Cazurile substantivului

Cazul nominativ
• Substantivul care are funcţia sintactică de subiect este la cazul NOMINATIV.

De cele mai multe ori, și substantivul cu funcția sintactică de nume predicativ este la cazul

NOMINATIV.

• Exemple de propoziții cu substantive la cazul nominativ

– „Bubico îmi ia bomboana.” (cine ia ?; cine face acțiunea?)

– „Zambilica este bunica lui Bubico.”(„este” – nu poate fi înlocuit cu „există”, „se află”, „se găsește”. Deci
nu formează singur predicatul.

Cazul acuzativ
• Substantivul în cazul ACUZATIV poate avea funcțiile sintactice de:

complement direct – întrebări: ce? pe cine?

complement prepozițional – întrebări: la ce? la cine? cu ce? cu cine? despre ce? despre cine? ( alte
prepoziții care cer

cazul acuzativ + ce / cine)

Circumstanțial - de loc – întrebări: unde?, de unde?

- de timp – întrebări: când?, de când?

- de mod – întrebări: cum?, cât?

- de cauza- intrebari: din ce cauza?

- de scop- intrebari: cu ce scop?

Atribut substantival prepozițional – întrebări: care? ce fel de? (substantivul este însoțit de o prepoziție
care cere cazul

acuzativ)

Nume predicativ – atunci când există un verb copulativ, respectiv, cel studiat de voi până acum A FI, iar
substantivul este legat de acesta printr-o prepoziție care cere cazul acuzativ. (Ex.: „Fundele sunt de
mătase.’’)

Cazul dativ întrebarea specifică este: cui?

„Eu întind biletul meu conductorului – (cui întind?)

Reținem: „conductorului” – substantiv în cazul dativ, cu funcția sintactică de

• Determină un verb, deci va avea funcția sintactică de complement!

Cazul genitiv întrebarea specifică: al, a, ai, ale cui?

•

„[…] mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei” (care /a cui mână?)

Reținem: „conductorului”, „cucoanei” – substantive în cazul genitiv, cu

funcția sintactică de ATRIBUTE SUBSTANTIVALE GENITIVALE.

• Determină un substantiv, deci vor avea funcția sintactică de atribute!

DE REȚINUT: ARTICOLUL GENITIVAL AL, A, AI, ALE pentru cazul

genitiv – aceste forme apar în întrebare (al cui?/a cui?/ ai cui?/ ale cui?).

Cazul vocativ
- „Bubico! Zice cocoana, șezi mumos, mămițo!”

Reținem: „Bubico”, „mămițo” – substantive în cazul vocativ, fără funcție sintactică.

CUM ÎL RECUNOAȘTEM?

• Intonație specifică (în conversație)

• Separarea prin VIRGULĂ de restul propoziției (în scris)

• Uneori, apariția semnului exclamării și asocierea cu un verb la

modul imperativ („șezi!”)

 Adjectivul
Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă a cărei principală caracteristică este
aceea că indică o însușire a unui obiect.

Exemple de adjective
– frumoasă, roşcată, leneş, deştept, repede.

Clasificarea adjectivelor
După origine adjectivele sunt:
– propriu-zise (bun, mare, roz)
– provenite din alte părţi de vorbire (învăţat, tremurândă).

După forma flexionară adjectivele sunt:

– variabile – când îşi modifică forma în vorbire (bun, bună)
– invariabile – când nu îşi modifică forma în vorbire (gri, eficace, feroce).

Funcţia sintactică
Adjectivul are funcţie sinctactică de:
– atribut adjectival (Pisica harnică prinde şoareci)
– nume predicativ (Pisica este harnică).

Locul adjectivului
Adjectivul poate sta înainte sau după substantivul determinat (maşina frumoasă,
frumoasa maşină).
Când adjectivul stă înaintea substantivului, preia de la acesta articolul hotărât.

Prefixul ne- formează antonime.

Sunt derivate cu prefixe verbele şi nu adjectivele provenite din participiu.
Adjectivele devin substantive prin articulare.

Unele adjective sunt formate prin derivare cu sufixe adjectivale: amarnic,

bărbătesc, cărămiziu, darnic, domnesc, fermecător, fumuriu, gălbui, lemnos,
primăvăratic, răbdător.

Grade de comparatie-

Gradul pozitiv
La gradul pozitiv, adjectivul arată însușirea unui obiect, fără a o compara cu însușirea altui obiect sau cu
însușirea sa. (mare, mic, cald, rece, roșu – mașina mare, copacul mic, ceaiul cald, apa rece, tricoul roșu)

Uneori adjectivele la gradul pozitiv pot fi însoțite de articolele: cel, cea, cei, cele. (copacul cel mare,
mașina cea mare, copacii cei mari, mașinile cele mari).

