ASPECTE ALE STILULUI JURNALISTIC

Pleonasmul

Moto: „Dintre toate greşelile de limbă, pleonasmul este cel mai

uşor de observat şi, de aceea, cel mai mult luat în râs: cine
vrea să ridiculizeze un personaj îi pune în gură expresii
ca baza fundamentului, prefer mai bine sau avansaţi înainte”.
(Alexandru Graur, 1969)
1. Preliminarii. Într-un articol publicat în România literară, profesorul Theodor
Hristea combătea ideea că „româna este o limbă care cunoaşte prea multe pleonasme, că
este mai deschisă decât alte idiomuri <<construcţiilor pleonastice>> sau că suportă
această greşeală de vocabular şi de sintaxă mai uşor decât alte limbi de cultură şi de
civilizaţie. În realitate, toate idiomurile sînt mai mult sau mai puţin <<deschise>>
pleonasmului, însă o idee foarte clară nu avem în acest sens, deoarece - din câte sîntem
informaţi - nimeni nu a întocmit încă un inventar complet (ori cvasiexhaustiv) al
structurilor pleonastice dintr-o limbă dată şi nici nu a întreprins o analiză comparativă cu
rezultate demne de luat în consideraţie. O cercetare atentă, îndelungată şi mai ales
întemeiată pe fapte multe şi variate, ar duce, probabil, la concluzia că - sub raport
structural - nu există limbi care tolerează pleonasmul cu uşurinţă şi limbi care pot fi
considerate <<refractare>> faţă de acest tip sui-generis de repetiţie” (Hristea, 1998, p.
11).
Exprimarea pleonastică ar putea să apară şi acolo unde nici măcar nu ne-am fi
aşteptat la aşa ceva. Alexandru Graur spunea că, de pildă, chiar şi în expresia noi citim
există un pleonasm, deoarece persoana I plural este inclusă în flectivul -im. Un alt
exemplu de acest fel dat de Graur este substantivul vinete, la care ideea de plural este
marcată de ... şase ori, substantivul cu pricina conţinând, deci, cinci pleonasme! Situaţia
invocată se explică prin faptul că nici unul din cele şase foneme care alcătuiesc acest
cuvânt nu corespunde vreunuia din forma sa de singular:
vânătă (singular) vinete (plural)
v dur --> v muiat
â --> i

1
 n dur --> n muiat
ă --> e
t dur --> t muiat
ă --> e
Desigur, împingând lucrurile atât de departe, s-ar putea crede că noi vorbim practic în
pleonasme, ceea ce este o exagerare! Oricum, faptul că, la un interval de doar un an
(1996 şi 1997), au apărut două dicţionare de pleonasme ale limbii române1), ne
îndreptăţeşte, o dată în plus, să acordăm acestui fapt de limbă atenţia pe care o merită.

2. Definirea conceptului de pleonasm. Accepţiunea cea mai largă a termenului

de pleonasm (cf. fr. pléonasme, lat. pleonasmus, gr. pleonasmos < pleon = mai mult) este
aceea de folosire alăturată a două sau mai multe cuvinte cu acelaşi sens. Astfel, încă la
sfârşitul secolului trecut, Lazăr Şăineanu, în celebrul său Dicţionar universal al limbei
române, definea tremenul de pleonasm drept „1. întrebuinţare de vorbe superflue, adesea
nefolositoare; ex. mă închin cu plecăciune; 2. prisos de vorbe” (Şăineanu, 1943, p. 488).
Acest înţeles este înregistrat şi de C. Diaconovici în Enciclopedia română (Diaconovici,
1904, p. 617), apărută în 1904 („defect de stil, umplutură, vorbe sau fraze de prisos”), de
Enciclopedia Minerva (Minerva, 1929, p. 766) din 1929 („întrebuinţarea de vorbe
superflue şi inutile, prisos de vorbe”) sau de I.-Aurel Candrea şi Gh. Adamescu în
Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească” (I.-A. Candrea, 1931, p. 954)
din 1931 („2. Întrebuinţare de cuvinte de prisos pentru înţelegerea celor spuse. Ex.: a se
urca sus; a intra înăuntru”). Mai aproape de zilele noastre, Dicţionarul explicativ al
limbii române (DEX), din 1975, admite că pleonasmul este doar o ”eroare de exprimare
constând în folosirea alăturată a unor cuvinte, construcţii, propoziţii etc. cu acelaşi
înţeles”, definiţie reluată, doi ani mai târziu (1977), în termeni aproape identicii, şi în
Dicţionarul limbii române („eroare de exprimare care constă în folosirea alăturată a unor
cuvinte, expresii sau propoziţii cu acelaşi înţeles”. Acest înţeles al pleonasmului era vizat
şi de Caragiale, când scria, în articolul Peste 50 de ani: „Să mai vorbim de aceia cari sunt
în stare a scrie: <<prefer mai bine>> sau <<mai superior>>, <<mai inferior>>; <<foarte
sublim>>” (Caragiale, 1962, p. 414).

2
 A doua accepţiune importantă a termenului de pleonasm vizează sfera
retoricii. Este interesant de observat că una din lucrările citate mai sus consideră că acesta
ar fi sensul de bază al termenului: „1. Figură de retorică prin care se adaugă cuvinte de
prisos pentru înţelegerea frazei, cu scopul de a da acesteia mai multă energie. Ex. l-am
văzut cu ochii mei” (Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”), în timp ce
altele îl trec, totuşi, pe locul doi: „figură retorică, mijloc de înfrumuseţare şi de vie
expresiune a simţemintelor şi pasiunilor, în orice scriere, dar mai ales în poezia lirică şi
dramatică” (C. Diaconovici, în Enciclopedia română). De un tratament special se bucură
pleonasmul în Mica enciclopedie a figurilor de stil, de Gh. N. Dragomirescu, în care se
accentuează, aşa cum era de aşteptat, virtuţile stilistice ale acestuia: „figură de stil, care
constă în folosirea mai multor cuvinte sau construcţii decât ar fi necesar pentru
exprimarea unei idei sau imagini, cu scopul de a exprima mai energic, mai convingător
ideea sau imaginea respectivă. P[leonasmul] este opus elipsei” (Dragomirescu, 1975, p.
89). Pentru a se demonstra această virtute stilistică, autorul dă următorul exemplu din
poezia Epigonii, a lui Mihai Eminescu, unde este elogiat, între alţii, şi C. Negruzzi, care
„moaie pana în culoarea unor vremi de mult trecute, / Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele
posomorâte”. Gh. N. Dragomirescu admite însă că pleonasmul poate constitui şi o
greşeală de limbă (datorată ignoranţei sau neglijenţei în exprimare), numită în gramatica
franceză perisologie (périssologie: hémorragie de sang = „hemoragie de sânge”).
Ca o primă concluzie, trebuie subliniat faptul că astăzi pleonasmul nu mai este
perceput ca o figură de stil, specifică retoricii, ci exclusiv ca o greşeală de limbă, dovadă
fiind doar acest sens înregistrat de ultimele noastre dicţionare explicative (Şăineanu,
1996, p. 210).
3. Clasificarea pleonasmelor. Preluînd o tipologie propusă de Mioara
Avram, Adriana Stoichiţoiu Ichim conchide că există trei tipuri de pleonasme, stabilite pe
baza criteriului semantic: pleonasmul semantic (căruia eu i-aş zice „semantic propriu-
zis”), pleonasmul etimologic şi pleonasmul derivării. (Stoichiţoiu Ichim, 1995, p. 7).
Graniţa dintre aceste categorii de pleonasme nu este precis delimitată, în sensul că
pleonasmul etimologic şi cel al derivării constituie, într-un fel, tot un pleonasm semantic.
Am preluat această clasificare exclusiv din raţiuni didactice.

1
Gabriel Angelescu, Dicţionatr de pleonasme, Editura Coresi, Bucureşti, 1996, 44 p. Doina Dascălu,

3
 Pleonasmul semantic „constă - de regulă - din alăturarea unui determinant al
cărui sens este inclus în semantismul determinatului”(Adriana Stoichiţoiu Ichim, 1995:
7). Autoarea ilustrează acest tip de pleonasme cu exemple datorate mai ales
„anglomaniei” de care suferă mulţi gazetari (şi nu numai ei!): mijloace mass-media (în
care coexistă pluralul latinesc media cu echivalentul său românesc, mijloace); summit-ul
la vârf franco-britanic (summit însemnând „conferinţă la vârf, la nivel înalt”); cel mai
spectaculos show (show = spectacol); hit de mare succes (hit = „cântec de succes”);
persoanele VIP (sigla englezească VIP provine din iniţialele cuvintelor care alcătuiesc
sintagama very important person); conducerea managerială (management = „ştiinţa
organizării şi conducerii întreprinderilor”); bordul [corect: board] de conducere (board =
„colectiv, consiliu de conducere)”; flash-uri informative (flash = „o informaţie
importantă, transmisă cu prioritate”). O situaţie asemănătoare are şi pleonasmul happy-
end fericit, fiindcă happy-end înseamnă tocmai „sfârşit fericit”.
Dacă aceste pleonasme se explică prin necunoaşterea limbii engleze, alte
pleonasme semantice provin din „necunoaşterea sau învăţarea <<după ureche>> a
semnificaţiei unor neologisme”: nativi născuţi; alegeri electorale; ceremonie solemnă;
principalele priorităţi; repere centrale / principale; prognoze pentru viitor; edilii
oraşului; înalţi prelaţi bisericeşti; eventualitate imprevizibilă; scurtă alocuţiune;
revendicări solicitate; „exigenţele cerute de Consiliul Europei”; „privatizarea marilor
mamuţi industriali”; „bolnavi care agonizează între viaţă şi moarte”; cele mai ascunse
secrete; afluenţă aşa de numeroasă; „privind retrospectiv în urmă”; surpriză neaşteptată
(Adriana Stoichiţoiu Ichim, 1995: 7-8); „Îşi dă astfel impresia că stă de vorbă, când, de
fapt, monologhează într-un solilocviu uriaş” (solilocviu = monolog); „Desigur,
nedumerirea este retorică, întrucât atât temele, cât şi monografiile de autori clasici se
circumscriu perimetrului istoriei literare” (a se circumscrie = a se înscrie într-un anumit
cadru sau perimetru); „vestigii ale trecutului” (vestigii = urme ale trecutului); „Cantina îşi
are rosturile ei, deloc neglijabile. Şi tocmai de aceea nu trebuie ornată cu podoabe ce nu-
i aparţin (a orna = a împodobi) (N. Mihăescu, 1984, p. 23-25); „Cererea de autorizare
pentru Concorde să aterizeze pe aeroportul din Zürich fusese solicitată de o organizaţie
elveţiană de turism” (N. Mihăescu, 1982, p. 140-141). Iată şi câteva construcţii

Dicţionar de pleonasme, Editura Vox, Bucureşti, 1997, 386 p.

4
pleonastice propuse de profesorul Theodor Hristea, spre explicare, la ediţia din 1996 a
Concursului de limba şi literatura română „Mihai Eminescu”: muncă laborioasă (adj.
laborios (< lat. laboriosus) înseamnă „care presupne sau necesită multă muncă şi
osteneală”. Se poate spune, aşadar, muncă încordată, intensă, riscantă etc. sau viaţă
laborioasă, cercetări laborioase, dar e pleonastic să spui muncă laborioasă); mimica
feţei (mimica presupune un ansamblu de modificări în fizionomia sau expresia feţei
cuiva); interacţiune reciprocă (intercaţiunea este o formă de legătură a obiectelor sau
fenomenelor care se manifestă printr-o influenţare, condiţionare sau acţiune cauzală
reciprocă. Ideea de reciprocitate este exprimată de prefixul inter- şi e inclusă în sensul
cuvântului interacţiune); marele magnat (magnat înseamnă mare capitalist, deci sensul
adjectivului este inclus în substantivul pe care îl însoţeşte. Magnus, în latină, înseamnă
chiar „mare”) (Hristea, 1997, p. 11). Mai amintim la acest capitol expresiile a urma în
continuare (unde a urma presupune continuitatea), idee regăsibilă şi în gruparea
redundantă se menţine mai departe. (Vremea se menţine mai departe friguroasă,
obişnuiesc să spună meteorologii). Acelaşi tip de greşeală apare în exprimarea „continuă
să se mişte în gol, epuizând până la secătuire pornirea iniţială”, unde a epuiza
echivalează cu „a termina, a sfârşi (un material, anumite resurse)” (Guţu Romalo, 1972,
p. 152-156). Cândva a fost destul de răspândit pleonasmul un procent de zece la sută,
apărut ca urmare a necunoaşterii faptului că în latină procent înseamnă „a suta parte
dintr-o cantitate”. Cei care cunosc, totuşi, acest lucru, înlocuiesc pe procent cu proporţie,
ceea ce atenuează oarecum greşeala, dar în dauna înţelesului, deoarece substantivele
proporţie şi procent nu sunt întru totul sinonime. Este o soluţie „de cârpeală - scrie
Alexandru Graur -, căci cele două cuvinte nu sînt destul de sinonime ca să se poată
înlocui unul pe altul, deşi aş zice că sînt destul de sinonime pentru ca să se simtă că
proporţie nu este decât un înlocuitor al lui procent” (Graur, 1969, p. 177). (Alexandru
Graur considera pleonastice şi formulări de tipul am reparat un număr de trei maşini;
am cheltuit o sumă de o mie de lei; au fost aleşi în componenţa biroului - componenţa
biroului fiind chiar biroul!). Aşadar, în locul formulării Lucrarea a fost execuatată în
proporţie de zece la sută (sau de zece procente), se recomandă următoarea soluţie: S-a
executat doar (sau deja, în funcţie de context) zece la sută din lucrare ori S-au executat
doar (deja) zece procente din lucrare, şi astfel scăpăm de „grijile” pleonasmului!

5
 Desigur, se poate întâmpla ca pleonasmul să apară şi prin alăturarea unor termeni
sinonimici care nu sunt neapărat neologisme, şi cărora „utilizatorul” nu le cunoaşte
sensul corect: a avansa înainte, a traversa dincolo, prefer mai bine, dună de nisip etc.
Câteva exemple în texte: „Starea excepţională ...continuă să fie menţinută”, unde se putea
renunţa la unul dintre verbe; „Au posibilitatea nemijlocită de a lua contact direct cu
marfa” (aici un singur adjectiv - nemijlocită sau direct - ar fi fost suficient pentru
exprimarea ideii respective); (Mioara Avram, 1987, p. 227) „Apariţia acestor figuri în
lumea satelor schimbă pulsul satului şi îi modifică ritmul”; „Prin eforturi susţinute, au
fost realizate importante înfăptuiri”; „Lucra de câţiva ani la elaborarea acestui proces (a
lucra = a elabora); „Autorul încarcă limbajul personajelor cu parabole şi maxime
sentenţioase, ceea ce conferă un aer doctoral unor teorii destul de simple”; „Drama
acestui om se consumă într-o evocare retrospectivă”; „În spatele acestei false aparenţe şi
a hainelor ponosite, se ascund calităţi deosebite” (N. Mihăescu, 1963, p. 27); „Cu toate că
uneori nuvelele par a mai fi fost citite altundeva, volumul e interesant prin impresia de
variaţiuni diferite pe aceeaşi temă a moştenirii morale” (N. Mihăescu, 1972, p. 35);
„Formaţia de estradă a Sindicatului D. R. N. Constanţa a înmănuncheat un buchet de
viguroase talente”; „Oamenii muncii înfăptuiesc epocale realizări” (N. Mihăescu, Limba
noastră..., 1963, p. 21).
O specie a pleonasmului semantic propriu-zis rezultă din coordonarea sau
juxtapunerea sinonimică: „... ne facem o plăcută obligaţie din a mărturisi recunoştinţa şi
gratitudinea celor ce ne-au înlesnit consultarea materialului documentar” (N. Mihăescu,
1984, p. 23). „Depistarea rapidă şi promptă a bolii este deosebit de importantă”; „Un
tânăr seminarist în sutană albă, care până atunci se ţinuse tăcut la o parte, confirmă şi
aprobă” (Mioara Avram, 1987, p. 227); „Se obişnuieşte ca, din cele mai îndepărtate
timpuri, copiii să fie numiţi <<primăvara ţării>>, cuvinte rostite cu dragoste şi afecţiune
de mii şi mii de glasuri”; „Veniseră din Lavinio, Terrauna, Frosinone, Latina, unii
îmbrăcaţi în costume regionale, alţii cu stindarde şi steaguri”; „Experienţa este
incontestabil un act de temeritate şi curaj” (N. Mihăescu, 1982, p. 140); „Concluziile şi
aprecierile lui Odobescu asupra originii şi provenienţei tezaurului”; „Autorul operează,
cu o economie redusă de unelte, firesc şi natural”; „Drăgălăşeniile cu fiul său Vasile îl

6
fac pe Nesfântu un personaj din familia ţăranilor dunăreni - vioi, ironic, zeflemitor, duios
- un personaj bine prins” (N. Mihăescu, 1972, p. 35).
În cazul în care sinonimele care intră în relaţie pleonastică nu sunt coordonate prin
şi, ci se afă în juxtapunere, nu avem neapărat un pleonasm, deoarece „s-ar putea ca al
doilea termen să-l explice sau să-l întărească pe primul”, după cum rezultă din exemplul
următor: „Conservatorii au şi lansat, de altfel, lozinca unei ofensive generale,
antilaburiste, pe toate fronturile” (aici pleonasmul este atenuat şi de prezenţa adjectivului
antilaburiste între generale şi pe toate fronturile). Juxtapunerea nu poate elimina sau
atenua întotdeauna pleonasmul, nici chiar în situaţia în care între termenii aflaţi în relaţie
pleonastică se află un alt cuvânt: „Echipele s-au întrecut în a face fotbal anost, lent,
plicticos, cu multe greşeli” (Mioara Avram, 1987: 225-227). Iată şi un exemplu cu
celebrul „dar însă”: „Performanţa ... pare bună. Dar dacă ne gândim că anul acesta
întrecerile s-au desfăşurat în ţară la noi, iar alergătorii români au avut posibilitatea să se
antreneze pe traseul concursului şi, implicit, să cunoască (sic!) caracteristicile acestuia,
pregătindu-se în consecinţă, cât şi la faptul că aproape la toate ediţiile precedenteale
acestei competiţii au cucerit unul sau chiar ambele titluri individuale la seniori -
performanţa e însă puţin mulţumitoare” (Mioara Avram, 1987: 228).
Pleonasmul etimologic rezultă din „folosirea alăturată a unor cuvinte
înrudite, dintre care unul îl cuprinde pe celălalt ca origine şi ca sens”. Iată câteva
exemple: „Premierul a declarat că se va înfăţişa în faţa Parlamentului”; „Vă rugăm să
localizaţi unde va avea loc acest eveniment”; „relaţii de bună vecinătate cu ţările vecine”;
„reactivarea activităţii Consiliului”; „despăgubirea pagubelor produse de inundaţii”;
„personalităţi care au fost nemijlocit în mijlocul evenimentelor” (Adriana Stoichiţoiu
Ichim, 1995, p. 8).
Pleonasmul derivării ”provine din necunoaşterea sau neglijarea semantismului
unor afixe (de obicei neologice), al căror sens este reluat în acelaşi enunţ printr-un cuvânt
independent”. Amintim aici prefixele: co-, con-, care exprimă ideea de asociere:
„medicul şi pacinentul pot conlucra amândoi împreună”; coexista laolată; (Cf. şi replica
lui Jupân Dumitrache: „Uite ce e: musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună”, în I. L.
Caragiale, 1962, p. 75); pre- (exprimă ideea de anticipare): „noi preselectăm invenţiile în
prealabil”; a preambala dinainte; re- (care sugerează repetarea unei acţiuni sau stări): „o

