CURS 4 , 5

NOŢIUNI GENERALE DE SINTAXĂ

1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL SINTAXEI

Sintaxa reprezintă un nivel integrator al gramaticii care studiază mecanismul prin care un ansamblu de
cuvinte date se combină între ele, constituind un enunţ.
Definiţiile formulate de autori consacraţi din domeniul lingvisticii atestă faptul că sensul iniţial al
cuvântului sintaxă a rămas neschimbat:
* „Sintaxa este partea gramaticii care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în
propoziţii şi fraze”. (Gramatica Academiei, vol II);
* „Sintaxa ar fi, aşadar, partea gramaticii care se ocupă cu studiul unităţilor sintactice, al relaţiilor care
se stabilesc între ele, al funcţiilor pe care le actualizează şi al mijloacelor cu ajutorul cărora se exprimă” (Ion
Diaconescu,1992);
Sintaxa are ca prim obiect de studiu unităţile sintactice: cuvântul, sintagma, propoziţia, fraza.
În al doilea rând, sintaxa studiază raporturile care se stabilesc între unităţile sintactice atât la
nivelul propoziţiilor cât şi al frazelor, precum şi mijloacele prin care se transpun în actul comunicării
aceste raporturi sintactice.

2. UNITĂŢILE SINTACTICE
Comunicarea se realizează prin cuvinte, îmbinate în unităţi sintactice, care în ordinea crescătoare a
complexităţii, sunt: partea de propoziţie, sintagma, propoziţia, fraza.
1. Partea de propoziţie
- este unitatea sintactică minimală, lipsită de autonomie comunicaţională;
- este un constituent al propoziţiei format, de obicei, dintr-un singur cuvânt cu sens lexical deplin
care, în unele cazuri, poate fi însoţit de un element relaţional (de cele mai multe ori o prepoziţie);
- este o unitate dependentă a sintaxei, excepţie făcând subiectul;
- poate stabili raporturi sintactice cu alte părţi de propoziţie;
- în interiorul părţii de propoziţie nu apar raporturi sintactice;
- este cuvântul sau grupul de cuvinte prin care se exprimă diferite funcţii sintactice;
- dintre părţile de vorbire cu sens lexical de sine stătător numai substantivul, adjectivul, pronumele,
numeralul, verbul, adverbul cu sens autonom şi, în anumite situaţii, interjecţia pot avea statut de parte de
propoziţie.
Părţile de propoziţie sunt clasificate în:
a. părţi principale considerate esenţiale în actul comunicării:
● subiectul despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului, între cele două părţi de propoziţie
existând un raport de inerenţă;
● predicatul este elementul fundamental al comunicării prin intermediul lui căruia se realizează predicaţia
(arată ce face, cine este, ce este sau cum este subiectul).
b. părţi secundare - cuvinte sau îmbinări de cuvinte care completează, obligatoriu sau facultativ,
comunicarea definindu-se prin dependenţa lor faţă de un element regent. Ele grupează în jurul părţilor
principale îmbogăţindu-le sensul prin noi informaţii:
● atributul este partea secundară de propoziţie în raport de subordonare faţă de un substantiv, de
un cuvânt cu valoare substantivală sau faţă de un substitut al numelui (un pronume);
● complementul, ca parte secundară de propoziţie, se subordonează unui regent exprimat prin verb,
adjectiv, adverb sau o interjecţie cu valoare predicativă;
● elementul predicativ suplimentar se află într-o dublă relaţie de dependenţă (faţă de un verb şi,
în acelaşi timp, faţă de un nume).
 2. Sintagma (< fr. syntagme < gr. suntagma = combinaţie)
- este un element constituent al propoziţiei format din minimum două cuvinte cu sens lexical
deplin;
- nu are autonomie în comunicare, fiind lipsită de predicaţie;
- reprezintă cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate realiza o relaţie de
subordonare;
- din perspectiva raporturilor sintactice, sintagma este o unitate structurală binară care cuprinde un
determinat şi un determinant, fapt care permite, în majoritatea cazurilor, analiza părţilor sale componente;
- după partea de vorbire prin care se exprimă elementul regent se disting:
sintagme nominale (grupuri nominale), sintagme adjectivale, sintagme verbale, sintagme
adverbiale, sintagme interjecţionale.
3. Propoziţia
- este unitatea sintactică fundamentală;
- are autonomie asigurată de predicatul pe care îl conţine şi care este în raport de interdependenţă
bilaterală cu subiectul;
- este cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea independent, transmiţând o comunicare
logică sau o idee afectivă;
- este constituită, de regulă, dintr-un singur cuvânt (propoziţie neanalizabilă), dintr-o îmbinare de două sau
mai multe cuvinte sau dintr-o succesiune de sintagme.
4. Fraza
- este o unitate sintactică superioară propoziţiei, fiind alcătuită din minimum două propoziţii
dintre care, cel puţin, una principală;
- prezenţa propoziţiei principale într-o frază este obligatorie;
- este o comunicare cu predicaţie multiplă;
- într-o frază pot să existe două sau mai multe propoziţii principale; una sau mai multe principale
şi una sau mai multe propoziţii secundare;
- propoziţiile regente sunt propoziţii principale sau subordonate de care depind alte propoziţii;
- la nivelul frazei se întâlnesc atât raporturi de coordonare cât şi raporturi de subordonare.

