PREDICATUL

A. Note definitorii
 predicatul atribuie subiectului o acţiune, o stare, o caracteristică ori o însuşire;
 predicatul este partea cea mai importantă a unei propoziţii; fără el este, de cele
mai multe ori, imposibil să comunicăm prin cuvinte o idee;
 prin predicat se realizează predicaţia unei propoziţii;
 predicatul este partea principală de propoziţie aflată în relaţie de interdependenţă
bilaterală cu subiectul. Aceasta înseamnă că predicatul impune subiectului
persoana, numărul şi genul, iar subiectul impune predicatului cazul nominativ.

1. Definiţia predicatului
Predicatul este partea principală de propoziţie care spune ceva despre subiect,
arătându-se ce face?, cum este?, ce este?, cine este? subiectul sau ce acţiune suferă?
Predicatul se referă întotdeauna la un subiect, chiar dacă acesta nu este exprimat
sau este inexprimabil.
Predicatul exprimă: acţiunea subiectului, existenţa subiectului, diferitele aspecte
ale stării în care se află subiectul, însuşirea atribuită subiectului.
Predicatul poate arăta şi calitatea unui subiect exprimat printr-un nume de acţiune
(un infinitiv) sau printr-o acţiune (o propoziţie subiectivă):
„E uşor a scrie versuri / Când nimic nu ai a spune.”
În propoziţiile impersonale, predicatul exprimă o acţiune care nu mai poate fi
atribuită subiectului (acesta nu poate fi identificat) sau o stare:
Afară ninge.
Vara tună şi plouă torenţial.
Acolo este frumos.

2. Întrebările principale ale predicatului sunt :

- ce face ? El citeşte.
- ce este ? Ea este profesoară.
- cine este ? El este Popescu.
- cum este ? Băiatul este inteligent.

B. CLASIFICAREA PREDICATULUI
În limba română, după structură, predicatul este de două feluri: verbal şi nominal.
Predicatul se mai poate realiza şi prin adverb sau interjecţie, fiind denumit după
partea de vorbire: predicat adverbial, predicat interjecţional.
După structura sintagmatică, predicatul verbal poate fi:
- simplu, realizat printr-un singur verb sau o locuţiune verbală;
- compus (complex), realizat prin două verbe, dintre care unul poate fi la modul
conjunctiv.
C. PREDICATUL VERBAL
1. Definiţie
Predicatul verbal este partea principală de propoziţie care arată ce se spune despre
subiect (când verbul prin care se exprimă predicatul este la diateza pasivă) sau ce face
subiectul (când verbul este la diateza activă sau reflexivă).

2. Întrebări
Conform definiţiei, întrebarea de bază a predicatului verbal exprimat prin verb şi
locuţiuni verbale la diatezele activă şi reflexivă este ce face?, care se pune subiectului:
Copiii se joacă în parc. – ce fac copiii?
Elevul învaţă poezia. – ce face elevul?
Predicatului verbal exprimat prin verbe la diateza pasivă nu i se potriveşte
întrebarea ce face?, ci o întrebare mai generală a predicatului: ce se spune despre?:
Vasile este aşteptat de părinţi. – Ce se spune despre Vasile?
Pentru predicatele verbale fără subiect nu se pun întrebări pentru că nu au subiect:
Se înserează. Afară plouă.

3. Exprimarea predicatului verbal

Predicatul verbal se exprimă prin următoarele părţi de vorbire:
● verbe predicative la moduri personale (indicativ, conjunctiv, condiţional -
optativ, prezumtiv şi imperativ), la diateza activă, pasivă sau reflexivă :
diateza activă:
El cumpără cărţi.
Ana i-a scris mamei să-i trimită bani.
Aş fi citit cu plăcere poezia ta.
diateza reflexivă:
Voi vă gândiţi la vacanţă.
Spălaţi-vă pe mâini înainte de masă.
diateza pasivă:
Maşina a fost reparată repede.
Cântecul era interpretat cu măiestrie.
Valoare predicativă au şi verbele:
- a fi când are sensul verbelor : a exista, a se afla, a se găsi, a se petrece, a se
întâmpla, a valora, a costa, a dura, a trăi, a se duce, a-şi avea originea:
Era în vara anului 1994.
Cât este litrul de lapte?
 Brăţara aceasta este câteva milioane.
Cursul este de două ore.
- a rămâne, a ajunge, a ieşi, a se face:
Ea a ajuns la gară.
Câinele a ieşit pe stradă.
● locuţiuni verbale cu verbul la un mod personal, la orice diateză:
Ei au luat-o la sănătoasa.
Şi-a dat seama de greşeala făcută.
A fost scos din minţi de atâta gălăgie.
Uneori, între elementele componente ale locuţiunii se pot intercala alte cuvinte:
Îşi aduse bine aminte de anii studenţiei.
A băgat imediat de seamă unde greşise.
● verbe impersonale ca sens şi personale ca formă:
Se înserează. Fulgera. Ploua.
Se înnoptează. Mugeşte.
● verb predicativ la un mod nepredicativ – infinitiv sau supin cu valoare imperativă:
A se agita înainte de folosire!
A nu se staţiona pe chei!
De completat formularele!
● verbe reflexive impersonale: se ştie, se cunoaşte, se zice, se spune, se vede, se
aude, se cade, se cuvine, se pare.
● adverbe şi locuţiuni adverbiale predicative, în calitate de regenţi ai propoziţiilor
subiective şi urmate de conjuncţia că: desigur, fireşte, negreşit, poate, bineînţeles, fără
doar şi poate:
Desigur că va veni.
Fireşte că pleacă.
Fără doar şi poate că vor pleca la mare.
Observaţie!
♦ Ele sunt predicate verbale, întrucât în faţa lor nu poate să apară verbul copulativ
„a fi”. Când nu sunt urmate de conjuncţia că, ele rămân adverbe de mod, cu funcţie
sintactică de complemente circumstanţiale de mod:
Desigur vine.
Poate va pleca mâine.
● interjecţii predicative care exprimă un îndemn, o adresare: iată, hai, haide, iaca,
uite, zău, iacătă, na:
Haide mai repede! Iată un exemplu demn de urmat.
 Aceste interjecţii pot îndeplini funcţia de predicat interjecţional, deoarece redau
diverse acţiuni, fiind astfel, apropiate de verbele la modul imperativ.
● interjecţii onomatopeice
Pupăza zbrr! pe-o dugheană.
Pasărea ţuşti! din mâna lui.
El plosc! una peste mâini.
Toate interjecţiile onomatopeice, ca predicate verbale, pot avea subiecte, semn că
ele sunt foarte apropiate de verbe.
Observaţie!
♦ Dacă în propoziţiile de mai sus apar verbele care redau acţiunile sugerate de
onomatopee, acestea îndeplinesc funcţia de predicat verbal, iar interjecţiile vor avea
funcţia de complemente circumstanţiale de mod.