7
nouă reîntâlnire pe calea undelor”. Dintre sufixe, amintim -aş (copilaş mic) sau -iţă
(portiţă mică). Foarte productiv este -bil (sinonim cu a putea, a avea capacitatea de...):
„bolnavi potenţial transportabili”; „mecanismul escrocheriior este cât se poate de
profitabil”; „alţi susceptibili selecţionabili” ( Stoichiţoiu Ichim, 1995, p. 8).
În sfârşit, există şi un pleonasm al compunerii (prin abreviere), tot mai
evident în ultima vreme, mai cu seamă după Revoluţia din decembrie 1989, când s-au
înmulţit organizaţiile de tot felul. De exemplu, o structură de tipul organizaţia NATO
poate fi considerată pleonastică (profesorul Gruiţă o numeşte „tautologică”), deoarece
substantivul organizaţie este încorporat în forma extinsă a abrevierii (North Atlantic
Treaty Organisation). Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul unor formulări precum
Banca Bancorex, reţeaua Internet, Compania Peco, la care primul termen este încorporat
în structura abreviată a celui de-al doilea.
La acestea s-ar mai putea adăuga ceea ce unii lingvişti numesc pleonasmul
gramatical, rezultat din mai multe fapte de limbă:
a) anticipările şi reluările subiectelor, ale subiectivelor, complementelor directe şi
indirecte, respectiv ale completivelor directe şi indirecte: Vine ea mama!; Spune el cine
cunoaşte întâmplarea! L-am văzut pe colegul meu; L-am primit pe cine ne este drag; Îi
trimite o sumă de bani lui Ion; Îi trimite o sumă de bani cui aşteaptă; Se ajută pe sine; Îşi
spune sieşi. Iată şi câteva reluări: „Virtutea pentru dânşii ea nu există” (Eminescu); Cine
ştie secretul spune el mai târziu; Pe colegi i-a primit bine; Pe sine nu se înţelege; Lui
Matei i-a trimis o carte; Sieşi îşi reproşează; Pe cine vezi acolo să-l opreşti; Cui întârzie
atrage-i atenţia1).
Problema anticipării complementului direct (mai ales a celui construit cu
prepoziţia pe) ar merita o discuţie specială, datorită evoluţiei interesante a acestui
fenomen. Astăzi, se ştie, anticiparea complemetului direct este obligatorie în limba
literară, omiterea acestei anticipări fiind percepută ca o greşeală de limbă, după cum se
poate vedea din următoarele exemple: Am felicitat-o pe mama sau Am felicitat[] pe
mama. În limba română din secolul trecut putem întâlni atât exemple din care lipseşte
anticiparea complemntului direct („Dar domnia ta de ce ţi-ai făcut haină nouă şi nu [] mai

1
Toate exemplele de pleonasme gramaticale, anticipate sau reluate sunt preluate din Gheorghe
Constantinescu-Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică. Prefaţă: Prof. dr. doc. Dimitrie
Macrea, membru corespondent al Academiei, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 35, respectiv 363.

8
porţi [] cea veche, toată ruptă?” - Aron Pumnul), cât şi situaţii în care complemetul direct
este deopotrivă anticipat şi reluat : „Slujba cu care m-ai însărcinat o voi îndeplini-o” -
Ispirescu), în al doilea caz evoluţia limbii eliminându-l pe o de după verbul îndeplini. În
ceea ce priveşte prezenţa prepoziţiei pe, norma actuală, literară, cere ca pronumele
relative (dar şi cele demonstrative, posesive sau nehotărâte), aflate în poziţie sintactică
de complement direct, să fie, obligatoriu, precedate de prepoziţia pe: Cadoul pe care l-am
primit este minunat; Pe ceilalţi îi aştept mâine; Pe al nostru îl ştim bine; Pe oricare îl
poţi invita. În situaţii similare, limba română a secolului trecut nu reclama, în mod
obligatoriu, prepoziţia pe: „O limbă [pe] care o au format un popor el însuşi se numeşte
limbă originală” (Aron Pumnul) sau exemplul dat anterior: „Dar domnia ta de ce ţi-ai
făcut haină nouă şi nu [] mai porţi [pe] cea veche, toată ruptă?” (Aron Pumnul, 1889, p.
129; 327). Din fericire, pentru vorbitorii nativi ai limbii române, reluarea şi anticiparea
complementului direct, respectiv folosirea prepoziţiei pe, în situaţii precum cele de mai
sus, nu constituie sursa unor greşeli de limbă, aceştia intuind, de cele mai multe ori,
exigenţele limbii literare.
b) pleonasmul gramaticalizat apare şi prin marcarea de două ori a pluralului unor
substantive, ca în stiksuri şi dropsuri, chipsuri, unde avem desinenţa englezească -s,
adăugată formelor de singular stik şi drop, chip, dublată prin desinenţa românească -uri
etc.
Din punctul de vedere al structurii gramaticale, există pleonasme izomorfe şi
heteromorfe. Cele izomorfe sunt alcătuite din cuvinte din aceeaşi clasă morfologică,
unite printr-un raport de coordonare (care se poate realiza prin juxtapunere sau
joncţiune): substantive (recunoştinţă şi gratitudine, provenienţă şi origine), adjective
(firesc şi natural, darnic şi generos), verbe (a extermina şi a masacra), adverbe (mai şi
iarăşi), conjuncţii (dar şi însă). Pleonasmele heteromorfe sunt alcătuite din cuvinte
aparţinând unor clase morfologice diferite, unite printr-un raport de subordonare:
substantiv + adjectiv (exemplu pilduitor, pedeapsă penală, continuitate neîntreruptă,
variaţiuni diferite, sentimente sufleteşti, serpentine şerpuitoare, pesimism deznădăjduit,
irascibilitate nervoasă) verb + alte părţi de vorbire (a orbecăi pe bâjbâite, a aduce la
acelaşi numitor comun) (Dascălu, 1997, p. 9).

9
 4. Cauzele exprimării pleonastice. Principala cauză a apariţiei pleonasmului
o constituie ignoranţa lingvistică sau, în tot cazul, lipsa unor cunoştinţe temeinice de
lingvistică. E vorba, de obicei, de neînţelegerea corectă a sensului unor neologisme, cel
mai adesea de provenienţă anglo-americană, cum sunt cele exemplificate mai sus, la
pleonasmul semantic: summit, hit, show etc. Tot aici trebuie amintit mult discutatul
pleonasm a aduce aportul, simţit ca atare doar de cunoscătorii limbii franceze, care ştiu
că în franceză aport = aducere. Pentru a se evita acest pleonasm, unele lucrări de
specialitate recomandă înlocuirea lui aport cu substantivul contribuţie. Dincolo de
problema dacă cei doi termeni sunt într-o sinonimie totală (ceea ce ne-ar autoriza să
recurgem la această substituţie), se pune întrebarea dacă nu cumva însăşi soluţia rezultată
din acest compromis este într-un fel pleonastică, deoarece cuvântul contribuţie este
definit în dicţionarele noastre prin „parte cu care cineva contribuie la o acţiune sau la o
cheltuială comună”, ceea ce înseamnă că substantivul contribuţie are unele trăsături
semantice comune cu verbul a aduce. Aşadar, şi expresia a aduce o contribuţie este
pleonastică, e drept, într-un grad mai mic decât a aduce aportul. De aceea e preferabil să
înlocuim locuţiunea verbală a aduce o contribuţie cu verbul a contribui: Ion şi-a adus o
contribuţie la rezolvarea problemei --> Ion a contribuit la rezolvarea problemei.
Interesant e statutul expresiei a aduce un prinos (de recunoştinţă), unde prinos înseamnă
„omagiu adus cuiva în semn de devotament, de admiraţie, de recunoştinţă”, din sl.
prinosu. Cum vorbitorii de limbă rusă sunt mai puţini decât cei de franceză, acest
pleonasm pare mai puţin condamnabil, deoarece foarte puţini îşi dau seama de existenţa
lui! La fel este expresia monşerul meu, bine exploatată de Caragiale, unde mon cher
înseamnă „dragul meu, scumpul meu”, deci repetarea adjectivului posesiv (meu) este
inutilă. Sunt de amintit apoi acele cuvinte latineşti, deobicei adjective (inferior, superior,
optim, anterior, exterior, extrem, infim, interior, exterior, major, maxim, minim, minor,
posterior, suprem, ulterior etc.), care conţin în ele însele exprimarea unui grad de
comparaţie (comparativ sau superlativ), deci e total greşit să spunem mai inferior, mai
superior, cel mai optim etc. Aceste adjective au pătruns în limba română pe cale savantă,
dar mulţi vorbitori de astăzi nu le mai consideră comparative sau superlative, crezând,
aşadar, că ele pot avea grad de comparaţie (Mihăilescu, 1981, p. 9-12). E adevărat că
acest tip de pleonasme se întâlnesc mai frecvent în lucrările elevilor, a căror cultură

10
lingvistică este încă în formare: „Luceafărul este cel mai superior dintre poemele
autorului”; „Scriitorul alege o soluţie mai optimă” (Mihăilescu, 1981, p. 9). Lingviştii
admit însă variantele mult (net, categoric, evident) superior, respectiv inferior. Sunt apoi
o serie de adjective care prin sensul lor fundamental nu pot fi comparate: principal,
fundamnetal, esenţial, întreg, veşnic, mort, unic etc.
În al doilea rând, pleonasmul apare din dorinţa autorului de a fi cât mai
convingător, mai explicit în exprimarea ideilor sale, situaţie considerată de Alexandru
Graur „una din greşelile cele mai puţin grave” ale exprimării pleonastice (Graur, 1970, p.
10). E cazul expresiilor babă bătrână, moş bătrân, fetiţă mică, ani de zile, am văzut cu
ochii mei, am auzit cu urechile mele etc. Un caz interesant de exprimare pleonastică
(decât numai), motivată prin dorinţa de persuasiune, de subliniere, de „insistenţă
emfatică”, este discutată de profesorul Gligor Gruiţă, în cunoscuta sa Gramatică
normativă. Astfel, cineva aflat într-o „strâmtoare financiară”, ar putea spune: N-am decât
100 de lei. (De remarcat că însăşi forma negativă a exprimării contribuie, afectiv vorbind,
la sublinierea „sărăciei” vorbitorului. A se compara, sub aspect stilistic, propoziţiile: Am
numai 100 de lei şi N-am decât 100 de lei. Este evident că intenţia vorbitorului pare mai
bine marcată în varianta a doua, negativă, a propoziţiei). Un vorbitor mai puţin instruit ar
putea să spună: N-am decât numai 100 de lei. „Este de presupus că asemenea vorbitori -
scrie G. Gruiţă - au creat şi asocierea pleonastică decât numai pentru a întări ideea de
restricţie negativă, neavând încredere în specializarea sintactico-semantică a celor două
adverbe (decât şi numai, n. I. R.). Indiferent de cauza acestui paradoxal pleonasm
adverbial, el trebuie, în mod categoric, evitat de către cei care ţin la corectitudinea
exprimării lor” (Gruiţă, 1998, p. 167). Lingvistul clujean mai constata că o asemenea
greşeală „apare frecvent la circumstanţialul de excepţie şi subordonata corespunzătoare
care cunosc, pe lângă decât numai, şi alte câteva asocieri pleonastice cu iz regional-
arhaic: afară numai de, în afară numai de, afară decât, în afară decât. Desigur,
enunţurile construite cu asemenea formule relaţionale sunt, raportate la exigenţele limbii
literare, incorecte (ex. N-a intrat nimeni, afară numai de cine a fost invitat; N-a luat
nimic, afară decât o valiză de haine”) (Gruiţă, 1998, p. 167).
O a treia cauză a exprimării pleonastice, cu frecvenţă mult mai mică decât
primele două, amintite mai sus, o constituie influenţa analogică a unor construcţii, altfel

11
corecte, în care „determinantul precizează direcţia prin adăugarea unor indicaţii
suplimentare, ca urcă în tramvai, urcă pe scaun, coboară de pe scaun” (Guţu Romalo,
1983, p. 10). Aşa s-a ajuns la formulările pleonastice urcă sus, coboară jos, ieşi afară,
intră inăuntru etc.
În sfârşit, este posibil ca unele pleonasme să provină prin calc lingvistic.
Theodor Hristea a demonstrat că multe pleonasme româneşti sunt luate din limba
franceză: a îngheţa de frig = geler de froid; a urca în sus = monter en hant; a coborî în
jos = descendre en bas; l-am auzit cu urechile mele = je l'ai entendu de mes oreilles; l-
am văzut cu propriii mei ochi = je l'ai vu de mes propres yeux; a se sinucide = se
suicider; autobiografia mea = mon autobiographie (cf. şi engl. my autobiography, care
este şi titlul unei cărţi scrise de celebrul Charlie Chaplin). Construcţii calchiate sunt şi
următoarele pleonasme: a prevedea viitorul (<fr. prevoar l'avenir) sau perspective de
viitor (<fr. les perspectives de l'avenir); nul şi neavenit (<fr. nul et non avenu) (Hristea,
1998, p. 11).
5. Valoarea stilistică a pleonasmului. Pleonasmul a fost folosit ca mijloc retoric
mai ales în secolul trecut, când el era foarte puţin (sau deloc) perceput ca o greşeală de
limbă. Am amintit deja exemplele din Eminescu: Negruzzi „moaie pana în culoarea unor
vremi de mult trecute / Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele posomorâte” (Epigonii),
„Virtutea pentru dânşii ea nu există” (Împărat şi proletar) sau „Cobori în jos, Luceafăr
blând, / Alunecând pe-o rază” (Luceafărul). Un pleonasm asemănător există, cum ştim, la
începutul celebrei balade Mioriţa („Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai / Iată vin în
cale / Se cobor la vale”). Unii lingvişti sunt de părere că expresia eminescuană cobori în
jos nu este nici pleonasm şi nici licenţă poetică, deoarece prin intermediul acesteia „se
precizează direcţia mişcării şi se accentuează imensitatea distanţei” (Limba română
corectă, 1973, p. 217), deci ea se deosebeşte de formulările cobori jos sau urcă sus, la
care nuanţa pleonastică este mai pronunţată. Alexandru Graur credea şi el că acest
pleonasm se justifică „prin faptul că trebuia arătată limita coborâşului, simplul cobori ar
fi putut fi înţeles ca <<ocupă pe cer un loc ceva mai puţin depărtat>>” (Graur, 1969, p.
175).
I. L. Caragiale, care, ca şi Eminescu, a folosit nu numai posibilităţile de
exprimare existente în acel moment ale limbii române, ci şi virtualităţile acesteia, nu

12
putea rata ocazia de a folosi pleonasmul ca un mijloc de caracterizare a personajelor sale
semidocte. Profesorul Theodor Hristea a depistat zece astfel de construcţii în opera lui
„nenea Iancu”, numărul lor fiind, desigur, mult mai mare. Iată-le, împreună cu
explicaţiile lingvistului bucureştean: 1. „Sunt un june tânăr şi nefericit, care sufere peste
poate şi iubeşte la nemurire” (Rică Venturiano). Cele două cuvinte sunt sinonime, aşa că
alăturarea lor (pentru a exprima exact aceeaşi noţiune) este greşită şi chiar ridicolă. 2.
„Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul
raţiunii” (Idem). Aceeaşi idee este exprimată prin două îmbinări lexicale echivalente din
punct de vedere semantic: locuţiunea adverbială întâiaşi dată (pentru care vezi DEX2, s.
v. întâiaşi) şi construcţia (pentru) prima oară, care poate fi socotită un fel de „numeral
ordinal adverbial”. 3. „Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! nu mi-ai scris chiar tu
însuţi în original?”. Aici este este un dublu pleonasm, ceea ce sporeşte şi mai mult
ridicolul exprimării: însuţi dublează inutil pe chiar tu, iar locuţiunea în original se
adaugă absolut de prisos adjectivului de întărire amintit. 4. „Apoi zău nu ştiu ce s-o mai
alege de dumneata. Bărbatu-meu sufere grozav de gelozie şi e în stare a fi capabil să te
omoare” (Veta). Expresia a fi în stare are acelaşi sens ca şi îmbinarea a fi capabil, care
devine, astfel, redundantă pe lângă cea dintâi. 5. „Vai de mine! monşerul meu! mi-l
omoară!”(Ziţa). Caracterul pleonastic al acestei exprimări este determinat de faptul că fr.
mon cher înseamnă „dragul meu, scumpul meu”, deci se repetă (fără a fi nevoie) acelaşi
adjectiv posesiv. 6. „Domnule, musiu, tot aici eşti? E foc mare, trebuie să fug!”
(Spiridon). Neologism „stropşit” (cum îi spune Garabet Ibrăileanu), musiu nu reprezintă
altceva decât o variantă coruptă sau profund vulgară a fr. monsieur, care înseamnă chiar
„domn”. 7. „D-apoi ce crezi! chiar el însuşi în persoană: e băiat bun, d-ai noştri, din
popor” (Nae Ipingescu)”. Ca şi la punctul 3, este aici un dublu pleonasm: el însuşi nu
trebuie dublat de adverbul chiar şi nici de locuţiunea în persoană, care exprimă acelaşi
lucru. 8. „Onorabile, îndatorează-mă cu o ţigară de tutun” (Idem). În conţinutul semantic
al substantivului ţigară, este inclusă şi noţiunea de „tutun tăiat mărunt”, aşa că
determinantul de tutun devine superfluu. 9. „Mai ales noi trei suntem stâlpii puterii:
proprietari, membrii Comitetului permanent, [...], ai Comitetului agricol şi eţetera”
(Zaharia Trahanache). Latinescul et caetera înseamnă „şi celelalte”, deci se repetă
conjuncţia şi. 10. „Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat

13
Prinţipatele Unite! şi jos iscălit în original << Galibardi >>” (Conu Leonida). O iscălitură
nefalsificată nu poate fi decât originală, adică proprie unei anumite persoane. Prin urmare
şi aici este tot o construcţie pleonastică, prin care I. L. Caragiale a realizat (ca şi în
celelalte cazuri) remarcabile efecte de ordin comic” (Hristea, 1998, p. 14-15; 18-19).
O anumită funcţie stilistică („emfatică”) au şi pleonasmele ani de zile, babă
bătrână, l-am văzut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele, despre care am discutat.
Unele dintre ele sunt atât de încetăţenite în limbă, încât cu greu mai pot fi percepute ca
nişte abateri de la normă. La această situaţie a putut contribui, uneori, şi puterea tradiţiei.
Într-o pagină a cronicii sale, de pildă, Ion Neculce scrie: „Când îl duceau pe drum (pe
Duca-vodă, n. I. R.), îl pusese într-o sanie cu doi cai, unul alb şi unul murg şi cu hamuri
de tei, ca vai de dânsul, ocări şi sudălmi de auzea cu urechile”35). Expresia văd cu ochii
mei o întâlnim într-o strofă de Alecsandri: „Eu văd prin scântei, / Văd cu ochii mei /
Goale salamandre / Prinse-n hora vie / Ce la glas de greieri / Saltă-n veselie” (În miezul
iernei).
La graniţa dintre pleonasm şi tautologie se află unele expresii care conţin
„repetări ale cuvintelor, cu intonaţie şi funcţie diferită sau asemănătoare (în aceeaşi
propoziţie sau în propoziţii diferite)”, cum ar fi: „Podvada era podvadă, meremetul era
meremet” (Camil Petrescu) sau „Ţi-e scris, ţi-e scris; nu ţi-e scris, nu ţi-e scris” (I.
Slavici) (Constantinescu-Dobridor, 1980, p. 321).
O altă categorie de pleonasme, vecine cu repetiţia, au, de asemenea, virtuţi
stilistice, deci nu pot constitui greşeli de exprimare: „Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate, / În noi
doi un suflet bate” (V. Alecsandri) sau „O şterg de-acasă frumuşel / Grivei cu mine, eu cu
el” (Şt. O. Iosif). Autorii volumului Limba română corectă consideră, de asemenea, că
„nu trebuie să considerăm pleonastică exprimarea în care, pentru a întări o afirmaţie şi a
mări impresia de autenticitate, se repetă, cu valoare expresivă, un cuvânt existent deja în
text. De pildă: A zărit o fată frumoasă, frumoasă; Creştea un pom cu totul şi cu totul de
aur; Gândurile mele torceau un vis, un vis frumos (Eminescu); De luni întregi merge pe
întuneric, doarme pe întuneric, străbate grădina pe întuneric (Arghezi)” (Limba
română corectă, 1973, p. 215).
Nu o dată am auzit următoarele expresii, folosite de obicei între oameni
instruiţi, convinşi că partenerii lor de discuţie vor sesiza nuanţele ironice ale acestora şi

14
nu le vor lua ad litteram: „Deci şi prin urmare, să trecem la treabă”; „Avînd în vedere şi
luând în considerare, propun să participăm la manifestare”. Profesorul Theodor Hristea a
arătat că pleonasmul apare în opera multor scriitori francezi, dintre cei mai de seamă:
Honoré de Balzac, Louis Aragon, Chateaubriand, Paul Claudel, V. Hugo, Saint-Beuve,
Stendhal, Emile Zola, Mario Roques, în franceza contemporană putându-se vorbi de o
„avalanşă de pleonasme”. Nici scriitorii români n-au fost scutiţi de asemenea carenţe
stilistice: Arghezi (a colabora împreună, în Scrieri, vol. 25, p. 9), Şerban Cioculescu
(nume patronimic, în România literară, nr. 28, 12 iul. 1979), G. Călinescu (caligrafie
frumoasă, a conlocui laolaltă, protagonist principal). Să nu ne surprindă aceste exemple,
căci şi Homer mai adormea uneori!
6. Concluzii. Întrucât pleonasmul are legături mai mult cu lexicul unei limbi decât cu
sintaxa acesteia, se înţelege că unele schimbări din vocabular se repercutează şi în
structura pleonasmului. E vorba, în speţă, de situaţiile când o exprimare, considerată la
un moment dat ca fiind pleonastică, nu mai este tratată ca atare în dicţionare şi lucrări
normative. La această situaţie poate contribui, adesea, evoluţia semantică a unuia dintre
cuvintele care intră în relaţie pleonastică, în sensul că unele cuvinte se dezetimologizează,
cum spun lingviştii. Astfel, în expresia fond de bază, cuvântul fond a evoluat semantic,
desemnând astăzi şi „sumă de bani”, ceea ce înseamnă că propoziţia următoare este
corectă: Părţile sociale ale angajaţilor au rămas în fondul de bază al întreprinderii.
Alteori avem de-a face cu presiunea exercitată de uzul limbii: expresia muşchi filet,
combătută acum câteva decenii pentru caracterul ei pleonastic (fiindcă în franceză filet
înseamnă chiar muşchi), nu mai este considerată ca atare în prezent, din moment ce în
DEX-ul din 1997 aceasta e înregistrată pur şi simplu, fără nici un comentariu). Există
apoi o anumită categorie de verbe care, la origine, s-au format cu prepoziţia în-: a (se)
îngloda, a (se) încorpora, a (se) încadra, provenind din fr. englober, incorporer,
encadrer. Cu timpul, conţinutul prepoziţiilor s-a pierdut, ceea ce-i determină pe vorbitori
să folosescă, după aceste verbe, complemente introduse prin prepoziţia în, fără ca noua
construcţie să mai fie considerată pleonastică: Vecinul s-a înglodat în datorii; Soldaţii au
fost încorporaţi în unităţi combatante; Decizia se încadrează în prevederile
constituţionale. Înlocuirea construcţiilor prepoziţionale (în datorii, în unităţi, în
prevederile) prin substantivele corespunzătoare, fără prepoziţie, în cazul dativ, ar fi

15
considerate azi forţate, dacă nu chiar imposibile: Vecinul s-a înglodat datoriilor; Soldaţii
au fost încorporaţi unităţii combatante; Decizia se încadrează prevederilor
constituţionale.
Ca şi în cazul exprimării cacofonice, teama de pleonasm nu trebuie exagerată.
Aşa cum există cacofonii şi...cacofonii, tot aşa întâlnim pleonasme şi... pleonasme. De la
„monştrii pleonastici” (Mioara Avram), până la pleonasmele „tolerabile sau acceptabile”
(Theodor Hristea), ca să nu mai vorbim de cele „ascunse” (G. Gruiţă), distanţa e, totuşi,
foarte marte!
Există, aşadar, anumite formulări care au doar o vagă nuanţă pleonastică, pe care
şi-o vor pierde, probabil, definitiv, ca în cazul unora din exemplele amintite mai sus. Aşa
este, spre exemplu, construcţia felul (modul) cum, unde substantivul fel înseamnă „mod
sau chip (de a fi sau de a acţiona al cuiva)”, iar cum arată „în ce mod, în ce fel”. Dar într-
o formulare de tipul Mi-a plăcut modul cum a pus problema, e greu de sesizat nuanţa
pleonastică, mai ales că asocierea respectivă are o largă întrebuinţare în stilul publicistic.
În ultimă instanţă, o asemenea exprimare ar putea fi evitată folosind, în locul adverbului
cum, prepoziţia în, urmată de pronumele relativ care: Mi-a plăcut modul în care a pus
problema. În general, se apreciază că exprimarea cu adverbul cum este mai frecventă în
limbajul familiar, pe când cea cu în care se întâlneşte mai des în limba literară. Din
aceeaşi categorie fac parte construcţiile cu adjectivul propriu, frecvente în poezia
eminesciană: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug mă
topesc în flăcări” sau „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată
alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”.
L-am întrebat, într-o scrisoare, pe profesorul Theodor Hristea, care este
părerea domniei sale despre formula „Acuzativ precedat de prepoziţia pe”, atât de
răspândită în gramatica şcolară, când se face clasica analiză morfo-sintactică, formulă pe
care unii cercetători o consideră pleonastică. Iată răspunsul cunoscutului lingvist: „La o
singură întrebare mă simt obligat să vă răspund mai pe larg, întrucât vine şi din partea
unui coleg de breaslă, care vede în precedat de prepoziţia de o exprimare pleonastică (din
câte înţeleg greu sau chiar imposibil de acceptat). Vă rog să-i comunicaţi d-lui Ştefan
Hazy că nu este pentru mine nici o noutate ceea ce a observat D-sa, dar că există şi zeci
de pleonasme inevitabile, tolerabile, iar, uneori, chiar recomandabile din diverse motive.

16
Nu pot să fac aici întreaga teorie a pleonasmului, despre care am scris până în prezent
cinci articole şi tot de atâtea ori am vorbit la radio şi la TV. Mi se pare însă destul de clar
că e mai bine să spui precedat de prepoziţia de (repetând, la distanţă, prefixul subliniat)
decât precedat de de. Structura cacofonică (de de) este mai greu de suportat şi mai uşor
de sesizat în comparaţie cu cea pleonastică, pe care mulţi nici măcar nu o observă. Notez
în treacăt că limba română (mai mult, probabil, decât alte idiomuri) este plină de structuri
pleonastice, care nu deranjează pe nimeni. Citez câteva dintre ele într-o intervenţie din
revista Limba română (nr. 2 din 1994)1) pe marginea unui articol slab al unui profesor
din Râmnicu-Vâlcea1), pe care l-am publicat numai fiindcă eram în mare criză de
material.
Când cineva spune, de pildă, că „a trecut o lună de zile” se exprimă tot
„pleonastic”. La fel, dacă reluăm sau anticipăm un complement direct ori indirect
(spunând „m-a trimis pe mine să-l aştept” ori „lui i-am scris de două ori până acum” etc.)
aceste construcţii, devenite literare, sînt, de asemenea, pleonastice. Nu mai vorbesc de
forme ca stiksuri, dropsuri etc., în care pluralul este de două ori marcat: o dată prin
desinenţa englezească -s, adăugată sing. stik şi drop, iar, a doua oară, prin desinenţa
românească -uri, specifică substantivelor neutre şi unor feminine). În cazul de faţă
pleonasmele sînt gramaticale, dar prea puţini ştiu că există şi aşa ceva. Problema e mult
mai complicată decât pare la prima vedere, dar nu am eu timp s-o dezvolt aici şi nici într-
un alt articol, din care ar avea câte ceva de învăţat chiar aşa-zişii noştri specialişti,
preocupaţi îndeosebi de „meşteşugul analizei gramaticale”.
Alexandru Graur a spus, cândva, că şi expresia a aduce aport este acceptabilă,
dar alţii au criticat-o, cu oarecare dreptate, neştiind că e atestabilă chiar la lingvişti de
talia lui Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan sau Alexandru Rosetti. Unii sînt pur şi simplu
obsedaţi de pleonasme (reale sau aparente) şi le vânează fără milă ori de câte ori li se
pare lor că acestea urâţesc frumoasa limbă românească. Astfel, din Dicţionarul de
pleonasme al lui Gabriel Anghelescu (Bucureşti, Editura Coresi, 1995, p. 32) aflu, printre
multe altele, că şi cuvânt polisemic este un pleonasm, ceea ce mi se pare o copilărie sub
raport strict ştiinţific.

1
Theodor Hristea, Construcţii pleonastice tolerabile, în Limba română. an XLIII, nr. 1-2, ian..- febr. 1994,
p. 65-66

17
 Un nepriceput i-a reproşat , acum câţiva ani, Mioarei Avram că s-a exprimat
pleonastic atunci când a scris cuvânt neologic, fiindcă în structura acestui adjectiv, ca şi a
substantivului neologism, intră grec. lógos, care aici înseamnă chiar „cuvânt”!2)
Francezii, însă, vorbesc despre cuvinte şi sensuri neologice încă din secolul trecut şi bine
fac, pentru că, în asemenea situaţii, n-ai cum să te exprimi. Tot francezii spun La
Cathédrale de Westminster, deşi, în termeni strict etimologici, avem şi aici un pleonasm
(eng. minster înseamnă chiar „catedrală”). Aş mai putea cita zeci de exemple, dar mă
opresc aici în speranţa că v-am convins sau măcar v-am zdruncinat convingerile pe care
le aveţi în materie de pleonasm”3.
Ce s-ar mai putea adăuga la aceste pertinente opinii? Doar că există unele
pleonasme realmente condamnabile (avansaţi înainte, mijloace mass-media, prefer mai
bine), altele care pot fi cu uşurinţă tolerate (babă bătrână, ani de zile, l-am auzit cu ochii
mei) sau pleonasme ascunse, (Organizaţia NATO, Catedrala Westminster, anticiparea
sau reluarea complementului direct sau indirect, de pildă). În orice caz, jurnalistul trebuie
să fie atent şi la exprimarea pleonastică, din respect pentru el şi pentru cititorii,
ascultătorii sau telespectatorii cărora li se adresează.

7. Teme de studiu
1. Care este evoluţia semantică a cuvântului pleonasm?

1
Mihai Oprescu, Construcţii pleonastice cu adjectivul propriu, în Limba română, an XLIII, nr. 1-2, ian.-
febr. 1994, p. 65-66
2
. Pentru discuţia în jurul expresiei „cuvânt neologic”, se poate consulta articolul semnat de Flora Şuteu,
Este „cuvânt neologic” un pleonasm?, în Limba română, an XXXII, nr. 2, 1983, p. 18, precum şi lucrarea
lui N. Mihăescu, Dezvoltarea limbii române. Aspecte clasice şi actuale, Editura Albatros, Bucureşti, 1986,
p. 41-43.

3
. Cf. o scrisoare a profesorului Theodor Hristea, din 2 ian. 1993, păstrată în arhiva revistei Excelsior.

18
2. Pleonasmul în presa românească actuală - exemplificări.
3. Daţi exemple de pleonasme provenind din abrevieri şi neologisme.
4. Identificaţi câteva pleonasme de origine engleză.
5. Care sunt modalităţile de evitare a construcţiilor pleonastice?

8. Bibliografie
* Angelescu, Gabriel, Dicţionar de pleonasme, Editura Coresi, Bucureşti, 1996.
* Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1987.
* Candrea, I.-Aurel, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”. Partea I.
Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi de ~, profesor la Facultatea de Litere din
Bucureşti. Partea II. Dicţionar istoric şi geografic universal de Gh. Adamescu, profesor,
membru corespondent al Academiei Române, Editura „Cartea Românească” S. A.,
Bucureşti, [1931].
* Caragiale, I. L., Opere, 3. Nuvele, povestiri, amintiri, versuri, parodii, varia. Ediţie
critică de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin. Cu o introducere de Silvian
Iosifescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962.
* Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Mic dicţionar de terminologie lingvistică. Prefaţă:
Prof. dr. doc. Dimitrie Macrea, membru corespondent al Academiei, Editura Albatros,
Bucureşti, 1980.
* Dascălu, Doina, Dicţionar de pleonasme, Editura Vox, Bucureşti, 1997.
* Diaconovici, C., Enciclopedia română publicată din însărcinarea şi sub auspiciile
Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român de Dr.~. Tomul III.
Kemet - Zymotic. (Cuprinde 18.819 articole cu 2 harte, 2 adnexe şi 16 ilustraţiuni în
text). Editura şi Tipariul lui W. Kraft, Sibiiu, 1904.
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1975.
*** Dicţionarul limbii române (DLR). Serie nouă. Tomul VIII. Partea a 3-a. Litera P.
Până1 - Pogribanie, Editura Academiei Republicii Socialisyte România, Bucureşti, 1977.

19
* Dragomirescu, Gh. N., Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
* Giurgiuca, Manuela, Paza bună trece ...pleonasmul rău!, în Reporter, an I, nr. 1, 1999.
*** Gramatica limbii române, vol. I. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Tiraj nou, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966.
* Graur, Alexandru, Pleonasme, în Limba română, an XVIII, nr. 2, 1969.
* Graur, Alexandru, Pleonasme şi elipse, în România literară, an III, nr. 40, 1 oct. 1970.
* Gruiţă, G., Gramatică normativă. Ediţie revăzută şi completată, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1998.
* Hristea, Theodor, Pleonasme de origine franceză, în România literară, an XXI, nr. 45,
13 nov. 1988, p. 11.
* Hristea, Theodor, Concursul de limba şi liteartura română „Mihai Eminescu”. Ediţia a
XXXIX-a (Oradea, 25-29 martie 1996). Proba de limba română (clasa a VII-a), în
Excelsior, an VI, nr. 10, 1997.
* Hristea, Theodor, Construcţii pleonastice tolerabile, în Limba română, an XLIII, nr. 1-
2, ian.-febr. 1994.
* Hristea, Theodor, Proba de limba română la Concursul de admitere în Facultatea de
Drept, Universitatea din Bucureşti, sesiunea septembrie 1997, în Excelsior, an VII, nr.
11, 1998.
* Ichim, Adriana Stoichiţoiu, Corectitudine şi greşeală în semnatică (II), în Limba şi
literatura română, an XXIV, nr. 3-4 (iul.-dec.) 1995.
*** Limba română corectă. Probleme de ortografie, gramatică, lexic. [Coordonator:
Vasile Breban], Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
*** Minerva. Enciclopedie română. Cu peste 1000 clişee în text, 100 hărţi simple, 10
hărţi în colori şi 50 planşe artistice, Editura Comitetului de Redacţie al Enciclopediei
Române Minerva, Cluj, 1929, p. 766.
* Candrea, I.-A., Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”. Partea I.
Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi de ~, profesor la Facultatea de Litere din
Bucureşti. Partea II. Dicţionarul istoric şi geografic universal de Gh. Adamescu,
profesor, membru corespondent al Academiei Române, Editura „Cartea Românească” S.
A., Bucureşti, [1931], p. 954.

20
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1975, p. 705.
*** Dicţionarul limbii române (DLR). Serie nouă. Tomul VIII. Partea a 3-a. Litera P.
Până1 - Pogribanie, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977,
p. 817.
* Incu, Victor, Despre pleonasm, în Limbaj cotidian şi rostire literară, Editura Facla,
1997, p. 16-17.
* Mihăescu, N., Pleonasmul, în Limba noastră. Probleme de lexic şi construcţii
gramaticale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963.
* Mihăescu, N., Abateri de la exprimarea corectă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
* Mihăescu, N., Pleonasmul, în Carte despre limba românească. Pentru o corectă şi
frumoasă exprimare. Cu o prefaţă de prof. univ. dr. doc. D. Macrea, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1972.
* Mihăescu, N., Pleonasmul şi tautologia, în Norme, abateri şi inovaţii în limba română
contemporană, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
* N. Mihăescu, Pleonasmul, în Aspecte ale limbii române contemporane, Editura
Albatros, Bucureşti, 1984, p. 23-25.
* Mihăilescu, Doina, Pleonasmul, în Limba şi literatura română, an VII (X), nr. 3, iul-
sept. 1981.
*** Minerva. Enciclopedie română. Cu peste 1000 de clişee în text, 100 hărţi simple, 10
hărţi în colori şi 50 de planşe artistice, Editura Comitetului de Redacţie al Enciclopediei
Române Minerva, Cluj, 1929.
* Rad, Ilie, Pleonasmul, în Anale, vol. VII. Seria Jurnalistică, Universitatea „Tibiscus”,
Timişoara, 1999, p. 37-58.
* Rădulescu, Ilie-Ştefan, Vorbiţi şi scrieţi corect. Erori frecvente în limbajul cotidian,
Editura Teora, Bucureşti, 1999.
* Romalo, Valeria Guţu, Corectitudine şi greşeală (Limba română de azi), Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
* Romalo, Valeria Guţu, Pleonasmul, în România literară, an XVI, nr. 5, 3 febr. 1983.
* Sbiera, Ion al lui G., Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însămnătăţii lui, dimpreună cu
documintele relative la înfiinţarea Catedrei de limba şi literatura românească la

21
Gimnaziul Superior din Cernăuţ, precum şi scrierile lui mărunte şi fragmentare, publicate
de d-rul ~, profesor î.-r. la Universitatea din Cernăuţ, membru al Academiei Române din
Bucureşti, membru onorariou sau fundătoriu al mai multor soţietăţi litertare. Cu spesele
acordate din Fundăciunea Pumnuleană de cătră Soţietatea pentru Cultura şi Literătura
Română în Bucovina. Cu portretul lui Pumnul, Editura Soţietăţii, Cernăuţi, 1889. Cele
două exemple se află la pag. 129, respectiv 327.
* Şăineanu, Lazăr, Dicţionar universal al limbei române. A şeptea ediţiune revăzută şi
adăogită, Editura Scrisul Românesc fost Samitca, Craiova, [1943].
* Şăineanu, Lazăr, Dicţionarul universal al limbii române. Vocabular general (N-R).
Ediţie revăzută şi adăugită de Alexandru Dobrescu, Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil,
Rodica Radu şi Victor Zăstroiu, Mydo Center, [Iaşi], 1996.