3. SINTAXA PROPOZIŢIEI

1. Definiţie : Sintaxa propoziţiei studiază regulile îmbinării cuvintelor în propoziţii.

Sintaxa propoziţiei are în vedere ca obiect de studiu:

- părţile de propoziţie
- raporturile sintactice la nivel propoziţional
- felul propoziţiilor independente

2. Părţile de propoziţie sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte din structura unei propoziţii ce pot fi detaşate
din enunţ ca unităţi sintactice de sine stătătoare, între acestea existând raporturi diferite. Părţile de
propoziţie se recunosc în raport cu termenul regent şi cu ajutorul întrebărilor. Ele sunt de două feluri:
- principale: predicatul şi subiectul;
- secundare: atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar.

3. Relaţiile sintactice în propoziţie

Între părţile de propoziţie se stabilesc legături cunoscute sub denumirea de raporturi (relaţii)
sintactice. Mijloacele de exprimare a acestor raporturi la nivel de propoziţie sunt de trei feluri:
a. morfologice (flexiunea şi recţiunea sau regimul);
 b. sintactice (acordul, joncţiunea, juxtapunerea, topica);
c. fonetice (intonaţia şi pauza) exprimate, în scris, prin semnele de punctuaţie.
La nivelul propoziţional se stabilesc patru tipuri de raporturi sintactice:
a. raportul de interdependenţă (inerenţă) stabilit între subiect şi predicat
b. raportul de coordonare (nondependenţă) apare între părţi de propoziţie de acelaşi fel şi, mai
rar, între părţi diferite de propoziţie. Coordonarea între părţile de propoziţie poate fi: copulativă,
adversativă, disjunctivă, conclusivă
c. raportul de subordonare (de dependenţă) se stabileşte între părţile secundare de propoziţie şi
termenul lor regent
d. raportul de incidenţă este specific frazei. Există construcţii incidente şi la nivelul unei
propoziţii. Ele nu sunt legate sintactic de propoziţia în care apar. Cuvintele incidente aduc o explicaţie
suplimentară şi nu fac parte din structura comunicării.

4. CORESPONDENŢA dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate

a. Relaţia dintre cele două părţi ale sintaxei
Între sintaxa propoziţiei şi sintaxa frazei există următoarele asemănări:
♦ atât în propoziţie cât şi în frază se regăsesc raporturi de coordonare şi de subordonare;
♦ coordonarea se stabileşte între unităţi sintactice de acelaşi fel atât în propoziţie cât şi în frază;
♦ în ambele situaţii raporturile de coordonare se exprimă prin joncţiune (prin conjuncţii şi
locuţiuni conjuncţionale coordonatoare) şi prin juxtapunere;
♦ raportul de subordonare se stabileşte, pentru cele două situaţii, între o unitate sintactică (parte
de propoziţie subordonată sau propoziţie subordonată) şi termenul regent, modalităţile de exprimare fiind
diferite.
b. Corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi subordonatele corespunzătoare prezintă
următoarele aspecte:
♦ o subordonată corespunde unei părţi de propoziţie îndeplinind în frază funcţia acesteia pe lângă un termen
din regentă având denumirea părţii de propoziţie;
♦ nu toate subordonatele corespund părţilor secundare de propoziţie. Există două tipuri de propoziţii
subordonate care corespund unor părţi principale de propoziţie (subiectiva are funcţia de subiect, într-o frază pe
lângă un element regent impersonal şi predicativa care este corespondentul sub forma unei subordonate a numelui
predicativ – element constitutiv al predicatului nominal);
♦ predicatului verbal sau verbului copulativ nu-i corespunde nici o subordonată;
♦ subordonatele se definesc, în general, ca şi părţile de propoziţie corespunzătoare, răspund la
aceleaşi întrebări, au acelaşi element regent şi realizează acelaşi raport sintactic.

