Gramatica 

este știința care studiază regulile după care se modifică forma cuvintelor
și regulile după care cuvintele se îmbină în propoziții și fraze.

 Tradițională: prezintă faptele de limbă prin intermediul tradiției

 Modernă: prezintă faptele de limbă prin metode moderne; la rândul ei gramatica
modernă poate fi structuralistă (studiază structura gramaticală a limbii prin prisma
opozițiilor din limbă) sau transformatională (are în vedere transformarea schemelor
de bază posibile ale limbii)
 Descriptivă sau sincronică: studiază structura limbii într-o anumită etapă
 Istorică sau diacronică: studiază structura limbii din punct de vedere al evoluției ei
 Comparată: abordează în paralel structurile mai multor limbi

Clase morfologice
Există 10 clase morfologice: substantivul, adjectivul, pronumele, articolul, numeralul,
verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția.

Părțile de vorbire flexibile au următoarele categorii gramaticale:

 substantivul: gen, număr, caz

 articolul: gen, număr, caz
 adjectivul: gen, număr, caz, grad de comparație
 numeralul: gen, număr, caz
 pronumele: gen, număr, caz, persoană
 verbul: timp, mod, diateză, persoană, număr

Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește nume de obiecte

(ființe, lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni,
relații dintre oameni).

Deoarece orice obiect poate avea o însușire, orice substantiv poate primi un adjectiv.
Aceasta este un mijloc de a distinge un substantiv de un adjectiv, verb.

plecarea grabnică, roșul închis

Orice substantiv care indică obiecte numărabile poate primi un numeral. Prin această
metodă poate fi determinată valoarea de substantiv a unui cuvânt.

un pom – doi pomi, o casă – două case, un ceas – două ceasuri

Orice substantiv poate fi însoțit de un adjectiv pronominal, care nu arată însușirea

obiectelor: acest, această, aceștia, aceste; acel, acea, acei, acele. În situația în care
unui substantiv nu i se poate găsi un adjectiv propriu-zis, poate fi folosită această
metodă pentru a identifica un substantiv.

acest pom, foamea aceasta, untul acesta

Clasificarea substantivelor
Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive proprii. La
rândul lor, ambele tipuri de substantiv pot fi: simple sau compuse.

 după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive compuse

 după conținut substantivele se împart în substantive comune, substantive proprii
 un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni substantivale
Substantive comune simple
 Substantivele comune simple sunt formate dintr-un singur cuvânt (un singur termen).
Acestea pot fi moștenite, împrumutate sau obținute prin derivare sau conversiune.

masă, cutie, mașină, arhitect, televizor

Substantive comune compuse

Substantivele comune compuse sunt formate din două sau mai multe cuvinte. Se
împart în două categorii, în funcție de modul de scriere:

1. Substantive compuse care se scriu într-un singur cuvânt, formate prin contopirea

cuvintelor:

primăvară, binefacere, bunăstare, bunăvoie, bunăvoință, binefăcător, răufăcător,

răuvoitor, untdelemn, radioascultător, radioemisiune, radiojurnal, radioreportaj,
radioreporter, portarmă, portavion, portdrapel

Substantivele proprii denumesc obiecte de același fel pentru a le deosebi de

celelalte și se scriu cu majusculă, indiferent de locul pe care îl ocupă în propoziție.

Mihai, Andreea, România, Statele Unite ale Americii, Europa, Munții Carpați, Evenimentul
Zilei, Institutul Național de Statistică

Articolul hotărât

Articolul hotărât arată un obiect cunoscut vorbitorului și poate fi la rândul lui de 3

feluri:

 articol hotărât propriu-zis -l, -le, -a, -i, -lui, -lor

 posesiv (genitival) al, ai, a, ale, alor
 demonstrativ (adjectival) cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor.
Articolul nehotărât

Atunci când arată obiectul individualizat, dar nu îl identifică exact pentru vorbitori,
articolul este nehotărât un, o, unui, unei, niște, unor.

Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește

și determină un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul
determinat.

Funcțiile sintactice ale adjectivului

Adjectivul poate avea în propoziție funcțiile sintactice de atribut adjectival,  nume
predicativ, complement circumstanțial de timp, complement indirect, complement
circumstanțial de cauză.