22
23
24
25
26
27
28
Cacofonia

Moto: „Eu sunt de părere să respectăm armonia limbii, să ne condu-

cem de notele ei melodioase şi să ne ferim de tot ce ar pro-
duce cacofonii în concertul ei".
(Iacob Negruzzi, 1872)

1. Definirea cacofoniei. După aprecierea lui Ion Coteanu, cacofonia (din gr.
kakos = rău; phonos = sunet) reprezintă „repetarea din nebăgare de seamă a unor sunete a
căror apropiere sună urât, mai ales la întâlnirea dintre sfârşitul unui cuvânt şi începutul
celuilalt, făcând câteodată pe ascultător să se gândească la ceva neplăcut" (Coteanu,
1990, p. 43). Rezultă de aici că prin cacofonie nu trebuie să înţelegem doar „ciocnirea"
unor silabe, de genul„ ca ca, că când, ca ci, ca ce, deoarece fenomenul se extinde şi la
altfel de silabe. De fapt, pentru a-şi ilustra afirmaţiile, Ion Coteanu dădea următoarele
exemple de cacofonii: le - le (Paralelele le sărim uşor), că - cu (Spunea că cu cât mai
repede, cu atât mai bine), pi - pi (Cu litera ll pisa tot timpul). Cuvântul cacofonie se
foloseşte şi în limbajul muzical, unde înseamnă „suprapunere de sunete discordante; lipsă
de armonie".
2. Scriitorii împotriva cacofoniei. Deşi cacofonia este intolerabilă din punctul
de vedere al limbii literare, mai ales în unele din aspectele sale, fenomenul ca atare nu s-a

29
bucurat de o atenţie prea mare din partea lingviştilor. Bibliografia de specialitate,
aferentă acestei probleme, este relativ săracă, iar faptul că în lucrările cu caracter
normativ nu s-a luat atitudine împotriva acestui aspect - stilistic, în fond - a dus la
proliferarea exprimării cacofonice. Interesant e faptul că se găsesc numeroase cacofonii
chiar în lucrările unor lingvişti, care ar trebui să fie extrem de sensibili la acest fenomen.
Iată doar câteva exemple: „Acum facem, cu Naum, o cărticică, care să fie un
Vademecum ortografic", scrie Sextil Puşcariu în jurnalul său (Cf. Magdalena Vulpe, în
Ortografia limbii române. Trecut, prezent, viitor, 1992, p. 49); „Alegerea lui George
Vraca ca exponent..." (Flora Şuteu, Dificultăţile ortografiei limbii române, 1986, p. 51);
„ea provocând aceeaşi indispoziţie afectivă în opinia publică ca şi scrierea romîn,
Romînia" (Ion Calotă, Controverse ortografice, în Limba română, an XLI, 1992, nr. 4, p.
210).
Cacofonia este atât de răspândită în literatura secolului al XIX-lea, încât s-ar
putea crede că autorii veacului trecut nu conştientizau acest fenomen. În realitate, avem
câteva ferme luări de poziţie, aparţinând tocmai autorilor amintiţi. N. Mihăescu, filologul
care, la noi, s-a ocupat cel mai mult de acest tip de exprimare, a identificat numeroase
opinii în sensul arătat mai sus, pe care le-a inclus într-un capitol din lucrarea sa,
Dinamica limbii române literare (1976). Astfel, într-o scrisoare din 1867, adresată lui Al.
Hurmuzachi, Vasile Alecsandri lăuda contribuţia lui Ion Heliade Rădulescu la evoluţia
limbii române literare: „El (Heliade - n. ns.) voieşte pentru România o limbă simplă,
dulce, armonioasă, ferită de cacofoniciuni". În această apreciere, Alecsandri se baza pe
câteva afirmaţii făcute de Heliade: „El (geniul limbii - n. ns.) ne-a dat de ştire a ne feri de
cacofonii, de întâmpinul strident şi discord al sonurilor antipatiei" sau „Mie îmi place
armonia sonurilor şi culorilor, clasicul, tot ce e artă, cu un cuvânt, îmi place şi ador tot ce
este varietate, doresc să ajungă limba românilor acolo unde o duce geniul ei. Îmi displace
dezordinea, discordurile, cacofoniile". Acelaşi Alecsandri, de astă dată într-o scrisoare
adresată lui Iacob Negruzzi, scria: „Eu sunt de părere să respectăm armonia limbii, să ne
conducem de notele ei melodioase şi să ne ferim de tot ce ar produce cacofonii în
concertul ei" (sublinierile ne aparţin) (Mihăescu, 1976, p. 70).
Titu Maiorescu, în faimosul său studiu, Direcţia nouă în poezia şi proza română
(1872), comentând versurile unui oarecare dr. I. C. Drăgescu, observa cu sarcasm: „<< Pe

30
pura-ţi frunte porţi cu mândrie: când uniţi vă veţi oşti: juraţi că veţi fi fraţi >> - cât de
părăsit de toţi dumnezeii trebuie să fie cineva pentru a crede că asemenea ţâstiitură este
limbă poetică"! (Maiorescu, 1978, p. 170). (Apropo de această „ţâstiitură", cum numea
Titu Maiorescu aliteraţia sărmanului poet: Ion Coteanu, pe bună dreptate, atrăgea atenţia
asupra faptului că fenomenul cacofoniei nu trebuie confundat cu aliteraţia, prin care se
imită, în mod intenţionat, diferite zgomote din natură: prin vişini vântul viu vuia, sus
singur susura izvorul, în aceste exemple aliteraţia având reale valenţe stilistice).
Comentând apoi prefaţa aceluiaşi volum al lui I. C. Drăgescu, Titu Maiorescu încheia pe
acelaşi ton sarcastic: „Foarte bine ! Dar nu s-ar putea ca inima şi conştiinţa acestui domn
să fie mai mult modeste şi mai puţin cacofonice ?" (Maiorescu, 1978, p. 170).
Un alt scriitor din perioada clasică a literaturii române, Alecu Russo, remarca şi
el: „Tulburarea în limbi [...] aduce confuzie în idei [...], cacofonie şi stavilă în inspiraţie"
(Russo, 1908, p. 79).
Mai aproape de noi, Tudor Arghezi, într-o tabletă publicată în Gazeta literară, a
protestat împotriva celor care scriau Ion Luca Caragiale, când, se ştie, marele dramaturg,
cu un simţ al limbii atât de dezvoltat, a semnat întotdeauna I.L.Caragiale sau, mai
simplu, Caragiale, pentru a evita cacofonia din propriul său nume. Arghezi condamna
„adaosul de umplutură, Ion Luca Caragiale, lăsând iarăşi altora şi preferinţei lor
răspunderea grozavei, monumentalei cacofonii, stilizată aproape ca o insultă. L-am
cunoscut destul de bine şi pe Caragiale, ca să ştiu că de asemenea complectări (sic!) şi
preferinţe i-ar fi venit greaţă, dacă ar mai trăi să-şi vadă lacuna certificatului de botez
devenind o titulatură" (Arghezi, 1965, p. 1;7).
3. Diversitatea cacofoniilor. Cel mai amplu inventar de cacofonii l-a realizat,
până în prezent, N. Mihăescu, în lucrarea citată deja. Iată câteva dintre acestea:
- ca - cu: „Petrolul (echipa de fotbal - n. ns.) nu se poate împăca cu o astfel de
situaţie". Asupra acestui tip de cacofonie a atras atenţia şi Sextil Puşcariu, în cunoscuta sa
lucrare, Limba română: „după conjuncţia ca nu întrebuinţăm pe cuvânt, ca să evităm
cacofonia". Culmea este că, doar cu vreo câteva pagini înainte, lingvistul însuşi făcuse
următoarea cacofonie: „Chiar şi oamenii culţi se lasă influenţaţi de simţul lor etimologic
în trebuinţa de a explica cuvintele". Alte exemple: „A urcat în barca cu sportivi";
„Florica cunoştea bine drumul"; „Nu se poate împăca cu o astfel de situaţie".

31
 - ca - că: „Pot remarca că..."; „Pentru a explica că..."; „Nu ştia că Maricica cărase
snopii"; „Barca cădea sub rafalele vântului"; „Oraşul Cluj-Napoca căpătă rangul de
municipiu".
- că - ca: „Concomitent se dezvoltă lirica melodică care..."; „În acest fel, imaginea
lirică capătă caracter..."; „o întreprindere tot atât de himerică ca a sculpta o statuie din
parfumul unei grădini"; „nevoia de forţă de muncă calificată"; „o interesantă discotecă
care dispune de...".
- ca - ca: „Dacă aş încerca ca într-o formă lapidară să rezum..."; „puţin adusă de
spate [...] şi pielea ca cafeaua cu lapte"; pisica care este blândă; poteca care ne-a dus la
cabană; scârţâie ca carul.
- că - când: fiindcă cândva l-a certat; A fost la Copşa-Mică, când s-a turnat filmul.
Alte cacofonii: ca - ci (fără ca cineva); ca - ce (ca ceva); că - cum (se explică
cum); că - cu (se identifică cu); că - co (proza românească contemporană); ca - co ( a
venit ca consătean) etc.)1

4. Modalităţi de evitare a cacofoniilor. Foarte mulţi vorbitori încearcă să evite

cacofonia prin utilizarea cuvântului virgulă. Aşa cum a arătat însă regretatul academician
Ion Coteanu, „o cacofonie nu se îndepărtează dacă se spune cu voce tare cuvântul <<
virgulă >> între sunetele care pot duce cu gândul la ceva urât, de exemplu în : că -
virgulă - cât mai repede etc., fiindcă în felul acesta de abia se atrage atenţia asupra
înţelesului vorbei care ar rezulta din întâlnirea sfârşitului ei şi începutului alteia"
(Coteanu, 1990, p. 43). Interesant e faptul că un astfel de procedeu al evitării cacofoniei
se poate întâlni şi în scris, deşi asupra acestui tip de exprimare autorul poate reveni cu
modificări adecvate. Iată un exemplu: „S-or fi gândit că, virgulă, calul pe care au pus
ştampila reprezintă sigla unui partid legat de păsurile ţărănimii" (Cf. Academia
Caţavencu, an VI, nr. 25 (241), 26 iun.-2 iul. 1996, p. 8).
Există, desigur, numeroase procedee de evitare a cacofoniei:
a) introducerea unor cuvinte sau sintagme între cele două cuvinte care ar
putea intra în relaţie de cacofonie: „Numai de nu s-ar repeta senzaţia de înăbuşire de
adineauri, frica aceea cumplită că nu mai poate respira" (Al. Philippide, Floarea din

32
prăpastie, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p.238); „Lupta aceasta mă sugrumă mereu
şi frică mi-e că nu se va isprăvi niciodată, poate nici dincolo!" (L. Rebreanu, Pădurea
spânzuraţilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p.198) (După Lone, 1982, p. 268);
„Autoritatea ediţiei lui Maiorescu nu o pusese încă nimeni la îndoială, cu toate că, în
lucrarea amintită, Călinescu valorifică decisiv postumele" (Tătar, 1999, p. 49).
b) recurgerea la sinonime: mi-e frică / teamă că vine; proza românească
actuală / contemporană;
c) flexionarea unor cuvinte: în mica cameră = în spaţiul micii camere;

5. Concluzii. Deşi Ion Coteanu spunea că „teama de cacofonie nu trebuie

exagerată", eu cred, dimpotrivă, că utilizarea unei cacofonii, mai ales din cele citate mai
sus, creează cititorului sau ascultătorului o impresie la fel de proastă ca şi utilizarea
greşită a buclucaşului articol posesiv-genitival (a, al, ai, ale) sau, şi mai grav, a
adjectivului pronominal de întărire (însuşi, înseşi, înşişi etc.). O cacofonie reprezintă, în
vorbire, ceea ce este o greşeală de ortografie în scris : „Ortografia este un sinonim al
eleganţei vizuale, spunea René Parisse; o primă reputaţie a omului se stabileşte prin
aceasta şi dacă este defavorabilă, va fi foarte dificil să se îndrepte. Scrieţi şi faceţi grşeli
de ortografie: iată-vă desconsiderat înainte de a fi cunoscut" (Duţu, 1991, coperta a IV-a)
Cu toate acestea, pare cel puţin ciudat că se pot întâlni cacofonii chiar şi în lucrările de
specialitate ale unor lingvişti. Astfel, alături de exemplul din Sextil Puşcariu, amintit
deja, iată ce putem citi în prefaţa unui Dicţionar de sinonime : „Apropierea geografică ca
şi relaţiile culturale mai depărtate, se reflectă şi în lexicul românesc" (Bulgăr, 1972, p. 8).
Într-o altă lucrare (Lexic românesc. Cuvinte. Metafore. Expresii), o altă „surpriză": „A da
iama are ca model o expresie turcească care se traduce prin..." (Dumistrăcel, 1980, p.
14). Exprimarea cacofonică poate constitui, în operele literare, şi un mijloc de
caracterizare a personajelor (mă gândesc la Caragiale, Tudor Muşatescu ş. a.). Un
memorialist spunea referitor la profesorul Mihail Dragomirescu: „vorbitor şi chiar
scriitor, trecând cu superioară neglijenţă peste rigoarea expresiei, luneca cu (sic !) o
stupefiantă perseverenţă în greşeli de acord gramatical, cascadă de pronume relative
(care, cari) şi cacofonii" (Mihăescu, 1976, p. 73).

1
Exemplele puse între ghilimele sunt luate din lucrarea lui N. Mihăiescu, Dinamica limbii române literare

33
 Se pare că, în ultima vreme, a apărut un interes mai mare pentru evitarea
exprimării cacofonice. "Românii - scria profesorul Gligor Gruiţă - sunt destul de sensibili
la asemenea vecinătăţi cacofonice (ca + coleg, n. ns.), de aceea încearcă să le evite", dar,
continuă autorul, înlocuirea improprie a lui ca (= în calitate de, drept) prin ca şi conduce
la o altă greşeală: „se evită o cacofonie cu preţul unei grave erori gramaticale" (Gruiţă,
1994, p. 158). O altă dovadă a acestei sensibilităţi a românilor pentru vecinătăţile
cacofonice este şi faptul că, în cadrul probei de limba română, dată la Facultatea de Drept
din Bucureşti, sesiunea 1996, profesorul Theodor Hristea a propus un subiect (= un
subpunct) consacrat exclusiv exprimării cacofonice. Merită să fie reprodus acest
exerciţiu, inclusiv pentru caracterul lui practico-aplicativ: 1. "Majoritatea coincidenţelor
se pot explica ca inovaţii paralele". 2. "În acelaşi fel a procedat şi fiica, care a cumpărat
apartamentul...". 3. "Derivatele de tipul curiozitate sunt justificate, pentru că curios nu e
derivat". 4. "Aşa se explică că, în prezent, N. U. a deschis un restaurant chinezesc...". 5.
"Maiorescu trebuia să ducă mai departe ceea ce era bun la Laurian şi Cipariu...". 6. "Se
uită cu mai multă îndrăzneală la Laura, care se topi de ruşine". 7. "De câte ori a fost
nevoie, în casa sa s-a găsit o cămară pentru Eminescu". 8. "Numeroase nave şi
ambarcaţiuni au eşuat pe ţărm sau s-au scufundat". 9. "Deoarece cei trei martori nu s-au
prezentat, instanţa a dispus amânarea procesului". 10. "Este, în acelaşi timp, o profesiune
de credinţă, pe care A. F. a respectat-o toată viaţa". După ce oferă câteva modalităţi de
evitare a vecinătăţilor cacofonice (manşa întâi, în loc de prima manşă; "va dispune de
suficienţi bani, în locul lui de destui bani), profesorul Theodor Hristea propune şi soluţiile
corecte pentru acest exerciţiu: 1. "Majoritatea coincidenţelor pot fi explicate ca inovaţii
paralele (sau sunt explicabile ca...)". 2. "În acelaşi fel a procedat şi fiica sa (lui, lor etc.),
care a cumpărat apartamentul...". 3. "Derivatele de tipul curiozitate sunt justificate,
întrucât [adjectivul] curios nu e derivat". 4. "Aşa se explică faptul că, în prezent, N.U.
a deschis un restaurant chinezesc...". 5. "Maiorescu trebuia să ducă mai departe ce era
bun la A. T. Laurian şi Cipariu (sau Cipariu şi Laurian). 6. "Se uită cu mai multă
îndrăzneală spre Laura, care se topi de ruşine". 7. "De câte ori a fost nevoie, în casa lui
s-a găsit o cămară pentru Eminescu". 8. "Numeroase nave şi ambarcaţiuni au eşuat pe
ţărm ori s-au scufundat". 9. "Întrucât cei trei martori nu s-au prezentat, instanţa a dispus

(Editura Albatros, Bucureşti, 1976), care le-a cules din diverse publicaţii. Celelalte exemple ne aparţin.

34
amânarea procesului". 10. "Este, în acelaşi timp, o profesiune de credinţă, pe care A. F. a
respectat-o întreaga sa viaţă (sau în tot cursul vieţii sale) (Hristea, 1997, p. 24). De
asemenea, la concursul de admitere în clasa a IX-a de liceu, sesiunea iulie 1996, s-a
formulat următorul exerciţiu, în care se vede clar intenţia examinatorului de a evita o
cacofonie: "Alcătuiţi două fraze în care conjuncţia să, pe rând, să introducă o propoziţie
subordonată atributivă şi o propoziţie subordonată circumstanţială concesivă" (Hazy,
1997, p. 10).
În fine, să mai amintim că revista Academia Caţavencu, renumită pentru şarja
pamfletară şi imaginaţia lexico-umoristică aproape fără egal în presa românească, publica
următoarea „lozincă" dedicată unui cunoscut personaj politic: „...escu, te iubim / Că ca
tine nu găsim!" (Academia Caţavencu, an VII, nr. 2 (270), 22-28 ianuarie 1997, p. 6).
Altădată, aceeaşi revistă tipărea pe prima pagină următoarea replică a unui alt om politic
important din acel moment: „De banii ăştia te băgăm şi-n Academia Română, direct
membru plin, că ca corespondent e mai greu, ştii şi tu, cu scrisu'!" (Academia Caţavencu,
an VI, nr. 21 (237), 29 mai - 4 iun. 1996, p. 1).
Am auzit pe mulţi spunând că ar exista şapte cacofonii admise în limba română
(cum ar fi: biserica catolică, tactica cavalerească, Ion Luca Caragiale etc.). Nu ştim care
sunt celelalte, despre care studiile de specialitate consacrate fenomenului nu vorbesc
nimic. Considerăm că toate trebuie evitate, prin mijloacele arătate mai sus.

