el în gen, număr şi persoană:
Masculin: eu însumi, tu însuţi, el însuşi – noi înşine, voi înşivă, ei înşişi.
Feminin: eu însămi, tu însăţi, eu însăşi – noi însene, voi însevă, ele înseşi/însele.
 Folosirea formei neaccentuate de D. a pronumelui reflexiv îşi pe lîngă verbul care exprimă
ideea de posesie este greşită: Întrebarea (îşi) avea temeiurile ei.
 Posesivele noştri, voştri se scriu şi se pronunţă totdeauna cu un singur i.
 Se recomandă folosirea pronumelui său, sa, săi, sale, în locul lui (a, al, ai, ale) lui, ei cînd se
face referinţă la o persoană căreia îi datorăm respectul: Caietul său era curat (al unei
personalităţi). Caietul lui era murdar (al unui leneş).
 Pronumele posesive său, sa cu formele nehotărîte ale substantivelor, termen de rudenie, se
scriu prin cratimă: soră-sa, maică-sa, frate-său, bunică-sa, mătuşă-sa, bunelu-său, tată-său etc.
 Pronumele relative, negative şi de politeţe compuse se scriu separat: cel ce, ceea ce, nici un,
nici o, nici unul, Măria sa, Alteţa sa, Măiestate sa etc.
 Se scriu împreună pronumele nehotărîte: vreunul, vreuna, vrunele, vrunii, vreun, vreunora,
vruna.
Pronumele:
 Se scriu şi se rostesc corect numeralele: unsprezece, doisprezece, treisprezece, ... 19, 60
(şaizeci), dar nu unşpe, doişpe, ... patrusprezece, ... 19, şasezeci etc.
 Numeralele 15, 50 se pronunţă cinsprezece, cinzeci, dar se scriu corect cincisprezece şi
cincizeci.
 Numeralele ordinale se formează de la cele cardinale: trei – a treia, al treilea; cinci – a cincea,
al cincilea; opt – a opta, al optulea; douăzeci – al douăzecelea, a douăzecea etc.
 Numeralele cardinale de la 20 pînă la 100 (în fiecare sută) se leagă cu substantivul următor
cu prepoziţia de: 21 de ani, 30 de caiete, 113 flori, 154 de flori, 115 zile, 184 de zile etc.
 Se scriu fără prepoziţia de numeralele-unităţi de măsură abreviate: 3 ha, 65 t, 38 km, 85 kw
etc.
 Numeralele întîi, întîia se articulează numai înaintea substantivului sau cînd apar singure:
întîiul cuvînt, întîia clasă, dar nearticulate au forma: clasa întîi, volumul întîi.
 Numeralele articulate, care exprimă o aproximaţie, se scriu prin liniuţă: 2-3, 4-5, 100-200
etc.
 S e scriu corect numerele ordinale: întîi, primii, ultimii (g. m, pl) şi întîile, primele, ultimele
(g. f. pl).
 Cînd se scriu cifre romane, pronunţăm şi scriem masculin şi neutru: al II-lea, iar la feminin:
a II-a, a III-a etc. E greşită formularea: volumul doi, partea doua etc.