4. Clasificarea predicatului verbal

Predicatul verbal poate fi clasificat:
a. după numărul de componenţi
În funcţie de numărul de elemente din care se compune, predicatul verbal se
clasifică în: predicat verbal simplu şi predicat verbal compus.
Predicatul verbal simplu este exprimat printr-un singur verb predicativ sau o
singură locuţiune verbală predicativă:
Ei citesc reviste.
Maria şi-a adus aminte de colegi.
Predicatul verbal compus este condiţionat de existenţa auxiliarelor de modalitate (
a putea, a trebui, a avea, a dori, a fi, a avea) şi de aspect( a începe, a prinde, a da, a sta):
Ea poate să înveţe. El poate citi. Ei încep să scrie.

Observaţie!
♦ Categoria predicatului compus nu e însă suficient delimitată din punct de vedere
gramatical şi, de altfel, nici verbele de modalitate şi nici cele de aspect nu formează o categorie
gramaticală precis constituită în limba noastră. În consecinţă, situaţia se va interpreta astfel :
sau două predicate verbale (El poate să citească; poate + să citească) sau un predicat verbal şi
un complement direct (Ele pot citi; pot + citi).
b. după prezenţa sau absenţa din propoziţie
● exprimat – este predicatul prezent în enunţ: Afară plouă.
● neexprimat – se poate subclasifica în subînţeles şi eliptic.
 5. Elipsa predicatului verbal sau a unor elemente din componenţa lui
Uneori predicatul verbal lipseşte. Această situaţie poate apărea la predicatul verbal
propriu-zis, atunci când verbul se subînţelege din context întrucât a fost exprimat în
propoziţia sau fraza anterioară: Eu mănânc fructe, iar el alune.
Omiterea predicatului se face aici din nevoia de concizie, de scurtare a enunţului
(economie de limbaj). Ea poate lua diferite aspecte:
● omiterea (absenţa) totală a predicatului poate apărea în enunţuri afirmative sau
în răspunsuri scurte la întrebări:
Voi veţi pleca mâine, iar noi, poimâine.
Unde pleci? – La cinema.
● omiterea (absenţa) parţială a predicatului se manifestă prin:
- absenţa auxiliarului: Ai citit cartea? – Citit. pentru - Am citit;
- forma verbală de bază este absentă: Ai dormit? – Am. pentru Am dormit;
- absenţa verbului din locuţiuni: Gura! – pentru Ţine-ţi gura!
De asemenea, în cazul a două predicate coordonate, exprimate prin verbe la forme
compuse, auxiliarul poate să nu fie repetat pentru al doilea predicat:
Am mâncat şi băut tot ce mi s-a dat.
Predicatul verbal eliptic este predicatul omis care nu a apărut într-un context
anterior. Omiterea lui se face tot din motive de concizie a enunţului. Elipsa predicatului
verbal este prezentă în:
- propoziţii: Noi atunci - după el pentru Noi atunci ne luăm după el
- formule consacrate: „La mulţi ani!” pentru Îţi urez la mulţi ani!

6. Topica şi punctuaţia predicatului verbal

Locul predicatului verbal este, de obicei, după subiect, ambele aflându-se în relaţie
de interdependenţă: Copiii se joacă afară. Trenul întârzie.
În cazuri speciale, când accentul cade pe acţiunea verbului, predicatul stă înaintea
subiectului: Răsare soarele dinspre pădure. Sosesc cicliştii.
În limba română predicatul poate sta la început, în interior sau la sfârşitul propoziţiei.
Predicatul verbal nu se desparte prin virgulă de subiect când între ele nu sunt
intercalate alte părţi de propoziţie: Şcolarii merg la circ.
Perechea de virgule, care marchează intercalările între subiect şi predicat (cuvinte,
grupuri de cuvinte, propoziţii sau fraze), nu este în măsură să schimbe regula generală a
punctuaţiei predicatului. Apariţia acestora între subiect şi predicat poate fi întâmplătoare
şi depinde numai de cel care scrie sau vorbeşte:
Toţi copiii, după ce au terminat cursurile, au plecat acasă.
 Între subiect şi predicat se poate folosi virgula, dacă între ele se intercalează o
apoziţie, o subordonată sau un grup de subordonate:
Maria, prietena mea, a obţinut rezultate bune la examen.
Simona, dacă o rogi, va veni.

7. Confuzia dintre predicatul verbal şi cel nominal

Predicatul verbal exprimat prin verbul auxiliar a fi urmat de un participiu (verb la
diateza pasivă) se poate confunda cu predicatul nominal în a cărui structură intră verbul
copulativ a fi urmat de un participiu cu valoare adjectivală:
Magnolia este înflorită.
Vc np (participiu – valoare adjectivală)
Poezia este recitată de fratele tău.
Pv diateza pasivă
Confuzia se poate înlătura prin proba complementului de agent. Dacă grupul a fi +
participiu poate fi urmat de un complement de agent (exprimat sau subînţeles),
predicatul este verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă. Valoarea morfologică a
verbului a fi este de verb auxiliar.
În caz contrar, predicatul este nominal, verbul a fi având valoare morfologică de
verb copulativ.
 D. PREDICATUL NOMINAL

1. Definiţie
Predicatul nominal este partea principală de propoziţie care arată prin intermediul
verbului copulativ o însuşire sau atribuie o calitate subiectului.
El arată cine?, ce?, cum? este subiectul:

2. Întrebări
Întrebările cu care se poate afla predicatul nominal sunt: ce este?, cum este?, ce se
spune despre?

3. Structura predicatului nominal

Predicatul nominal concentrează particularitatea comunicării în numele predicativ.
El este alcătuit din două elemente: un verb copulativ, la un mod personal şi un nume
predicativ, care poate fi simplu sau multiplu.
Fiecare dintre cele două elemente intră în relaţie cu subiectul:
Ele sunt vesele. Ele sunt vesele şi fericite.

