UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ISTORIE
Specializarea Istoria și Practica
Relaţii Internaţionale

Japonia și Conferința de
Pace de la Paris

Profesor:
Lector Univ. Dr. Matei Alin
Masterand,
Herovic Alexandra-Ștefania

București, 2016
 Războiul Mondial care începuse în vara lui 1914 și avea să se sfârșească în noiembrie
1918, în afara milioanelor de morți și răniți, în afara distrugerii pentru totdeauna a unor
inestimabile valori materiale, a schimbat totul în existența Europei: frontierele, regimurile
politice, sentimentele și chiar năravurile.
A afectat atât de profund civilizația veche europeană, încât nici un element din
cuprinsul ei nu a rămas intact. Războiul marchează declinul Europei ca centru de putere al
lumii, dependența ei de Statele Unite ale Americii și în același timp, bătrânul continent este
bulversat de două doctrine politice nocive: comunismul și fascismul1.
Primul Război Mondial a lăsat în urmă o societate ruinată pe plan material, dar cu
atât mai zdruncinată pe plan politic – dintre cele patru imperii dinainte de război, german, rus,
austro-ungar, turcesc, nu mai exista nici unul – şi pe plan moral, toate valorile tradiţionale
fuseseră puse sub semnul întrebării de uriaşul masacru şi imensele cheltuieli materiale.
Dizolvarea marilor imperii dinastice şi absolutiste, cât şi a unor imperii coloniale, a
dus la destrămarea popoarelor eterogene care au căutat să-şi găsească locul în cadrul noilor
relaţii politice, economice şi ideologice ce se prefigurau în noua organizare a societăţii
omeneşti.
Aliaţii, victorioşi în război, acum trebuiau să câştige pacea, lucru care(a sesizat „Tigrul”
politicii franceze a timpului, Georges Clemenceau) era şi mai dificil.
Pentru a preîntâmpina aceste dificultăţi, preşedintele Statelor Unite, Wilson, definise,
la 8 ianuarie 1918, în 14 puncte, ţelurile urmărite în război de ţara sa şi le impusese după
aceea asociaţilor şi adversarilor săi drept bază a negocierilor. Această declaraţie, alături de
unele principii generoase (suprimarea diplomaţiei secrete, abolirea barierelor economice,
libertatea totală a mărilor etc.), cuprindea dispoziţii care se refereau la dreptul popoarelor de a
dispune de ele însele (restaurarea Belgiei; restituirea către Franţa a Alsaciei şi Lorenei;
reconstituirea unei Polonii independente, cu acces la mare; rectificarea graniţelor italiene;
autonomia şi independenţa popoarelor din Austro-Ungaria; reglarea problemelor balcanice,
evacuarea României, Serbiei şi Muntenegrului). Prin aplicarea acestor principii şi decizii,
Wilson înţelegea să impună un nou statut politic al lumii care să fie garantat prin instituirea
unei „Ligi a Naţiunilor”.
La 18 ianuarie 1919 debuta Conferinţa de Pace de la Paris. La lucrări participau 27
de state independente, patru dominioane (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-
Africană) şi India, în total aproximativ zece mii de delegaţi, experţi, translatori etc.
Statele participante formau patru categorii, cu statute diferite şi anume: Puterile
învingătoare, foste beligerante (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia şi Japonia); aceste state
erau considerate ca participanţi cu interese generale şi aveau dreptul de a fi prezente în toate
comisiile şi la toate întrunirile ce se desfăşurau în cadrul Conferinţei; Statele beligerante
(Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Finlanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, precum şi
Brazilia, China, Cuba, India, dominioanele engleze), considerate state cu interese speciale,
practic „nelimitate”, deci având dreptul de a participa doar la lucrările Conferinţei care se
ocupau de chestiuni care le priveau nemijlocit; Statele neutre şi Statele în formare, care puteau
să-şi expună dezideratele în scris şi să participe numai la şedinţele ce se ocupau direct de
probleme privindu-le numai pe ele.