Verbul:
  Verbul a scrie şi derivatele sale se scriu şi se pronunţă la persoana I-a şi II-a plural
(indicativ şi conjunctiv prezent) cu e: scriem, transcriem, descriem, subscriem, prescriem etc.
 Verbele a părea, a cădea, a plăcea se conjugă la indicativ: va apărea, va cădea, va plăcea, dar
nu va apare, va cade, va place.
 Verbele a aşeza, a înşela, a deşela se conjugă la indicativ prezent: el (ea) aşază, înşală, deşală,
dar nu aşează, înşeală, deşeală.
 Verbele a crea, a agrea, a recrea se conjugă la indicativ prezent după modelul: eu creez, tu
creezi, el/ea creează, noi creăm, voi creaţi, ei/ele creează.
 Verbele a rămîne şi a bate se conjugă: va rămîne, ar rămîne, şi va bate, ar bate, dar nu va
rămînea, ar rămînea, va bătea, ar bătea.
 Verbele a pieri, a sări se rostesc şi se scriu: pier, sar, sari, să sară, dar nu piei, sai etc.
 Ca impersonal verbul a trebui se întrebuinţează cu forme numai pentru persoana a III-a:
indicativ, prezent – trebuie, imperfect – trebuia, viitor – va trebui, conjunctiv prezent – să
trebuiască.
 Auxiliarul aş la persoana I-a singular, condiţional optativ se scrie fără i: Eu aş pleca departe.
 Verbul a lua la indicativ prezent are formele: eu iau, tu ieie, el (ea) ia, noi luăm, voi luaţi, ei
(ele) iau.
 Se scriu şi se rostesc cu –ie la persoana a III-a singular şi plural a indicativului prezent
verbele: trebuie, atribuie, contribuie, distribuie, dezvăluie etc.
 Imperativul pozitiv al verbului a fi se scrie cu ii, iar imperativul negativ cu un i: Fii
cuminte. Nu fi rău.
 Verbul a mulţumi se scrie cu u după ţ, nu cu ă: mulţumesc, mulţumim nu mulţămesc etc.
 Verbul a ploua la conjunctiv, prezent are forma să plouă nu să ploaie.
 Se scriu cu u nu cu î verbele: a umbla – eu umblu, a umple – eu umplu, a umfla – eu umflu.
 Se scriu cu i nu cu î verbele: a intra, a introduce, a intitula şi derivatele lor.
 Corecte sunt formele verbului: să dea, să bea, să ia, să vrea, dar nu să beie, să ieie, să deie etc.
 La verbele cu rădăcină în -ş, -j, -s, -ţ la indicativ se scrie sufixul –ează nu –iază: afişează, să
greşească, aranjează, să cojească, să rotunjească, să împărtăşească, să păţească etc.
 Ortograma n-ai ţine de limbajul popular. Formele literare sunt: nu am, nu ai, nu are etc.
 Ortogramele –i, -şi, -se, -ţi ale perfectului simplu şi ale prezentului, persoana a II-a plural
nu trebuie confundate cu formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive: auzii,
auzişi, auzurăţi (voi), aduceţi, faceţi, scrieţi, alegeţi etc.
 Forma va se scrie împreună cînd alcătuieşte viitorul – va veni şi prin cratimă la timpul
trecut: v-a adus.
 Atenţie la verbul a stărui (diateza activă). La diateza reflexivă se foloseşte verbul a se
strădui.
 Forma verbului a veni şi derivatele acestuia la persoana a II-a singular, imperativ este:
vino, revino.

Adverbul:
 Se scriu împreună următoarele adverbe: încotro, dincotro, oriîncotro, oridincotro, orişiunde.
 Următoarele adverbe se scriu într-un singur cuvînt: dinăuntru, dincoace, dincolo, dinainte, dinapoi,
dindărăt, dinadins.
 Într-un singur cuvînt se scriu adverbele: deasupra, dedesubt, degeaba, degrabă, deloc, desigur,
deopotrivă, devreme, demult, dinadins, dinafară, dincolo, dincotro, dimprejur etc.
 Adverbele ce au în componenţa lor substantivul dată se scriu împreună: odată, altădată, cîteodată,
deodată, îndată, totodată, niciodată etc.
 Adverbele ce au în componenţa lor cuvintele alt, nici, ori, se scriu un singur cuvînt: nicicînd,
nicicum, niciunde, oriîncotro, oricum, deseori, oricînd, rareori, uneori, altcumva etc.
  Se scriu prin cratimă: într-adevăr, într-adins, într-ales, într-adins, într-acolo, dintr-adins, dintr-acolo,
după-amiază, după-prînz, după-masă, astă-iarnă, astă-noapte, astă-primăvară, azi-dimineaţă, ieri-seara,
ieri-noaptea, dis-de-dimineaţă etc.
 Se scriu prin cratimă adverbele repetate: abia-abia, prea-prea, calea-valea, an-vară, vrînd-nevrînd etc.
 Se scriu separat după noremele limbii române locuţiunile de tipul: de acum, de aproape, de aceea
etc.
Notă: Cînd rostim în tempo rapid, aceste locuţiuni apar prin cratimă: de-aceea, de-aproape, de-asemenea,
de-astă dată, de-abia, de-acolo, de-acum, de-aici, de-o parte, de pe-acolo, de pe-atunci.