6. Teme de studiu:
• Ilustraţi, cu cel puţin cinci exemple fiecare tip de cacofonie.
• Cacofonia - mijloc privilegiat de caracterizare a personajelor în revista Academia
Caţavencu.
• Care sunt cacofoniile tolerabile?
• Care sunt deosebirile şi asemănările dintre cacofonie şi aliteraţie?
• Exemplificaţi câteva modalităţi de evitare a cacofoniilor.

35
7. Bibliografie:
* Arghezi, Tudor, Teatrul Naţional, în Gazeta literară, an XIII, nr. 43 (676), 21 oct. 1965,
p. 1;7.
* Bulgăr, Gheorghe (şi un colectiv), Dicţionar de sinonime, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1972, p. 8.
* Coteanu, Ion, Gramatică - Stilistică - Compoziţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990.
* Covătaru, Valeria, Cacofonia în vorbirea literară şi nonliterară, în Cuvinte despre
cuvânt, Casa de Editură Mureş, Tg. Mureş, 1996.
* Dumistrăcel, Stelian, Lexic românesc. Cuvinte. Metafore. Expresii, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
* Duţu, Olga, Exerciţii ortografice pentru admiterea în liceu, Editura Europolis,
Constanţa, 1991.
* Gruiţă, G., Gramatică normativă. 77 de întrebări / 77 de răspunsuri, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1994, p. 158).
* Hazy, Ştefan, Concursul de admitere în clasa a IX-a de liceu, sesiunea iulie 1996
(subiectele, baremul de corectare şi de notare, soluţiile la proba de limba română.
Controlul ştiinţific al soluţiilor: conf. univ. dr. ~, în Excelsior, an VI, nr. 10, 1997.
* Hristea, Theodor, Proba de limba română la concursul de admitere în Facultatea de
Drept, Universitatea din Bucureşti, sesiunea septembrie 1996. Subiecte, barem de
corectare şi de notare, rezolvarea probei de „limba română", în Excelsior, an VI, nr. 10,
1997.
* Lone, Steinar, În legătură cu fenomenul de cacofonie, în Limba română, an XXXI, nr.
3, mai-iun. 1982.
* Maiorescu, Titu, Opere, I. Ediţie, note, variante, indice de Georgeta Rădulescu-
Dulgheru şi Domnica Filimon. Studiu introductiv de Eugen Todoran, Editura Minerva,
Bucureşti, 1978.
* Mihăescu, N., Dinamica limbii române literare, Editura Albatros, Bucureşti, 1976.
* Mihăescu, N., Cu privire la „fenomenul de cacofonie", în Aspecte ale limbii române
contemporane, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.
* Rad, Ilie, Cacofonia în limba română, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Philologia,
an XLII, nr. 4, 1997.

36
* Russo, Alecu, Scrieri. Publicate de Petre V. Haneş. Ediţiunea Academiei Române,
Bucureşti, 1908.
• Tătar, Cristina Maria, Un aspect adesea ignorat al stilului: cacofonia, în Reporter, an
I, nr. 1, 1999.

Anexa 2.
Inventar de cacofonii din presa audiovizuală
„ ...mai este încă cald..." (TV, 4. 9. 1992, ora 20,45)
„ ...o duminică care..." (R., 8. 11. 1992, ora 13)
„ ...ca cămila nu bea apă..." (TV, 7. 1. 1993, ora 18,30, Varietăţi)
„ ...unica casă de odihnă..." (TV, 22 . 6. 1993, ora 7,53)
„ ...de-a împărtăşi şi elevilor..." (R., 11. 9. 1993, ora 10,45, reportera)
„ ...locurile de muncă care..." (TV, 21. 10.1993, ora 22,38)
„ ...putem spune despre ...economică că..." (R., 17. 10. 1993, ora 16,44)
„ ...doar o turcoaică care..." (TV, 27. 11. 1993, ora 14,29, Victor Ionescu)
„ ...cum ar fi firesc..." (TV, 24. 12. 1993, ora 20,11, Anca Toader)
„ ...un diesel elegant..." (TV, 27. 12. 1993, ora 19,59)
„ ...multă lumea ar vrea să trăiască ca-n Occident..." (R., 6. 2. 1994, ora 11,19)
„ ...se oferă ca gazdă..." (R., 23. 2. 1994, ora 13,39)
„ ...el a cumpărat pelicula încă când..." (TV, 26. 2. 1994, ora 15,56)
„ ...cum se circulă la lăsatul serii..." (TV Iaşi, 28. 2. 1994, ora 14,19)
„ ...nu se ştie încă care este suma..." (TV, 10. 3. 1994, ora 20,44)
„ ...din perioada interbelică care..." (R., 15. 4. 1994, ora 13,50)
„ ...se angajează să sisteze..." (TV, 20. 4. 1994, ora 20,20)
„ ...aşa lasă să înţeleagă..." (R., 23. 4. 1994, ora 10,06)
„ ...o tradiţie trainică care..." (R., 23. 4. 1994, ora 20,13)
„ ...o rubrică care..." (TV Iaşi, 29. 4. 1994, ora 14,39)
„ ...a-ncepu'la Târgu-Mureş..." (TV, 5. 5. 1994, ora 19, emisiunea „Gong")
„ ...a reprezentat biserica ca..." (TV, 22. 5. 1994, ora 13,42)
„ ...vor putea apela la..." (R., 17. 6. 1994, ora 11,07)

37
„ ...mică ca număr..." (TV, 21. 6. 1994, ora 17,27)
„ ...partida boierească care..." (TV, 26. 6. 1994, ora 10,43)
„ ...o relansare economică care..." (R., 26. 9. 1994, ora 16,15)
„ ...a căror modă se pare c-a cam trecut..." (R., 19. 7. 1994, ora 11,09, Mugur Corpaci)
„ ...o discotecă care..." (TV, 2. 8. 1994, ora 14,17)
„ ...într-o epocă care..." (TV, 21. 8. 1994, ora 15,42)
„ ...videoclipu'la care a lucrat..." (TV, 2. 9. 1994, ora 21,40, Alina Chivulescu, „Cerbul
de aur '95")
„ ...muzica românească care..." (TV, 4. 9. 1994, ora 15,23)
„ ...paradoxurile reale ale..." (R., 6. 9. 1994, ora 15)
„ ...zonă periferică capitalei..." (R., 18. 9. 1994, ora 10,35, Aurel Novac, Ministrul
Transporturilor)
„ ...acea muzică care..." (R., 25. 10. 1994, ora 15,17)
„ ...institutul de specialitate ne comunică că timpul..." (R., 20. 11. 1994, ora 10,30)
„ ...relaţiile cu Kuweitul..." (R., 10. 10. 1994, ora 16,11)
„ ...dirijat de Aurel Racu cu orchestra..." (R., 3. 12. 1994, ora 12, 17, Iosif Sava)
„ ...cum să facă ca să..." (TV, 17. 1. 1995, ora 20,34)
„ ...să precizaţi pentru opinia publică care..." (TV Cluj-Napoca, 13. 21. 1995, ora 15,13)
„ ...ministrul Apărării Naţionale, dl. Gh. Tinca, care..." (R., 13. 2. 1995, ora 16,19)
„ ...viaţa concertistică care..." (TV Cluj-Napoca, 15. 2. 1995, ora 15,36)
„ ...într-o epocă care..." (TV, 18. 2. 1995, ora 12,48, prof. univ. Andrei Ionescu,
emisiunea „Cuvinte potrivite")
„ ...invitat la biserica castelului..." (TV, 18. 2. 1995, ora 19,09, Victor Ionescu)
„ ...nu sunt suficient de eficiente..." (R., 19. 2. 1995, ora 10,02)
„ ...situaţia în care fiecare..." (TV, 19. 2. 1995, ora 14,51)
„ ...ajungând tot timpu'la... " (TV, 19. 2. 1995, Adriana Trandafir, ora 25 Tranzit TV)
„ ...a avut o întâlnire cu cursanţii..." (TV, 24. 2. 1995, ora 20,12)
„ ...de la Cluj-Napoca care..." (TV Cluj-Napoca, 25. 2. 1995, ora 8,58)
„ ...ale bisericii celei mari..." (TV, 26. 2. 1995, ora 10,52)
„ ...completând parcu' cu bănci..." (R., 13. 3. 1995, ora 13,37)
„ ...o furnică care trece..." (TV, 18. 3. 1995, ora 11,25)

38
„ ...structura filosofică care... " (TV, 18. 3. 1995, ora 11,54)
„ ...dela lansarea..." (TV, 18. 3. 1995, ora 12,16, Viorica Bucur)
„ ...prima informaţie dată de o oficialitate..." (TV, 4. 4. 1995, ora 15,08)
„ ...de-a atesta starea de sănătate..." (TV, 16. 4. 1995, ora 13,46, Victor Ionescu)
„ ...ieri a-ncepu' la Sinaia..." (R., 26. 4. 1995, ora 10,11)
„ ...arta româneacă care..." (R., 30. 4. 1995, ora 13,15)
„ ...rubrică care urmează chiar acum..." (TV, 30. 4. 1995, ora 14,59, Carmen Movileanu)
„ ...să-l invităm pentru câteva clipe pe scenă..." (R., 6. 5. 1995, ora 12,46)
„ ...Crucii Roşii şi Semilunii..." (R., 8. 5. 1995, ora 14,28)
„ ...cronica călătorului..." (TV, 27. 5. 1995, ora 12,24, emisiunea „Cronografii")
„ ...UNESCO consideră..."; „ ...UNESCO consideră..." (R., 9. 6. 1995, orele 16,04;
16,06)
„ ...şi ca condiţii de cazare..." (TV, 15. 7. 1995, ora 14,41, de la Costineşti)
„ ...jalnică ca o văduvă..." (TV Timişoara, 17. 7. 1995, ora 15,50)
„ ...Editura Didactică şi Pedagogică ca-n fiecare an..." (TV, 11. 9. 1995, ora 14,35)
„ ...o importanţă academică calificativelor..." (R., 3. 10. 1995, 16,07)
„ ...se amplifică ca atare..." (TV, 14. 10. 1995, ora 20,27)
„ ...o româncă care..."; „ ...America care..." (R., 15. 10. 1995, orele 10,33; 10,36)
„ ...deoarece cetăţenii..." (TV, 17. 10. 1995, ora 20,19)
„ ...se specifică că..." (R., 19. 10. 1995, ora 16,07)
„ ...cum să facă ca în urma..." (TV, 19. 12. 1995, ora 17,12)
„ ...să construim o fabrică care să..." (TV, 22. 10. 1995, ora 20,30)
„ ...Biserica Capucinilor..." (TV, 28. 10. 1995, ora 20,31)
„ ...din cei mai rafinaţi creatori de muzică care..." (TV, 7. 11. 1995, ora14,34)
„ ...să facă ca orice spectator..." (R., 21. 1. 1996, ora 12,53, Gelu Colceag)

Observaţii:
1. Inventarul de cacofonii a fost preluat din cartea prof. univ. dr. Valeria Covătaru,
Cuvinte despre cuvinte, Casa de Editură „Mureş", Târgu-Mureş, 1996, p. 109-111. Pentru a
sugera mai bine efectul cacofoniei, în pronunţare, autoarea a unit, uneori, silabele aflate în relaţie
cacofonică (ar fifiresc, dieselelegant, încăcând, Racucu orchestra, clipepe scenă etc.). Pentru
consecvenţă, noi am renunţat la acest procedeu.
39
 2. Autoarea extinde cacofonia chiar mai mult decât noi: o oficialitate, se oferă ca gazdă
etc.
3. Greşelile de tipar au fost corectate tacit.

Repetiţia

Moto: „Repetiţia propriu-zisă, folosirea de două sau mai multe ori,

în contexte apropiate şi asemănătoare, a aceluiaşi cuvânt
- eventual cu forme flexionare diferite - sau a unor
cuvinte din aceeaşi familie este o <<greşeală>> de ordin stilistic,
mai curând o stângăcie decât o greşeală în sens strict”.
(Mioara Avram, 1987)

1. Preliminarii. Materialul de faţă mi-a fost sugerat de experienţa câştigată în corectarea

lucrărilor scrise ale elevilor şi studenţilor, fie că e vorba de extemporale, teze, referate,
compuneri, lucrări la olimpiadele şcolare sau concursurile de admitere în licee şi
facultăţi. În principiu, este vorba de supărătorul aspect al repetării unor cuvinte în
contexte foarte apropiate, care denotă o exprimare şcolărească, trădând lipsa unui
vocabular bogat şi variat, ca în exemplele următoare: În această povestire, autorul
acesta...”; „Atunci împăratul s-a supărat, dar Făt-Frumos i-a spus atunci...”.
2. Definirea termenului. Pentru discuţia de faţă şi obiectivul pe care îl
urmărim, repetiţia ne va interesa mai ales în accepţiunea conferită acesteia de Mioara
Avram: „Repetiţia propriu-zisă, folosirea de două sau mai multe ori, în contexte apropiate
şi asemănătoare, a aceluiaşi cuvânt - eventual cu forme flexionare diferite - sau a unor
cuvinte din aceeaşi familie este o <<greşeală>> de ordin stilistic, mai curând o stângăcie
decât o greşeală în sens strict. Desigur, nu e vorba aici de repetiţiile justificate (pe care le
studiază gramaticile), ca procedeu sintactic prin care se exprimă durata unei acţiuni,
nuanţe de superlativ şi alte valori gramaticale sau ca procedeu poetic de subliniere a unei
idei, ci de repetiţiile datorate lipsei de atenţie şi de abilitate în compunerea unui text,

40
repetiţii obositoare care denotă sărăcia lexicală a autorului” (subl. I. R.) (Mioara
Avram, 1987, p. 222). Într-adevăr, repetiţiile astfel înţelese le întâlnim cel mai adesea în
lucrările elevilor şi ale studenţilor, care nu au încă practica scrisului, deşi ele sunt destul
de frecvente şi în scrisul unor jurnalişti consacraţi, datorate cel mai adesea grabei şi
superficialităţii în redactare. La elevi şi la studenţi, cel mai des se repetă cuvintele atunci
şi acesta (aceasta, aceştia etc.). De persistenţa acetei greşeli se fac vinovate şi cadrele
didactice, care, la fel ca în cazul punctuaţiei, nu sunt suficient de exigente şi nu
sancţionează abaterile de acest tip, pe care adesea nici nu le observă. Iată câteva
asemenea exemple, desprinse din lucrările unor elevi şi studenţi: „Articolul în cauză a
stârnit reacţii puternice din partea lui N. Mihăescu, acesta aducând o avalanşă de
argumente pentru a susţine necesitatea tratării cu seriozitate deosebită a acestui fenomen,
aflat în expansiune. / Unul dintre cei care s-au referit la acest termen este Vasile
Alecsandri” sau „Aceste exemple sunt doar câteva dintre cele cu care se confruntă zilnic
cititorul de presă românească. Faptul că aceşti ziarişti, care se numesc ei înşişi <<oameni
de litere>>, nu au capacitatea de a evita asemenea greşeli grosolane ridică un semn de
întrebare cu privire la evoluţia limbii noastre literare. Acceptarea cu uşurinţă a acestor
neglijenţe lingvistice va determina, în continuare, folosirea jargonului sau argoului în
literatură?” (I.-R. P., anul I, Jurnalistică).
Adevărate „ravagii” sub acest aspect face la ora actuală verbul spune, impus
mai ales de postul PRO TV. De la şeful statului, primul ministru, prefect sau primar, până
la nu ştiu ce inculpat, toată lumea spune, nimeni nu mai afirmă, declară, este de părere,
confirmă, infirmă, susţine, precizează etc., ceea ce devine de-a dreptul supărător, mai ales
în emisiunile de ştiri, concentrate prin însuşi specificul lor. Moda aceasta este de
provenienţă americană, pe care Tudor Vlad, de pildă, o consideră dovada „acurateţii de
transmitere şi receptare a mesajului”: „De exemplu, într-un articol scurt din New York
Times, pe care-l am aici, întâlnim de trei ori sintagma <<preşedintele a spus>>. Dacă aşa
ceva ar fi apărut în presa românească, s-ar fi apreciat că autorul textului respectiv nu e un
bun stilist. Am fi folosit alte expresii: <<şeful statului a subliniat>> sau <<locatarul de la
Cotroceni a adăugat>>, nesocotind faptul că ele pot duce frecvent la interpretări parţial
denaturate” (Vlad, 172). Împărtăşesc opinia interlocutorului american al lui Tudor Vlad,
Peter Ross Range, anume că e vorba de „opţiuni produse de tradiţii diferite”, dar nu cred

41
că o bună utilizare a sinonimelor ar duce la „interpretări parţial denaturate”. Mai nou,
această tendinţă de folosire exclusivă a lui spune se extinde şi în presa scrisă: „Radu
Vasile a spus că îşi va păstra funcţia chiar şi în calitate de şef al Guvernului. / Radu
Vasile a spus că negocierile privind secretarii de stat vor continua miercuri, la sediul
Guvernului” (Adevărul de Cluj, nr. 2262, 29 aprilie 1998, p. 16, col. 3). Nu mai insistăm
asupra faptului că însăşi citarea numelui propriu constituie o repetiţie, care putea fi lesne
evitată prin înlocuirea numelui respectiv cu funcţia deţinută de Radu Vasile (prim
ministru, premier, şeful executivului etc.).
3. Clasificarea repetiţiilor. a). Cel mai frecvent tip de repetiţie este apariţia
aceluiaşi cuvânt la o distanţă mică în propoziţie sau în frază. Iată un text publicitar: „În
doi ani nu am schimbat nimic la el, amortizoarele sunt foarte bune şi are o rezistenţă
foarte mare. La drum se comportă foarte bine. Am făcut Constanţa-Bucureşti,
Constanţa-Ploieşti, Constanţa-Brăila şi am vrut să mă duc şi în Grecia cu ea. Ţinând cont
că are un demaraj foarte bun, depăşirile nu sunt o problemă. În condiţiile vitrege maşina
se comportă foarte bine. Are stabilitate bună, nu derapează pe zăpadă. Tico are frâne
foarte bune şi este uşoară” (Ziua-Sport, 17 apr. 1998, p. 4, col. I). Biata Tico (sau
bietul?, căci alături, în alt text, afăm că Tico e „foarte rapid”, deci ar părea de genul
masculin), nici nu bănuia că are (sic!) atâtea superlative! Păcat că reclama nu este,
stilistic vorbind, foarte bună! Într-o ştire de 15 rânduri, cuvântul călătorie se întâlneşte
de 4 ori, iar formula în curând şi adjectivul demonstrativ aceasta de câte 2 ori:
„intenţionează să efectueze o călătorie [...]. În această călătorie lungă de 2000 de mile,
în cursul căreia va fi studiată [...], el va fi însoţit de 8 savanţi. Piccard a declarat că în
cursul călătoriei nu va ieşi la suprafaţă [...]. Nu s-a anunţat data când va începe această
călătorie” (apud Mioara Avram, 222); „După încheierea demonstraţiilor organizate de
adversarii înarmării atomice în toată Germania occidentală, organizatorii <<Campaniei
pentru dezarmare>> au anunţat ...”; „Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă şi Uniunea
Artiştilor Plastici organizează în luna mai o expoziţie de stat a artelor decorative - 1965.
În vederea organizării acestei expoziţii, participanţii vor depune lucrările...” (apud
Mioara Avram, 223); „Loviturile navelor eşuate lângă dig au dus la distrugerea structurii
de rezistenţă a acestuia, fapt ce a dus la surparea sa” (Evenimentul zilei, nr. 772, 7-8 ian.
1995, p. 3); „Buteanu spune că restructurarea societăţii poate fi făcută şi fără