I. VERBELE COPULATIVE

1. Definiţie şi trăsături definitorii

Verbele copulative au rolul de a stabili relaţia gramaticală dintre subiectul
propoziţiei şi cuvintele de identificare sau de calificare a acestuia. Deci, ele stabilesc
relaţiea între subiect şi numele predicativ. Aceasta înseamnă că orice predicat nominal ar
trebui să aibă un subiect. Există, însă şi cazuri în care verbele copulative nu au subiecte.
Aceste situaţii se concretizează în expresiile verbale impersonale: E bine că ai venit.
Verbele copulative sunt nepredicative pentru că nu pot forma singure predicatul, ci numai
împreună cu un nume predicativ. Acestea se mai numesc şi auxiliare.
Verbele copulative îşi păstrează calitatea de verbe nepredicative şi când sunt
folosite la moduri nepersonale:
● infinitiv: Are obligaţia de a fi atent.
● gerunziu: „Fiind băiet, păduri cutreieram.”
● participiu (cu valoare adjectivală): Sentimentele devenite evidente nu mai pot fi
ascunse.
● supin: De rămas singur, nu am rămas.
 Verbul copulativ este cel prin care se realizează acordul în persoană şi număr cu
subiectul. De asemenea, el poartă şi mărcile caracteristice predicaţiei (mod, timp): Eu
sunt elev. / Eu eram elev. / Eu aş fi fost elev.

2. Caracteristici ale verbelor copulative

● sinonimia poate stabili, în unele contexte, o identitate aproximativă între: a fi şi
verbele a se chema, a constitui, a întruchipa, a însemna, a se numi, a reprezenta:
Atitudinea ta este (se cheamă, reprezintă, înseamnă) o sfidare a colegilor.
a deveni şi verbele a ajunge, a se face, a ieşi:
El devine (ajunge, se face, iese) doctor.
a părea şi a se părea:
Opinia ei pare (se pare) neîntemeiată pe argumente.
● nu au sens lexical
● sunt intranzitive
● verbe copulative fără subiect
Deşi verbele copulative fac legătura dintre numele predicative şi subiecte putem
aminti aici situaţia expresiilor verbale impersonale în care subiectul este exprimat prin
diferite părţi de vorbire sau printr-o subiectivă :
E important 1/ să studiem limba engleză.2/
PP SB
E important a învăţa limba engleză.
● feluri de verbe copulative: exprimate şi neexprimate.
Verbele copulative exprimate sunt verbele prezente în predicatul nominal:
Maşinile sunt scumpe.
Verbele copulative neexprimate sunt:
- subînţelese, când apar într-o propoziţie anterioară
Eu sunt înalt, iar el, ( ) slab.
- eliptice, când lipsesc din propoziţie fără a se pune problema apariţiei lor într-o
propoziţie anterioară, în expresii verbale impersonale, când predicatul nominal este
alcătuit din adverbe şi locuţiuni adverbiale:
Posibil să vină. (pentru E posibil să vină.)
Fără îndoială că n-a zis nimic. (E fără îndoială că n-a zis nimic.)
În unele predicate nominale copula nu este exprimată: " Feţişoara lui, / Spuma laptelui;
/ Mustăcioara lui, / Spicul grâului."
Ideea de predicaţie poate fi marcată prin pronunţarea pe un ton ascendent a
subiectului, iar în scris prin virgulă.
 3. Prezentarea verbelor copulative
● A fi este cel mai frecvent verb copulativ:
„Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.”
Verbul copulativ a fi poate fi personal, ca în exemplu de mai sus, dar poate fi şi
impersonal când intră în alcătuirea unor expresii verbale impersonale:
E frumos a călători prin ţară.
Verbul a fi mai poate avea valoare de verb predicativ când are sens deplin şi
formează singur un predicat verbal:
A fost odată un moş şi o babă.
Ca verb predicativ personal poate fi echivalent semantic cu verbele a exista, a se
afla, a se găsi, a trece, a se duce, a costa, a se chema, a constitui:
Cartea este în ghiozdan.(se află)
De unde eşti ? (provii)
Ca verb predicativ impersonal, verbul a fi poate fi înlocuit cu verbele a trebui, a
se întâmpla, a fi necesar:
Dacă este să sosească, anunţă-mă.
În expresii ca mi-e sete, mi-e foame, mi-e frig, mi-e frică, e noapte, e vară, verbul a
fi este predicativ şi formează singur un predicat verbal. Substantivele care îl însoţesc au
funcţie sintactică de subiect.
Ca verb auxiliar, verbul a fi intră în structura modurilor şi timpurilor diatezei
pasive, precum şi în cea a tuturor formelor verbale compuse : conjunctiv perfect ( să fi
auzit), indicativ viitor (voi fi venit), infinitiv perfect (a fi venit).
● A deveni este întotdeauna verb copulativ în limba literară: Prin studiu, orice om
devine instruit.
● A ieşi, a ajunge, a se face sunt verbe copulative când pot fi înlocuite cu verbul
a deveni: Grâul s-a făcut frumos. Mihai a ieşit pictor. Ea a ajuns inginer.
Aceste verbe pot fi predicative personale sau impersonale, formând singure un
predicat verbal: Noi ieşim afară. (verb predicativ personal);
În cafea i-a ieşit că va avea succes. (verb predicativ impersonal)
El a ajuns acasă. (verb predicativ personal)
Îţi ajunge cât ai alergat. (verb predicativ impersonal)
Cursul se face cu bani. (verb predicativ personal)
S-a făcut. (verb predicativ impersonal)
Ca verb predicativ, se face apare în două ipostaze:
- verb reflexiv pasiv: Cum se face această problemă? ( = este făcută)
- cu sensul de bază modificat: a simula, a se întâmpla, a părea, a fi posibil.
● A însemna este verb copulativ, dar poate avea valoare predicativă când are sensul
de a nota, a pune un semn.
Asta înseamnă nechibzuinţă. ( verb copulativ)
El însemna zilele rămase până la vacanţă. (verb predicativ)
● A părea este un verb copulativ când este personal şi prezintă caracteristica
subiectului ca aparenţă, dar poate avea şi valoare predicativă ca verb impersonal în
expresiile verbale impersonale: pare, se pare, mi se pare:
Iarba pare de omăt. (verb copulativ)
Iancu pare un bunic fericit. ( verb predicativ)
Se pare 1/ că nu va mai insista.2/
PP SB
Mi se pare / că mama a uitat fereastra deschisă.2/
1

PP SB
● A rămâne este copulativ personal sau impersonal când arată mai ales subiectul:
El a rămas acelaşi.
Rămâne hotărât 1/ că vei pleca mâine 2/.
PP SB

Poate avea valoare predicativă atunci când este personal şi impersonal cu sensul de
trebuie:
În fiecare noapte rămânea la cabană. (verb predicativ personal)
Nu-i rămâne decât să accepte. (verb predicativ impersonal)
Rămâne de verificat. (verb predicativ impersonal)
Verbul copulativ, în unele situaţii, nu este exprimat, ci doar subînţeles. Absenţa
verbului copulativ poate fi marcată, fără a fi obligatoriu, prin virgulă, linie de pauză sau
două puncte:
„Religia – o frază de dânşii inventată.”
„Vorba multă, sărăcia omului.
 II. NUMELE PREDICATIV

1. DEFINIŢIE
Numele predicativ reprezintă componenta preponderent lexicală a predicatului
nominal, precizând identitatea, caracteristica sau calitatea subiectului. Semantic,
numele predicativ este partea esenţială a predicatului nominal, care atribuie subiectului
o însuşire sau o caracteristică, arătând cine este?, ce este? sau cum este subiectul?:
Băiatul acela este Mihai.
Ea este profesoară.
Munţii sunt înalţi.
Numele predicativ este o parte esenţială pentru înţelesul deplin al propoziţiei fiind
legat de subiect printr-un verb copulativ la mod personal.