Prepoziţia:
 Unele propoziţii compuse se scriu un singur cuvînt: dinspre, înspre, dintre, printre, deasupra, dinapoia,
dinaintea etc.
 Se scriu separat prepoziţiile de tipul: de la, de pe, de sub, de lîngă etc.
Notă: Se scrie prin cratimă numai propoziţia de-a din componenţa locuţiunilor adverbiale: de-a
dreptul, de-a-ndoaselea, de-a lungul, de-a călare, de-a dura, de-a gata, de-a poarca, de-a pururi etc.
 Pierd vocala u prepoziţiile – dintru, printru, întru şi se scriu prin cratimă cu alte cuvinte: dintr-un,
într-un, într-o, printr-un, printr-o, dintr-acest(a), într-acest(a), printr-acest(a), dintr-acelaşi, dintr-însul,
dintr-înşii etc.
 Cînd indică deplasarea, înaintea substantivului, numiri de localităţi, se scrie prepoziţia la: Plec la
Chişinău (nu în), iar înaintea substantivului numiri de ţări se întrebuinţează prepoziţia în: Plec în
România (nu la).
 Prepoziţia datorită presupune un rezultat pozitiv al acţiunii: Am învins datorită muncii.
 Prepoziţia din cauză presupune un rezultat negativ al acţiunii: Nu lucrăm din cauza frigului.
 Se foloseşte preoziţia de, nu din: sirop de zmeură, rochie de mătase, casă de piatră etc.

Conjuncţia:
 Scriem într-un singur cuvînt conjuncţiile compuse: aşadar, fiindcă, încît, deşi, deoarece, întrucît.
 Se scriu separat conjuncţiile: pentru că, de vreme ce, cu toate că, măcar că, măcar să, măcar de, fără să,
după cum, pentru ca să, fără ca, pentru ce, ca şi cum, din moment ce, în timp ce, ca şi cînd etc.
Interjecţia:
 Interjecţiile compuse din două interjecţii simple sau dintr-o interjecţie repetată se scriu prin
cratimă: tic-tac, hopa-ţopa, cioc-boc, mor-mor, ha-ha-ha, ţiu-ţiu, tra-la-la, hodoronc-tronc etc.
 Dacă între elementele componente ale interjecţiei intervine o pauză, în locul cratimei vom folosi
virgula: miau, miau! hai, hai! mac, mac! boca, boca! etc.
 Interjecţiile ce exprimă un îndemn sau o poruncă nu se izolează, dacă sînt urmate de un
complement ce le determină: Hai cu mine. Na-ţi o carte.
 Se rostesc corect interjecţiile: alo, adio, bravo etc.

Greşeli de lexic:
Notă: Sunt corecte variantele subliniate:

Abzaţ/alineat, paragraf; acompanement/acompaniment; a adăugi/a adăuga, ajuns/succes, realizare;