5. CONTRAGEREA şi EXPANSIUNEA
Pornind de la corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi echivalentul acestora exprimat prin subordonate,
putem vorbi de posibilitatea de a restrânge o propoziţie subordonată într-o parte de propoziţie corespunzătoare
(contragere) şi de procesul invers, de dezvoltare a unei părţi de propoziţie într-o subordonată cu aceeaşi funcţie
sintactică la nivelul unei fraze (expansiune).
În procesul de expansiune apare un predicat şi, deci, o subordonată introdusă printr-un relator nespecific sau
specializat.
Predicativizarea se realizează prin următoarele procedee:
 trecerea verbului de la un mod nepredicativ la un mod predicativ;
 introducerea unor verbe copulative pentru a putea construi un predicat nominal;
 verbalizarea substantivului, a adjectivului şi a adverbului;
 repetarea verbului din regentă în subordonată;
 predicativizarea unor adverbe şi a unor locuţiuni adverbiale.
 Redând corespondenţa dintre partea de propoziţie şi subordonata corespunzătoare ei, expansiunea nu schimbă
sensul iniţial şi nici conţinutul exprimării. Schimbările se produc numai la nivelul formei, prin modificarea propoziţiei care
devine frază.
În procesul de contragere dispare predicatul şi, prin urmare, subordonata. Dispariţia predicatului se realizează
prin următoarele procedee:
 trecerea verbelor de la un mod predicativ la un mod nepredicativ (contrageri infinitivale, gerunziale şi prin supin) ;
 renunţarea la verbele copulative;
 nominalizarea, adjectivizarea sau adverbializarea predicatului;
 înlăturarea verbului predicativ din subordonată când este identic cu cel din regentă;
 eliminarea elementului relaţional specific raportului de subordonare în frază (conjuncţii subordonatoare, pronume şi
adverbe relative sau nehotărâte);
 introducerea unui conectiv specific raportului de subordonare în propoziţie (prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale).
 SUBIECTUL

A. NOTE DEFINITORII
1. Definiţie
Subiectul este partea principală de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului.
El arată cine realizează acţiunea exprimată de predicatul verbal, cine are caracteristica exprimată de un
nume predicativ sau asupra cui se răsfrânge acţiunea săvârşită de complementul de agent:
O frunză arămie a căzut de pe ram.
Frunza căzută de pe ram este arămie.
Frunza arămie este purtată departe de vânt.
2. Întrebări
Subiectul răspunde la una dintre următoarele întrebări adresate predicatului:
- cine? - când subiectul este exprimat prin substantive comune şi proprii ce desemnează nume de
fiinţe sau prin pronume şi numerale:
Ionel învaţă poezia pe de rost.
Aceştia sunt aşteptaţi la cină.
Când doi se ceartă, al treilea câştigă.
- ce?, despre cine? (despre ce?) se vorbeşte - când subiectul este exprimat prin nume de lucruri,
nume de alte fiinţe decât cele umane, prin pronume care nu înlocuiesc substantive:
Peisajul marin este superb la apusul soarelui.
Pisica blândă zgârie rău.
Nimic nu se compară cu ajutorul tău.

B. CRITERII DE CLASIFICARE
1. După autorul acţiunii
● subiectul gramatical – este subiectul în nominativ, care indică cine face acţiunea exprimată de
un predicat verbal, cine suferă acţiunea exprimată de un predicat verbal la diateza pasivă, cui i se atribuie
o calitate sau cine este identificat prin numele predicativ:
Fratele meu are o bogată colecţie de ceramică.
Maria se gândeşte la viitorul său.
Mihai este felicitat de prietenii săi.
Iarba este cosită de către săteni.
● subiectul logic
Într-o propoziţie în care există un verb la diateza pasivă, când subiectul gramatical nu este şi autor al acţiunii,
atunci el se numeşte subiect logic.
Acest tip de subiect stă în alte cazuri decât în nominativ, fiind autorul real al acţiunii exprimate de predicatul
verbal. Subiectul logic poate să apară în cazurile:
- acuzativ, ca autor al acţiunii verbelor la diateza pasivă sau al verbelor reflexiv-pasive:
Nepoţii sunt crescuţi de bunici.
- dativ, pe lângă verbe impersonale şi expresii verbale de tipul: mi-e frică, mi-e sete, mi-e foame,
mi-e dor, mi-e somn:
Îmi place să admir răsăritul soarelui.
Mi-e frică de valurile marii.
Transformând diateza pasivă în diateza activă, subiectul logic devine subiect gramatical, iar
subiectul gramatical devine complement direct:
Elevii silitori obţin note bune.
Notele bune sunt obţinute de elevii silitori.
Subiect logic au şi construcţiile formate din verbul predicativ a fi plus substantivele - foame, sete, cald,
frig, dor - precedate de formele atone ale pronumelui personal în cazul dativ mi-, ţi-, i-, ne, vă, le. În
aceste contexte, substantivul este subiect gramatical, iar pronumele este subiect logic (din punct de vedere
gramatical pronumele personal în dativ are funcţia sintactică de complement indirect).
Subiectul logic este fie complement de agent, fie complement indirect:
Ea este sfătuită de către mama sa.
Călătorului îi şade bine cu drumul.

