CURS 1.

Noţiuni de fonetică

Fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază sunetele vorbirii din punct de
vedere fizic ( articulatoriu şi acustic ), precum şi calităţile fizice ale acestora.

I. SUNET. LITERĂ. ALFABET.

CORESPONDENŢA DINTRE SUNETE ŞI LITERE

A. SUNETUL este elementul vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer sonor
expirat prin articulaţie. Sunetele articulate pot fi studiate din foarte multe puncte de vedere,
începând cu structura lor acustică şi terminând cu felul în care se produc, se combină sau se
modifică.
FONEMUL este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcţia de a alcătui şi de
a diferenţia între ele cuvintele şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt ( par – dar – sar –
iar – car – zar; casă – case ).
Diferenţa dintre sunet şi fonem este aceea că sunetul este material sau concret, pe când
fonemul e general şi abstract. În scris, noi nu notăm sunetele, ci fonemele. Acelaşi sunet
poate fi redat prin litere diferite.

B. CLASIFICAREA SUNETELOR

1. VOCALELE sunt sunete continue care se pot rosti fără ajutorul altor sunete şi pot alcătui
şi singure silabe. În limba română există 7 vocale: a, ă, â(î), e, i, o, u.
După gradul de deschidere, acestea se clasifică în :
a) deschise: a
b) mijlocii: ă, e, o
c) închise: â(î), u, i
După locul de articulare, se clasifică în :
a) anterioare: e, i
b) mediale: a, ă, â(î)
c) posterioare: o, u
După participarea buzelor, se împart în:
a) nelabiale ( nerotunjite ): a, ă, â(î), e, i
b) labiale ( rotunjite ): o, u

2. SEMIVOCALELE sunt sunete care se aseamănă cu vocalele, dar care nu pot alcătui
singure silabe. Ele intră în alcătuirea diftongilor şi a triftongilor şi sunt: e, i, o, u.
De aici putem deduce că e, i, o, u pot fi atât vocale, cât şi semivocale, pe când a, ă, â(î) sunt
numai vocale.

Exemple:
E - vocală: eră, fete, perete, sau când apare ca al doilea element al diftongului: cu-ie, gu-tu-
ie.
- semivocală, când apare ca prim element al diftongului, înainte de a şi o: beat, seară, vreo,
etc.
 I - vocală: in, plin, vin, în diftongul ii ( primul e vocală, al doilea e semivocală ): co-pii, fii; în
diftongul iu, la sfârşitul cuvântului: târ-ziu; sau în cuvintele derivate cu sufixele –ciu / -giu :
han-giu, geam-giu, ciu-buc-ciu, etc.
- semivocală ( când apare ca prim element al diftongului ): iu-te, iu-bi, a-iu-rit, sau ca al
doilea element: gu-tui, găl-bui, cai, rai, etc.
O - vocală: cor, dor, mort, etc.
- semivocală, când apare înainte de a şi în diftongul oa : doare, soare, moarte, şcoală, etc.
U - vocală: unu, cursă, bucătar, etc
- semivocală, când apare înaintea vocalelor a şi ă, în diftongii ua / uă,: ziua, ziuă, două,
nouă, sau când apare ca al doilea element, după vocalele a, ă, î, e, o : sau, rău, pârâu, careu,
metrou, sacou, etc.

3. CONSOANELE sunt sunete care se rostesc cu ajutorul altor sunete ( al unor vocale ), şi care
nu pot alcătui singure silabe. În limba română există 22 de consoane: b, k, č (ce, ci), k’ (che,
chi), d, f, g, ğ (ge, gi), g’ (ghe, ghi), h, j, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v, z.

Consoanele se clasifică după mai multe criterii:

După zgomotul pe care îl comportă:
a) nesonante: p, b, t, d, k’, g’, k, g, ţ, č, ğ , f, v, s, z, ş, j, h.
b) sonante: m, n, l, r.
După intensitatea sunetului produs şi după modul de producere:
a) surde: p, t, k’, k, ţ, č, f, s, ş, h.
b) sonore: b, d, g’, g, ğ, v, z, m, n, l, r.
După modul de articulare:
a) oclusive ( explozive ): p, b, t, d, k, g, k’, g’.
b) oclusive nazale: m, n.
c) constrictive sau fricative: f, v, s, z, ş, j, h.
d) constrictive sau africate: ţ, č, ğ.
e) lichide: sunt de 2 feluri : laterale - l; vibrante - r.
După locul de articulare:
a) bilabiale: p, b, m.
b) labiodentale: f, v.
c) dentale: t, d, ţ, s, z, n, l, r.
d) prepalatale: č, ğ.
e) palatale: k’, g’.
f) postpalatale sau velare: k, g.
g) laringale: h.

C. LITERELE ajută la transcrierea sunetelor, fiind corespondentele grafice ale acestora. Ele pot
fi mari şi mici, de tipar şi de mână.