aprofunzime/profunzime; angină/anghină; bacal/pocal; baică/flanea; a brona/a rezerva,
complect/complet; computator/computer; concediale/îndemnizaţie de concediu; dietic/de regim, dietetic;
dăunăzi/deunăzi; eminent/fruntaş, excelent; etajul întîi/parter; expromt/a improviza; figură/talie, siluetă;
gips/ghips; maică/maiou, tricou; măcieş/măceş; mintă/mentă; otgon/odgon; paştet/pateu; recetă/reţetă;
safeu/seif; saţie de autobuze/autogară; şproturi/sardele etc.
Lieteratura este arta cuvîntului, deoarece este arta al cărei mijloc de expresie este limba, cuvîntul.
Literatura naţională este definită ca ansamblul craţiilor literare care exprimă spiritualitatea unei naţiuni.
Literatura universală include valorile literaturilor naţionale care au izbutit să-şi prelungească
însemnătatea după proba secolelor, să se menţină în conştiinţa de cultură a oamenilor de azi.
Istoria literaturii este ştiinţa care se ocupă cu evoluţia unei literaturi.
Critica literară – ştiinţa aplicată în studierea şi evaluarea operelor individuale.
Teoria literaturii – ştiinţa care studiază trăsăturile generale ale creaţiei literale, defineşte genurile şi
speciile literare, curentele şi metodele artistice, elementele şi particularităţile de stil şi limbă, noţiunile
de versificaţie etc.
Opera literară este creaţia artistică cultă sau populară care exprimă realitatea prin imagini artistice cu
ajutorul ficţiunii.
Imaginea artistică este un produs al imaginaţiei cu valoare estetică. Imaginile artistice pot fi: vizuale,
auditive, tactile (de pipăit), olfactive, gustative, dinamice, chinestezice, (senzaţia ce mişcă omul),
cromatice etc.
Opera literar-artistică se bazează pe stilul artistic.
Calităţile generale ale stilului sunt: claritatea, proprietatea, precizia, corectitudinea, puritatea.
Calităţile particulare ale stilului sunt: naturaleţea, simplitatea, armonia, demnitatea, retorismul, fineţea,
umorul, ironia, concizia, oralitatea.
Defecte ale stilului: obscuritate, nonsens, paradoxul, echivocul, pleonasmul, tautologie, digesiune,
solecism, anacolut, emfază, exagerare, confuzie etc.

Structura operei literare

Tema: istoria, viaţa, moartea, dragostea, ura, parvenitismul, copilăria, natura, războiul, universul, satul
şi ţăranul, obiceiuri, tradiţii etc.
Motivul, laitmotivul, ideea, subiectul.
Motivele subiectului: expoziţia, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodămîntul.
Conflictul poate fi: interior, exterior, etic, social, dramatic, psihologic etc.
Personajul literar poate fi: principal/secundar, pozitiv/negativ, individual/colectiv, feminin/masculin,
romantic, clasic, realist, legendar, fantastic, alegoric, istoric etc.

Modalităţi de expunere în opera literară

Naraţiunea, descrierea, dialogul, monologul, solilocul.
Categoriile estetice în opera literară: frumosul, graţiosul, sublimul, urîtul, tragicul, comicul (de
caracter, de situaţie, de limbaj, de moravuri, de intrigă), fantasticul, absurdul etc.

Elemente de prozodie
Vers (metric, ritmic, silabic, clasic, alb, liber), emistih, cezură, hexametru.
Strofă: (monostih, distih, terţină, catren, cvintină, sextină, octavă etc.) refren, măsură (picior metric de 2
şi 3 silabe: iamb, troheu, dactil, amfibrah, anapest), rimă (împerecheată, încrucişată, îmbrăţişată,
monorimă).

Curente literare
Umanismul, clasicismul, iluminismul, romantismul, realismul, naturalismul, parnasianismul,
simbolismul.
Genuri şi specii literare
Genul liric:
- lirica orală (populară): doina, cîntecul, bocetul, strigătura, proverbul, zicătoarea, ghicitoarea.
colinda etc.
 - lirica scrisă (cultă): elegia, oda, pastelul, idila, cîntecul, meditaţia, imnul, satira, pamfletul,
epigrama, sonetul, rondelul, madriganul, glosa, gazelul, epistola.
Genul epic:
- oral (popular): balada, legenda, basmul, snoava, descîntecul, conocăria, iertăciunea, urătura,
povestea.
- scris (cult): balada, poemul, epopeea, legenda, fabula, anecdota, schiţă, nuvelă, romanul,
reportajul, eseul, amintirea, memoriile, jurnalul etc.
Genul dramatic:
- oral (popular): vicleimul, irozii, jocurile cu măşti şi păpuşi.
- scris (cult): tragedia, comedia, drama, farsa, vodevilul, melodrama.