2. CLASIFICAREA NUMELUI PREDICATIV

● după numărul de elemente componente există:
a. nume predicativ simplu – alcătuit dintr-un singur cuvânt şi realizat prin orice
parte de vorbire cu înţeles de sine stătător: adjectiv, substantiv, pronume, adverb, verb :
Clădirea este veche. „Tu eşti Ştefan Domn cel Mare.”Cărţile sunt ale mele. „Iar noi locului ne
ţinem, / Cum am fost aşa rămânem.” Multe sunt de văzut.
b. nume predicativ dezvoltat se realizează prin sintagme alcătuite din cel puţin
doi termeni autonomi lexical, înscrişi într-o relaţie de dependenţă :
„De omorât nu l-a omorât jupânul, că jupânul nu era om aşa de rău.”
„Certitudinea trebuie atunci să fie certitudine de sine.”
c. nume predicativ mixt este format din infinitivul unui verb copulativ şi un nume
(substantiv, adjectiv, pronume): Toţi par a fi resemnaţi. Câmpul pare a fi de vată.
d. nume predicativ multiplu este alcătuit din mai multe unităţi lexicale autonome
în relaţie de coordonare copulativă sau adversativă:
Ei sunt tineri, înalţi şi puternici.
„Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa.”
El nu a fost nici primul, nici ultimul.
Carmen nu era frumoasă, ci graţioasă.
● după prezenţa sau absenţa din propoziţie, numele predicativ este de două feluri:
a. exprimat – numele predicativ este prezent în propoziţie: Copiii sunt veseli.
b. neexprimat - numele predicativ subînţeles apare ca răspuns scurt la o întrebare:
- Eşti sănătos? - Sunt. (sănătos)
  după conţinut, numele predicativ califică sau identifică subiectul. Din acest motiv
există două tipuri fundamentale de nume predicativ:
a. de calificare – atribuie subiectului o calitate, o însuşire, o caracteristică; acest tip de
nume predicativ este redat, în general, printr-un substantiv nearticulat sau articulat cu
articol hotărât, printr-un substantiv în genitiv sau în acuzativ, printr-un adjectiv, un
pronume nehotărât, un numeral cardinal, un verb la supin sau un adverb:
Ei sunt descurcăreţi.
Noi suntem împotriva propunerii tale.
Tu eşti mai bun decât mine.
Cartea mea este aceea.
Noi am fost în familie patru fraţi.
Multe sunt de făcut şi puţine de vorbit.
E bine să vorbeşti cu mama lui.
b. de identificare exprimă o noţiune singulară a cărei sferă logică se suprapune
sferei subiectului; este redat printr-un nume propriu sau printr-un substantiv articulat cu
articol hotărât, printr-un pronume personal sau demonstrativ, prin pronumele cine, printr-
un numeral ordinal sau verb la infinitiv:
„Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-mea e marea.”
Cine este persoana cu care m-am întâlnit?
Istoria este cea dintâi carte a unei naţiuni.
Dorinţa mea este de a spune lucrurilor pe nume.
Singura posibilitate pe care o avem este aceasta.