D. ALFABETUL reprezintă totalitatea literelor aşezate într-o anumită ordine. Alfabetul limbii
române conţine 31 de litere: a, ă, â, b, c, d, e, f, g, h, i, î, j, k, l, m, n, o, p, q, r, s, ş, t, ţ, u, v, w, x,
y, z. În abrevieri şi simboluri, unele litere au alte variante de pronunţare, de obicei după model
străin, care sunt consacrate prin uz: f (fe), g (ge), h (haş), l (el), m (em), n (en), r (er), s (es), z
(zet). În rest, se admite pronunţia cu –e / pronunţia cu – î nefiind recomandată, ea aparţinând
limbii vorbite : be/bî, ce/cî, de/dî, fe/fî, je/jî, le/lî, me/mî, ne/nî, pe/pî, re/rî, se/sî, şe/şî, te/tî, ţe/ţî,
ve/vî, ics, i grec, ze/zî.

VALORILE FONETICE ALE LUI ,, I ”

În funcţie de poziţia pe care o ocupă în cuvânt sau în silabă, i poate avea următoarele
valori fonetice:
- vocală ( în iniţiala cuvântului, în interiorul cuvântului şi la sfârşitul cuvântului ), când
formează singur silabă: inel, incult, mină, minge, aştri, cuscri, taxi, etc.
- semivocală ( la începutul cuvântului, în interiorul sau la sfârşitul cuvântului ), când intră în
structura unor diftongi sau triftongi : iu-te, ied, ie-pu-re, doi-nă, po-ia-nă, co-pii, iau, i-ai, le-oai-
că, ve-deai, beai, etc.
- ,, i ” scurt ( mut, moale, asilabic) , când se întâlneşte la sfârşitul cuvântului, dar şi în
interiorul cuvântului, având rolul de a palataliza consoana din faţa lui: plopi, slabi, lupi, auzi,
urşi, oricare, câteşipatru, etc.
- ,, i ” semn grafic ( la începutul cuvântului şi în interior ), atunci când formează grupurile de 2
litere – ci, gi – sau de 3 litere – chi, ghi, cu condiţia ca aceste grupuri să fie urmate de o vocală şi
să nu formeze ele însele silabă: aici, ochi, unghi, fragi, dragi, unchi, arici, trunchi, etc. sau în
cuvintele compuse: nicicând, nicicum.

II. DIFTONG. TRIFTONG. HIAT

A. Diftongul este grupul de două sunete alcătuit dintr-o vocală şi o semivocală alăturate,
pronunţate în aceeaşi silabă. După structura lor, diftongii sunt de 2 feluri:
a) ascendenţi, atunci când semivocala se află înaintea vocalei: ea ( seară, perdea, vopsea,
dimineaţă ), eo ( vreo, vreodată ), ia ( iarbă, băiat, nuia, iarmaroc ), ie ( ied, iepure, paie, cheie,
cuie, pierde ), ii ( copiii, fiii, zglobiii ), io ( iobag, creion ), iu ( iute, fluviu, ştiucă, studiu ), oa
( şcoală, moară, foaie, cărticioară ), ua ( şoseaua, ziua, steaua, nuiaua ), uă ( ziuă, nouă, plouă,
vouă ), uâ ( plouând ).
b) descendenţi, când semivocala se află după vocală: ai ( haină, mai, tramvai, mălai, haide ), au (
ziceau, mâncau, august ), ăi ( răi, băi, hăituială ), ău ( tăntălău, nătărău ), âi ( căpătâi, călcâi, întâi
), âu ( râu, pârâu, molâu ), ei ( purcei, ulei, mei, polei ), eu ( greu, matineu, defileu ), ii ( copii,
fii, argintii, fotolii ), iu ( fiu, ştiu, auriu, târziu ), oi ( răţoi, doină, poimâine, cioroi ), ou ( cadou,
birou, sacou, macrou ), ui ( pui, gutui, cuib, uite, a îngădui ).

B. Triftongul este grupul de trei sunete – două semivocale şi o vocală – pronunţate în

aceeaşi silabă. Aceştia pot avea următoarea structură: sv – v – sv sau sv – sv – v.
Exemple:
eai: puneai, vedeai, cădeai, citeai, mureai
eau: pierdeau, vorbeau, beau
iai : suiai, trăiai, i-ai
iau : suiau, trăiau
iei: piei, iei
iou: maiou
oai: leoaică, ursoaică, şoricioaică, arăboaică
ioa: corăbioară, inimioară, bălăioară
uea: înşeuează

C. Hiatul este format din două vocale alăturate, care fac parte din silabe diferite: a-le-e, po-
e-zi-e, al-co-ol, re-al, lă-u-da, am-bi-gu-u, etc.
În limba română se întâlneşte situaţia când două vocale, aflate în hiat, sunt diferite, una
dintre ele transformându-se în semivocală, ducând astfel la crearea unui diftong, ca de exemplu:
ge-o-lo-gie, ge-o-gra-fie, ca-is, ca-i-să.
Referitor la hiatul din interiorul cuvintelor, Ion Calotă ( Dicţionar ortografic, ortoepic
şi morfologic şcolar al limbii române, p. 96 – 99 ) a identificat un număr de 26 de hiaturi , la care
se adaugă unul ascendent: u-u.
a-o: aortă, aortic
o-a: coabita, coaliţie, coautor
a-e: aerodrom, aeroport, maestru, aerogară
e-a: agreabil, doleanţă, impermeabil, realitate
a-i: mozaic
e-i: ateism, peisaj, seism
o-i: elipsoidal, mongoloid, spermatozoid
e-o: eolian, geografie, ideologie, teologie
o-e: poem, poet, poezie, coechipier
o-o: coordona, coopera, zoologie
a-u: aulă, automobil, cosmonaut, hidraulic
u-a: actualitate, dilua, situaţie
i-a: dialect, dialog, social, superficial
i-e: casier, manieră, premieră, societate
i-o: idiom, mediocru, serios, violent
u-e: afluent, duel, influenţă, siluetă
e-u : european, neuron, neutru, pseudonim, reumatism, terapeutic.
u-o : afectuos, aspectuos, impetuos, sinuos, tumultuos
u-i: ambiguitate, circuit
i-u: naţiune, pasiune
e-e: agreez, creez, alee, idee
e-â: creând, agreând
e-ă: creăm, agreăm
u-ă: accentuăm, diluăm, continuăm
u-â: accentuând, diluând, reluând, evoluând
i-i: conştiinţă, ştiinţă, conştiincios
u-u: ambiguu, asiduu, perpetuu