Compoziţia şcolară
Expunerea – lucrare de reproducere cît mai exactă, orală sau scrisă, a unui text.
Expunerile pot fi: instructive şi de control; orale sau scrise; colective şi individuale; detaliate (aproape
de text), succinte sau rezumatice, selective, cu elemente de compunere sau creatoare; narative,
descriptive, dialogate, raţionamente, mixte; artistice, publicistice, ştiinţifico-populare etc.
Expunerea are 3 părţi: introducere, cuprins, încheiere.
Compunerea: lucrare de verificare a imaginaţiei şi cunoştinţelor în legătură cu un anumit subiect.
Compunerile pot fi cu temă liberă şi cu temă literară; narative sau descriptive, de raţionament,
ştiinţifico-publicistice, de povestire, de analiză a tematicii, mesajului, compoziţiei, atmosferei, de
caracterizare a personajului literar, de analiză a poeziei, de sinteză etc.
Comentaiul literar (compunerea): constă în explicarea unui text mai larg sau mai scurt pe baza
observaţiilor, gîndurilor, impresiilor celui care citeşte ori ascultă acest text.
Comentariul lietrar trebuie să îndelinească următoarele cerinţe:
1. Să determine o relaţie directă cu textul, indiferent că se aplică unei întregi opere literare, unui fragment sau numai
unei zone sau secvenţe a acestuia.
2. Apreciarile asupra operei, judecăţile de valoare emise trebuie să fie, mai ales, rodul gîndirii elevilor, al elaborării
proprii argumentate cu aspecte de operă (fapte, citate etc.).
3. Părerile criticilor să fie confirmate prin argumente proprii oferite de textul literar.
4. Informaţiile, opiniile, judecăţile de valoare acumulate trebuie să-şi aibă argumentare proprie.
5. Este necesar ca prin comentariu literar să se descopere semnificaţiile operei, mesajul ei, să se sesizeze valorile
artistice, intitmitatea textului literar, să se facă referiri la lumea creată de autor, la genul, specia, titlul şi structura
operei literare comentate.
6. Trebuie de evidenţiat modurile de expunere, personajele, conflictele, imaginile artistice, limbajul poetic, elementele
de vocabular, de gramatică şi de prozodie ce reliefează originalitatea operei.
7. Trebuie să curindă şi impresii personale bazate pe observaţie, argumentare, sintetizare, disociere, comparaţie şi
analiză a elementelor constitutive ale textului literar.

Planul de caracterizare a personajului literar

I. Introducere.
1.Ce loc ocupă personajul în operă?
2.Ce fel de personaj este (raport de relaţie)?
3.Cine este personajul?
4.În ce împrejurări este înfăţişat el?
II. Cuprins.
5. Care sunt însuşirile fizice şi morale ale personajului, aşa cum se desprind ele:
a) Prezentare directă:
- de către autor;
- de către personaje;
- de personaj însuşi (autocaracterizare).
b) Din prezentare indirectă
- prin faptele personajului;
 - prin comportarea, gîndurile şi frrămîntările lui sufleteşti;
- prin relaţia cu celelalte personaje;
- prin aspectul fizic şi vestimentar al acestuia;
- prin încadrarea lui într-un anumit mediu;
- prin punerea personajului în situaţii limită;
- prin nume şi felul de a vorbi.
III. Încheiere.
6. Care este atitudinea scriitorului faţă de personajul prezentat?
7. Ce categore tipologică mai larg reprezintă personajul?
8. Ce modalităţi (procedee) de caracterizare foloseşte scriitorul?

Structura şi problematica comentariului literar.

1. O referinţă la autor. Încadrarea lui şi a operei în timp şi spaţiu.
2. Încadrarea textului poetic în creaţia artistică a scriitorului. Exemplificarea cu opere ce au
aceeaşi temă.
3. Geneza (originea) operei lirice, cînd şi unde a fost publicată.
Notă: Geneza lucrări se caută în biografia scriitorului şi împrejurările în care a trăit.
4. Genul şi specia literară cărora le aparţine opera (fragmentul) comentat (ă).
5. Semnificaţia titlului, mai ales cînd acesta este conceput şi formulat metaforic.
6. Tema operei literare (aspectul din realitate înfăţişat).
7. Atitudinea scriitorului faţă de aspectele înfăţişate (ideea operei literare, motive (luna, visul,
umbra, floarea, marea etc.), laitmotive).
8. Stabilirea speciei lirice.
9. Structura poetică, comentarea operei pe unităţi artistice (strofe, versuri) şi relevarea:
a) Macro şmicroimaginilor, a ideilor şi evidenţierea sentimentelor poetului; exemple.
b) Discutarea imaginilor artistice realizate (vizuale, auditive, motrice etc); exemple.
c) Elemente stilistice (figuri de stil şi tropi); exemple.
d) Elemente morfo-sintactice cu valoare stilistică; exemple.
e) Lexicul.
f) Elemente prozodice (strofă, măsură, ritm, rimă).
g) Originalitatea abordării temei sau motivului prin expresia poetică.
10. Semnificaţia poeziei. Valoarea educativă şi estetică. Locul ei în literatura română şi
universală.
11. Comentarea impresiilor personale, în contact cu opera literară, cu aprecierile făcute la adresa
acesteia.