1
Em. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2001, pp. 3-11
 Conferinţa a ilustrat predominanţa Marilor Puteri. Forumul Păcii a fost condus la
început de „Consiliul celor Zece” (SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, fiecare cu doi
reprezentanţi: şeful delegaţiei şi, respectiv, ministrul de Externe), care în luna martie 1919 s-a
divizat în „Consiliul celor patru” (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia), sau „Cei Patru Mari”,
şi în „Consiliul celor Cinci” (în care intrau miniştrii de externe ai Franţei, Marii Britanii,
Italiei, SUA, Japoniei)2.
În cadrul acestei lucrări, atenția mea se va focaliza asupra Japoniei, respectiv pe
poziția pe care Japonia o va avea în cadrul Conferinței de Pace de la Paris.

Ce reprezenta Japonia în concertul marilor puteri? Care au fost atuurile japonezilor la

încheierea războiului mondial? Care erau obiectivele diplomaţiei nipone la acest bilanţ al
marilor cataclisme provocate de război? S-a afirmat cu destul temei că Japonia era „într-o
largă măsură beneficiară a unui război care nu a costat-o nici un sacrificiu”3, iar sentimental,
japonezii fuseseră departe de suferinţele Europei 4 . Pentru Japonia, ca şi pentru cercurile
conducătoare americane, războiul s-a dovedit a fi o afacere foarte rentabilă, economiile
acestor state înregistrând succese remarcabile.Volumul producţiei industriale japoneze
aproape că s-a triplat, au fost date în funcţiune noi obiective industriale, numărul muncitorilor
a sporit de la 916.000 la 1.409.0005. Au apărut noi ramuri industriale, între care industria
chimică; construcţiile navale şi de maşini au cunoscut o creștere deosebită. Producţia
industrială a crescut de la 1.371 milioane yeni, în 1914, la 6.738 milioane în 1919. Un
important progres a înregistrat industria bumbacului, a cărei producţie era în 1918 cu 50% mai
mare decât în 1914, iar în valoare, de 4 ori mai mare – de la 150 milioane yeni în 1914 la 624
milioane yeni în 1918 6 . A crescut vizibil producţia industriei metalurgice: cea de fontă a
crescut de la 301 000 tone în 1914, la 604 000 tone în 1918, cea de oţel de la 282 000 tone la
550 000 tone. Şantierele navale au lansat la apă 85 nave cu un tonaj de 58 000 tone în 1914 şi
531 nave cu 688 000 tone în 19187.

Războiul a deschis, pentru economia şi pentru comerţul japoneze „o eră de o

prosperitate necunoscută” 8 . Japonezii au profitat de încetarea activităţii economice şi
comerciale a germanilor în China, precum şi de reducerea, în măsură considerabilă, a
activităţii celorlalte puteri europene în Extremul Orient, pentru a li se substitui cu succes,
Imperiul nipon devenind principalul furnizor de produse industriale al Chinei, Indiei,
Indochinei şi Rusiei. Dacă valoarea importurilor japoneze din Europa s-a ridicat de la 595
milioane yeni în 1914 la 1 660 milioane yeni în 1918, valoarea exporturilor a sporit de la 591
milioane yeni în 1914 la 1 962 miliarde yeni în 1918. Japonia, care în ultimii ani ai secolului
trecut şi mai ales după războiul cu Rusia, contractase mari împrumuturi pe pieţele occidentale,
datorită marilor profituri şi beneficii, balanţei excedentare, situându-se în postura de a acorda