III. CORESPONDENŢA DINTRE SUNETE ŞI LITERE

TRANSCRIEREA FONETICĂ

În general, în limba română există o corespondenţă între sunetele şi literele aceluiaşi

cuvânt, numărul literelor fiind de obicei egal cu numărul sunetelor:
Ex. cal : 3 sunete, 3 litere.
elevă: 5 sunete, 5 litere
 mare: 4 litere, 4 sunete
scrisoare: 9 litere, 9 sunete.

Există însă şi abateri de la această corespondenţă:

1. Aceeaşi literă poate nota sunete diferite:
a) literele e, i, o, u, notează vocale, dar şi semivocale: eră / vrea, in / iarnă, un / nou, om / soare.
b) litera i notează şi un i final nesilabic ( mut ): pomi, oameni, poţi.
c) litera e notează sunetul i: ea ( ia ).
d) litera o notează sunetul u: oameni ( uameni ).

2. Aceeaşi literă poate nota grupuri diferite de 2 sunete:

a) litera x notează grupul de sunete cs ( fix, pix, sufix, xilofon, axă, excursie, xerox ) sau gz
( examen, exact, auxiliar, a examina ).
b) litera x nu redă însă grupul de sunete cş, care se scrie şi se pronunţă cu literele
corespunzătoare cş: complecşi, ficşi, sfincşi, etc.
c) în limba română există cuvinte în care sunetele sc şi gz sunt redate prin literele
corespunzătoare: a catadicsi, cocs, a îmbâcsi, micsandră, rucsac, a ticsi, vacs, zigzag, etc. În
cuvântul eczemă, se scrie şi se pronunţă cz.
d) litera e notează sunetele ie: el (iel).

3. Un grup de două sau de trei litere notează un singur sunet:

c + e / i = č ceas, ceapă, încearcă, şoricioaică, tuci, arici, cioban, ciorbă
g + e / i = ğ geam, geantă, dungi, Giurgiu, giulgiu
ch + e / i = k’ cheamă, chiabur, unchi,
gh + e / i = g’ gheaţă, ghiozdan, veghează, unghi.

4. Două sau mai multe litere diferite notează acelaşi sunet:

a) sunetul î se redă prin literele î ( a hotărî, înainte, a reîncepe ) sau â ( când, român )
b) sunetul i se redă prin literele i ( vinete, zid ) sau y ( yen, yankeu, yoga )
c) sunetul c se redă prin literele c ( cap, barcă ), k ( kaki, karate ), sau q ( Qatar ).
d) sunetul k se redă prin literele ch(e), ch(i) : chin, rechin, a chema, k(e), k(i) : kilogram, yankeu,
sau prin qu(e/i) : Quinet
e) sunetul v se redă prin literele v ( vin, avion, vapor ) sau w ( watt, wolfram, Weber ).

5. Grupurile ce, ci, ge, gi, notează două sunete când sunt urmate de o consoană sau când
formează ele însele o silabă, la începutul cuvântului, în interior sau la sfârşit: - celebru, a
germina, cimpoi, gintă, agitat, întrecere, fuge, face, el fugi, el munci, el îmbrânci, etc

6. Grupurile che, chi, ghe, ghi notează două sunete la început de cuvânt, în interior sau la
sfârşitul cuvântului, când formează singure silabă: chenar, chitară, gherghef, ghiocel,
priveghere, înghiţitură, a închega, păduche, veghe, Trache.
IV. ACCENTUL