Structura şi problematica comentariului operei epice

(sugestii, repere)
1. Cîteva date despre viaţa şi activitatea scriitorului, încadrarea lui în timp şi spaţiu.
2. Încadrarea fragmentului sau operei date în creaţia literară a scriitorului, exemplificarea cu
opere care au aceeaşi temă.
3. Geneza operei (cînd e cunoscută).
4. Cronotopul operei (timpul şi spaţiul cînd a avut loc acţiunea).
5. Semnificaţia titlului.
6. Tema, problema operei. Atitudinea scriitorului faţă de aspectele înfăţişate.
7. Reliefarea conţinutului operei literare (al fragmentului). Povestirea rezumativă, evidenţiind
momentele subiectului şi semnificaţia întîmplărilor.
8. Modalităţi de realizare a momentelor subiectului.
9. Evidenţierea conflictului/lor şi realizarea lui/lor.
10. Caracterizarea personajelor. Modalităţi artistice de realizare (vezi § caracterizarea
personajelor literare).
 11. Realizarea artistică (discutarea elementelor de formă):
a) folosirea modurilor de expunere şi îmbinarea lor, scopul cu care au fost folosite;
b) varietatea şi bogăţia vocabularului: implicaţii artistice ale limbii / culoare locală, epocă;
c) armonia anunţului (a propoziţiei, a frazei) şi modalităţi de realizare / topica, reluări,
intercalări, inversiuni;
d) compoziţia (structura) operei literare, planurile narative, tablouri (momente) ale
descrierii, succesiunea şi îmbinarea lor.
e) gradarea acţiunii, modalităţi de realizare a acesteia.
12. Valoarea educativă, estetică şi originalitatea operei date.
13. Raportul dintre autor şi realitatea noastră, comparaţii cu alte opere din literatura română şi
universală.
14. Impresiile personale, în contact cu opera literară, cu aprecierile făcute la adresa acesteia.

Structura şi problematica comentariului operei dramatice

(sugestii, repere)
1. O referinţă la autor. Cartea de vizită a scriitorului.
2. Încadrarea fragmentului sau operei date în creaţia literară a scriitorului, exemplificarea cu opere
care au aceeaşi temă.
3. Geneza operea (cînd e cunoscută).
4. Genul şi specia literară.
5. Semnificaţia titlului.
6. Tema, motive, ideea. Atitudinea scriitorului faţă de aspectele înfăţişate.
7. Prezentarea subiectului: pe acte, tablouri, a unor escapade.
8. Natura conflictului (de situaţii, de caracter, dramatic).
9. Planurile conflictului şi rezolvarea lor (interior, între raţiune/sentiment, datorie/pasiune,
gînduri/sentimente etc.).
10. Prezentarea personajelor. Caracterizarea lor (vezi § caracterizarea personajelor literare).
11. Modalităţi artistice de caracterizare (de către autor, de către personaje, de personaj însuşi,
indirectă).
12. Modalităţi de expunere (dialogul, monologul (rolul acestuia).
13. Valori ale limbii literare: nivel fonetic, morfologic, sintactic.
14. Lexicul personajelor. Exemple.
15. Interferenţa unor elemente dramatice şi lirice.
16. Prin ce impresionează opera, valoarea educativă, estetică, originalitatea ei.
17. Comparaţii cu alte opere dramatice şi, eventual, spectacole (asemănări, deosebiri).
18. Particularităţi ale spectacolelor faţă de text (în cazul vizionării).
19. Impresiile personale.