42
disponibilizări. El spune că problema reducerii personalului poate fi rezolvată” (Ziua
financiară, nr. 189, 17 apr. 1998, p. 1, col. 5); „singura modificare esenţială adusă de
noul cabinet investit o reprezintă programul pe termen scurt, care conţine termene
precise pentru punerea în aplicare a unor măsuri de privatizare” (Idem, col. 3).
b). Repetarea unor cuvinte aparţinând aceleiaşi familii lexicale: „Pregătirea
planurilor tematice ale coordonării celor mai importante probleme ştiinţifice şi tehnice,
care urmează să fie coordonate”; „instruirea şi indicaţiile pe care le transmitem prin
instructorii de care dispunem” (apud Mioara Avram, 224); „legi ce urmează a fi abolite
de către parlament în urma iniţiativei parlamentare”; „pe baza cunoaşterii cerinţelor de
la fiecare loc de muncă, a propus includerea în tematică a unor lecţii cerute de
muncitori”; „forma de bază prin care ajutăm formaţiile noastre artistice” (apud Mioara
Avram, 225). „Diversificarea producţiei, inclusă în planurile de restructurare, presupune
producerea şi a altor produse chimice care sunt cerute pe piaţă” (Ziua financiară, nr.
189, 17 apr. 1998, p. 1, col. 5).
c) repetarea unor cuvinte polisemantice, folosite a doua oară cu alt sens:
„succes în misiunea de înaltă răspundere a şefilor de misiuni” (succes în activitatea de
înaltă răspundere); „posibilitatea de a-şi dezvolta posibilităţile” (adică aptitudinile,
capacităţile); „opera de valorificare a a operei” (acţiunea, iniţiativa de valorificare);
„cadrele didactice din cadrul universităţii” (se putea spune corpul profesoral din cadrul
sau pur şi simplu profesorii din cadrul); „Pentru aprecierea calităţii uleiurilor şi a
aditivelor, în laborator se studiază corosivitatea uleiurilor şi a aditivelor, calităţile lor
antioxidante, proprietăţile lor detergente” (apud Mioara Avram, 224). Repetiţia putea fi
evitată dacă a doua oară se folosea un sinonim pentru calităţile: însuşirile, de pildă. De
asemenea, sintagma uleiurilor şi a aditivelor se putea înlocui cu acestora, evitându-se şi
cea de-a doua repetiţie.
d) repetiţia unor „unelte” sau construcţii gramaticale: „În ce priveşte
Germania occidentală - scrie UPI - fiind una din cele mai mari importatoare de produse
alimentare, se teme că va fi obligată să plătească una din cele mai importante părţi la
acest buget”.; „O serie de ziare centrale şi locale [...], încep să publice din ce în ce mai
des ştiri despre evenimente violente şi sexuale. Publicaţiile devin din ce în ce mai
dezinteresate de alinierea lor la o presă de tip occidental” (G. J., anul IV, Jurnalistică).

43
 e) repetiţii cauzate de subordonarea în frază. Aceasta apare din pricina
neîncrederii vorbitorului în faptul că propoziţia regentă, tocmai pentru că e... regentă, are
capacitatea de a exprima o idee care să fie valabilă şi pentru subordonatele acesteia: „Aici
sînt încă zeci de hectare de pe care nu s-au ridicat încă snopii de coceni şi beţele de
floarea soarelui” (apud Mioara Avram, 224). Cea mai bună soluţie în situaţia dată ar fi
fost ca adverbul încă să fie utilizat doar în propoziţia subordonată.
f) repetiţii impuse de nevoia vorbitorului de a fi cât mai precis: „Ei trebuiau să
înceapă a capitula începând de la ora 6 dimineaţa” (apud Mioara Avram, 224).
g) repetiţii generate de nevoi sintactice: „În noua ediţie, broşura cuprinde o
parte mai dezvoltată în ceea ce priveşte îngrijirea părţilor comune, cuprinde descrierea şi
metodele de folosire a materialelor noi apărute, care se pot întrebuinţa la întreţinerea
locuinţelor” (apud Mioara Avram, 223). Verbul cuprinde este repetat de către autorul
textului pentru a fi sigur că descrierea şi metodele vor fi înţelese drept complemente
directe ale acestui verb, şi nu ale lui privete. Prin urmare, repetiţia este aici perfect
justificată din punct de vedee sintactic şi, în plus, nici nu este prea deranjantă.
h) repetiţii folosite pntru „actualizarea” unor subiecte sau predicate, în
frazele lungi: „Preşedintele a recunoscut în faţa membrilor celor două Camere, a
ambasadorilor unor state, a reprezentanţilor bisericii, armatei, justiţiei şi procuraturii, a
numeroşilor ziarişti români şi străini, fără să ţină seama de interpretările pe care le-ar
putea avea cuvintele sale, într-un moment atât de greu pentru ţară, a recunoscut, aşadar,
că fenomenul corupţiei s-a generalizat în toate straturile societăţii”; „Nu m-am simţit, la
drept vorbind, în cursul anilor lungi de alienare totală pe care-i reprezenta viaţa sub
lespedea de plumb a regimului totalitar, nu m-am simţit <<acasă la mine>>, la adăpostul
unei <<patrii>>, decât în limba mea” (Balotă, 1994, p. 447); „Era o obişnuinţă ca,
atunci când comunicam câte ceva - nu discut acum cine şi dacă ne-am supus acestei
obişnuinţe -, era o obişnuinţă să se introducă nişte citate sau să se înceapă cu nişte
citate” (Dumitru Irimia, în Ortografia limbii române. Trecut, prezent, viitor, Iaşi, 1992, p.
64); „Este motivul pentru care insistăm ca managementul - care nu este un dat, ci o
continuă devenire, cu un larg registru de aşteptări şi care trebuie să răspundă la marile
ameninţări şi provocări, în acelaşi timp, ale dezvoltării globale actuale: ecologice,
demografice, culturale, sociale etc. - este timpul, deci, ca managementul să constituie

44
atât obiect de studiu pe toate treptele învăţării, modificându-se corespunzător
programelor, cât şi obiect de cercetare necondiţionată” (Academica, an VII, nr. 6 (90),
apr. 1990, p. 22). Asemenea repetiţii, urmate de regulă de anumite formule (spuneam,
deci, aşadar), nu sunt prea frecvente şi nici prea „condamnabile”, dată fiind distanţa mare
dintre cele două cuvinte aflate în relaţie „repetitivă”. Într-o asemenea situaţie, repetiţia
aduce mai degrabă un plus de claritate şi precizie.
i) repetarea, în corpul unui articol, a unor cuvinte sau sintagme existente în
supratitlu sau în chapeau.
4. Modalităţi de evitare a repetiţiilor. Cea mai eficientă metodă de a scăpa
de repetiţiile supărătoare este recurgerea la sinonime sau la alte cuvinte care pot avea un
înţeles asemănător, dacă nu chiar identic. Eliminarea repetiţiei se face uneori în
detrimentul altor calităţi ale stilului (proprietatea termenilor, firescul etc.). Profesorul
Theodor Hristea, atât de exigent în tot ceea ce scrie, a formulat următorul titlu : „Proba de
limba română la concursul de admitere în Facultatea de Drept, Universitatea din
Bucureşti”. E puţin probabil ca cineva să spună că s-a înscris pentru „concursul de
admitere în Facultatea de Drept”, varianta firească fiind „concursul de admitere la
Facultatea de Drept”. Aşa procedează lingviştii clujeni (G. Gruiţă, Ştefan Hazy, G. G.
Neamţu, Elena Dragoş, Constantin Milaş ş. a.) atunci când propun subiecte la concursul
de admitere: „Proba de limba română la concursul de admitere la Facultatea de Litere din
Cluj-Napoca”. Oricum, varianta folosită de profesorul Hristea este extrem de sugestivă
pentru problema pusă în discuţie.
5. Valoarea stilistică a repetiţiei. Gramatica Academiei acordă repetiţiei nu
mai puţin de 8 pagini, dar sub aspect exclusiv stilistico-gramatical, eliminând accepţiunea
repetiţiei ca infracţiune lingvistică, de care ne-am ocupat mai sus. Conform acestui tratat
academic, repetiţia „este procedeul sintactic care constă în folosirea unui cuvânt sau a uui
grup de cuvinte de două sau de mai multe ori la rând, cu scopul de a se exprima aspectul
durativ al unei acţiuni, intensitatea unei acţiuni sau a unei calităţi, precum şi numeroase
sensuri, legate de obicei de circumstanţe, ca: distribuţia, progresia, succesiunea,
periodicitatea etc.” (Contraş, 1966, p. 407). Astfel, din punctul de vedere al formei,
repetiţia ar putea fi împărţită în două categorii mari: repetiţie imediată, când cuvintele
repetate nu sunt despărţite prin nimic (Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare -

45
Eminescu), şi repetiţie la distanţă, când termenii repetiţiei sunt separaţi prin diferite
cuvinte (În sufletul meu fierbeau întrebări peste întrebări - Sadoveanu). Există şi un fel
de repetiţie cu subînţelegere, în cazul căreia repetarea unui grup de cuvinte sau a unei
propoziţii se face prin eliminarea, din cel de-al doilea termen, a unuia sau mai multor
elemente: Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, zise sfânta Duminică (Creangă). Această
repetiţie provine din construcţia vai de mine şi vai de mine, din care s-a eliminat
interjecţia vai.
Aşa cum subliniau Gilles Ferréol şi Noel Flageul, repetiţia „participă la
funcţia fatică a limbajului, facilitând perceperea mesajului, şi permite stabilirea anumitor
paralelisme” (Ferréol şi Flageul, 1998, p. 161). Un alt autor străin, Claude Peyroutet,
vorbeşte de utilizarea repetiţiei în următoarele contexte: anaforă, epiforă, simplocă şi
anadiploză .
Anafora constă în repetarea aceleiaşi unităţi la începutul a două sau mai multe
propoziţii: „M-am întâlnit cu oameni săraci, m-am întâlnit cu oameni bogaţi, m-am
întâlnit cu oameni suferinzi”; „Aduceţi Domnului fiii Zeului,
Aduceţi Domnului fiii berbecilor;
Aduceţi Domnului slavă şi cinste.
Aduceţi Domnului slavă în numele lui” (al doilea
exemplu, la Elena Dragoş, 1995, p. 21).
Epifora constă în repetarea unui cuvânt sau grup de cuvinte la sfârşitul unei
unităţi metrice: „Asta semăna a alcool, avea gustul alcoolului, dar nu era alcool”
(Ferréol, Flageul, 1998, p. 161).
Simploca utilizează simultan anafora şi epifora: „Am văzut în sate obiceiuri
româneşti, am văzut în muzee documente româneşti, am văzut în vitrine reclame
româneşti”.
În fine, anadiploza constă în repetarea ultimului cuvânt la începutul unităţii
sintactice sau prozodice care urmează: „Făcând drumul, vom revedea micul han. Micul
han al copilăriei mele” (Ferréol, Flageul, 1998, p. 161). Toate aceste procedee se
regăsesc, bunăoară, în reportajele lui Geo Bogza.

46
 Mai trebuie precizat că unele repetiţii sunt complet lipsite de afectivitate, cum e
cazul locuţiunilor adverbiale (când şi când, din când în când, din ce în ce, din loc în loc),
al celor adjectivale şi adverbiale (aşa şi aşa, nici prea prea, nici foarte foarte).

6. Teme de studiu
1. Care sunt relaţiile dintre repetiţie, tautologie şi pleonasm?
2. Ilustraţi fiecare tip de repetiţie cu exemple excerptate din presa actuală.
3. Identificaţi legătura dintre repetiţie şi limba de lemn.
4. Care sunt funcţiunile repetiţiei?
5. Modalităţi (cu exemple) de evitare a repetiţiilor

7. Bibliografie
* Avram, Mioara, Repetiţii şi pleonasme, în Probleme ale exprimării corecte, Editura
Academiei, Bucureşti, 1987.
* Balotă, Nicolae, Parisul e o carte, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1994.
* J. Byck, La répétition en roumain, în Bulletin linguistique. Publié par A. Rosetti, Paris-
Bucureşti, 1933-1948.
* Contraş, Eugenia, Repetiţia, în Gramatica limbii române, vol. al II-lea. Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită. Tiraj nou, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1966.
* Diaconescu, Paula, Structuri sintactice şi structuri textuale ale repetiţiei, în Studii şi
cercetări de lingvistică, an 32, nr. 2, 1985.
* Dragoş, Elena, Elemente de sintaxă istorică românească, Editura Didactică şi
Pedagogică R. A., Bucureşti, 1995.
* Ferréol, Gilles, Flageul, Noel, Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală. Traducere
de Ana Zăstroiu. Argument de Corneliu Bîlbă, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
* Mihăescu, N., Pleonasmul şi tautologia, în Norme, abateri şi inovaţii în limba română
contemporană, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
* Peyroutet, Claude, Style et rhétorique, Nathan, Paris, 1994.

47
* Rad, Ilie, Repetiţia, în Excelsior, an VIII, nr. 12, 1999, p. 51-53.

Anexa 3. Inventar de repetiţii din presa audiovizuală

„ ...aduc la cunoştinţă un fapt care de fapt” (TV, 10. 8. 1990, Carmen Dumitrescu)
„ ...o surpriză care ne-a luat prin surprindere” (TV, 11. 8. 1990, Eugen Cristea)
„ ...primul grup de răspunsuri se adresează unui grup de ascultători” (R., 31. 8. 1990)
„ ...doresc să afle unde se află ateliere unde se pot repara umbrele” (R., 31. 8. 1990)
„ ...am prezentat un buletin de ştiri prezentat de” (R., 2. 9. 1990, ora 10,10)
„ ...realizarea unei punţi în vederea realizării” (TV, 8. 9. 1990)
„ ...în sensul bun al cuvântului, în acest sens” (TV, 8. 9. 1990, Ion Caramitru)
„ ...să folosească cu folos” (TV, 17. 9. 1995, Actualităţi)
„ ...să cuprindem o mai mare arie de cuprindere” (TV, 23. 9. 1990)
„ ...avem bucuria să-l avem ca oaspete...” (R., 3. 11. 1990)
„ ...suntem pe punctul de a pune punct transmisiei (de fotbal) ” (R., 11. 11. 1990)
„ ...vă mulţumim pentru participarea la emisiunea noastră şi-i anunţăm pe ascultătorii
noştri că se află în ţara noastră...” (R., 16. 11. 1990)
„ ...pe parcursul acestei emisiuni vom parcurge...” (TV, 20. 11. 1990, Jana Gheorghiu)
„ ...mai cu seamă dacă ţinem seama de...” (TV, 10. 12. 1990, Cornel Pumnea)
„ ...începuse aşa de bine la început...” (TV, 11. 12. 1990)
„ ...programe care au fost programate...” (TV, 1. 1. 1991, ora 15,45)
„ ...două sonate din cele trei sonate...” (R., 14. 2. 1991, ora 15,44)
„ ...încheiem aici emisiunea de azi a emisiunii folclorice” (TV, 21. 2. 1991, ora 10,50)
„ ...solicitarea depăşeşte treizeci de mii de solicitări” (R., 30. 1. 1992, ora 11,35)
„ ...însemna şi o pierdere care, la un moment dat, părea pierdută” (R., 26. 3. 1992, ora
13,30)
„ ..după câteva momente...pentru câteva momente veţi urmări” (TV, 17. 12. 1992, ora
20,20)

48
„ ...era un om fermecător ca om...” (TV, 5. 1. 1993, ora 19,30)
„ ...acesta este programul acestei seri” (TV, 31. 1. 1993, ora 20,45, Cristina Ţopescu)
„ ...piesa următoare ce va urma...” (R, 16. 2. 1993, ora 11,10)
„ ...fiecare din cei care au răspuns” (TV, 20. 2. 1993, 0ra 14,43, Victor Ionescu)
„ ...Parlamentul îşi va da acordul la cele trei acorduri...” (R., 23. 2. 1993, ora 16,33)
„ ...dacă data de azi o raportăm sub raport termic” (TV, 28. 2. 1993, ora 20,33)
„ ...au fost zile când s-au lansat chiar două discuri pe zi” (TV, 7. 3. 1993, ora 9,16,
directorul Magazinului Muzica)
„ ...aşa se face că avem de-a face cu...” (TV, 14. 3. 1993, ora 17,55, Cornel Pumnea)
„ ...domnule ministru, vreau să vă întreb în acest momenet dacă momentul... este
momentul în care...” (R., 18. 3. 1993, ora 7,32, Apel prioritar)
„ ...am în vedere faptul că, de fapt,...” (TV, 24. 3. 1993, ora 22,49, Costin Buzdugan)
„ ...ne aşteptăm ca frontul care a intrat în ţară să traverseze ţara” (R., 23. 4. 1993, ora
14,30)
„ ...presa este prezentă în număr mai numeros” (R., 29. 4. 1993, ora 15, reporter de la
Camera Deputaţilor)
„ ...acţiunea de vânzare a acţiunilor” (R., 5. 5. 1993, ora 16,05)
„ ...pentru Casa de Copii transmitem... deci pentru copiii de la această Casă de
Copii...” (R., 6. 5. 1993, ora 14,20)
„ ...a găsit de cuviinţă să găsească alte spaţii” (TV, 9. 5. 1993, ora 13,55, Poşta TV)
„ ...a început acţiunea de distribuire a acţiunilor” (R., 14. 5. 1993, ora 17, Ştiri)
„ ...prezentăm o rubrică... dintr-o rubrică” (TV, 4. 7. 1993, ora 17, Magazin duminical)
„ ...a[le] căror efecte au un efect grav: furtuni puternice” ( TV, 11. 7. 1993, ora 14, Anca
Toader)
„ ...vă propunem să urmăriţi modelele propuse” (TV, 21. 7. 1993, ora 20,50, Cristina
Ţopescu)
„ ...probabil că vă aşteptaţi să aflaţi ce vă aşteaptă” (TV, Cluj-Napoca, 23. 7. 1993, ora
10,12)
„ ...din declaraţiile echipajului aflat la faţa locului am aflat că...” (TV, Cluj-Napoca, 27.
7. 1993, ora 9,10)