În sens larg, accentul poate fi definit ca pronunţarea mai intensă sau pe un ton mai înalt,
fie a unei silabe dintr-un cuvânt, fie a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau dintr-o frază, prin
mărirea intensităţii vocii sau prin intonaţie. În limba română accentul nu are loc fix, deci el poate
sta:
- pe ultima silabă a cuvântului ( accent oxiton ): po-por, mă-sea, u-şor
- pe penultima silabă a cuvântului ( accent paroxiton ): ca-să, ma-să, sca-un
- pe antepenultima silabă ( accent proparoxiton ): re-pe.de, mar-gi-ne, pa-să-re
- pe a patra sau a cincea silabă: pre-pe-li-ţă, po-rum-biţă, no-uă-spre-ze-ce
În procesul de comunicare rolul accentului este acela de a deosebi cuvintele care se scriu
la fel, dar au sens diferit ( omografele ) , sau de a deosebi formele gramaticale ale aceluiaşi
cuvânt: companie / companie; copii / copii, cântă / cântă.
Prin folosirea accentului, cuvintele care se scriu la fel au valori gramaticale diferite: voi
( pron.pers ) / voi (verb), veselă (adj) / veselă ( subst ), acele (subst ) / acele (adj.pron.dem),
haină (subst) / haină (adj), barem (subst) / barem (adv).
Legat de accent mai trebuie să subliniem şi faptul că foarte multe cuvinte cunosc o dublă
accentuare, ultima formă fiind corectă, ca de exemplu: bolnav – bolnav, duşman – duşman,
verigă – verigă, duminică – duminică, suntem – suntem, antic – antic, caracter – caracter, debut
– debut, matur – matur, sever – sever, simbol – simbol, etc.
În general sunt accentuate:
- sufixele monosilabice –al, -an, -ar, -aş, -âş, -el, -esc, -et, -giu, -ior, -ism, –ist, -iş, -iu, -lâc, -oi,
-os, -şag, -şor, -şug, -tor, -ui, etc.
- substantivele provenite din infinitivul lung al verbelor de conj. a II-a: prevedere, tăcere,
scădere, vedere, etc
- a final, în unele forme verbale de infinitiv, imperfect, pers. a III-a, sing : tremura, dansa, ruga,
etc, în unele substantive de origine turcească : baclava, basma, ciulama, dambla, halva, para,
sarma, etc., sau în unele adjective neologice: grena, lila, etc.
- i şi –u final în unele substantive şi adjective împrumutate: colibri, taxi, kaki, atu, etc.
- o final în substantive şi adjective neologice: angro, bolero, bordo, indigo, maro, etc.
La unele cuvinte mai vechi sau mai noi DOOM 2 ( 2005 ) admite două variante de
accentuare, ambele fiind considerate corecte: acatist – acatist, alo – alo, antic – antic, balonzaid
– balonzaid, candid – candid, colaps – colaps, dincoace – dincoace, firav – firav, gingaş –
gingaş, hatman – hatman, intim – intim, jilav – jilav, manager – manager, osana – osana, pegas
– pegas, pilotă – pilotă, polip – polip, ponei – ponei, precaut – precaut, profesor – profesor,
satiră – satiră, sinecdocă – sinecdocă, suburbie – suburbie, trafic – trafic.

V. ALTERNANŢELE FONETICE

Se numesc alternanţe fonetice variaţiile suferite de foneme în diferite forme gramaticale

ale aceluiaşi cuvânt sau în cuvinte derivate din ceeaşi familie lexicală. Acestea sunt de două
feluri:
1. Alternanţele vocalice – se produc între vocale, sau între vocale şi diftongi: măr – meri, negru
– neagră, rog – roagă – rugăm, ameţeală – ameţeli, lemnos – lemnoasă, etc.
2. Alternanţele consonantice se produc mai ales la sfârşitul cuvântului, afectând consoana finală
a temei: ac – ace, plec – pleci, albastru – albaştri, nostru – noştri, lucrez – lucrezi, obraz -
obraji, pun – pui, etc.
Există şi alternanţe între o consoană şi semivocala –i : cal – cai, spun – spui, pier – piei,
etc.
Poate varia una sau două consoane dintr-un grup de la sfârşitul temei:
sk / şt: muscă-muşte, bruscă-bruşte
sk / şti: mască-măşti, bărbătesc-bărbăteşti, cresc-creşti
st / şti: veste-veşti, prost-proşti, acest-aceşti, gust-guşti
str / ştr: astru-aştri, albastru-albaştri, nostru-noştri
şk / şti: ceaşcă-ceşti, muşc-muşti.

VI. SILABA. DESPĂRŢIREA CUVINTELOR ÎN SILABE

Silaba este un segment fonic alcătuit dintr-unul sau mai multe foneme pronunţate printr-
un singur efort expirator. Silabele pot fi închise , când se termină într-o consoană ( trac-tor, vo-
ia-jor ), sau deschise, când se termină în vocală ( cu-rea, hal-va, a-si-du-e ).
O silabă poate avea în structura ei :
- un sunet ( o vocală ): i-e, a-xă, u-lei.
- mai multe sunete alăturate: stu-dent, to-por.
- două cuvinte pronunţate în aceeaşi silabă: le-am, mi-au, i-aş, te-am.
- un cuvânt şi începutul cuvântului următor: ţi-aduci aminte?
În funcţie de numărul de silabe, cuvintele pot fi:
- monosilabice ( formate dintr-o singură silabă ): deal, seif, pomi, lemn, unghi.
- plurisilabice ( formate din două sau mai multe silabe) : mon-stru, lap-te, no-uă-spre-ze-ce, ra-
che-tă.
O atenţie deosebită trebuie acordată despărţirii la capăt de rând a cuvintelor, care nu
coincide totdeauna cu despărţirea în silabe. Astfel, NU se despart la sfârşit de rând, ci se trec în
întregime pe rândul următor:
- abrevierile scrise legat ( UNESCO, ARACIS, Plafar, petrom, Comaliment,Tarom, Astra ) sau
despărţite prin puncte ori prin cratimă ( a.c. ; a.m. ; î.e.n. ; ş.a.m.d. ; S-V, N-E, Cluj-Napoca, Făt-
Frumos, floarea-soarelui ).
- derivatele scrise cu cratimă de la abrevieri : C.F.R-ist, R.A.T.B-ist.
- numele proprii de persoane: Popescu, Dragomir, Caragiale.
- numeralele ordinale scrise cu cifre şi litere: al VI-lea, a 3-a, etc.
- notaţiile care includ abrevieri: 20 km., art. 8, 10 kg., etc.
- silabele iniţiale sau finale formate dintr-o singură vocală: a-cru, i-e, a-le-e.
Până la apariţia Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române
( DOOM 2 ) în anul 2005, în cazul cuvintelor formate prin compunere sau prin derivare cu sufixe
şi prefixe, la despărţirea în silabe se ţinea cont de elementele lor constitutive; astăzi sunt
considerate corecte două variante – după structură şi după pronunţare – ca de exemplu: de-spre /
des-pre; drept-unghi / drep-tunghi; port-a-vi-on / por-ta-vi-on; an-or-ga-nic / a-nor-ga-nic; dez-
or-ga-ni-za / de-zor-ga-ni-za; top-o-nim / to-po-nim; in-ac-tiv / i-nac-tiv; în-scă-u-na / îns-că-u-
na; clor-a-mi-nă / clo-ra-mi-nă; sub-li-ni-a / su-bli-ni-a; nici-o-da-tă / ni-cio-da-tă; sin-o-nim /
si-no-nim; paş-op-tist / pa-şo-ptist; ant-u-mă / an-tu-mă; post-u-mă / po-stu-mă; hidr-o-nim / hi-
dro-nim.
Reguli de despărţire în silabe:

1. două vocale propriu-zise alăturate ( identice sau diferite ) se despart : fi-in-ţă, i-de-e, cre-ez,
du-el, po-e-zi-e, res-pec-tu-os, etc
2. în cazul a două vocale alăturate, dintre care a doua face parte dintr-un diftong descendent, se
produce despărţirea : gre-oi, fe-me-ii, cre-ai.
3. la cuvintele formate prin derivare cu prefixe, despărţirea după pronunţare coincide cu cea
după structură: re-e-va-lu-a, co-op-ta, de-o-chea, de-alt-fel.
4. un diftong sau un triftong se despart de vocala sau de diftongul care le precedă: tă-ia, pro-iect,
no-uă, tă-iai, le-oai-că, cre-ioa-ne, în-şe-uea-ză, etc.
5. dacă o vocală sau un diftong sunt urmate de o singură consoană, consoana respectivă trece în
silaba următoare: e-xa-men, tea-mă, pia-ţă, poi-mâi-ne, la-mă, ţea-pă, ră-mă, au-gust, doi-nă, ia-
tă, pa-să, etc.
6. când o consoană este urmată de –i scurt ( mut, moale ), nu se formează silabă: slabi, plopi,
rupi, lupi, pomi, cio-bani, etc.
7. combinaţiile de două litere – consoane – din cuvintele străine notează un singur sunet: ro-ker,
Sa-li-gny, a-zer-bai-djan, etc.
8. combinaţiile de două vocale din cuvintele de origine străină nu se despart: splee-nul, lie-duri,
etc.
9. două consoane aflate între două vocale se despart : măs-li-nă, mas-lu, mat-că, pas-tă, poş-tă,
as-cul-tă, etc.
■ aceeaşi regulă se aplică şi atunci când înaintea primei consoane se află un diftong : trais-tă,
mais-tru, etc, sau la succesiunile de două consoane, dintre care prima este notată prin două
litere : watt-me-tru, bu-si-ness-man.
10. dacă între două vocale se află un grup de două consoane, dintre care prima este b, c, d, f, g, h,
p, t şi v, iar a doua este l sau r, cele două consoane trec în silaba următoare :
Exemple :
bl : ca-blu, ru-blă, du-blu, gre-blă, o-bli-ga-ţi-e.
br : ne-brăz-dat, ca-li-bru, o-braz-nic, li-bră-ri-e.
cl: a-cla-ma, o-clu-zi-e, e-clip-să, ba-cla-va.
cr: a-cru, so-cru, o-cro-ti-re.
dl: Co-dlea
dr: o-dras-lă, co-dru, a-dre-să
fl: a-flu-ent, in-flu-en-ţă, re-flux
fr: a-fri-can, o-fran-dă, a-fri-ca-tă
gl: o-glin-dă, a-glo-me-r-ţi-e
gr: a-gri-cul-tu-ră, o-gra-dă, a-gre-ment
hl: pe-hli-van
hr: ne-hră-nit
pl: a-plomb, a-pla-uda, su-plu, cu-plu
pr: ca-pră, o-pri-re, ne-pri-ce-put
tl: a-tlas, ti-tlu, a-tle-tism
tr: ar-bi-tru, a-tro-ce, ne-u-tru
vl: ne-vlă-gu-it, e-vla-vi-e, nă-vleg
vr: a-vra-mes-cu, e-vreu, ne-vred-nic.
■ tot aici se încadrează consoanele duble din cuvintele străine, care notează sunete distincte de
cele notate de consoana simplă din limba română : pi-zza, ra-ga-zzi, etc.
11. la grupurile de trei consoane, prima consoană trece la silaba dinainte, iar celelalte trec la
silaba următoare : cas-tra-ve-te, nos-tru, as-pru, ob-sta-col, cin-stit, cus-cru, mais-tru.
12. excepţie fac grupurile de trei consoane lpt, mpt, ncş, ncţ, ndv, rct, rtf, stm, la care despărţirea
se face după primele două consoane : scupl-tu-ră, somp-tu-os, linc-şii, punc-tu-a-ţi-e, func-ţi-e,
sand-vici, arc-tic, jert-fă, ast-mul, etc.
13. există şi alte grupuri de trei consoane - ltc, ldm, lpn, ndc, nsb, nsc, nsc, nsd, nsf, nsh, nsl,
nsm, nsn, nss, nsv, ntl, rgş, rtb, rtc, rth, rtj, rtm, rtp, rts, rtt, rtţ, rtv, stb, stc, std, stf, stg, stl, stm,
stp, str, sts, stt, stv – la care despărţirea se face după primele două consoane, acestea întâlnindu-
se la cuvinte compuse ( ast-fel, alt-ci-ne-va, feld-ma-re-şal, port-ba-gaj, port-hart, port-ţi-ga-ret,
etc), la cuvinte derivate cu prefixe ( post-be-lic, post-co-mu-nism, post-li-ce-al, post-na-tal, post-
fa-ţă, trans-car-pa-tic, trans-fă-gă-ră-şean, trans-da-nu-bi-an, etc), şi la cuvinte derivate cu sufixe
( pust-nic, târg-şor, etc).
14. în grupurile de patru consoane, primele două trec la silaba dinainte, celelalte două la silaba
următoare : feld-spat, gang-ster, vârst-nic ( despărţirea se face după structură, fiind derivat cu
sufix)etc.
15. la cuvintele care conţin cinci consoane, situaţie foarte rară, despărţirea se face după a doua
consoană : opt-spre-ze-ce, port-schi, etc.
16. se pot despărţi şi după structură cuvintele compuse din cuvinte întregi sau elemente de
compunere, ambele variante fiind corecte : al-tun-de-va / alt-un-de-va, des-pre / de-spre, drep-
tunghi / drept-unghi, Ro-mar-ta / Rom-ar-ta.
17. se pot despărţi şi după structură cuvintele derivate cu prefixe, ambele variante fiind corecte :
de-ze-chi-li-bra / dez-e-chi-li-bra, su-bli-ni-a / sub-li-ni-a, i-ne-gal / in-e-gal, i-nu-man / in-u-
man.
■ în cazul cuvintelor a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente nu mai
sunt sesizate de vorbitori, norma actuală recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare.
18. la cuvintele scrise cu cratimă sau cu linie de pauză, atunci când spaţiul nu permite evitarea ei,
se admite despărţirea la locul cratimei: ex-/ mi-nis-tru, a-du-ce-re-/ a-min-te, du-/ te, fir-/ar, etc.
CURS 5