2. După structură
Din punct de vedere al numărului elementelor lexicale prin care se exprimă, subiectul poate fi:
a. subiect simplu este exprimat printr-o singură parte de vorbire: Tata a plecat. / Nimeni
nu a absentat. / E util a învăţa.
b. subiect multiplu se exprimă prin două sau mai multe părţi de vorbire coordonate între ele
prin juxtapunere sau prin conjuncţii coordonatoare:
Radu şi Mircea sunt medici veterinari.
Va veni unul sau altul.
Mama şi tata [,] fraţii şi surorile sunt mândri de mine.
c. subiectul exprimat printr-o sintagmă
Fraţii Jderi este romanul meu preferat.
Universitatea din Iaşi se află lângă parcul Copou.
d. dezvoltat – se exprimă prin construcţii absolute infinitivale şi gerunziale sau prin construncţii
relative infinitivale:
Nu are cine mă ocroti. (construcţie relativă infinitivală)
În zare se vedea pâlpâind o luminiţă. (construcţie relativă gerunzială)
e. propoziţional – este subiectul exprimat printr-o propoziţie subordonată subiectivă echivalentă unui
subiect. Se ştie 1/ cine va câştiga meciul.2/

3. După prezenţa sau absenţa din propoziţie se disting două tipuri de subiect:
a. subiect exprimat - este prezent în cadrul propoziţiei
Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă.
A-ţi ajuta aproapele este o dovadă de omenie.
b. subiectul neexprimat este subiectul existent din punct de vedere logic, dar care nu este prezent în
propoziţie. Acesta se poate subdiviza în:
- subiect inclus este cuprins în desinenţa formelor verbale pentru persoana I şi a II-a singular şi plural ale
verbelor cu funcţie sintatică de predicat:
Scriu o poezie. (eu) Scriem o poezie (noi)
Scrii o poezie. (tu) Scrieţi o poezie (voi)
- subiect subînţeles este exprimat, în general, într-un context anterior, fiind corespunzător ca formă persoanelor a III-a
singular şi plural ale verbelor-predicat:
El învaţă teorema 1/, apoi rezolvă problemele.2/ (P2 - el)
Mergeau cu voioşie spre şcoală. (subiectul - ei)
- subiect nedeterminat nu poate fi identificat printr-o persoană anume care face acţiunea verbului. El
exprimă constatări valabile pentru toate persoanele aflate într-o situaţie identică.
Când se subînţelege pronumele nehotărât cineva, subiectele nedeterminate sunt neidentificabile:
Scrie în reviste. / Spunea la televizor.
Verbul cu funcţie de predicat poate fi:
- la persoana a II-a, a III-a singular sau la persoana I plural:
Ai carte, ai parte.
Unde dai şi unde crapă.
- la persoana a II-a singular sau plural, cu verb activ cu sens general:
Numai ştii tu cum să mai procedezi.
Subiectul nedeterminat se exprimă şi prin:
- substantivul omul cu valoare generală:
 Nu mai ştie omul ce să înţeleagă de la tine.
De-ar ştii omul cât trăieşte...
- pronume personal pentru pers. a II-a sg.:
Nu trăieşti ca să pierzi timpul de pomană.
Deci, în exprimarea cu subiect nedeterminat se disting subiectul nedeterminat propriu-zis şi
subiectul general.
- subiectul inexprimabil (impersonal) apare într-o propoziţie care nu are subiect, iar predicatul este
exprimat printr-un verb impersonal ca sens şi unipersonal ca formă care se referă la fenomene
atmosferice şi expresii verbale impersonale a căror acţiune nu poate fi atribuită unei persoane sau unui
obiect.
Iarna se înserează repede.
Afară plouă 1/, tună 2/ şi fulgeră.3/
E bine unde mergi.

Observaţii
♦ Aceste verbe impersonale şi unipersonale pot avea un subiect dacă sunt folosite cu sens figurat:
Ea tună şi fulgeră de indignare.
♦ În vorbirea populară aceste verbe pot avea un subiect intern: Ploaia plouă.

