ADJECTIVUL

Ce este adjectivul?
Adjectivele sunt cuvintele care ne arată însușirile unor ființe,
lucruri sau fenomene ale naturii (adică ale unor substantive).

Cum se clasifică adjectivele?

 Adjective propriu-zise – mare, mic, bun, frumos,
cinstit, verde etc.
 Adjective participiale (care provin din verbe la
participiu) – învățat, citit, adormit;
 Adjective gerunziale (provin din verbe la gerunziu) –
coșuri fumegânde, mână tremurândă;
 Pronominale posesive (determină substantivul care
denumește obiectul posedat) – caietul meu;
 Pronominale
demonstrative – această casă, acel bărbat;
 Pronominale
nehotărâte – fiecare om, câteva case, toți copiii;
 Pronominale negative – niciun om;
 Pronominale interogative – care fată?;
 Pronominale relative – știu care fată;
 Pronominale de întărire – a fost însuși fratele meu.
ADJECTIVE
 Adjective simple (alcătuite dintr-un singur cuvânt) – bun,
tânăr, gras, slab, frumos, verde etc.
 Adjective compuse (care sunt formate din mai multe
cuvinte) – binevoitor, atotputernic, cumsecade, dulce-
amărui.

 Gradul comparativ
 Acest grad arată intensitatea însușirii unui obiect
(substantiv) comparativ cu alte obiecte. Gradul comparativ
este de trei feluri:
 1. Comparativ de superioritate: mai + adjectiv
 Exemplu: Părul Mariei este mai lung decât al Andreei.
 2. Comparativ de inferioritate: mai puțin + adjectiv
 Exemplu: Profesorul a folosit un limbaj mai puțin
cunoscut pentru elevi.
 3. Comparativ de egalitate: la fel de + adjectiv
 Exemplu: Cartea Elenei este la fel de veche ca și a Mariei.
 Gradul superlativ
 Acest grad de comparație exprimă însușirea unui obiect,
manifestată la cel mai înalt sau scăzut nivel posibil. Gradul
superlativ poate fi de trei feluri:
 1. Grad relativ de superioritate: cel mai + adjectiv
 Exemplu: Radu este cel mai înalt elev din clasă.
 2. Grad relativ de inferioritate: cel mai puțin + adjectiv
 Exemplu: Andreea își dorește să descopere cel mai puțin
cunoscut vârf de munte din regiune.
 3. Grad absolut: foarte, extrem de + adjectiv
  Exemplu: Mirela a pictat o lucrare extrem de frumoasă.
 În limba română există și adjective care nu au grad de
comparație. De obicei, acestea sunt cuvintele care exprimă
însușiri ce nu pot fi comparate: întreg, secundar, perfect,
superior, mort, viu, etern.

PRONUMELE
Ce este pronumele?
Pronumele este o parte de vorbire flexibilă care înlocuiește
un substantiv și, de regulă, își schimbă forma după gen,
număr, caz și persoană.

Clasificare
În funcție de schimbarea formei după persoană, pronumele se
împart în pronume cu forme personale și pronume fără forme
personale.

Pronumele cu forme personale

Pronumele cu forme personale își schimbă forma după persoană.
Atunci când este analizat se menționează persoana acestuia. Se
împart în:
pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ...
etc),
pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră,
dumneasa, ... etc),
pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc),
pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc),
pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc).

Pronumele fără forme personale

Pronumele fără forme personale nu își schimbă forma după
persoană. Atunci când este analizat nu se precizează persoana
acestuia.
Se împart în:
-pronume demonstrativ (acesta, aceștia ... acela,
aceia ...același, aceiași ... cestălalt, ceștilalți ... celălalt,
ceilalți ...),
-pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),
-pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),
-pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte ...),
-pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte...).

Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui

! Pronumele au aceleași cazuri și funcții sintactice ca
substantivele pe care le înlocuiesc.
În funcție de cazuri, pot avea următoarele funcții sintactice:
 nominativ: subiect, nume predicativ, atribut apozițional
 acuzativ: complement direct, complement indirect,
complement de agent, complement circumstanțial de loc,
 complement circumstanțial de timp, complement
circumstanțial de mod, complement circumstanțial de
cauză, nume predicativ, atribut prepozițional
 genitiv: atribut genitival, atribut prepozițional, nume
predicativ, complement indirect, complement
circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de
timp, complement circumstanțial de loc
 dativ: complement indirect, nume predicativ, atribut
pronominal, complement circumstanțial de loc,
complement circumstanțial de timp