49
„ ...vă mulţumim pentru acest interviu şi pentru această călătorie pe care ne-aţi făcut-o
pe malul acesta...” TV, 4. 8. 1993, ora 18,23)
„ ...a acceptat să aştepte acceptul...” (TV, 8. 8. 1993, ora 20,58, Iuliana Marciuc)
„ ...de la care am reţinut secvenţele care...” (TV, 22. 8. 1993, ora 18,37, Dumitru Graur)
„ ...pentru acei copii care n-au aflat unde se află biblioteca...” (R., 23. 8. 1993, ora 14,23)
„ ...are loc în nişte locuri...” (R., 1. 9. 1993, ora 15,28)
„ ...chiar deseară se va desfăşura a doua seară...” (R., 3. 9. 1993, ora 15,50)
„ ...acordurile prin care se acorda...” (TV, 23. 9. 1993, ora 20,21, Anca Toader)
„ ...de câteva secunde a început repriza secundă” (R., 29. 9. 1993, ora13,01, Ilie Dobre)
„ ...v-am prezentat un radiojurnal prezentat de...” (R., 30. 9. 1993, ora 16,21)
„ ...cifra s-ar cifra la...” (TV, 3. 10. 1993, ora 15,02, Alexandru Mironov)
„ ...dar care la maniera care...; este generat de ...care generează...” (R., 19. 10. 1993,
orele 14,47, respectiv 14,54)
„ ...cu aceasta am încheiat această ediţie a radiojurnalului” (R., 24. 10. 1993, ora 16,12)
„ ...vă invităm să fiţi invitaţii emisiunii...” (R. 25. 10. 1993, ora 17, ştiri)
„ ...în încheierea programului am programat...” (TV, 4. 11. 1993, ora 20,50, Cristina
Ţopescu)
„ ...a continuat cu mult succes în continuare...” (R. 7. 11. 1993, ora 10,45)
„ ...formată din două formaţiuni...” (TV, 10. 11. 1993, ora 20,25)
„ ...în condiţiile în care... au toate condiţiile” (TV, 11. 11. 1993, ora 20, 21, Meteo)
„ ...s-a înregistrat un număr nenumărat de întrebări” (R. 15. 11. 1993, ora 13,43)
„ ...ea face eforturi de a se face utilă” (TV, 21. 11. 1993, ora 20,14, Nicolae Băciuţ)
„ ...lista fiind departe de a fi epuizată” (TV, 24. 11. 1993, ora 14,14)
„ ...având nevoie de puţină sare, piper având din abundenţă” (TV, 28. 11. 1993, ora
14,13, Carmen Movileanu)
„ ...cât priveşte propunerea dv. privind...” (TV, 28. 11. 1993, ora 14,21, Carmen
Movileanu)
„ ...participanţii... mâine vor participa” (TV, 30. 11. 1993, ora 20,50, Emilia
Nicolaescu)
„ ...având în vedere că punctul de vedere al...” (TV, 7. 12, 1993, ora 19,24)
„ ...în aceste condiţii, în această noapte...” (TV, 22. 12. 1993, ora 20,41)

50
„ ...acest fapt s-ar putea de fapt socoti un fapt banal” (TV Cluj-Napoca, 30. 12. 1993, ora
15,01)
„ ...din acest punct de vedere am avut în vedere...” (R. 31. 1. 1994,ora 13,56)
„ ...este aşteptată pentru confirmarea unor aşteptări” (TV, 13. 2. 1994, ora 14,16,
Iuliana Marciuc)
„ ...începând cu 18 februarie vom începe să difuzăm” (TV, 20. 2. 1994, ora 14, 15,
Carmen Movileanu)
„ ...îl prezintă prezentatoarea... mărfurile prezentate...” (R. 25. 2. 1994, ora 15, 14)
„ ...s-ar putea să nu mai poată participa...” (TV, 27. 2. 1994, ora 13,32, transmisie de la
Alberville)
„ ...numeric un număr mai mare de băcăuani” (TV, 2. 3. 1994, ora 15, 20, Dumitru
Graur)
„ ...în urna aflată pe platou se află taloanele...” (TV, 13. 3. 1994, ora 15,48)
„ ...începând cu săptămâna viitoare vom începe...” (R. 17. 3. 1994, ora 7,42)
„ ...deci în acest loc are loc adunarea...” (R. 25. 3. 1994, ora 11,30)
„ ...aceste bombardamente au vizat bombardarea zonelor petroliere (sic!)” ( R. 2. 4.
1994, ora 10,27, Ora armatei)
„ ...e greu să ajungem la consens în acest sens” (TV, 3. 4. 1994, ora10,53).
(Inventarul de repetiţii a fost preluat, fragmentar, din cartea Doamnei prof. univ.
dr. Valeria Covătaru, Cuvinte despre cuvânt. Vorbirea scenică, Casa de Editură Mureş,
Târgu-Mureş, 1996, p. 113-116)
REPERE ALE PRACTICII JURNALISTICE

Titlul jurnalistic

Moto: „Aşadar, mii, zeci de mii, milioane şi zeci de miliarde de titluri; un

ocean, un haos care dezarmeazã prin imposibilitatea cuprinderii şi
sistematizãrii” ( Marian Popa, 1971, p. 189)

51
 1. Preliminarii. „Titlologia” sau „titrologia”(dacã e sã acceptãm termenul
franţuzesc) este o disciplinã relativ nouã a cercetãrii ştiinţifice, revendicatã deopotrivã de
poeticã, semioticã, stilisticã, criticã literarã sau jurnalism. Începând de prin anii '70, în
ţãri ca Germania sau Franţa se constatã preocupãri consistente în acest sens, concretizate
în lucrãri fundamentale, consacrate, e adevãrat, mai ales unor genuri şi specii literare şi
mai puţin sau deloc jurnalismului. Amintesc cele mai importante contribuţii în acest sens:
Werner Bergengruen, Titulus (1960); Arnold Rothe, Der Doppeltitel. Zu Form und
Geschichte einer literarischen Konvention (1970); Barbara Sandig, Syntaktische
Typologie der Schlagzeile (1971); Leo H. Hoek, Description d'un archonte:
Preliminaires a une théorie du titre a partir du Nouveau roman (1972); Idem, Pour une
sémiotique du titre (1973); Claude Duchet, ”La Fille abandonée” et „la Béte humaine”.
Eléments de titrologie romanesque (1973); Hans J. Wulff, Zur Textsemiotik des Titles
(1979); Leo H. Hoek, La Marque du titre. Dispositifs sémiotiques d'une pratique
textuelle (1981); Guido Buder, Titel und Text. Information und Wirkung des italienischen
Novellentitels (G. Verga, L. Pirandello, A. Moravia) vor und wahrend der Text lektüre
(1982); Peter Hellwig, Titulus oder Uber den Zusammenhang von Titeln und texten. Titel
sind ein Schlüssel zur Textkonstitution (1984). La toate acestea s-ar putea adãuga şi trei
contribuţii româneşti: Marian Popa, critic literar român, stabilit acum în Germania:
Titluri (1971); Corneliu Nistor, Semnele titlului (1992) şi Ştefan Badea, Relaţia dintre
titlu şi poezie (1997). E de menţionat, de asemenea, studiul lui Arnold Rothe, O
convenţie literarã neglijatã: titlul (1985), apãrut în limba românã, care este doar o parte
din ampla monografie a autorului, de circa 440 de pagini, în curs de apariţie la acea datã
(1995): Der literarische Titel. Funktionen und Formen. Pentru spaţiul jurnalistic, care ne
intereseazã în mod deosebit, trebuie amintitã lucrarea experimentaţilor ziarişti, Wolf
Schneider şi Detlef Esslinger, Die Uberschrift. Sachzwange - Fallstricke - Versuchungen
- Rezepte (1993).
2. Importanţa titlului. „Titlul constituie partea cea mai grea a meseriei de
jurnalist. Nicãieri altundeva nu se concentreazã laolaltã atât de multe probleme în atât de
puţine cuvinte” (Schneider, Esslinger, 1993, p. 7). Aceeaşi autori stabileau cinci cerinţe
pe care trebuie sã le îndeplineascã un titlu bun: 1) sã aibã un mesaj foarte clar; 2) mesajul
sã fie excerptat din informaţia principalã a articolului şi nu din cea colateralã; 3) sã existe

52
o strânsã legãturã între text şi titlul purtat de acesta; 4) titlul sã fie corect formulat, uşor
de înţeles şi fãrã echivoc; 5) titlul trebuie sã dea cititorului un imbold spre lecturã, sã fie
incitant.
Într-o altã carte fundamentalã pentru jurnalişti, Writing. A College Handbook, se
aratã cã „titlul trebuie sã fie scurt, dar focalizat exact pe punctul central al articolului”
(Hefferman, Lincoln, 1990, p. 59). Desigur, aceste rigori stabilite de cercetãtori
occidentali se aplicã mai cu seamã presei din perimetrul american sau vest-european,
unde presa informeazã pur şi simplu. În cazul ziarelor româneşti, unde informaţia se
asociazã cel mai adesea cu comentariul autorului articolului, unele dintre aceste cerinţe
nu mai pot fi aplicate. De aceea se poate spune cã modalitãţile de gãsire a unui titlu sunt
mult mai multe pentru jurnalistul român decât pentru cel american sau din Europa
vesticã. În orice caz, încã din titlu, cititorul îşi poate da seama de orientarea publicaţiei,
de profilul acesteia (cultural, social-politic, de scandal etc.).
Unele ziare se personalizeazã şi prin ingeniozitatea alcãtuirii titlurilor, prin
dispunerea lor în paginã sau prin grafica folositã. „Obiectivitatea şi calitatea informaţiei
difuzate de presã - scria un cercetãtor - porneşte, indiscutabil, de la formularea - cu
impact major asupra publicului - a titlurilor care precedã informaţia concretã, de la
aşezarea în paginã, de la repartizarea pe pagini a titlurilor de articole, inclusiv de la
alegerea caracterelor tipografice care pot capta atenţia cititorului” (Bercea, 2/1995, p. 7).
Prezenţa unei personalitãţi în titlurile ziarelor poate constitui şi un indice al
valorii şi popularitãţii acesteia, aşa cum rezultã din urmãtorul exemplu: Astãzi, pleacã
spre Budapesta cea mai titratã atletã din România, Gabriela Szabo (Ziua Sport, 19 aug.
1998, p. 1).
3. Definirea conceptului de titlu. Cuvânt polisemantic (< ngr. titlos, lat.
titulus, fr. titre), titlul desemneazã, dupã DEX, un „cuvânt sau text pus în fruntea unei
lucrãri sau a unei pãrţi distincte a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia;
p[rin] gener[alizare] orice lucrare ediatã” (1975, p. 956). O definiţie asemãnãtoare citim
şi în celebrul Webster's Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language:
„the distinguishing name of a book, poem, picture, piese of music, or the like” (1996, p.
1488). Încercãri mai comprehensive de definire a titlului gãsim în câteva din lucrãrile
aferente acestei problematici. Pentru Leo H. Hoek, de pildã, titlul este „un ansamblu de

53
grafeme desemnând elemente lingvistice care servesc la indicarea contextului şi care
funcţioneazã ca nume propriu al textului” (Hoek, 1973, p. 2), iar criticul Marian Popa se
întreba: „Dar ce este, în fond, un titlu? O etichetã pusã pe un obiect care este opera? O
prelungire a ei? O protuberanţã? Un echivalent sau o negaţie? O aluzie la conţinut? O
anticipare? Un rezumat, o concluzie? Toate acstea şi multe altele? (Popa, 1971, p. 190).
Dar poate vom înţelege mai bine semnificaţia conceptului în discuţie, dupã prezentarea
metamorfozelor pe care acesta le-a cunoscut de-a lungul veacurilor.
4. Scurt istoric al titlului. Originea titlului trebuie cãutatã, ca atâtea alte
lucruri, încã în antichitate. Scrisul nu se înfãţişa atunci cititorului sub forma cãrţii de
astãzi, ci a sulului de papirus ori pergament. Titlul, conform etimonului sãu originar
(titulus), însemna atunci doar „inscripţie”, „indiciu”, „pretext”. Inscripţia ca atare nu
individualiza, ci „subordona textul unei convenţii unanim acceptate de un grup restrâns
de iniţiaţi ai codului (religios, poetic, didactic, juridic etc.)” (Nistor, 1992, p. 21-23).
Fiecare sul de papirus avea o micã „fişã” conţinând o caracterizare a textului respectiv.
Câteva indicaţii suplimentare se gãseau la sfârşitul textului şi în interiorul sulului, pentru
a fi mai bine protejate. Dar indicaţiile suplimentare nu aparţineau autorului, ci copiştilor,
descoperitorilor, comentatorilor, ulterior editorilor. Tradiţia aceasta se va menţine şi în
Evul Mediu, iar reminiscenţele ei se vor pãstra pânã în zorii epocii moderne. Revoluţia
produsã în istoria umanitãţii, o datã cu apariţia tiparului, a „Galaxiei Gutenberg”, a
produs mutaţii importante şi în evoluţia titlului. Din necesitãţi practice, indicaţiile
suplimentare de la sfârşitul unui manuscris sunt transferate acum la începutul acestuia.
Înainte de a-şi câştiga o independenţã totalã faţã de text, titlurile trec printr-o fazã
tranzitorie, în care apare formula Incipit, adicã aici începe. Abia pe la 1500 îşi face
apariţia cea dintâi paginã de titlu, completã şi separatã de restul textului. Creşterea
vertiginoasã a producţiei de carte şi nevoia cititorilor de a se orienta în cuprinsul cãrţilor
a impus titlul ca o necesitate imperioasã. În secolul XVI, titlul nu servea decât la
deosebirea unei cãrţi de altã carte. În aceastã fazã, titlurile delimitau operele literare dupã
criterii de gen (cânt, baladã, madrigal), reproduceau primul cuvânt sau primul vers dintr-
un text poetic, apelau la precedeul antic, dând operei numele personajului principal
(Parsifal, Tristan şi Isolda); în alte cazuri, textele erau pur şi simplu sine titulo (cazul
celebru al sonetelor shakespeariene). Pe urmã, în faza urmãtoare, titlul va încerca sã

54
devinã un fel de „reclamã” a cãrţii pe care o desemna. Pe la 1680, un oarecare Baillet
credea cã un titlu trebuie sã fie „juste, simple, naturel, modeste, en termes propres, sans
figure, sans affection, modeste, sans obscurité, sans équivoque” (Rothe, 1985, p. 68).
Acum se va naşte, de fapt, conştiinţa titlului. Aceastã conştiinţã a titlului poate fi
verificatã, de pildã, în Don Quijote al lui Cervantes, unde numeroase personaje se
intereseazã de titlurile cãrţilor care au dus la „sminteala” eroului. Din acest moment, titlul
va cunoaşte o evoluţie interesantã, în funcţie de epocã, tradiţie, genuri şi specii literare.
Titlurile formeazã acum un corpus literar, care „e dotat cu un sistem şi funcţioneazã dupã
un cod, scrie romanistul Arnold Rothe. Sistemul şi codul suferã schimbãri în ordinea
diacronicã. Titlul îndeplineşte, aşadar, criteriile unei limbi sau, mai exact spus, de vreme
ce se bazeazã pe limba comunã, criteriile unei limbi secundare” (Rothe, 1985, p. 67).
5. Titlul jurnalistic în diacronie. Este cât se poate de firesc ca, de-a
lungul existenţei sale, titlul în general şi cel jurnalistic în special sã cunoascã diverse
transformãri. În cartea lui David Randall, Jurnalistul universal, se aratã: „În trecut,
ziarele prezentau articole tip hard news (adicã ştiri dramatice şi clare) cu titluri pe mai
multe rânduri sau niveluri. Astfel, se dãdeau în titlu toate punctele principale ale
subiectului şi uneori titlul conţinea tot atâtea cuvinte câte au astãzi titlul şi primul
paragraf la un loc. Priviţi acest exemplu din ziarul Philadelphia Inquirer de luni, 17
aprilie 1865, în care se relata ştirea asasinãrii preşedintelui Lincoln în vinerea precedentã:
Marea Tragedie!
O naţiune îndoliatã pentru onoratul Preşedinte
Bucuria transformatã în doliu!
Marele martir al libertãţii!
ASASINAREA PREŞEDINTELUI
Toate detaliile asasinului
Relatarea unui distins martor ocular
Scena patului de moarte al D-lui Lincoln
Un nobil patriot îşi doarme somnul de veci
Fuga josnicului asasin
D-l Seward încã în viaţã
Starea lui e favorabilã

55
Andrew Johnson instalat Preşedinte
Discursul sãu inaugural
Vederile noului Preşedinte
El pãstreazã vechiul cabinet!
Lista oficialã de la secretarul Stanton
Reportajele noastre speciale!
Nu e de mirare cã, dupã toate acestea, nu mai era nevoie sã scrii ceea ce am numi
un intro de hard news. Sînt 80 de cuvinte în titlurile de mai sus, mult mai multe decât ar
intra în titlul şi primele douã paragrafe ale unui articol de ziar astãzi.
Aproape o sutã de ani mai târziu, în dupã-amiaza zilei de 23 noiembrie 1963,
avea loc asasinarea preşedintelui Kennedy. Iatã titlurile şi intro-ul din Dallas Morning
News de a doua zi:
KENNEDY UCIS PE O STRADÃ DIN DALLAS
Johnson devine Preşedinte
Simpatizant comunist acuzat de crimã
Un trãgãtor l-a împuşcat şi ucis pe preşedintele John F. Kennedy pe strãzile
Dallas-ului, vineri. Un simpatizant comunist în vârstã de 24 de ani, care încercase, în
trecut, sã fugã în Rusia, a fost acuzat de crimã puţin dupã miezul nopţii.
Sînt 48 de cuvinte aici în titluri şi în intro, doar cu puţin peste jumãtate din
numãrul cuvintelor întâlnite numai în titlurile ce preced articolul despre Lincoln”
(Randall, 1998, p. 167-169).
În continuare, David Randall scrie: „Titlurile au devenit mai mari în ceea ce
priveşte dimensiunea literelor, dar mult mai mici în ceea ce priveşte numãrul de cuvinte
folosite şi, astfel, intro-ul a trebuit sã preia sarcina vechilor titluri” (Randall, 1998, p.
169). Acest lucru se poate demonstra, în presa româneascã, de pildã, cu modul în care
ziarele au prezentat moartea prinţesei Diana sau a lui Corneliu Coposu: titluri de câteva
cuvinte, dar cu litere „de-o şchioapã”, cum se spune. O analizã a evoluţiei titlului în presa
româneascã ar fi cât se poate de interesantã, ea simbolizând însãşi istoria presei
româneşti.
6. Titlul şi limba de lemn. Într-una din cele mai bune analize fãcute limbii de
lemn din regimurile totalitare, Francois Thom stabileşte câteva trãsãturi specifice acestui