Atributul adjectival este atributul care se exprimă prin adjective de orice

proveniență, de orice fel, la orice număr, la orice grad de comparație și în orice caz.
Numele predicativ este partea componentă a predicatului nominal care califică (ce
este, cum este), clasifică (clasa de obiecte) și identifică subiectul (cine este).
Complementul circumstanțial de timp arată timpul când se petrece acțiunea
(momentul, durata, limita temporală).
Complementul indirect arată obiectul căruia i se atribuie acțiunea, însușirea sau
caracteristică exprimată prin cuvântul determinat. Determină un verb, un adjectiv,
un adverb sau o interjecție.
Complementul indirect cui? despre cine? despre ce? la cine? la ce?
răspunde la întrebările: pentru cine? cu cine? cu ce? de cine? de ce?
asupra cui? contra cui? împotriva cui?

Complementul circumstanțial de cauză arată cauza unei acțiuni, a unei stări, a

unei însușiri.

Complementul circumstanțial de cauză răspunde la din ce cauză? din ce

întrebările: pricină?

Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei),

numărul obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea
obiectelor (al doilea, al treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină
un substantiv și stă înaintea substantivului determinat.

Pronumele este o parte de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv și, de

regulă, își schimbă forma (flexionează) după gen, număr, caz și persoană.

Vasile, vrei tu să-i oferi Mariei cartea pe care ți-a cerut-o?

pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc),
pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, dumneasa, ... etc),
pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc),
pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc),
pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc).
pronume demonstrativ (acesta, aceștia ... acela, aceia ...același,
aceiași ... cestălalt, ceștilalți ... celălalt, ceilalți ...),
pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),
pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),
pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte ...),
pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte...).

Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale

persoanelor/obiectelor

CONJUGAREA I CONJUGAREA A II-A CONJUGAREA A III-A CONJUGAREA A IV-A

-a a mânca -ea a tăcea -e a face -i, -î a citi
a lucra a ședea a crede a veni
a alerga a vedea a duce a hotărî
a cânta a plăcea a pune a coborî

Adverbul este o parte de vorbire neflexibilă care însoțește un verb, un adjectiv sau

un alt adverb și care exprimă: caracteristica unei acțiuni sau stări (Face bine ceea ce
face.), caracteristica unei însușiri (Are o mașină destul de mare.), împrejurarea în
care se petrece o acțiune (Va pleca acolo mâine-seară.). Cuvântul adverb provine din
limba latină și este compus din ad (pe lângă) și verbum (verb).

Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă: o stare sufletească (ah!,

vai!, uf!, oh!, aha-aha!), o poruncă sau un îndemn (hai, haide, haidem!,
uite!, înainte!, liniște!), imitarea unor sunete sau zgomote din natură –
onomatopee (buf! boc! trosc! zdup! cucurigu! miau! cirip-cirip!), un mod de
adresare (bre, măi, adio!, noroc!, ia).

Clasificarea prepozițiilor
Prepozițiile sunt de două feluri: simple (a, pe, la, spre, cu, de, fără, sub, în,
prin, pentru, către, contra, lângă) sau compuse (de la, de pe la, de lângă,
fără de, dinspre, despre, de către).

Clasificarea conjuncțiilor
După formă conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale pot fi de două feluri: simple
(și, nici, dar, iar, însă, ci, ba, deci, că, să, căci, de, fie) sau compuse
(ca să, încât să, cum că).

După funcția pe care o îndeplinesc, conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale pot fi:
conjuncții coordonatoare (și, nici, și cu, ci și, cât și, dar și, precum și,
sau, ori, fie, dar, iar, însă, ci așadar, deci, prin urmare) și conjuncții
subordonatoare (că, să, ca să, ca ... să, dacă, de, căci, deoarece, fiindcă,
pentru că, pentru ca să, pentru ca ... să, fără să, după cum, deși, măcar
să, măcar de, încât).

Sintaxa este ramura gramaticii care studiază propoziția, fraza, unitățile de propoziție,

regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în frază, precum și
raporturile dintre părțile de propoziție și raporturile în frază.

Termenul fonetică poate însemna două lucruri: o componentă a unei limbi sau o
disciplină lingvistică care se ocupă cu studiul sunetelor unei limbi.