2
https://csricraiova.wordpress.com/2010/02/12/harta-politica-a-europei-dupa-primul-razboi-mondial-de-gh-
buzatu-marusia-cirstea/
3
Maxime Mourin, Histoire des grandes puissances, Paris,Payot, 1958, p. 577.
4
Jean Lequiller, Le Japon, Sirey, Paris, 1966, p. 217
5
A. Doubinski, E. Efimov, Les relations internationales en Extreme Orient, 1917-1945, Moscov,Ed. du
Progres,1979, p. 19.
6
Jean Lequiller, op. cit., p. 230.
7
Ibidem, p. 230-231.
8
A. Gerard, Ma mission au Japon(1907-1914), Paris,AMS Press, 1919, p. 191.
împrumuturi foştilor creditori Anglia, Franţa şi Rusia 9 . Ca urmare, rezervele de aur ale
Japoniei au crescut de la 350 milioane yeni în 1914 la 2 miliarde yeni în 1919.Guvernul
japonez a autorizat în februarie 1916, emiterea de bonuri de tezaur ruse, pentru un total de 50
milioane yeni, cu 5% dobândă. O nouă emisiune de bonuri de tezaur ruse în valoare de 70
milioane yeni a avut loc în toamna anului 1916. La sfârşitul aceluiaşi an, a fost rândul Angliei
să plaseze pe piaţa japoneză bonuri de tezaur în valoare de 10 milioane lire sterline, cu 6%
dobândă, iar în mai 1917, al Franţei, pentru suma de 50 milioane yeni.10

Depozitele financiare existente în Europa pentru contul Japoniei atingeau în mai

1916 suma de 530 milioane yeni în aur, din care 140 milioane aparţineau tezaurului japonez şi
390 milioane Băncii Japoniei.

Japonia avea plasate în 1918, în străinătate, credite în jur de un milion

yeni.Consolidarea sa economică era un fapt cunoscut şi recunoscut de partenerii săi
occidentali. Apoi, Japonia devenise putere colonială, stăpânind Corea, arhipelagurile smulse
Germaniei,avea influenţă preponderentă în China și era amestecată în Extremul Orient rusesc.
Trebuia, deci, ca la masa tratativelor să fie nu numai invitată, dar şi ascultată. Iată pentru ce,
Anglia, Franţa, Statele Unite şi Italia au admis participarea Japoniei „pe picior de egalitate la
deliberările lor”11.

Delegaţia Imperiului nipon pentru Conferinţa de Pace de la Paris era formată din
marchizul Saionji, baronul Makino, vicontele Chinda, ambasador la Londra, Matsui,
ambasador la Paris şi Ijuin, ambasador la Roma. Reprezentanţii Japoniei au ajuns la Paris la
începutul lunii martie 1919 şi se simţeau oarecum stânjeniţi deoarece pe cât de importante
fuseseră avantajele şi cuceririle lor în război, pe atât de modestă fusese contribuţia ţării lor la
victoria aliaţilor. Cu atât mai mult ar fi trebuit să se simtă stânjeniţi, cu cât scopurile şi
pretenţiile cu care veniseră la acestă reuniune a învingătorilor erau mai mult decât ambiţioase.
Acceptarea reprezentanţilor Japoniei în Consiliul celor Cinci şi în Consiliul celor Zece le
dădea speranţa în reuşită. În fond, japonezii pretindeau să li se confirme ceea ce, de altfel,
într-o formă sau alta li se recunoscuse de către celelalte mari puteri.Vicontele Ushida,
ministrul afacerilor externe, declara în Dietă, în ianuarie 1919: ,,Se înţelege că Japonia nu are
mai multe ambiţii teritoriale în China decât în alte părţi. Ea nu urmăreşte nici proiecte
susceptibile să provoace daune materiale intereselor legitime ale chinezilor sau securităţii lor.
Noi am luat angajamentul de a respecta independenţa şi integritatea teritorială a Chinei şi de a
rămâne credincioşi principiilor posibilităţilor egale şi ale porţilor deschise pentru industrie şi
comerţ. Noi vrem să rămânem prietenii sinceri ai Chinei şi să facem toate eforturile pentru a
asigura Republicii Chineze un viitor şi o bună stare durabile. Suntem, deci, hotărâţi să tratăm,
la Conferinţa de pace, toate problemele privitoare la interesele Chinei şi Japoniei într-un spirit
de reală prietenie. Teritoriul Kiaotcheao, cedat cu împrumut Germaniei, a trecut în mâinile
noastre prin victoria armelor noastre; noi ne vom conforma angajamentului de a-l restitui