4. După criteriul stilistic

 subiect reluat
Uneori, într-o exprimare familiară, subiectul poate fi exprimat de mai multe ori, din raţiuni
stilistice, pentru a accentua ideea de autor al acţiunii sau pentru a-l impresiona pe ascultător. Subiectul
reluat prezintă mai multe posibilităţi de construcţie:
- subiectul exprimat prin substantiv este reluat prin pronume personale sau demonstrative:
Colegii mei, ei au fost aceia care te-au lăudat.
Omul care munceşte, acela trăieşte bine.
- subiectul exprimat prin pronume personal este reluat prin substantiv sau pronume nehotărât:
„Îţi arată ea mama, dacă iei o notă mică.”

C. EXPRIMAREA SUBIECTULUI
Subiectul poate fi exprimat prin:
● substantiv simplu sau compus, propriu sau comun, în cazul nominativ:
Zăpada s-a topit.
Radu este un bun ascultător.
Ciuboţica-cucului este o plantă medicinală
Curtea de Argeş este un oraş istoric.
● locuţiuni substantivale în cazul nominativ:
Băgarea de seamă este necesară.
Părerile de rău nu ajută la nimic.
Aducerile-aminte îmi tulbură sufletul.
● pronume personal:
Tu ai fost prietenul meu devotat.
● pronume personal de politeţe:
Dumneata poţi pleca.
● pronume posesiv:
A mea este cea mai reuşită.
● pronume demonstrativ:
Acesta este un scriitor contemporan.
Ceilalţi vizitează muzeul.
● pronume de întărire:
Însămi am compus această melodie.
● pronume relativ:
Cine seamănă vânt 1/ culege furtună.2/
Nu ştiu 1/ ce a hotărât în privinţa examenului.2/
● pronume interogativ :
Cine lipseşte?
Care a răspuns cel mai bine?
● pronume nehotărât:
Când unul tace, altul vorbeşte.
Fiecare îşi susţine părerea.
● pronume negativ:
Nimeni nu mi-a reproşat nimic.
Nimic nu se compară cu adolescenţa.
● locuţiune pronominală nehotărâtă:
Te-a căutat nu ştiu cine.
● numeral cardinal propriu-zis:
Doi citesc lecţia, trei pictează.
● numeral distributiv:
Intră în clasă câte doi.
● numeral colectiv:
Amândoi seamănă cu tatăl lor.
● numeral fracţionar:
O pătrime nu înseamnă prea mult din suma totală.
● numeral ordinal:
Când doi se bat 1/ al treilea profită.2/
● locuţiune numerală:
Se aud câte şi mai câte.
● adverb de mod:
Aici se vorbeşte franţuzeşte.
● interjecţie:
Se aude cirip-cirip!
● verb la modul infinitiv:
E lesne a critica şi anevoie a face.
E uşor a anunţa o veste bună.
● locuţiune verbală la infinitiv:
E dificil a da sfaturi altuia.
● verb la modul supin:
E uşor de reţinut sfatul doctorului.
Nu-i greu de înţeles adevărul.
● locuţiune verbală la supin:
E greu de luat o hotărâre când esti indecis.
● verb la modul gerunziu:
În depărtare se aude cântând.
● verb la modul participiu:
Trebuie citit şi conspectat.
● locuţiune verbală la modurile:
- infinitiv:
Este greu a lua parte la această discuţie.
- supin:
Este util de a lua parte la aceaste cursuri.
 Subiectul mai poate fi exprimat prin substantive provenite din alte părţi de vorbire prin
conversiune:
● adjective calificative:
Leneşul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubeşte.
Un curajos are reacţii rapide.
● adverbe:
Binele învinge întotdeauna.
Un bine cu bine se răsplăteşte.
● numerale:
Zecele de la matematică l-a stimulat.
O sută de lei este suficientă pentru cumpărături.
● pronume personale
Eul său este foarte sensibil.
Totul acesta este indivizibil.
● interjecţii
Oful lui este să devină doctor.
Un of mai greu nici că putea avea.
Hopul acesta a fost trecut cu bine.
● verb la participiu:
Rănitul a fost externat ieri.
Arestatul va fi eliberat în curând.
● verb la gerunziu:
Un suferind este deja în covalescenţă.

Observaţii
♦ Verbul a se auzi, fiind reflexiv-impersonal, este element regent pentru un subiect.
♦ În metalimbaj, subiectul poate fi exprimat şi prin alte părţi de vorbire: adverbe, interjecţii,
prepoziţii, conjuncţii, chiar o vocală, o consoană, un diftong sau orice literă a alfabetului.
Pe este o prepoziţie a cazului acuzativ.
Dar este o conjuncţie adversativă.
A este prima literă a alfabetului.