Semnele ortografice şi de punctuaţie

Semnele ortografice sunt semne auxiliare folosite în scris, în interiorul unor cuvinte, pe
lângă segmente de cuvinte sau între cuvinte care formează o unitate, dar şi în unele abrevieri.
Semnele ortografice sunt : - cratima, apostroful, bara oblică, blancul, linia de pauză, virgula şi
punctul.

1. Cratima – serveşte la notarea convenţională a unor elemente lipsite de independenţă. Ea poate

avea caracter permanent ( ţi-l, las-o ) sau accidental (de-abia / de abia, n-am / nu am, să-l / să îl).
Cratima marchează pronunţarea fără pauză a două, trei sau patru cuvinte alăturate: l-a
văzut, ducea-te-ai, datu-mi-te-a, lasă-mă-să-te-las.
Cratima se foloseşte şi la scrierea cuvintelor compuse din:
- substantive: câine-lup, zi-lumină, floarea-soarelui, coada-şoricelului, cal-de-mare, viţă-de-vie,
prim-ministru, rea-credinţă, Cluj-Napoca, Făt-Frumos, Harap-Alb, Strâmbă-Lemne, ucigă-l-
toaca, triplu-salt, etc.
- adjective: nou-născut, cultural-artistic, galben-auriu, sus-pus, româno-american, alb-negru,
instructiv-educativ, medico-legal, etc.
- adverbe: azi-noapte, vrând-nevrând, harcea-parcea, după-masă, mai-mai, singur-singurel.
- interjecţii: tic-tac, hei-rup, hopa-ţopa, pu-pu-pu, cioc-cioc, bla-bla-bla, pis-pis, etc.
- prepoziţia compusă de-a, în locuţiuni adverbiale: de-a lungul, de-a latul, de-a berbeleacul, de-
a baba-oarba, etc.
Cratima se mai foloseşte şi în scrierea derivatelor cu sufixe şi prefixe : C.F.R-ist, P.S.D-
ist, X-ulescu, ex-prodecan, ex-preşedinte, ante-’89, anti-Eminescu, pro-Maiorescu, stră-stră-
nepot, răs-răs-citit, ne-ncetat, ne-nceput, re-ncălzit, etc.
Cratima se foloseşte la legarea formanţilor –lea, -a, la numeralele ordinale : al VI-lea, a
V-a, precum şi la legarea unor substantive care denumesc grade de rudenie de un adjectiv
posesiv : mamă-ta, soră-sa, frate-său, mă-ta, ta-su, etc.