Sunetul este cea mai mică unitate a limbii. Din punct de vedere fizic, este cea mai
mică emisiune sonoră articulată, altfel spus, cel mai scurt produs al vocii omenești.
Știința care se ocupă de studierea sunetelor se numește fonetică.

Sunetele rostite fără ca aerul să întâlnească un obstacol la ieșirea din aparatul fonator
au fost numite vocale, iar cele care întâlnesc la ieșirea din aparatul fonator anumite
obstacole au fost numite consoane.

Diftongul este un segment vocalic complex format dintr-o vocală și o semivocală.

Condiția de existență a unui diftong este apartenența vocalei și a semivocalei la
aceeași silabă.
iar-bă, pâi-ne, fii, pie-se, dan-sau, soar-tă

Triftongul este un segment vocalic complex format dintr-o vocală și

două semivocale. Triftongii pot fi considerați și o combinație dintre semivocalele i, u,
e cu anumiți diftongi.

Hiatul este întâlnirea în același cuvânt sau cuvinte diferite a două vocale care aparțin

unor silabe diferite.gre-șeau, șleau, lu-poai-că, miau

Punctul este un semn de punctuație finală care indică în scris sfârșitul unui enunț

asertiv, declarativ, neexclamativ. Acesta fiind tipul de comunicare cel mai des folosit,
se poate spune că punctul este semnul de punctuație finală cel mai des întâlnit în

Semnul întrebării  este semnul de punctuație care marchează intonația propozițiilor

sau frazelor interogative. Acesta este folosit cu precădere în situații conversaționale și
indică caracterul interogativ al întrebărilor directe.scriere.

Semnul exclamării este semnul de punctuație care marchează intonația propozițiilor

și frazelor exclamative.

Virgula este semnul de punctuație care delimitează grafic unele propoziții în cadrul

frazei și unele părți de propoziție în cadrul propoziției. Din punct de vedere
gramatical, pe baza raporturilor sintactice, virgula indică felul în care fraza și
propoziția se despart în elementele lor constitutive.

Punctul și virgula este un semn de punctuație care marchează o pauză mai mare

decât pauza indicată prin virgulă și mai mică decât cea indicată prin punct. Are un un
rol exclusiv delimitativ și este preferat virgulei sau punctului din rațiuni stilistice.

Două puncte este semnul de punctuație care anunță vorbirea directă sau o

enumerare, o explicație, o concluzie și marchează o pauză mai mică decât cea
indicată de punct. Două puncte au rolul de a atrage atenția a ceea ce urmează după
ele.

Punctele de suspensie este semnul de punctuație care marchează întreruperea

cursului vorbirii și notează pauzele mari în exprimare. Întrerupea șirului vorbirii poate
fi momentană sau definitvă.

Ghilimelele numite și semne ale citării 

Parantezele sunt un semn de punctuație care marchează un adaos explicativ în

interiorul unei propoziții sau al unei frazei. Mai puțin dependente sintactic, parantezele
au menirea de a îmbogăți înțelesul propoziției sau al frazei.

Linia de pauză sau pauza este un semn de punctuație înrudit cu virgula și

marchează pauza dintre părți de propoziție, dintre propoziții sau fraze.

Cratima este un semn de punctuație care se folosește în interiorul enunțurilor și are

funcții de delimitare și substituire, uneori asemănătoare cu virgula, alteori cu linia de
pauză.

Linia de dialog este semnul de punctuație care precedă și semnalează începutul

vorbirii directe a persoanelor din cadrul unui dialog. Schimbarea de registru, de la
anunțarea vorbirii directe la redarea acesteia, dar și trecerea de la o replica la alta
sunt marcate prin pauze, precum și cu modificări corespunzătoare ale intonației.

Bara oblică este un semn de punctuație care se folosește în interiorul enunțurilor,

între cuvinte sau numerale exprimate prin cifre. Rolul acestui semn este de a realiza
în scris economie de mijloace verbale și este folosit mai ales în stiluri științifice,
administrative și publicistice.

masculin (un-doi): un băiat – doi băieți;

feminin (o – două): o fată – două fete;
neutru (un – două): un drum – două drumuri