9
Totalul acestor împrumuturi a fost de 500 milioane yeni (A. Doubinski, G. Efimov, op. cit.,
p. 19).
10
A. Gerard, op. cit., p. 366-367.
11
Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales, Tome Septieme, Les crises du XXe siecle, I,
de 1914, à 1929, Paris, 1957, p. 45.
Chinei. Dar noi trebuie să avem acces, într-o largă măsură şi în interesul comun, la bogatele
resurse ale Chinei şi sperăm că guvernul şi poporul chinez, apreciind valoarea relaţiilor de
bună vecinătate cu Japonia, nu vor refuza să ne ajute în acest sens”12.

Practic, japonezii doreau să obţină identificarea tuturor drepturilor şi privilegiilor

pe care le cuceriseră de la China, precum şi anexarea fostelor posesiuni germane din Pacific şi
din China. De fapt, tocmai aceste obiective japoneze nu erau agreate nici pe departe de
diplomaţia americană care, la cererea preşedintelui Wilson, sfătuise guvernul nipon să
întreţină ,, relaţii paşnice cu Republica Chineză’’ şi avertizase că ,,opinia publică americană n-
ar admite o extindere a drepturilor Germaniei în favoarea Japoniei”. Cercurile conducătoare
nipone se bazau însă pe sprijinul Marii Britanii care, cum declara primul ei ministru, David
Lloyd-George „şi-a luat angajamentul de a susţine transferul către Japonia a drepturilor
Germaniei” în China şi Pacific, aşa cum, de altfel, făcuseră şi francezii şi italienii”13. Pentru a
nu avea surprize la Conferinţa de pace, guvernul japonez avusese grijă să susțină răspicat
şefului diplomaţiei chineze Lou Tchung-Hiang care, în drum spre Europa s-a oprit la Tokyo,
că includerea în delegaţie a lui Wang Tcheng-ting, din China de Sud şi a lui Welington Koo,
ambasadorul Chinei la Washington, era nedorită.

Cu toate acestea, delegaţia chineză, la 28 ianuarie 1919 s-a prezentat la Conferinţă

cu câteva obiective precise, pe care le-a făcut cunoscute, când a fost admisă pentru prima şi
ultima dată la şedinţa reprezentanţilor celor cinci mari puteri, obiective care nu puteau decât
să-i deranjeze pe japonezi şi anume:

1) Revenirea Shandongului la China şi anularea tratatelor şi acordurilor chino-japoneze

încheiate pe baza celor ,,21 cereri”;
2) Anularea tuturor drepturilor şi privilegiilor particulare ale marilor puteri în China (sfere de
influenţă, retragerea trupelor străine, suprimarea administraţiei forţate şi staţiilor de radio
străine, renunţarea la jurisdicţia consulară, revenirea la China a teritoriilor şi settlements-
urilor arendate, independenţa vamală;
3) Lichidarea drepturilor politice şi economice ale Germaniei şi Austro-Ungariei în China14.

Japonezii s-au opus acestor cereri chineze şi au insistat pe lângă celelalte mari
puteri să le confirme drepturile şi privilegiile dobândite, şantajând, fie cu plecarea din cadrul
Conferinţei de Pace, fie cerând includerea în Statutul Societăţilor Naţiunilor, în curs de a fi
creată, principiul egalităţii raselor, ce ar fi pus în dificultate serioasă legislaţia Statelor Unite
„care lipsea pe imigranţi de drepturi şi ridica dominioanele britanice împotriva Conferinţei”15.