2. Apostroful – este singurul semn exclusiv ortografic, mai rar folosit în limba română. Acesta
se întâlneşte în următoarele situaţii:
- în stilul publicistic, la indicarea anilor calendaristici: decembrie’89.
- în poezie, din motive de prozodie, permiţând eliminarea unei silabe: O, vin’ al nopţii mele
domn...
Legat de poziţie, acesta poate apărea la începutul unor cuvinte (’ nainte; ’ncoace ), în
interior ( dom’le preşedinte ) sau la final ( cân’, un’, las’ ).

3. Bara oblică – se foloseşte ca semn ortografic în anumite formule distributive, care cuprind
numele unor unităţi de măsură abreviate sau nu : km/ h, m/ s, etc.

4. Blancul – numit şi pauză, spaţiu alb, ar rolul de a separa cuvintele între ele sau elementele
componente ale unor cuvinte compuse: Duminica Floriilor, Duminica Mare, Evul Mediu, sau ale
unor locuţiuni: cai verzi pe pereţi, cu nasul pe sus, etc.
Cu ajutorul blancului putem diferenţia secvenţe identice: se cară – secară, cu minte –
cuminte, altfel – alt fel, ş.a.
5. Linia de pauză – se foloseşte ca semn ortografic numai la scrierea unor cuvinte compuse
complexe: sud-est-nord-vest, americano-sud-coreean, etc.

6. Virgula – deşi este semn de punctuaţie, se foloseşte în următoarele situaţii:

- în interiorul unor locuţiuni adverbiale cu o structură ritmată: de voie, de nevoie; cu chiu, cu vai;
de bine, de rău; cu una, cu două; etc.
- între interjecţii identice care se repetă: ham, ham; nani, nani; pa, pa; mac, mac; cioc, cioc; etc.
- între cuvinte identice care se repetă: doar, doar; mai, mai; ori, ori; etc.

7. Punctul – ca semn ortografic, se utilizează după majoritate abrevierilor, şi anume:

- după titlurile academice: acad. , dr. , asist. , conf. , prof. etc
- după gradele militare: lt. , col. , serg. , etc
- după abrevieri de tipul: a.c.; cca.; e.n.; î.e.n.; etc.; op.cit.; cf.; ibid.; N.B.; P.S. etc.
- după abrevierile de la prenume: Al.; Gh.; Th. etc.
- la notarea în cifre a datei calendaristice: 10.07.1977.

■ NU sunt urmate de punct:

- simbolurile unor termeni ştiinţifici şi tehnici: N ( număr natural ), Fl ( fluor ), H ( Hidrogen ), O
( Oxigen ), etc.
- simbolurile majorităţii unităţilor de măsură: mm, m, km, kg, s ( secundă ).
- abrevierile numelor punctelor cardinale: E, V, N, S
- abrevierile care păstrează litera finală a cuvântului: dl, d-na, d-ta, etc.
- iniţialele de la majuscule în cuvintele compuse din fragmente de cuvinte: TAROM, ADAS
( Administraţia Asigurărilor de Stat ), etc.
- unele abrevieri care au căpătat statut de cuvinte de sine stătătoare: HIV, SIDA, etc
- abrevierile compuse din mai multe iniţiale majuscule: SUA; PNL; UNESCO ( Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură ), ARACIS ( Agenţia Română de Asigurare a
Calităţii în Învăţământul Superior ), SRI, DIICOT ( Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism ), SPP, etc.
◙ Se pot scrie cu sau fără punct abrevierile compuse din iniţiale majuscule de tipul: CEC, ONU,
OJT, etc.

Principalele semne de punctuaţie sunt: punctul, virgula, punctul şi virgula, două puncte,
linia de dialog, ghilimelele, semnul întrebării, semnul exclamării, linia de pauză, parantezele şi
punctele de suspensie.

1. Punctul – marchează pauza care se face în vorbire între propoziţii sau fraze independente ca
înţeles. Ca semn de punctuaţie, acesta se foloseşte în următoarele situaţii:
- la sfârşitul propoziţiilor enunţiative independente sau coordonate prin juxtapunere sau
joncţiune, sau subordonate, enunţiative optative sau interogative indirecte: Am sosit acasă. El
mănâncă, bea şi se plimbă. Aş merge şi eu în excursie: O veni şi el de sărbători acasă. El mi-a
spus ce program are mâine.

2. Virgula – se foloseşte pentru a marca anumite pauze scurte, pentru a grupa la un loc cuvintele
şi grupurile de cuvinte care formează unităţi de înţeles şi a le despărţi de restul propoziţiei, dar şi
pentru a atrage atenţia, în mod deosebit, asupra unor cuvinte, prin despărţirea lor de restul
enunţului.