D. CAZUL SUBIECTULUI
Când subiectul este exprimat printr-o parte de vorbire de tip nominal, subiectul stă, de obicei, în
cazul nominativ. Sunt însă şi situaţii când subiectul stă în alt caz decât nominativul. Acestea sunt, excepţii
aparente, în realitate ele fiind construcţii în care substantivul sau substitutul acestuia este atributul unui
subiect subînţeles.
1. Excepţiile aparente sunt unele situaţii în care avem de-a face cu lipsa adevăratului subiect.
a. Subiectul poate fi exprimat prin substantive în genitiv:
• Ai casei au plecat în vacanţă.
Subiectul ai casei este alcătuit din pronumele semiindependent ai (masc. pl.) şi substantivul în
genitiv singular casei. Pronumele semiindependent trimite la un substantiv masculin plural – proprietarii,
locuitorii, chiriaşii – care reprezintă adevăratul subiect în nominativ al enunţului.
În această situaţie, ai casei este un atribut substantival genitival al substantivului subînţeles.
b. Subiectul este exprimat prin substantive în acuzativ precedate de prepoziţiile de, din, dintre:
• Au mai plecat dintre studenţi.
Sintagma dintre studenţi presupune pronumele unii care este adevăratul subiect, având funcţia
sintactică de atribut substantival prepoziţional.
• Se mai întâmplă de acestea.
 Şi în acest exemplu, subiectul adevărat este substantivul unele (lucruri), de aceastea fiind, în
realitate un atribut pronominal.
Construcţiile prepoziţionale dintre studenţi, de acestea, sunt atribute cu sens partitiv sau
calificativ ale unor pronume nehotărâte sau substantive subînţelese, în nominativ: (unii) din oameni,
(unele) de acestea.
c. Subiectul este exprimat prin adjectivul tot la plural, precedat de prepoziţia cu:
• Plecăm cu toţii la şcoală.
În acest exemplu este omis pronumele personal în nominativ (noi cu toţii) care poate lipsi pentru
că desinenţele formelor verbale respective (plecăm) exprimă suficient persoana. Acest pronume
subînţeles este subiect propriu-zis al propoziţiei, iar construcţia prepoziţională cu toţii este complement
circumstanţial sociativ.

2. Excepţii propriu-zise sau reale

a. Subiectul este exprimat prin pronume relative în genitiv, dativ sau în acuzativ cu prepoziţiea pe care
introduc o subordonată la nivelul căreia au funcţia sintactică de subiect :
„Hai fiecare pe la casa 1/ cui ne are....” 2/
Meritul este 1/ al cui perseverează.2/
Împrumut bani 1/ cui nu are.2/
Explică fenomenul 1/ cui vrea să-l asculte.2/
Îl trimit 1/ pe care termină mai repede.2/
Apreciez 1/ pe cine se sacrifică pentru prieteni.2/
Pronumele cui, al cui, pe cine, pe care, subiecte ale unor subordonate atributive, predicative,
completive indirecte şi completive directe apar în cazurile genitiv, dativ şi, respectiv acuzativ cu
prepoziţia pe, datorită faptului că au şi rol de elemente conective ale subordonatelor care determină un
substantiv sau un verb din regentă.
b. În propoziţii cu caracter afectiv, subiectul poate fi precedat de prepoziţia la care exprimă ideea de
cantitate:
Au participat la oameni !
În această propoziţie, în care prepoziţia la are valoare afectivă şi sens cantitativ (= mulţi), subiect
este substantivul oameni.