S-a întâmplat ca, dintre problemele care interesau direct Japonia, Consiliul celor
Cinci şi Consiliul celor Zece să ia în dezbatere numai problema Shandongului, adică a
transferului acestui teritoriu către China, chestiune asupra căreia s-au produs înfruntări

12
Henri Cordier, Histoire generale de la Chine et de ses relations avec les pays etrangers, Paris, 1929, p. 307-
308.
13
Mircea Popa, Primul Război Mondial, 1914-1918, Bucureşti, Editura Științifică și Enciclopedică,1979, p. 446.
14
Jean Baptiste Duroselle, De Wilson à Roosevelt: politique extérieure des États-Unis : 1913-1945, Paris,
Librairie Armand Colin, 1960, p. 180.
15
Mircea Popa, op.cit., p. 446.
serioase, delegaţii japonezi cerând „transferul imediat către Japonia a stabilimentelor germane
din Shandong”. Pentru a convinge, japonezii au invocat acordurile secrete din 1916 şi 1917,
încheiate cu Anglia, Franţa şi Rusia, precum şi acordul Lansing-Ishii. Mai mult, contrar
evidenţei, Saionji şi Makino au avansat ca argument special faptul că însăşi China ar fi
acceptat cererile Japoniei, folosind în acest scop acordurile şi convenţiile chino-japoneze din
1918. Aşa cum arătaseră delegaţii chinezi, aceste acorduri fuseseră semnate în timp de război
şi aveau, de aceea, un caracter temporar. Cât privea problema fostelor drepturi şi privilegii
germane, chinezii au invocat intrarea ţării lor în război, în august 1917, moment din care
convenţiile şi tratatele încheiate anterior între guvernul chinez şi guvernul german erau
șubrede şi că, drept urmare, teritoriul Kiaotcheao trebuia restituit Chinei direct şi fără
condiţii16.

Baronul Makino a susținut că Shandongul fusese, în fapt, cucerit de Japonia şi că

numai acordul juridic al Germaniei era necesar pentru transferul său către Japonia, ca teritoriu
cucerit. Dacă Anglia şi Franţa erau de acord cu pretenţiile japoneze, Statele Unite,având în
vedere propriile lor interese, erau împotrivă, deoarece astfel ar fi lipsit acest concurent de o
poziţie cheie în Asia Orientală. La mijlocul lui aprilie 1919, Lansing, secretar al
Departamentului de Stat, propusese, în Consiliul miniştrilor afacerilor externe, din cadrul
Conferinţei de Pace, transmiterea tuturor „drepturilor” germane din Shandong către S.U.A.,
Anglia, Franţa, Japonia şi Italia17. Japonezii au fost împotrivă, declarând că nu vor semna nici
un tratat de pace dacă „drepturile” lor asupra provinciei chineze nu vor fi recunoscute.
Ciocnirile dintre punctele de vedere japonez şi american au fost atât de violente, în aprilie
1919, încât japonezii au anunţat că părăsesc conferinţa şi că nu vor intra nici în Societatea
Naţiunilor. A fost argumentul decisiv care l-a făcut pe preşedintele Wilson să cedeze. Pentru a
avea Japonia în Societatea Naţiunilor, Wilson trebuia să sacrifice interesele Chinei, acceptând
stăpânirea japoneză în Shandong. Era rândul delegaţiei chineze să declare că, în aceste
condiţii, nu va semna tratatul de pace, ceea ce s-a şi întâmplat18.

Ceremonia semnării tratatului de pace cu Germania, desfăşurată în după-amiaza zilei

de 28 iunie 1919, a constituit apoteoza pentru diplomaţia japoneză, ca şi pentru bătrânul om
politic, şeful delegaţiei nipone, marchizul Saionji. Articolele înscrise în tratat, referitoare la
fostele drepturi şi privilegii germane în Shandong le dădeau deplină satisfacţie. Astfel,
articolul 156 prevedea: „Germania renunţă, în favoarea Japoniei, la toate drepturile sale, titluri
şi privilegii – privitoare mai cu seamă la teritoriul Kiaotcheao, drumurile de fier, minele şi
cablurile submarine – pe care le-a dobândit, în virtutea Tratatului încheiat de ea cu China, la 6
martie 1898, şi la toate celelalte acte privitoare la provincia Shandong. Toate drepturile
germane asupra drumului de fier de la Qingdao la Tsinanfu, împreună cu ramificaţiile şi
dependinţele sale de orice natură, gări, magazii, material stabil şi rulant, mine, stabilimente şi
material de exploatare de mine, aparţin şi rămân definitiv dobândite de Japonia, cu toate
drepturile şi privilegiile ce decurg. Cablurile submarine ale statului german de la Qingdao la
Shanghai şi de la Qingdao la Tcheou cu toate drepturile, privilegiile şi proprietăţile decurgând