La nivelul propoziţiei, se pune virgulă în următoarele situaţii:

- între părţi de propoziţie de acelaşi fel ( subiecte, nume predicative, atribute, complemente ,
dacă nu sunt legate prin conjuncţia copulativă ,, şi ”): Prunii, merii, perii, caişii sunt înfloriţi.
Toată viaţa am iubit poezia, muzica, dansul.
- când se desparte un substantiv de o apoziţie explicativă: Elevul Popescu, seful clase, este cel
mai isteţ.
- după construcţiile gerunziale şi participiale, cu sau fără determinări, aşezate la începutul frazei:
Fiind supărat, nu s-a mai dus la curs. Ajunşi la putere, toţi au început să fure.
- când se despart cuvintele şi construcţiile incidente de restul propoziţiei: Ne ocupăm, vezi bine,
de educaţia lui.
- după adverbele de afirmaţie şi de negaţie, când sunt echivalente cu o propoziţie: Da, el a
aruncat cu piatra. Desigur, e un băiat foarte bun.
■Obs: după adverbe ca desigur, fireşte, urmate de conjuncţia că, nu se pune virgulă: Desigur că
va veni.
- după interjecţii: Bre, nu vezi pe unde mergi?

La nivelul frazei, în cadrul coordonării, se pune virgulă:

- între propoziţiile coordonate juxtapuse: El bea, mănâncă, doarme toată ziua.
- între coordonate adversative: E inteligent, dar nu învaţă.
- înainte de o coordonată conclusivă: Am studiat mult, aşadar voi lua examenul.
În cadrul subordonării, se despart prin virgulă de regentul lor următoarele propoziţii: SB,
AT, CD, CI, CL, CT, CM, CZ, CS, CDŢ, CV, CNS, C Exc, C Opoz, C Cum, P Inc:
Exemple: Cine munceşte, acela are de câştigat. Lucrul acesta, care i s-a întâmplat, l-a pus pe
gânduri. Ce am aflat eu astăzi, tu aflasei dinainte. De ce ţi-e frică, nu scapi. Pe dealuri, oriunde
priveşti, vezi livezi întinse de meri. Când mă cheamă, atunci mă duc. Cum îţi aşterni, aşa vei
dormi. Nu a venit, fiindcă a fost bolnav. Ca să nu mai ţipe, l-a închis în casă. Dacă plouă,
amânăm excursia. Deşi plouă, mă duc la meci. A plouat mult, încât s-au umplut şanţurile. Cu
excepţia că găteşte bine, altceva nu mai ştie să facă. În loc să înveţe, se plimbă. Pe lângă că nu
învaţă, mai e şi obraznic. Domnule, îmi zise vecinul, fereşte-te de duşmani!

3. Punctul şi virgula: – marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai mică
decât cea redată prin punct. În general, folosirea acestui semn poate fi înlocuită prin punct sau
prin virgulă, fără să se schimbe sensul frazei.

4. Două puncte: - se folosesc atunci când urmează o enumerare, o explicaţie, o concluzie, în

următoarele situaţii:
- înaintea unei propoziţii apozitive: Mi-a venit o idee: să mă las de fumat.
- după unele cuvinte care anunţă explicaţii, precizări, exemplificări: Am cumpărat mai multe
produse, de exemplu / anume: ouă, carne, salată, fructe.
- după un verb de declaraţie: El zice: - De ce nu mai vine trenul?

5. Ghilimelele – se întrebuinţează atunci când reproducem întocmai un text spus sau scris de
cineva: ,, văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere...” ( M. Eminescu )
6. Linia de dialog / de pauză: - indică începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la o
convorbire, iar linia de pauză marchează pauza dintre diferitele părţi ale propoziţiei, dintre
propoziţii sau fraze:
- Aveţi apă?
- Da.
- E rece?
- Potrivită.
În stânga – margine de pădure, până în râpa unui râu. ( M. Sadoveanu – Nada florilor ).

7. Parantezele – pot fi rotunde sau drepte şi arată un adaos în interiorul unei propoziţii sau al
unei fraze. Acestea cuprind explicaţii, precizări, amănunte, care îmbogăţesc înţelesul propoziţiei
sau al frazei de care sunt legate:
Ex: E bine să facem o distincţie cât mai clară între locuţiunile şi expresiile verbale ( care sunt
mai puţin sudate şi neapărat dotate cu expresivitate ).

8. Punctele de suspensie – arată o pauză mare în cursul vorbirii, o întrerupere. Acestea apar în
povestire pentru a marca pauzele făcute de vorbitor, sau pentru a sugera ritmul lent în care se
exprimă povestitorul: Am înţeles (...) Nu ţi-am spus eu? (...)

9. Semnul întrebării – se foloseşte pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau a frazelor

interogative, în următoarele situaţii:
- după pronume şi adverbe interogative: cine, ce, unde, cum, când, încotro.
- la sfârşitul unei propoziţii interogative directe: Ai scris tema?
- la sfârşitul unei fraze compuse din propoziţii dependente de o interogativă directă: Iar vrei să te
pupe cucul armenesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?
- la sfârşitul construcţiilor interogative cu caracter dubitativ: Cum adică? Să nu pot eu înţelege:
visez ori sunt treaz?

10. Semnul exclamării – se foloseşte pentru a maca intonaţia propoziţiilor şi a frazelor

exclamative sau imperative, în următoarele situaţii:
- după o propoziţie eclamativă sau imperativă: Ce mare te-ai făcut! Linişte!
- după o frază care se termină cu o propoziţie cu caracter exclamativ: Nu ştiu alţii cum sunt , dar
eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, (...), parcă-mi
saltă şi acum inima de bucurie!.
- după interjecţii: Ei! Acum unde mergem?
- după exclamaţii redate prin substantive în cazul vocativ: Domnilor!... Onorabili cetăţeni!...
Veniţi mai aproape!