ADJECTIVUL

I. DEFINIȚIE, POZIȚIONARE ȘI ACORDUL CU SUBSTANTIVUL

Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect gramatical.

Adjectivul însoțește și determină un substantiv/un pronume/un numeral și se acordă cu acesta în gen,

număr și caz: om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase.

În general, locul adjectivului este după substantivul pe care îl însoțește (mașină frumoasă), dar poate
sta și înaintea acestuia (frumoasa mașină). Poziționarea adjectivului înaintea substantivului determinat este
frecvent întâlnită în operele literare, atunci când este urmărită accentuarea însușirilor unui anumit obiect
(mândrul soare, dulcele grai), iar în această situație adjectivul preia articolul hotărât al substantivului.

Adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat, indiferent de locul pe care îl ocupă
față de substantiv. În cazurile în care un substantiv este însoțit de mai multe adjective, acestea se despart prin
virgulă dacă nu au cuvinte de legătură între ele: El este un copil cuminte, harnic și generos.

II. CLASIFICARE

1. După structură, adjectivele sunt:

♦ simple (bun, rău, frumos, urât, harnic, leneș);
♦ compuse (cumsecade, atotputernic, social-politic, instructiv-educativ, alb-argintiu).

2. După origine, adjectivele sunt:

♦ propriu-zise (sunt adjective la origine): bun, frumos, galben etc.;
♦ provenite din alte părți de vorbire (spre exemplu, în structura „pomii înfloriți”, cuvântul subliniat este
adjectiv provenit din verb la participiu/adjectiv participial).

3. După rolul semantic, adjectivele sunt:

♦ calificative – exprimă calități/însușiri ale obiectelor gramaticale: (uniformă) elegantă, bleumarin,
scurtă, veche;
♦ categoriale – includ obiectele gramaticale în categorii: (uniformă) școlară, militară, românească,
regală.

4. După capacitatea de a-și schimba forma, adjectivele sunt:

♦ invariabile – nu își schimbă forma (cumsecade, feroce, roz, mov, ditamai).
♦ variabile – își schimbă forma în timpul flexiunii, putând avea:
- 4 forme flexionare (bun-bună-buni-bune);
- 3 forme flexionare (mic-mică-mici);
- 2 forme flexionare (verde-verzi).

OBSERVAȚIE

Adjectivul drag are trei forme flexionare: drag (masculin, singular), dragă (feminin, singular), dragi
(masculin/feminin, plural). Forma drage nu există, prin urmare sunt greșite formulările de tipul: dragele
mele prietene, dragele mele colege. Formulările corecte sunt: dragile mele prietene, dragile mele colege.
III. GRADELE DE COMPARAȚIE

În general, adjectivele au trei grade de comparație: pozitiv, comparativ, superlativ. Există și câteva
adjective care nu prezintă grade de comparație.

Gradul pozitiv

La gradul pozitiv, adjectivul arată însușirea unui obiect, fără a o compara cu însușirea altui obiect
(copacul mic, apa rece).

Uneori, adjectivele la gradul pozitiv pot fi însoțite de articolele demonstrative cel, cea, cei, cele
(copacul cel mare, mașina cea mare, copacii cei mari, mașinile cele mari).

Gradul comparativ

La gradul comparativ, adjectivul exprimă însușirea unui obiect comparată cu însușirea altui obiect sau
însușirea obiectului comparată cu aceeași însușire, dar într-o situație diferită.

Gradul comparativ poate fi:

 de superioritate – mai mare;

 de egalitate – la fel de mare, tot atât de mare, tot așa de mare;

 de inferioritate – mai puțin mare.

Gradul superlativ relativ

Adjectivul la gradul superlativ relativ arată însușirea la gradul cel mai înalt, comparată cu aceeași însușire a
altui obiect sau cu însușirea aceluiași obiect în situații diferite.

Gradul superlativ relativ poate fi:

 de superioritate (cel mai mare) – Copacul acesta este cel mai mare dintre toți copacii din pădure.

 de inferioritate (cel mai puțin mare) – Dintre toți copacii din jur, acesta este cel mai puțin mare.

Gradul superlativ absolut

Adjectivul la gradul superlativ absolut arată cel mai înalt grad al însușirii, fără a o compara cu însușirile
altor obiecte sau cu însușirea aceluiași obiect în împrejurări diferite. De obicei, superlativul absolut se
construiește cu ajutorul cuvântului foarte (foarte mare, foarte frumos).

Atunci când se dorește accentuarea unor însușiri, sunt folosite mijloacele expresive de exprimare a
superlativului absolut:

 cu ajutorul unor expresii: nemaipomenit de bun, grozav de cald, din cale-afară de frumos, nespus de
frumoasă, fericit nevoie-mare, frumos foc, sănătos tun, sărat ocnă;

 cu ajutorul cuvintelor tare și prea: prea frumos, tare bun;

 prin reluarea adjectivului printr-un diminutiv: singur-singurel;

 prin repetarea adjectivului: bun-bun;

 prin prelungirea unor sunete: rrrece, maaare.

Adjective fără grade de comparație

Unele adjective nu au grade de comparație, în general cele care exprimă însușiri ce nu pot fi
comparate (complet, întreg, etern, viu, mort, rotund, unic, verde, albastru, strămoșesc, perfect) sau cele
provenite din limba latină, unde erau forme de superlativ ori de comparativ (suprem, superior, inferior, optim,
major, minor, minim).

IV. FUNCȚII SINTACTICE

În general, adjectivele au funcția sintactică de:

1. atribut adjectival (când stau lângă substantivele determinate): Iată o fată frumoasă!
2. nume predicativ (când stau lângă un verb copulativ): Acea fată este frumoasă.
Foarte rar, adjectivul poate avea funcția sintactică de circumstanțial de timp: De mic, Ionuț a fost
descurcăreț.

V. SCHIMBAREA VALORII MORFOLOGICE

Adjectivul poate deveni substantiv prin articulare cu articol hotărât sau nehotărât.

Exemple: El este încă tânăr. (adjectiv propriu-zis)

El este tânărul care m-a ajutat. (substantiv comun)

El este un tânăr în care am încredere. (substantiv comun)

Când determină un verb și exprimă caracteristica unei acțiuni, adjectivul devine adverb. Adjectivul este
o parte de vorbire flexibilă, în timp ce adverbul este neflexibil (nu își modifică forma).

Exemple: Rapsodul popular are un glas duios. (adjectiv propriu-zis, determină substantivul „un glas”)

Rapsozii populari au glasuri duioase. (adjectiv propriu-zis, determină substantivul „glasuri”)

Rapsodul popular cânta duios. (adverb de mod, determină verbul „cânta”)

Rapsozii populari cântau duios. (adverb de mod, determină verbul „cântau”)

VI. VALOAREA STILISTICĂ

Când exprimă o însușire deosebită, adjectivul are valoare stilistică de epitet, apărând adesea în
descrieri literare în versuri sau în proză: noapte adâncă, zâmbet dulce, surâs tainic.