3. EXPRIMAREA NUMELUI PREDICATIV

Numele predicativ poate fi exprimat printr-un substantiv, un adjectiv
substantivizat sau un pronume (în nominativ şi, precedat de o propoziţie , în genitiv sau
în acuzativ), un adjectiv, un numeral, un verb la supin sau la infinitiv, un adverb sau o
interjecţie:
 substantive (locuţiuni substantivale) şi părţi de vorbire substantivizate în cazurile:
- nominativ: Ea este comerciantă.
Faptele din tinereţe devin aduceri-aminte.
- genitiv cu prepoziţie sau cu locuţiune prepoziţională (precedat de articol posesiv):
Maşinile din stradă sunt ale patronului.
E împotriva prevederilor legale.
- dativ cu prepoziţiile conform, potrivit, contrar:
Lucrările vor fi conform planului.
 E contrar bunului-simţ să pleci.
- acuzativ cu prepoziţii:
Casele sunt din lemn.
„Noi suntem cei mai mulţi de pe Argeş.”
Fiecare floare era cu miros dulce.
Numele predicative se pot exprima şi prin părţi de vorbire substantivizate:
- adjective: Ea este hărnicuţa care te-a uimit.
- pronume: El este un nimeni.
- numeral: Neşansa lui a fost un trei pe care l-a primit la fizică.
- verbe: Ei au devenit nişte suferinzi.
Mihai este rănitul de ieri.
- adverbe: Serviciul pe care i l-ai făcut înseamnă un mare bine pentru el.
● pronume cu valoare substantivală, cu excepţia pronumelui de întărire, în
aceleaşi cazuri ca şi substantivul:
a. pronume personal
Tu eşti tu şi el e el. (N.)
Greşeala este a lor. (G. fără prepoziţie)
De ce nu eşti împotriva ei ? (G. cu prepoziţie)
Florile sunt pentru mine. (Ac. cu prepoziţie)
b. pronume personal de politeţe
Dirigintele clasei este dumnealui. (N.)
Maşina este a dumneaei. (G. fără prepoziţie)
Eu nu sunt împotriva dumneavoastră. (G. cu prepoziţie)
Cadoul este pentru dumneata. (Ac. cu prepoziţie)
c. pronume reflexiv în Acuzativ cu prepoziţie
Toată strădania este pentru sine.
d. pronume posesiv
Costumul este al meu. (N.)
Reuşita este alor noştri. (G.)
Arbitrul este contra alor noştri. (G. cu prepoziţie)
Tatăl său era de-ai noştri. ( Ac cu prepoziţie)
e. pronume demonstrativ
Prietenul meu este acesta. (N.)
Haina este a celuilalt. (G.)
Noi suntem împotriva acesteia. (G. cu prepoziţie)
Toată admiraţia este pentru aceasta. (Ac. cu prepoziţie)
f. pronume nehotărât
El a ajuns cineva în viaţă. (N.)
Meritul este al fiecăruia dintre voi. (G.)
El este contra tuturor. (G. cu prepoziţie)
Întrebarea este pentru acelaşi. (Ac. cu prepoziţie)
g. pronume relativ
Ştiu cine erau ei. (N.)
Maria nu ştie ale cui sunt florile. (G.)
Am întrebat-o împotriva căruia dintre ei este. (G. cu prepoziţie)
Nu mi-a spus pentru cine sunt cărţile. (Ac. cu prepoziţie)
h. pronume interogativ
Cine este ea ? (N.)
A cui este poşeta ? (G.)
Împotriva căreia dintre ele eşti tu ? (G. cu prepoziţie)
Pentru cine este premiul ? (Ac. cu prepoziţie)
i. pronume negativ
El nu a ajuns nimic. (N.)
Meritul nu este al nici unuia dintre studenţi. (G.)
Mihnea n-a fost împotriva nimănui. (G. cu prepoziţie)
Aceste cărţi nu sunt pentru nimeni. (Ac. cu prepoziţie)
● numerale cu valoare substantivală, în aceleaşi cazuri ca şi substantivul
a. numeral cardinal propriu-zis
Cu noi se fac zece. (N.)
Meritul este a celor trei. (G. fără prepoziţie)
Maria este împotriva celor două. (G. cu prepoziţie)
Prăjiturile sunt pentru cei doi. (Ac. cu prepoziţie)
b. numeral ordinal
Doru a ajuns primul din clasă. (N.)
Bagajele sunt ale celui de-al doilea. (G.)
Juriul a fost împotriva ultimului. (G. cu prepoziţie)
Premiul este pentru cel dintâi. (Ac. cu prepoziţie)
c. numeral colectiv
Ei sunt tustrei. (N.)
Maşina este a amândurora. (G.)
Ea este contra amândurora. (G. cu prepoziţie)
Fructele sunt pentru amândoi. (Ac. cu prepoziţie)
d. numeral multiplicativ cu valoare adjectivală în N
Câştigul ei este întreit.
e. numeral fracţionar
Această parte este o jumătate. (N.)
Efortul este al unei doimi dintre elevi. (G.)
Cărţile sunt pentru un sfert din clasă. (Ac.)
● adjective în cazul nominativ, la toate gradele de comparaţie:
- pozitiv: Ziarele au devenit interesante.
- comparativ - de superioritate:
Revistele acestea au devenit mai interesante ca acelea.
- comparativ - de egalitate:
Aceste publicaţii au devenit tot aşa de interesante ca acelea.
- comparativ - de inferioritate:
Aceste anunţuri au devenit mai puţin interesante ca acelea.
- superlativ - relativ: Aceşti elevi au ajuns cei mai buni.
- superlativ - absolut: Aceste rubrici au devenit foarte interesante.
● verbe la moduri nepersonale:
- infinitiv: Obligaţia lui este a citi mult.
Obligaţia lui este de a-şi aminti de ei.
- supin: Problema aceasta este de nerezolvat.
Era de aşteptat să zică acest lucru.
- participiu şi gerunziu acordat (cu valoare adjectivală):
El este liniştit.
Maria este căsătorită.
Apa este spumegândă.
Numele predicative exprimate prin gerunzii şi participii ca adjective stau numai în
cazul nominativ.
● adverbe şi locuţiuni adverbiale în:
- predicate nominale cu subiecte:
Astfel e ţara Ardealului.
- expresii verbale impersonale:
E cu neputinţă să pleci acum.
- în predicate nominale eliptice de verbul copulativ, după care urmează
propoziţii subiective:
Cu neputinţă să pleci acum.
 ● interjecţiile cu funcţie de nume predicativ apar rar, mai ales în expresii de forma:
Este vai de capul lui.
Unele interjecţii care au semnificaţie adjectivală pot să apară cu valoare expresivă:
E cam tra – la – la băiatul acela!

4. CAZUL NUMELUI PREDICATIV

Numele predicativ poate sta în oricare din cazurile nominativ, genitiv, dativ,
acuzativ.
Când este exprimat prin părţi de vorbire din categoria numelui, numele predicativ
apare în cazul nominativ.
Când sunt însoţite de prepoziţii, numele predicative apar în genitiv, dativ, şi acuzativ:
Mama este contra minciunii. (G)
Hotărârea este conform legii. (D)
Cerceii sunt de argint. (Ac)
Când este exprimat prin substantiv sau pronume, numele predicativ apare în genitiv
fără prepoziţie:
Caietul este al meu. Meritul este al şcolii.

5. CONFUZII CU ALTE PĂRŢI DE PROPOZIŢIE

Numele predicativ poate fi confundat cu următoarele părţi de propoziţie:
● complementul circumstanţial de mod
Numele predicativ se confundă cu complementul circumstanţial de mod deoarece:
- se pune întrebarea cum?, specifică atât numelui predicativ, cât şi
complementului circumstanţial de mod;
- se pierde din vedere că, într-un exemplu ca El devine agitat, agitat nu exprimă
circumstanţa acţiunii ca în El doarme agitat, ci o însuşire a subiectului transmisă acestuia
prin intermediul verbului copulativ;
- adjectivele de pe lângă verbele copulative sunt luate greşit drept adverbe de mod.
● subiectul
Numele predicativ şi subiectul pot fi confundate în următoarele situaţii:
- atunci când subiectul este exprimat prin pronume personale şi de politeţe de
persoanele I şi a II a singular şi plural, când ele au obligatoriu calitatea de subiecte,
întrucât se face acordul în persoană:
Eu sunt acela care a vorbit.
Dumneata eşti primul de pe listă.
 - numele predicativ este exprimat prin pronume interogative şi relative, acestea
având rolul de identificare :
Cine eşti tu?
N-a spus cine este băiatul de lângă el.
- numele predicativ este exprimat prin substantive comune nearticulate sau
articulate cu articol hotărât, iar subiectul este exprimat prin substantive comune articulate
cu articol hotărât sau prin substantive proprii:
Copilul este elev.
Dragoş este un student bun.
● complementul direct
Confuzia este posibilă pentru că:
- întrebarea ce (specifică subiectului, numelui predicativ şi complementului direct)
se pune ca pentru complementul direct, adică fără implicarea subiectului, de care numele
predicativ este legat prin verbul copulativ, creându-se falsa credinţă că funcţia de nume
predicativ este în acest fel, o complinire a verbului copulativ, fără nici o legătură cu
subiectul.
- nu se ştie întotdeauna inventarul verbelor copulative.
Confuzia dintre cele două părţi de propoziţie se face în sensul că numele
predicative sunt luate drept complemente directe şi nu invers.