VERBUL
CE ESTE VERBUL?
Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în
general acțiuni ale persoanelor/obiectelor
(Mihai mănâncă. Ioana citește.). Celelalte verbe pot indica: stări
ale obiectelor (Mașina stă în parcare), posesia unui obiect de
către alt obiect (Vasile are o carte. Cartea are multe pagini.),
necesitatea acțiunilor sau a obiectelor (Trebuie să
mănânc. Îmi trebuie o mașină.), posibilitatea de face anumite
acțiuni (Pot să cânt la pian.), voința sau dorința unei persoane de
a face o acțiune (Vreau să merg la film., Doresc o prăjitură.).
Atunci când se dorește numirea unui verb se folosește forma
verbală, nepersonală a acelui verb, numită infinitiv. Prin urmare
se spune verbul a fi, a mânca, a fi, a vedea, a merge etc.
Clasificarea verbelor
După capacitatea verbului de a forma singur predicatul, verbele
se împart în:
- verbe predicative – au înțeles de sine stătător
-verbe nepredicative – nu au înțeles de sine stătător.
Verbele nepredicativ sunt de două feluri:verbe auxiliare și verbe
copulative.

În funcție de persoană verbele pot fi:

verbe personale – prezintă forme pentru toate persoanele
verbe impersonale – acțiunea nu poate fi atribuită unei
persoane.

Conjugările verbelor
În funcție de sunetul sau grupul de sunete care alcătuiesc
terminația verbului la infinitiv, verbele pot fi: de conjugarea I,
conjugarea a II-a, conjugarea a III-a, conjugarea a IV-a.
Funcțiile sintactice ale verbelor
predicat, subiect, nume predicativ, atribut verbal, atribut
adjectival, complement direct, complement indirect,
complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial
de scop, complement circumstanțial de mod, complement
circumstanțial de cauză

NUMERALUL
CE ESTE NUMERALUL?
Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un
număr (unu, doi, trei), numărul obiectelor (trei copii, câte zece
pagini, amândouă cărțile), ordinea obiectelor (al doilea, al
treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină
un substantiv și stă înaintea substantivului determinat.

Numeralele se împart în două categorii:

- cardinal (unu, doi, trei)
-ordinal (întâiul, al doilea, al treilea).

Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-

zise (unu, doi, patruzeci), numerale colective(amândoi, tustrei,
tuspatru), numerale multiplicative (îndoit, întreit, dublu),
numerale distributive (câte unul, câte doi), numerale adverbiale
(o dată, de două ori), numerale fracționare (jumătate, sfert).
 SUBSTANTIVUL
CE ESTE SUBSTANTIVUL?
Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește
nume de obiecte (ființe, lucruri, fenomene ale naturii, însușiri,
sentimente, stări sufletești, acțiuni, relații dintre oameni).
mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare,
iubire, ură, îngrijorare

Reguli de recunoaștere a substantivelor

Deoarece orice obiect poate avea o însușire, orice substantiv
poate primi un adjectiv. Aceasta este un mijloc de a distinge un
substantiv de un adjectiv, verb.
plecarea grabnică, roșul închis
Orice substantiv care indică obiecte numărabile poate primi
un numeral. Prin această metodă poate fi determinată valoarea
de substantiv a unui cuvânt.

Orice substantiv poate fi însoțit de un adjectiv pronominal, care

nu arată însușirea obiectelor: acest, această, aceștia, aceste; acel,
acea, acei, acele. În situația în care unui substantiv nu i se poate
găsi un adjectiv propriu-zis, poate fi folosită această metodă
pentru a identifica un substantiv.
acest pom, foamea aceasta, untul acesta
Clasificarea substantivelor

Substantivele sunt de două feluri: substantive

comune și substantive proprii. La rândul lor, ambele tipuri de
substantiv pot fi: simple sau compuse.
 după formă substantivele pot fi substantive simple sau

substantive compuse
 după conținut substantivele se împart în substantive comune,

substantive proprii
 un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni

substantivale


Genurile substantivelor

În limba română, după gen, substantivele se împart

în: substantive la genul masculin, substantive la genul
feminin, substantive la genul neutru. În cele mai multe situații,
se poate constata potrivirea între genul natural și cel gramatical;
genul neutru corespunde lucrurilor neînsuflețite. În majoritatea
cazurilor, genul unui substantiv poate fi aflat prin numărarea
respectivului substantiv.
masculin (un-doi): un băiat – doi băieți;
feminin (o – două): o fată – două fete;
neutru (un – două): un drum – două drumuri

Numărul substantivelor
Substantivele, prin formele pe care le iau,
arată numărul obiectelor – un singur obiect sau mai multe
obiecte. Se împart în substantive la numărul singular și
substantive la numărul plural. În mod normal substantivele au o
formă pentru singular, atunci când exprimă un singur obiect și o
formă pentru plural, în cazul în care arată mai multe obiecte.
frate (singular) – frați (plural)
masă (singular) – mese (plural)
vânt (singular) – vânturi (plural)
Există și substantive care nu au forme pentru ambele numere,
acestea se numesc substantive defective de număr.