Gradul comparativ

comparativul de superioritate – mai mare

comparativul de egalitate – la fel de mare, tot atât de mare, tot așa de mare

comparativul de inferioritate – mai puțin mare

Gradul superlativ
La gradul superlativ, adjectivul arată însușirea la gradul cel mai scăzut sau cel mai înalt și pot fi de două
feluri: relativ sau absolut.
Gradul superlativ relativ

superlativ relativ de superioritate (cel mai mare) – Copacul acesta este cel mai mare dintre toți
copacii din pădure.

superlativ relativ de inferioritate (cel mai puțin mare) – Dintre toți copacii din jur acesta este cel mai
puțin mare.

Gradul superlativ absolut

Adjectivul la gradul superlativ absolut arată cel mai înalt grad al însușirii, fără a compara însușirea cu
însușirile altor obiecte sau cu însușirea aceluiași obiect în împrejurări diferite. În cele mai multe cazuri,
superlativul absolut se construiește cu ajutorul adverbului foarte (foarte mare, foarte frumos, foarte
departe). În unele cazuri este format și cu ajutorul adverbului tare (tare frumos).

Atunci când se dorește accentuarea unor însușiri sunt folosite și mijloace mai expresive decât
adverbele foarte și tare:

adverbe și locuțiuni adverbiale’: prea, nemaipomenit de, grozav de, din cale-afară de, nespus de,
neînchipuit de, nemaipomenit de, minunat de, nevoie-mare

reluarea adjectivului printr-un diminutiv: singur-singurel

substantive cu valoare de adverb de mod: foc, tun (sănătos tun, frumos foc)

repetarea adjectivului: mare, mare; mică-mică

prelungirea unor sunete: rrrece, maaare

Adjective fără grade de comparație

O serie de adjective nu prezintă grade de comparație, în general cele care reprezintă însușiri care nu
pot fi comparate (complet, întreg, etern, viu, mort, rotund, unic, strămoșesc, perfect) sau cele provenite
din limba latină unde erau forme de superlativ ori comparativ (suprem, superior, inferior, optim, major,
minor, interior, exterior, posterior, minim).
 Adverbul
Ce este adverbul?
Adverbul este o parte de vorbire neflexibilă (nu se declină, nu se conjugă și nu își schimbă genul)
care exprimă caracteristicile unei acțiuni, stări sau unei însușiri ori circumstanțele acțiunilor și stărilor.

Adverbele pot fi recunoscute cu ușurință folosind întrebări specifice precum : Când?, Cât de des?,
Cum?, În ce mod?, Unde? Pe unde? sau alte întrebări de același tip. Cuvântul adverb provine din
limba latină și este compus din ad (pe lângă) și verbum (verb). Așadar, adverbul stă, de obicei, pe
lângă verb.

Cum se clasifică adverbele?

După formă:

Simple: așa, destul, aici, acolo etc.

Compuse: azi-noapte, azi-dimineață, după-masă etc.

După înțeles:

De loc: acasă, aici, acolo, dincolo, undeva, jos, etc.

De timp: cândva, niciodată, acum, când, deocamndată etc

De mod: abia, degrabă, uneori etc.

Conjuncția
Conjuncția este o parte de vorbire neflexibilă care, asemenea prepoziției, nu îndeplinește nicio
funcție sintactică în mod independent.

Rolul conjuncției este acela de a face legătura între părți de propoziție aflate în relații de coordonare sau
subordonare (după caz). Această legătură se realizează fie între două părți de propoziție de același fel,
fie între două propoziții.
Clasificarea conjuncțiilor
În funcție de structura lor, conjuncțiile pot fi:

simple: și, să, iar, dar, ca, ci, sau, ori etc.

compuse: ca să, încât să, astfel încât etc.

În funcție de raporturile pe care le realizează în cadrul unei propoziții sau fraze,

conjuncțiile pot fi:

Coordonatoare-
Copulative: și, nici

Disjunctive: sau, ori, fie etc.

Adversative: dar, iar, însă, ci

Conclusive: deci, așadar etc.

Subordonatoare
Aceste conjuncții indică relații de subordonare între un termen regent și o propoziție.

Exemple: dacă, fiindcă, deoarece, încât etc.

Conjuncțiile subordonatoare polivalente pot introduce varii tipuri de subordonate (subiective,

predicative, completive etc.)

Exemple: că, dacă, de, să

Conjuncțiile subordonatoare specializate au rolul de a introduce numai un anumit fel de

subordonate. Există, așadar, conjuncții subordonatoare specializate:

de timp: Până nu ajunge mama acasă, copiii nu se joacă afară.

de mod: precum, așa cum – Am procedat precum mi s-a ordonat.

de cauză: deoarece, căci, fiindcă, întrucât, unde, cum – Cum nu am avut bani, nu am cumpărat cadouri.
de consecință: încât – E atât de frig încât port haina cea groasă.

de concesie: deși – Deși am avertizat-o, nu a procedat corect.