6. TOPICA ŞI PUNCTUAŢIA PREDICATULUI NOMINAL

De regulă, predicatul nominal stă în urma subiectului, la fel ca predicatul verbal:
Maşina lui este nouă.
Predicatul nominal poate sta şi în faţa subiectului când are ca nume predicative
pronume interogative sau relative:
Cine este el?
Nu ştiu ale cui sunt manualele.
De asemenea predicatul nominal stă înaintea subiectului atunci când se insistă asupra
celor exprimate de predicatul nominal:
E foarte frumoasă fata cu care te plimbi.
Ale voastre sunt mănuşile?
Locul verbului copulativ este între numele predicativ şi subiect:
Ele sunt învăţătoare.
În predicatele nominale fără subiect verbul copulativ stă în faţa numelui
predicativ: E imposibil să pleci.
 Locul numelui predicativ este după verbul copulativ şi în propoziţiile care au
subiect: Maşinile sunt noi. - dar şi în propoziţiile fără subiect: E frumos ce faci.
Pot exista şi abateri de la topică:
Astfel este Ţara Ardealului.
Numele predicativ stă întotdeauna după verbul copulativ şi după subiect în
următoarele situaţii:
● când atât el, cât şi subiectul sunt exprimate prin verbe la infinitiv:
A reuşi în viaţă înseamnă a persevera.
● când ambele funcţii sintactice sunt realizate prin substantive articulate cu articol
hotărât:
Repetiţia este mama învăţării.
Dacă cele două substantive nu au acelaşi număr, iar verbul copulativ se acordă cu
acelaşi cuvânt, numele predicativ poate să apară şi pe primul loc:
Averea lui este înţelepciunea.
Înţelepciunea este averea lui.
● când una dintre cele două funcţii este realizată prin substantiv articulat hotărât, iar
cealaltă prin substantiv nearticulat, dar precedat de adjective pronominale sau calificative la
superlativ:
Foamea este cel mai bun bucătar.
● când nici una dintre cele două funcţii nu se exprimă prin substantiv nearticulat
sau articulat cu articol nehotărât :
Motivul este altul.
Aceasta este întrebarea mea.
Între părţile componente ale predicatului nominal şi cele ale numelui predicativ multiplu se
pot intercala alte părţi de propoziţie sau chiar o propoziţie întreagă:
Să fie ea fericită !
Eşti, îi zise ea, un învingător.
Predicatul nominal nu se desparte prin virgulă de subiect. Intercalările între subiect şi
predicatul nominal, care se separă prin pereche de virgule, nu schimbă regula:
Rareş, cu toate greşelile pe care le-a făcut, rămâne un băiat bun.
Numele predicativ aşezat lângă verbul copulativ nu se desparte niciodată prin
virgulă de verbul copulativ, deoarece amândouă cuvintele formează o singură parte de
propoziţie: Copacii sunt înalţi.
Când între verbul copulativ şi numele predicativ se intercalează unele adverbe sau
locuţiuni adverbiale incidente (fără funcţie sintactică în propoziţia respectivă) – desigur,
fireşte, bineînţeles, aşadar, în concluzie, în realitate – acestea se pun între virgule:
Cărţile sunt, bineînţeles, noi.
Virgula se foloseşte între numele predicativ şi subiect pentru a marca lipsa
verbului copulativ: El este inteligent şi ea, frumoasă.
Numele predicativ multiplu coordonat disjunctiv prin conjuncţiile ori, sau
nerepetate, nu se despart prin virgulă: Eşti nervos sau plictisit?
Virgula nu se foloseşte nici atunci când părţile componente ale numelui predicativ
multiplu sunt coordonate prin conjuncţia şi nerepetată:
Toţi copiii sunt veseli şi mulţumiţi.
 7. VALORI EXPRESIVE ALE PREDICATULUI

Paleta de figuri de stil (procedee artistice) întâlnită în literatura română se

realizează şi cu ajutorul predicatului verbal sau nominal.
Cuvântul prin care este exprimat numele predicativ poate fi folosit cu sens figurat,
având, de obicei, valoarea de epitet sau de comparaţie.
Epitetul ca valoare a numelui predicativ exprimat prin adjectiv propriu-zis sau
adjectiv provenit din participiu:
„Văzduhu-i aspru, greu şi argintat.”
„Uriaşii munţi ….erau acum blajini, tihniţi şi prididiţi de soare.”
Comparaţia – numele predicativ cu această valoare poate fi exprimat printr-un
substantiv fără prepoziţie sau precedat de adverbul de comparaţie ca:
„Înfloresc grădinile, / Ceru-i ca oglinda…”
Personificarea se realizează de cele mai multe ori cu ajutorul predicatului (a verbului),
atribuind unui lucru sau unui animal acţiuni pe care nu le pot face decât persoanele:
„Se scuturau frunzele toamnei, şi semincerii cei bătrâni de sute de ani oftau aspru
şi se pregăteau pentru o nouă iarnă.”
Repetiţia predicatelor poate fi folosită cu scop stilistic, scriitorul urmărind prin
aceasta să-l facă pe cititor să-şi imagineze timpul îndelungat al desfăşurării acţiunii,
intensitatea sau repeziciunea ei ori impresia puternică pe care o produce o anumită
acţiune:
„Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbră, pier în vale,
Iară cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu.”

„Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.”
Antiteza este de asemenea un procedeu des utilizat:
„Ea un înger ce se roagă
El un demon ce visează.”
„Căci voi murind în sânge
Ei pot să fie tari.”
Metafora ca valoare a predicatului se întâlneşte în operele scriitorilor talentaţi, ca o
expresie a unor idei înălţătoare:
„Cărbunii, când ţi-or arde-n vatră
 În seri de ani târzii şi goi
Tu stând la lespedea de piatră
Să te gândeşti c-am ars şi noi.”

„Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată.”

8. ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL

Prin acordul predicatului cu subiectul, se verifică gradul de stăpânire a sintaxei
propoziţiei şi a morfologiei. Regulile acordului par simple în formularea lor generală şi
categorică. (Predicatul se acordă cu subiectul, după forma acestuia, în număr, persoană,
gen şi caz), însă acordul ridică numeroase probleme pentru că, în situaţiile în care se
găsesc subiectul şi predicatul, cuvintele care sunt exprimate, cuvintele pe care le
determină, cuvintele apropiate de ele sunt foarte variate şi complexe, iar regulile
particulare de acord sunt categorice numai pentru anumite situaţii şi mai largi pentru
altele, promiţând două sau mai multe posibilităţi, în sensul că există excepţii admise sau
variante numai tolerate de limba literară, alături de un model recomandat.

Acordul în persoană are mai multe implicaţii afective, fiind adesea dependent de
modul în care vorbitorul consideră relaţia interpersonală.
Atunci când subiectul exprimă o colectivitate cu care se solidarizează şi vorbitorul,
predicatul stă la persoana I plural:
„Am ajuns. Toţi pasagerii ne dăm jos.”
În caz că subiectul regentei este la persoana I sau a II-a, subordonata atributivă a
numelui predicativ al regentei poate avea predicatul acordat cu subiectul regentei, deci
persoana I sau a II-a:
a. ”Sunt un om care iubesc adevărul şi, fiindcă îl iubesc, ştiu să-l caut.”
„Am priceput că eşti un om care ştie ce va să zică să trăieşti.”
b. Poate avea predicatul acordat cu numele predicativ al regentei, adică persoana a III-a:
„Sunt un june tânăr şi un fericit, care suferă peste poate şi iubeşte la nemurire.”
În cazul subiectului multiplu format din pronume personal la diferite persoane,
persoana I are preponderenţă asupra celorlalte persoane, iar persoana a II-a are
preponderenţă asupra persoanei a III-a, incluzând aici şi substantivele.
Astfel, dacă între subiecte este unul exprimat printr-un pronume personal de
persoana I singular sau plural, predicatul se pune la persoana I plural, indiferent de
persoana celorlalte subiecte
 „Cât n-am fi morţi, voi cinci şi eu…”
„Eu şi el lucrăm în raionul acesta.”
Uneori, subiectul exprimat prin pronume de politeţe de persoana a III-a singular:
Excelenţa voastră, Măria-ta, are predicatul la persoana a III-a plural sau singular, ceea ce
constituie un element de accentuare al respectului, un acord livresc sau distant de tip
formal cu substantivul din cadrul locuţiunii:
„Stăpânitor al credinţelor, Strălucirea-ta să nu se supere dacă iar îndrăznesc a-i
spune că trebuie să se scoale, afară numai dacă nu vrea să lase a trece ceasul rugăciunii de
dimineaţă.”
Tot în acest caz se poate face acordul şi cu persoana a II-a:
Măria-ta hotărăşti.
Excelenţa-voastră sunteţi rugat să poftiţi în salon.

Acordul în număr se face în următoarele cazuri:

a. când subiectul este format din mai mulţi termeni care se află în raport de coordonare
copulativă (subiect multiplu), predicatul se pune la plural:
„Şi-atunci odată pornesc şi turturica şi calul, fugind pe întrecute”.
„Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei din
copilărie”.
b. când termenii subiectului se confundă într-unul singur din punct de vedere al raportului
cu realitatea, adică nu desemnează obiecte perfect distincte, predicatul se pune la
singular:
„Să ne îndesească mai mult cu udeala pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala.”
„E ură şi turbare
În ochii lor cei negri, adânci şi disperaţi.”
c. predicatul se pune tot la singular, când subiectul este format din mai mulţi termeni care
se află în raport de coordonare disjunctivă:
„Boierul sau înlocuitorul lui, arendaşul, e stăpânul satului.”
d. există şi alte situaţii de acord ale subiectului cu predicatul când subiectul este legat de
o parte de propoziţie care denumeşte un participant la acţiune şi, în acest caz, acordul
predicatului se face astfel:
- cu predicatul la plural, dacă împreună cu exprimă un raport colectiv:
„El împreună cu fata se puseră în căruţa zmeoaicei.” (în acest caz fiind vorba de
un subiect multiplu)
- cu predicatul la singular, dacă împreună cu exprimă un raport asociativ:
 „În zadar, tânărul Coridan Drăgănescu, împreună cu toată tinerimea, a protestat, în
numele drepturilor înscrise în constituţie”. (acordul cu singularul dovedeşte că, de data
aceasta, avem un subiect format dintr-un singur cuvânt urmat de un complement
sociativ).
Se mai întâlneşte şi o altă situaţie a acordului în număr, când numele predicativ
este la alt număr decât subiectul. În acest caz, verbul copulativ se acordă în număr cu
subiectul:
„Nu ştiu ce minte au unii părinţi, zicea ea privind spre un stâlp al cerdacului ca şi
cum acela era părinţii.”
În cazul în care subiectul este un pronume la pluralul politeţii sau al modestiei,
verbul copulativ se pune la plural, dar numele predicativ şi participiul din predicatul
verbal la diateza pasivă se pune la singular:
„Dacă până mâine dimineaţă, n-avem raportul dumneavoastră, veţi fi considerat ca
demisionat.”