E. SITUAŢII SPECIALE DE EXPRIMARE A SUBIECTULUI

a. Reluarea subiectului
Uneori, din motive de expresivitate, subiectul poate fi reluat, prin pronume, sau prin substantiv,
atât la nivel de propoziţie, cât şi la nivel de frază
În vorbirea populară şi în cea familiară se folosesc unele construcţii deosebite pentru exprimarea
subiectului.
Aceste formulări au o mare expresivitate şi încarcă exprimarea de afectivitate.
● Pentru precizare, pentru insistenţă asupra lui, subiectul exprimat printr-un pronume personal,
este reluat printr-un substantiv sau pronume, de obicei demonstrativ, rar negativ.
● Această situaţie apare mai ales când subiectul este despărţit de predicat printr-o altă parte de
propoziţie sau printr-o propoziţie şi este reluat printr-un pronume aşezat în imediata apropiere a
predicatului:
Cînele care-şi iubeşte stăpânul, el latră şi la oameni.
„Virtutea pentru dânşii ea nu există.”
● Reluarea subiectului se face şi invers: se exprimă substantivul-subiect înaintea predicatului şi
apoi se reia prin pronume în urma predicatului:
„Harap Alb vede el bine unde merge treaba...″
● În limba actuală, se întâlneşte reluarea subiectului, în aceleaşi condiţii, printr-un pronume
demonstrativ:
Elevul care învaţă bine, acela ia note bune.
 ● Uneori subiectul exprimat printr-un pronume demonstrativ este reluat printr-un pronume
personal:
Acela care va învăţa mai bine, el va lua premiul.
În astfel de exemple reluarea are rolul de a preciza subiectul.
● În stilurile familiar şi popular, subiectul apare uneori reluat fără ca între el şi predicat să fie
intercalată vreo altă parte de vorbire. Pronumele personal care reia subiectul poate apărea fie înaintea
predicatului, fie după el:
Cuza, el a dat pământ la clăcaşi.
În astfel de exemple, reluarea nu are alt rol decât acela de a accentua subiectul. În aceleaşi aspecte ale limbii,
reluarea subiectului în cadrul aceleiaşi propoziţii apare cu valoare afectivă în construcţii în care, atât pronumele prin
care se reia subiectul, cât şi predicatul propoziţiei sunt aşezate înaintea subiectului:
Vine ea mama şi îi voi spune necazul meu.
S-a găsi el cineva pe lume care s-o aprecieze.
În aceste exemple, predicatul pus la începutul propoziţiei e subliniat prin subiectul dublu şi prin
modificarea intonaţiei în cursul propoziţiei. Pronumele a fost considerat insuficient pentru a exprima
subiectul şi, de aceea, acesta din urmă este marcat prin substantivul respectiv. Pronumele ajunge astfel să
piardă legătura cu subiectul pe care-l reprezintă, nemaifiind în mod necesar acordat în gen şi număr cu
acesta. încât în vorbirea populară se întâlnesc uneori expresii ca:
„Se-mpacă el mâţa şi cu câinele, darmite omul!”
● Tot o reluare a subiectului se realizează prin pronumele aşezat după predicat în construcţii cu
verbul la persoana I sau a II-a:
Vii tu pe la mine şi ai să vezi!
În acest context, subiectul, deşi inclus în forma verbului vii, este reluat prin pronumele tu, iar
verbul este pronunţat cu o intonaţie specială. Construcţia are valoare afectivă, exprimând ameninţarea.
● Reluarea afectivă a subiectului (exprimat sau inclus) prezintă diverse tipuri în ceea ce priveşte
conţinutul semantic. Astfel, reluarea afectivă a subiectului poate să exprime:
- ameninţarea: Vine el tata.
- convingerea: Ştiu eu ce trebuie să fac.
- speranţa: După timp rău, a fi el vreodată şi senin;
- concesia: Se străduiesc ei, dar nu realizează nimic.

b. Izolarea subiectului
Uneori, gândirea pornită de la un subiect se întrerupe şi continuă într-un alt plan, cu un alt subiect. În acest caz,
primul subiect rămâne izolat, acordul făcându-se cu cel de-al doilea. O atare situaţie, îndepărtată de la normele limbii
literare, se numeşte anacolut şi este, în general specifică limbii populare şi familiare.
Mai ales în comunicarea orală, datorită intervenţiei unor factori extralingvistici, starea afectivă a subiectului
vorbitor, dislocarea sintactică, relaţia dintre un subiect iniţial şi verbul-predicat se întrerupe, generând un anacolut.
Verbul-predicat se constituie singur, dacă este un verb impersonal sau cu un alt substantiv, pronume, devenind
subiect, într-un nucleu predicaţional, iar ceea ce a fost iniţial subiect rămâne în afara acestui nucleu, fiind un subiect
suspendat : - Eu sunt medic şef şi cine nu se supune indicaţiilor mele să plece.
Subiectul izolat apare des în proverbe şi zicale: - Norocul, lui nu-i trebuie ochi.
Din punct de vedere gramatical, construcţia nu este socotită corectă, dar izolarea scoate în evidenţă subiectul rămas
în suspensie, îl subliniază şi-i accentuează expresivitatea.

G. PUNCTUAŢIA SUBIECTULUI
a. Subiectul, singur sau însoţit de un atribut nu se desparte niciodată prin virgulă de predicat,
indiferent de topica lor:
Oamenii harnici muncesc. / Muncesc oamenii.
Intercalările, care apar între acestea şi care se separă prin virgule, nu schimbă regula. Aceste
intercalări pot fi:
- propoziţii intercalate şi incidente:
 Maria, după ce a terminat tema, a plecat la joacă.
Popescu, zise el, va trebui să repare maşina.
- părţi de propoziţie intercalate, cu sau fără determinări:
Ei, furioşi la culme, au plecat foarte repede.
Mihai, prietenul meu, a plecat la Braşov.
- vocative
Colegul tău, prietene, a ajuns ieri la munte.
b. Între elementele subiectului multiplu se pune virgulă, conform regililor de punctuaţie a părţilor
de propoziţie coordonate, dacă nu sunt legate prin conjuncţiile şi ori sau.
c. Dacă între subiect şi predicat se intercalează unele adverbe sau locuţiuni adverbiale nelegate
sintactic de propoziţia în care se află, acestea se pun între virgule sau între linii de pauză:
Vecinul meu – fără îndoială – mă va ajuta.
El, desigur, va mărturisi adevărul.
d. Când între subiect şi predicat se intercalează o subordonată atributivă explicativă, singură sau
urmată de o altă subordonată, întreaga construcţie se pune între virgule.