Figuri de stil
Alegorie: constă în invocarea unei imagini noi prin intermediul faptelor şi lucrărilor cunoscute.
Ex: ” Să le spui curat/ Că m-am însurat/ C-o mîndră crăiasă/ A lumii mireasă” . (Mioriţa)
Aliteraţia: constă în repetarea aceleiaşi litere, de obicei consoane (sau silabe), cu efect imitativ
(onomatopeic).
Ex: ”Şi-n creasta coifului înalt/ Prin vulturi vîntul viu vuia”. (G. Coşbuc)
Aluzie: constă în folosirea unui cuvînt printr-o comparaţie sugerată pentru a caracteriza o situaţie. Ex:
”Mă tem de ... viaţă chiar cînd m-aduce daruri” . (G. Galaction)
Ambiguitate: constă într-o construcţie echivocă, dar expresivă.
Ex: ”încaltea, ţi-u făcut şi băieţii biserică aici pe loc, după cheful tău.” (I. Creangă)
Anacolutul: constă în întreruperea neaşteptată a conţinutului enunţului dintr-un anumit motiv.
Ex: ”Sărăcia un' s-a-ncuibat/Anevoie-i de scăpat.” (Folclor)
Anafora: constă în repetarea aceluiaş cuvînt (aceloraşi cuvinte), versuri, propoziţii, fraze.
Ex: ”Doină zic, doină suspin,/Tot cu doina mă mai ţin.” (Folclor)
Antiteză: constă în opoziţia dintre două idei, fenomene, situaţii, personaje, expresii etc... care se pun
reciproc în relief.
Ex: ”Căci voi murind în sînge, ei pot să fie mari.” (M. Eminescu)
Comparaţie: exprimă un raport de asemănare dintre două obiecte cu efect reciproc.
Ex: ”Atît de fragedă te-asemeni/Cu floarea albă de cireş.” (M. Eminescu)
Enumeraţie: constă în descompunerea unui întreg în părţile componente, enunţîndu-le apoi.
Ex: ”Prin foc, prin spăngi, prin glonţ, prin fum,/Prin mii de baionete.” (V. Alecsandri)
Epitet: constă în alăturarea unui cuvînt calificativ la un altul..
Ex: ”Lică trăia zile albe.” (I. Slavici)
Excalmaţie: un enunţ care exprimă sentimente puternice de surpriză, o mînie, bucurie etc.
Ex: ”N-avem oşti, dar iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-fiorează de-a ta faimă, Baiazid.” (M.
Eminescu)
Hiperbola: constă în exagerarea mărimii, importanţei etc., reale ale lucrurilor.
Ex: ”Şi pe oasele lor s-au aşezat şi stă tot pămîntul Moldovei.” (B. Şt. Delavrancea)
Imprecaţie (blestem): enunţă pedepsirea persoanei vinovate..
Ex: ”Bată-l crucea, om bogat/ Om bogat şi făr' de sfat.” (Popular)
Inversiune: abatere de la topica propoziţiei.
Ex: ”Dar aflasem prin vecine./Neamuri c-ar avea puţine.” (T. Arghezi)
Invocaţie retorică: rugăciune adresată unei muze, divinităţi etc.
Ex: ”Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca ... .” (M. Eminescu)
Metafora: constă în trecerea de la sensul obişnuit al unui cuvînt la alt sens, prin intermediul unei
comparaţii subînţelese.
Ex: ”Noaptea întreagă/Dănţuiesc stele în iarbă.” (L. Blaga)
Metonimiee: constă în înlocuirea unui cuvînt prin altul cu care se află în relaţie logică.
Ex: ”Minciuna stă cu regele la masă.” (A. Vlahuţă)
Personificare: constă în atribuirea unor obiecte neînsufleţite însuşiri, calităţi omeneşti.
Ex: ”Cît de frumoasă te-ai gătit,/Naturo, tu!.” (G. Coşbuc)