Acordul în gen al numelui predicativ sau al predicatului verbal exprimat prin verb
la diateza pasivă, ridică probleme numai în cazul unui subiect plurimembru, ai cărui
termeni sunt substantive sau pronume de genuri diferite, întrucât la acest acord intră în
joc mai mulţi factori:
a. distincţia între numele de fiinţe şi cele de lucruri, iar la numele de lucruri, numărul
(singular sau plural) la care stă subiectul;
b. când termenii subiectelor sunt numai fiinţe de gen feminin şi masculin sau masculin şi
neutru, regula este simplă: are prioritate genul masculin;
Tata şi mama sunt bine dispuşi.
Elevii şi elevele au fost felicitaţi.
Elevii şi cadrele didactice sunt prezenţi.
c. când subiectul multiplu conţine atât nume de fiinţă, cât şi de lucruri, acordul se face cu
genul numelor de fiinţe:
Greşeala (greşelile) şi autorul (autorii) ei (lor) erau cunoscuţi.
Sacul (sacii) şi pisica (pisicile) au fost găsite.
Referitor la acordul în gen, atunci când termenii subiectului plurimembru sunt
nume de obiecte, tipurile de acord sunt mai variate.
Ţinând cont de tendinţele actuale privind acordul cu un termen multiplu, putem
ajunge la concluzia că între cele două principii majore care guvernează dinamica limbii –
claritatea mesajului şi economia de material lingvistic – acordul îl slujeşte mai ales pe
primul.
 Pluralul predicatului, de exemplu, când propoziţia are subiect plurimembru, este
tot mai riguros reclamat de normă.
Acolo unde acordul ad sensum reflectă mai exact logica mesajului, acesta este
preferat de limbă, fiind uneori, singurul admis.
În această din urmă situaţie se află acordul în gen cu antroponimele: În „Elevul
este harnic” şi „Elevul este harnică”, orientarea numelui predicativ se face exclusiv după
conţinutul subiectului.
O situaţie identică există la subiectul multiplu, ai cărui constituenţi prezintă
identitatea referenţial. Predicatul unor astfel de propoziţii apare la singular, fără excepţii,
în concordanţă cu sensul contextual al subiectelor (referent unic):
Întemeietorul şi conducătorul revistei a plecat la scurt timp după aceea.
Oscilaţia limbii între acordul gramatical şi cel nongramatical se desfăşoară uneori
sub controlul prezenţei sau absenţei articolului definit. Apariţia articolului la cuvintele
utilizate ca subiect, înclină de multe ori balanţa în favoarea acordului gramatical, în
situaţii în care, altfel ar fi fost posibil şi un acord nongramatical:
O mulţime a plecat (au plecat); dar:
Mulţimea a plecat.
„Convorbiri literare” a reapărut (au reapărut); dar:
„Convorbiri literare” au reapărut.
Există propoziţii în care acordul nongramatical este singurul posibil în absenţa
articolului: - Piper şi oţet este suficient în cămări .
Articularea definită nu numai că face posibil acordul gramatical, dar îl impune şi
ca regulă: Piperul şi oţetul s-au terminat .
Răsfrângerea sferei acordului prin atracţie în beneficiul celui gramatical este un
fenomen foarte activ în zona acordului verbal.
Nici mama, nici tata n-a venit, dar: Nici mama, nici tata n-au venit.
Chiar şi în cazul topicii inverse, atracţia este tot mai puţin tolerantă, în ciuda
faptului că acordul gramatical solicită în asemenea situaţii mai multă atenţie şi
concentrare în exprimare: A venit mama şi tata. Au venit mama şi tata.
În unele cazuri, predicatul nu se acordă cu subiectul, ci cu un alt cuvânt din
propoziţie: Parcă le scoseseră cineva inimile din ei.
Aici, acordul s-a făcut, evident greşit, cu complementul inimile. Predicatul trebuie
să fie la singular, acordul efectuându-se cu subiectul exprimat prin pronumele nehotărât
cineva.
Greşelile de acord gramatical apar şi în cazul în care predicatul este exprimat printr-
un verb reflexiv şi un participiu.
 Deoarece, se consideră, în mod greşit, că reflexivul unor verbe este întotdeauna
impersonal, apar exprimări de felul acesta:
Se cuvine menţionate succesele obţinute, în loc de:
Se cuvin menţionate succesele obţinute.
În acest exemplu, predicatul se cuvin, fiind aici verb personal, numele predicativ
exprimat prin participiul menţionate trebuie acordat în gen şi număr cu subiectul succesele.
Unii vorbitori fac acordul greşit, punând predicatul la singular, atunci când acesta
precedă subiectul multiplu:
„Cânta fata şi băiatul”, în loc de:
„Cântau fata şi băiatul”.
În acest caz, greşeala provine din faptul că primul termen al subiectului multiplu
se află la singular şi se ia în considerare nu numai acesta, neglijându-se celălalt substantiv
care intră în alcătuirea subiectului multiplu.
Uneori, acordul se face greşit la plural, din cauză că autorii respectivi sunt
influenţaţi de determinantele multiple ale subiectului:
Personalitatea lui Daniel şi a lui Radu au insuflat încredere colegilor lor, în loc de:
Personalitatea lui Daniel şi a lui Radu a insuflat încredere colegilor lor , sau mai
corect:
Personalitatea lui Daniel şi cea a lui Radu au insuflat încredere colegilor lor .

Cauzele dezacordului în limba română, utilizând aspectul vorbit al limbii, în

special, sunt:
Omonimia persoanei a III-a singular şi a III-a plural şi extinderea analogică:
El să vină. / Ei să vină.
El cânta. / Ei cânta.
Analogic:
El cânta. / Ei cânta (u).
El cântase. / Ei căntase (ră).
Influenţa pluralului :
S-au efectuat cercetări ale căror rezultate s-au avut în vedere la…
Ambiguitatea grupării pronume reflexiv + verb:
Se are în vedere rezultatele.
Îmi place copiii.
Mă doare picioarele.
Se va vinde la licitaţie pentru automobile.
Hiperacordul (hipercorectitudine):
 În ceea ce privesc filmele…
Ce sunt cu fotografiile acestea?
Aceeaşi situaţie pentru verbul trebuie:
Îţi trebuie fotografii.
Nerespectarea regimului: un verb poate impune complementului său anumite
caracteristici de construcţie.
Îl ascultă.(Ac.)
Îi mulţumim.(D.)
Sau poate impune folosirea unei anumite construcţii prepoziţionale:
Omul (pe) care l-aţi chemat…, dar:
Îl aştepta pe teren.
Exprimarea grăbită, neglijentă, prin omiterea prepoziţiei:
Copiii care i-aţi văzut fraţi.
Cartea care am citit-o nu este corespunzătoare.
Eroare în sens invers.
El nu aparţine la sindicatul nostru.
Ei nu aparţin la secţia noastră.
Folosirea ca intranzitive a unor verbe tranzitive:
Măsor 1,70 în înălţime.
În comentariile sportive: omiterea complementului direct:
…părându-i lui… … stopând pe piept.
Combinarea intranzitivului cu pronumele reflexiv:
Se merge, se pleacă, se călătoreşte, se interferează etc.
Grupare verb + participiu (variabil, adjectival):
Se cer smulse. Se vor dovedite.
Întrebuinţarea formelor greşite de infinitiv ale verbelor: a apărea, a plăcea, a
desplăcea, a tăcea:
Va place…spectatorilor.
Veţi apare din nou în rolul…
Imperativele: nu fă, nu zi, nu(te) du.
Existenţa formelor verbale paralele: văd(văz), pun(pui), rămân(rămâi), etc.
Construirea fără subiect a unor propoziţii cu predicat nominal:
(…) Este rezultatul faptului…
Deşi în practica şcolară posibilitatea apariţiei dezacordurilor gramaticale, lexicale
sau semantice este mai mică (şi atunci amendată prompt), decât în limbajul familial, spre
exemplu, sau în cel al microgrupurilor constituite pe diverse criterii, sarcina educatorului
este de a face cunoscute cazurile dezacordului şi de a încerca, prin toate mijloacele ce-i
stau la îndemână, să-l înlăture.