16
A. Gerard, op. cit., p. 402.
17
Jean Baptiste Duroselle, op. cit., p. 181.
18
A. Gerard, op. cit., p. 182
din ele, rămân, de asemenea, Japoniei, libere de orice sarcini”. Prin articolul 157, Japonia
obţinea toate bunurile mobiliare şi imobiliare germane, drepturile privind proprietăţile
funciare, fondurile monetare din Kiaotcheao. Articolul 158, obliga Germania ca, în termen de
trei luni, să remită Japoniei ,,arhivele, registrele, planurile, titlurile şi documentele de orice
natură privitoare la administraţiile civilă, militară, financiară, judiciară sau altele a teritoriului
Kiaotcheao, oriunde s-ar găsi ele”19.

Japonia, cu sprijinul celorlalte mari puteri, dădea o grea lovitură independenţei şi

suveranităţii Chinei. După ce şi-a văzut scopul atins, Japonia a căutat să-şi consolideze, atât
stăpânirea asupra Shandongului, cât şi influenţa în afacerile interne ale Chinei, îndeosebi sub
aspect economic-comercial. În acelaşi timp, japonezii, prin teritoriile şi zonele de influenţă
dobândite şi recunoscute prin tratatele de pace, au devenit ,,o ameninţare pentru francezi în
Indochina, pentru americani în insulele Hawaii şi Filipine şi pentru olandezi în Java”. Pentru a
diminua influenţa capitalului japonez în China, cercurile politice şi financiare americane
doreau să creeze un mecanism financiar care să ,,monopolizeze toate creditele pentru a
împiedica orice acţiune separată a Japoniei”20. S-a încercat o iniţiativă în acest sens și deşi a
fost adoptată în iulie 1918, a fost luată serios în discuţie abia în mai 1919 când, la Paris, când
a avut loc o consfătuire a reprezentanţilor marilor grupuri financiare care trebuiau să
constituie noul consorţiu pentru China. Propunerea Statelor Unite a fost sprijinită de anglo-
francezi care erau interesaţi, la rândul lor, să stopeze expansiunea economică a Japoniei.
Principala condiție pe care japonezii au pus-o pentru a intra în consorţiu a fost scoaterea
Manciuriei şi Mongoliei din sfera de acţiune a acestuia, date fiind interesele sale în aceste
teritorii. Negocierile au fost complicate şi s-au prelungit până în primăvara anului 1920, itimp
japonezii profitând de acest interval de timp pentru a modifica întrucâtva cererea iniţială,
revendicând dreptul de veto sau libertatea de acţiune atunci când împrumuturile acordate de
consorţiu ar fi vizat Manciuria de Sud sau Mongolia Orientală, teritorii în care, repetau
niponii, existau întreprinderi japoneze ce aveau o importanţă vitală pentru Japonia şi în care
trebuia împiedicată penetraţia rusă21.Anglo-americanii nu au putut fi convinşi, motiv pentru
care financiarul american Lamont a fost trimis în Japonia şi, după alte negocieri, s-a ajuns la
încheierea unui acord privitor la consorţiu. Japonezii renunţau la specificarea „drepturilor
speciale” în Manciuria de sud şi în Mongolia Orientală, în schimb, anglo-americanii acceptau
să excludă, din sfera de acţiune a consorţiului, calea ferată sud-americană, ca şi alte căi ferate
din zonă. În urma acestor compromisuri a fost creat la 20 octombrie 1920, ceea ce însemna,
cel puţin parţial, un succes al Statelor Unite. Situaţia revoluţionară din China şi sabotarea lui
de către japonezi au făcut însă ca activitatea consorţiului să fie nulă, ceea ce însemna, în egală
măsură, un eşec al Statelor Unite. În vara lui 1919, Armata Roşie a obţinut importante victorii
împotriva forţelor albgardiste din Siberia de vest, lichidând gruparea lui Kolceak şi înaintând
spre est. La 12 februarie 1920, Washingtonul a adresat o notă guvernului japonez în care-şi
mărturisea intenţia de a-şi retrage trupele din Siberia, sperând să fie urmat de japonezi, ceea
ce nu s-a întâmplat. Generalul Takayangi a declarat că adevăratul scop urmărit de ţara sa în