H. CONFUZII CU ALTE PĂRŢI DE PROPOZIŢIE

Subiectul este confundat cu alte părţi de propoziţie, nu numai în analizele gramaticale explicite,
impuse de studierea gramaticii, ci şi în cele implicite, din practica limbii, ceea ce se reflectă uneori în
greşeli de acord sau de altă natură. Aceste părţi de propoziţie sunt:
a. complementul direct
Este cea mai frecventă confuzie şi poate să apară în mai multe situaţii:
● subiectul este aşezat după verbe intranzitive la diateza activă: Pleacă trenul. / Îmi place
muzica. / Vin musafirii.
● subiectul este aşezat după verbe reflexive cu se (cele mai multe reflexiv-pasive): Se face ziuă. /
Se luminează cerul.
Confuzia se produce din următoarele cauze :
- se pune, nejustificat, întrebarea ce? despre care se crede că este numai pentru complementul
direct ;
- nu se caută autorii acţiunilor în cazul verbelor respective (autori care sunt de faţă) ;
- nu se recunoaşte calitatea de intranzitive a verbelor, calitate care nu le permite să aibă
complemente directe ;
- nu se ştie că verbele reflexive cu se nu pot avea pe lângă ele complemente directe, tocmai din
cauza acestui se, excepţie de la regulă fac, totuşi, verbele cu complement direct intern şi verbul dublu
tranzitiv a întreba :
Găina se ouase un ou.
El se întreabă ceva.
● subiectul este aşezat după verbe tranzitive urmate de complemente directe exprimate prin
pronume personale forme scurte de acuzativ :
Îl doare capul.
Nu mă sperie greutăţile.
Confuzia apare din mai multe motive:
- întrebarea ce ? care se pune nejustificat;
- nu se au în vedere autorii acţiunilor;
- nu se ştie că verbele tranzitive nu pot avea pe lângă ele decât un complement direct sau o
completivă directă: verbele „a durea, a speria” au fiecare pe lângă ele câte un complement direct, deci nu
mai pot avea încă unul, ceea ce înseamnă că substantivele respective trebuie declarate obligatoriu
subiecte; numai verbele dublu tranzitive – a anunţa pe cineva ceva, a asculta pe cineva ceva, a întreba pe
cineva ceva, a ruga pe cineva ceva – pot avea două complemente directe: unul al persoanei şi unul al
obiectului:
Îl întreb ceva.
 Mă ascultă lecţia.
● subiectul este exprimat prin verbe la moduri nepersonale şi urmează după predicatul verbal sau
nominal:
E uşor a schia.
Se aude venind.
În asemenea situaţii, tot din cauza întrebării ce?, a schia şi venind pot fi luate greşit drept
complemente directe ; confuzia se poate înlătura avându-se în vedere că verbele şi expresiile verbale
impersonale respective nu au subiecte. Subiectele se dezvoltă în propoziţiile subordonate subiective:
E greu să schiezi.
Se aude că vine.

b. Numele predicativ
● Situaţii în care subiectul şi numele predicativ pot fi confundate:
- subiectul este exprimat prin pronume personale şi de politeţe de persoanele I şi a II a singular şi
plural, când ele au obligatoriu calitatea de subiecte, întrucât se face acordul în persoană:
Eu sunt acela care a vorbit.
Dumneata eşti primul de pe listă.
- numele predicativ este exprimat prin pronume interogative şi relative:
Cine eşti tu ?
N-a spus cine este băiatul de lângă el.
- subiectul este exprimat prin substantive comune articulate cu articol hotărât sau prin substantive
proprii, iar numele predicativ prin substantive comune nearticulate sau articulate cu articol hotărât:
Copilul este elev.
Andrei este un şcolar sârguincios.
● Situaţii în care subiectul şi numele predicativ se identifică cu ajutorul topicii. Ele au sfere
identice sau aproape identice:
- acelaşi cuvânt este subiect dacă este aşezat în faţa verbului
Soluţia este aceasta.
Vlad este acela.
El este Vlad.
- acelaşi cuvânt este nume predicativ dacă este aşezat după verbul copulativ
Aceasta este soluţia.
Acela este Vlad.