19
Tratat de pace între Puterile Aliate şi Asociate şi Germania şi protocol, Versailles, 28 iunie
1919, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1920, p. 41.
20
A. Doubinski, G. Efimov, op. cit., p. 35
21
Ibidem 20
Siberia nu era salvarea cehilor sau protejarea căii ferate, ci de a bara expansiunea puterii
sovietice.

Au urmat apoi numeroase convenții, care s-au încheiat în cele din urmă cu un ultimatum dat
de japonezi Republicii Extremului Orient în octombrie 1921, în care cereau lichidarea tuturor
fortificaţiilor de pe litoralul rus la Pacific şi desfiinţarea flotei militare ruse din Pacific,
precum și concesionarea nordului Sahalinului pentru o perioadă de 80 de ani. Pretenţiile
japoneze au fost respinse, trupele japoneze nu au fost retrase, ciocnirile militare au fost
reluate, dar negocierile au continuat.

La 22 ianuarie 1922, secretarul de stat american Charles Evans Hughes – a

reamintit japonezilor că au promis să-şi retragă trupele din Siberia. Tratativele au fost
întrerupte, în 21 aprilie 1922, de către japonezi care au încercat să organizeze o nouă ofensivă
în colaborare cu forţele albgardiste, fără succes însă. Câteva luni mai târziu, în august 1922, în
condiţiile în care forţele sovietice continuau cu succes curăţirea teritoriului de forţele
albgardiste, guvernul japonez a propus reluarea tratativelor, de astă dată atât cu reprezentanţii
Republicii Extremului Orient, cât şi cu cei ai R.S.F.S.R. Cele două delegaţii, conduse de Joffe
şi, respectiv, Matsudaira, s-au întâlnit la 3 septembrie 1922 la Changehur, sovieticii cerând cu
hotărâre retragerea imediată a forţelor japoneze, atât din Siberia Orientală, cât şi din nordul
Sahalinului. Japonezii au promis să-şi retragă trupele din Siberia până la 1 noiembrie 1922,
însă au refuzat în schimb să se angajeze în legătură cu Sahalinul, ceea ce a dus în cele din
urmă la întreruperea tratativelor și în cele din urmă la victoria sovieticilor. Recunoscându-şi
eşecul, guvernul japonez a ordonat retragerea tuturor forţelor sale din Siberia, nu însă şi din
Sahalinul de nord, unde vor rămâne până în 192522.

22
Jean Lequiller, op. cit., p. 259.
Bibliografie:

1. A. Doubinski, E. Efimov, Les relations internationales en Extreme Orient, 1917-1945,

Moscov,Ed. du Progres,1979;
2. A. Gerard, Ma mission au Japon(1907-1914), Paris, AMS Press,1919;
3. Em. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2001;
4. Henri Cordier, Histoire generale de la Chine et de ses relations avec les pays etrangers, Paris,
1929
5. Jean Baptiste Duroselle, De Wilson à Roosevelt: politique extérieure des États-Unis : 1913-
1945, Paris, Librairie Armand Colin, 1960;
6. Jean Lequiller, Le Japon, Sirey, Paris, 1966;
7. Maxime Mourin, Histoire des grandes puissances, Paris, Payot,1958;
8. Mircea Popa, Primul Război Mondial, 1914-1918, Bucureşti, Editura Științifică și
Enciclopedică,1979;
9. Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales, Tome Septieme, Les crises du XXe
siecle, I,
de 1914, à 1929, Paris, 1957.