56
limbaj folosit în regimul comunist: substantivizarea, preferinţa pentru construcţiile pasive
şi impersonale, comparativele, utilizarea modului imperativ, viziunea maniheistã,
preluarea unor termeni din registrul militar, abundenţa de adjective etc. (Thom, 1993, p.
41-67). Aceste trãsãturi se reflectã, desigur, şi în titlurile folosite. Iatã doar câteva
exemple, luate dintr-un singur numãr al unui ziar judeţean, Fãclia (2 apr. 1988): Fiecare
moment prielnic lucrãrilor agricole - folosit cu maximã eficienţã; Mobilizator program
de muncã şi acţiune; Puternic stimulent pentru realizarea exportului; Fundament solid
pentru realizarea exemplarã a planului pe acest an; Producţii mai ridicate la porumb,
prin aplicarea tehnologiilor avansate.
Ar mai fi de discutat, în acest context, modul în care a acţionat cenzura
comunistã asupra titlurilor. Nu deţinem informaţii din presã, dar putem exemplifica
problema care ne intereseazã cu titlurile unor cãrţi. Astfel, cartea lui Nicolae Balotã,
Literatura absurdului (1971), s-a numit iniţial Lupta cu absurdul, ceea ce putea fi o
aluzie discretã la absurdul epocii comuniste. Romanul lui Romulus Guga, Nebunul şi
floarea (1970), s-a intitult Iisus şi ceilalţi (titlu care a rãmas imprimat pe subsolul unora
din paginile interioare ale cãrţii). Desigur, într-un stat ateist, un asemenea titlu religios nu
mergea. Substanţiala carte a Ioanei Em. Petrescu dedicatã lui Eminescu, Modele
cosmologice şi viziune poeticã (1978), s-a intitulat Eminescu, poet tragic, care
corespundea cu dimensiunea tragicã pe care autoarea o releva în creaţia poetului nostru
naţional. Dar într-o ţarã în care „triumfau” optimismul şi veselia, un titlu sugerând
tragismul existenţial nu putea fi acceptat. Cartea a fost reeditatã sub titlui ei iniţial abia
dupã Revoluţia din decembrie 1989. Aceşaşi lucru s-a întâmplat şi cu lucrarea lui Mircea
Iorgulescu, Marea trãncãnealã, devenitã Eseu despre Caragiale (reeditarea
postdecembristã a restabilit titlul iniţial). Filmul lui Sergiu Nicolaescu, consacrat lui
Mircea cel Bãtrân, s-a numit Mircea cel Mare. Ideologii regimului şi-au dat seama cã
doar Nicolae Ceauşescu putea fi asociat cu un asemenea calificativ, astfel cã titlul
filmului a fost cenzurat, rãmânând doar Mircea. În fine, piesa lui Tudor Muşatescu,
Proştii sub clar de lunã, a apãrut pe afişe doar în varianta Sub clar de lunã, pentru ca nu
cumva cineva sã facã vreo legãturã între „proşti” şi „iubiţii conducãtori” ai României! Şi
exemplele ar putea continua. În aceeaşi manierã a acţionat cenzura, desigur, şi în cazul
titlurilor jurnalistice.

57
 7. Legãtura dintre titlu şi text. S-a scris în general despre legãtura care existã
între opera literarã şi titlul acesteia. În principiu, se acceptã cã „orice titlu are un sens,
dar el nu are încã şi o semnificaţie, semnificaţia apãrând numai prin confruntarea
generatã de lectura cãrţii” (Popa, 1971, p. 191). Prin titlu, cartea devine un unicat, aşa
cum, prin nume, o persoanã devine o individualitate. Nu e mai puţin adevãrat cã o carte
se poate individualiza în primul rând prin conţinut şi abia pe urmã prin titlu. Marian Popa
a amintit faptul cã primul volum al lui Mihai Eminescu se numeşte Poezii, dar mai sunt
nenumãraţi poeţi care au volume tot astfel intitulate: Lucian Blaga, Poezii; Gheorghe
Tomozei, Poezii; Eugen Frunzã, Poezii. Dupã ce am citit volumele lui Eminescu sau
Blaga, distincţia acestora, faţã de cele identic intitulate de Gheorghe Tomozei sau Eugen
Frunzã, se impune de la sine. Nu e vorba numai de criteriul valoric, ci şi de cel al
timbrului poetic specific. În cazul volumelor semnate de Eminescu sau Blaga, titlul nu
mai are mare relevanţã, deoarece volumele se susţin prin conţinutul lor propriu-zis şi prin
renumele autorilor. Existã însã şi extrema cealaltã, a titlului absolut necesar pentru o
înţelegere corectã, adecvatã, a mesajului unei opere. Marian Popa cita, în acest sens, douã
cazuri: Procesul şi Castelul lui Kafka, ambele noţiuni denumite prin cele douã cuvinte-
titlu existând doar în plan imaginar, nu şi în realitate. Tocmai datoritã faptului cã atât
procesul, cât şi castelul existã doar ca ficţiuni, nu ca realitãţi, cele douã titluri „capãtã
semnificaţii simbolice, obiectul, starea pe care o indicã primeşte o poziţie privilegiatã, o
poziţie cheie, fãrã de care cartea nu se poate explica”. Un alt exemplu ilustrativ este
romanul Ulysse al lui James Joice, roman care nareazã, aşa cum se ştie, o zi din viaţa
unui evreu dublinez. Este interesant cã nicãieri, în afarã de titlu, nu se aminteşte de
personajul mitologic, încât, dacã nu ar exista acest titlu, nimeni nu ar putea face vreo
legãturã între Leopold Bloom, personajul central al romanului, şi Ulysse. Cu ajutorul
titlului, romanul lui Joice devine o odisee, iar cele 12 capitole, narând întâmplãrile zilei
respective, devin 12 cânturi. Cititorul îl asi- mileazã pe Leopold Bloom cu pe un Ulysse
modern. O funcţie coalizantã are titlul în romanul În absenţa stãpânilor de Nicolae
Breban, roman alcãtuit din patru secvenţe care nu au absolut nici o legãturã una cu alta.
Şi în acest caz, titlul devine „un punct nodal, un nod de circulaţie, pentru patru vehicule
fãrã nici o apartenenţã unul faţã de celãlalt, dar care tocmai prin condiţia în care sînt
situate, aceea de a fi reunite sub forţa unui termen centralizator, obţin o stranie

58
comuniune” (Popa, 1971, p. 192). Nu e mai puţin adevãrat, cã, în privinţa titlului operelor
literare, acestea pot fi mai mult sau mai puţin arbitrare. Ilustrativ rãmâne în acest sens
urmãtorul exemplu dat de Arnold Rothe: „Un tânãr scriitor i se adresã într-o zi lui
Alexandru Dumas-tatãl: << --Maestre, spuse el, n-am titlu pentru opera mea, gãsiţi-mi
dumneavoastrã unul, vã las aici manuscrisul! >>. << --Nu-i nevoie, rãspunse Dumas,
existã tobe în romanul dumitale? >>. << --Nu! >>. << --Dar trompete? >>. << --Nici! >>.
Dumas zise atunci: << --Ei, iatã atunci titlul dumitale: Nici tobe, nici trompete! >>”
(Rothe, 1985, p. 64).
8. Titlul şi ortografia. O primã problemã a relaţiei dintre titlu şi ortografie
este cã dupã titlu nu se pune punct, regulã însuşitã încã din primii ani de şcoalã.
Ortografia limbii române cere, de asemenea, ca orice titlu sã înceapã cu literã mare,
principiu frecvent încãlcat, mai ales sub presiunea graficienilor. Cãrţile apãrute în celebra
colecţie „Biblioteca pentru toţi”, a Editurii Minerva, apar cu numele autorului şi titlul
operei scrise exclusiv cu minusculã. În limba englezã, de pildã, toate cuvintele din titlu se
scriu cu majusculã, cu excepţia elementelor de legãturã (prepoziţii şi conjuncţii). Presa
româneascã preia uneori acest procedeu, mai ales în textele unor reclame: Un Concediu
de Vis în Thailanda (TV Ziua, an III, nr. 11 (122), 28 mai - 3 iunie 1999, p. 7). În aceeaşi
publicaţie, majoritatea titlurilor sunt scrise cu minusculã: sharon stone s-a dat singurã pe
mâna poliţiei (idem, p. 3); focoasa actriţã jennifer lopez intrã şi în lumea muzicii (idem,
p. 6); mulder a contaminat-o pe scully în ceea ce priveşte extratereştrii (idem, p. 27).
9. Tipologia titlurilor. a. Titlul clasic, tradiţional. Cel mai vechi şi mai
rãspândit tip de titlu este acela care informeazã cititorul în privinţa conţinutului cãrţii
(articolului), fãrã a recurge la alte procedee. Regãsim aici reminiscenţele indicaţiilor din
vechile suluri de papirus, când titlurile clasificau şi rezumau operele literare. Aşa se
explicã lungimea unora din aceste titluri, care sunt prolixe, baroce, având peste o sutã de
cuvinte. Traducerea francezã a unui roman picaresc se intitula astfel: „Les faits
merveilleux, ensemble la vie du gentil Lazare de Tormes et les terribles avantures a luy
advenues en divers lieux. Livre fort plaisant et délectable auquel sont décrit maints actes
notables et propos facecieux, au plaisir et contentement d'un chacun (Rothe, 1985, p. 68).
În literatura românã, putem aminti în acest sens operele lui Cantemir sau ale cronicarilor
moldoveni. Cronica lui Ureche se intituleazã Letopiseţul Ţãrâi Moldovei de la Aaron-

59
Vodã încoace, de unde este pãrãsit de Ureche, vornicul de Ţara-de Gios, scos de Miron
Costin, vornicul de Ţara-de-Gios, în oraşu în Iaşi, în anul de la zidirea lumiei 7183, iarã
de la naşterea mântuitorului lumii, lui Iisus Hristos, 1675 meseţa... Acest obicei al
titlurilor lungi se va transfera şi asupra intitulãrii capitolelor. Partea a doua a lucrãrii lui
Costin, De neamul moldovenilor, se subintituleazã „De risipirea coloniilor lui Traian de
cãtre tãtari şi de locuinţa romanilor în munţi”. Procedeul va fi preluat apoi şi de
scriitorii care îşi propun sã reînvie pagini ale trecutului. Romanele istorice ale lui
Sadoveanu au, la fiecare capitol, indicaţii privind conţinutul capitolului respectiv.
Capitolul XII din Fraţii Jderi, de pildã, se intituleazã Când a fost botezat un pãgân la
Vaslui şi a sosit un bãrbos în cetatea Crãciuna, iar al XIV-lea are menţiunea: În care se
aratã ce spun solii; iar la urmã ne întâlnim cu Hrana-Beg.
În ceea ce priveşte jurnalistica, titlurile informative, scurtate însã, continuã sã fie
folosite, pe scarã largã, în toate publicaţiile existente: Conflictul PD/PNŢCD (22, 2-8
iunie 1998); Atentat impotriva lui Ghaddafi (Adevãrul, 13-14 iunie 1998); PUNR se
considerã învingãtor în procesul cu Guvernul României (Adevãrul de Cluj, 28 mai 1998)
; Greva gunoierilor bucureşteni a fost înãbuşitã nemţeşte (Ziua, 9 aprilie 1998, p. 7);
Transilvania a primit un buget mai mic decât Bucureştiul (Transilvania Jurnal, 8 iunie
1998, p. 1); Universitarii clujeni nu vor învãţãmânt pe criterii etnice (Adevãrul, 18 mai
1998, p. 4); Preţul la benzinã şi motorinã scade (Adevãrul, 15 mai 1998, p. 4).
b. Titluri bazate pe jocuri de cuvinte, care presupun din partea cititorului, pentru
corecta lor „decriptare”, anumite cunoştinţe istorice, politice, literare etc.: Alienaţia
civicã a Convenţiei Democrate (Adevãrul, 1 aprilie 1998), unde numele organizaţiei
apolitice, Alianţa Civicã, membrã a Convenţiei Democrate, s-a transformat în ...
„alienaţia civicã”. Un titlu, precum Mânãstirea Secu, publicat de N. C. Munteanu în
revista 22 (9-15 dec. 1997, p. 3), face aluzie, prin omonimia dintre cunoscuta mãnãstire
din Moldova, Secu, şi forma prescurtatã a fostei Securitãţi (= Secu), la presupusa
colaborare a unor feţe bisericeşti (preoţi, cãlugãri) cu organele defunctei Securitãţi.
Voind sã sugereze cã fostul ministru al privatizãrii, Ulm Spineanu, lua comisioane în
urma acţiunilor de privatizare, Academia Caţavencu scria: Spineanu a mai comis(ion) o
naţionalizare micã (7-14 iul. 1997). Piranda şi Pirandello (Adevãrul, 25 ian. 1993, p. 1)
îşi intituleazã articolul un jurnalist, în care se relateazã despre un concurs Miss Piranda,

60
la care s-au prezentat şi momente cultural-artistice în maniera teatrului lui Pirandello.
Alteori este speculatã omonimia unor cuvinte: Pentru Curtea de Conturi, „contul”
rãmâne deschis (Adevãrul, 18 febr. 1993, p. 2) sau „Exacta” Oradea a ajuns exact în
buzunarele directorilor (Adevãrul, 23 ian. 1993, p. 3); Sârma s-a rupt în prelungiri
(Ştirea, 4 mai 1998, p. 4), în care se vorbeşte despre faptul cã echipa de fotbal Industria
Sârmei Câmpia Turzii a pierdut un meci tocmai în prelungiri. Vorbind despre lansarea, de
cãtre Partidul Alternativa României (PAR), a Manifestului Dreptei din România,
manifest îndreptat, desigur, împotriva stângii din ţarã, un autor scrie: PAR-ul dã cu parul
în stânga (Transilvania Jurnal, 8 iun. 1998, p. 5). Sau un alt articol pe aceeaşi temã: Un
PAR „demolator”... (Adevãrul de Cluj, 8 iun. 1998, p. 12). Scandalul iscat ca urmare a
traficului ilegal cu ţigãri pe aeroportul Otopeni a inspirat numeroase titluri: Preşedintelui
i-a cãzut ASSOSul din mânã (Academia Caţavencu, 28 apr.-4 mai 1998, p. 1) sau
Momentul adevãrului ASSOSit (Dilema, nr. 6, apr. 1998, p. 2). Este indiscutabil cã
titlurile bazate pe jocui de cuvinte constituie specialitatea Academiei Caţavencu, dupã
cum rezultã şi din urmãtoarele exemple: Seratata muzicalã (10-16 mart. 1998), cu
referire la o seratã muzicalã organizatã de Iosif Sava; De Unu Mai rãmâneţi la serviciu,
Unu Mai bun nu gãsiţi! (28 apr.-1 mai 1998), unde acelaşi cuvânt are valori morfologice
diferite. Comentând „rãzboiul” dintre doi membri marcanţi ai Partidului Liberal, Nicolae
Cerveni şi Dinu Patriciu, revista de moravuri grele parafrazeazã astfel un vers din Hora
Unirii: Unde-s doi putoarea creşte (14-21 apr. 1998, p. 9).
Uneori jocurile de cuvinte pot porni de la numele unor politicieni cunoscuţi.
Lui Boer i s-a terminat cu boieria, scrie Adevãrul (14 mai 1998, p. 2), referindu-se la
faptul cã inspectorul şcolar general al judeţului Suceava este cercetat de organele în drept
pentru grave acuzaţii aduse ca urmare a gestionãrii în interes personal a unor fonduri
financiare. De ce a fost nevoie ca, la Bancorex, Vlad Soare sã rãsarã din nou? se
întreabã Academia Caţavencu (31 mart.-6 apr. 1998, p. 3). Altãdatã, vorbind despre
eludarea legii de cãtre Nini Sãpunaru, directorul general al vãmilor, aceeaşi publicaţie
constata: Nini Sãpunaru se spalã cu legea pe cap (17-23 mart. 1998, p. 6). Comentând
aviatorismul politic al primarului de Galaţi, Durbarcã, primar care a hotãrât sã intre în
Alianţa pentru România, dupã ce anterior trecuse pe la PDAR, PSM şi PDSR, un titlu îi
caracterizeazã astfel oscilaţiile politice: Durbarcã pe valuri pluteşte uşor (idem, 8-14 iul.

61
1997, p. 5). Când cunoscutul fruntaş ţãrãnist, Ion Raţiu, a concediat-o pe Doina Bâscã de
la Cotidianul, Academia Caţavencu a titrat astfel evenimentul: Ion Raţiu a descoperit
multe gãuri în bascã! (19-26 aug. 1997).
c. Titlurile-citat se folosesc mai ales în cazul interviurilor, când o afirmaţie
importantã, insolitã, senzaţionalã etc. este excerptatã şi folositã drept titlu: Excelenţa Sa,
domnul Petru Cordoş, ambasadorul României la Budapesta: „România are un drept de
succesiune la patrimoniul Fundaţiei Gojdu” (Adevãrul de Cluj, 28 mai 1998, p. 4); Radu
Vasile, primul-ministru al Guvernului României: „Unii spun cã am trãdat cauza
partidului...” (revista 22, 2-8 iunie 1998, p. 6-7); Radu Vasile: „România va rata
integrarea în NATO şi UE, dacã nu va demonstra în 10 luni cã poate face reformã”
(Adevãrul, 18 mai 1998, p. 6); „Un motiv de mândrie pentru România şi pentru
Ungaria”, interviu cu prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, preşedintele executiv al Fundaţiei
Gojdu (Transilvania Jurnal, 8 iunie 1998, p. 4); Şeful Statului Major, general
Constantin Degeratu: „Este greu de spus dacã şansele de integrare a României în NATO
ajung mãcar la 50 la sutã” (Adevãrul, 13-14 iunie 1998, p. 1). Î. P. S. Bartolomeu
Anania: „Biserica nu va face politicã, însã va ajuta ca politica ţãrii sã fie fãcutã de cei
mai buni” (Jurnalul Naţional, 19 mai 1998, p. 6). Atragem aici atenţia asupra faptului cã,
în cazul în care se recurge la acest procedeu, citatul trebuie folosit cu maximã rigoare,
nefiind permisã omiterea sau adãugarea unor cuvinte, deoarece cititorul avizat, care va
parcurge interviul respectiv, va fi neplãcut surprins dacã nu va gãsi titlul reprodus aidoma
în corpul interviului.
Deoarece unele afirmaţii din interviuri sunt prea lungi pentru a figura ca titluri,
unele redacţii sau unii jurnalişti recurg la parafrazare, eliminând anumite cuvinte sau
adãugând altele, pentru a-i da o anumitã independenţã titlului. Revista 22 recurge
frecvent la acest procedeu, fragmentând interviurile ample cu subtitluri despre care se şi
menţioneazã: „Subtitlurile aparţin redacţiei”. Desigur, în astfel de cazuri, ghilimelele nu
se pot utiliza. Iatã câteva exemple dintr-un interviu cu Matei Cãlinescu : Exilul ca
instrument de cunoaştere - „Şi nu-i exilul, ca sã-l parafrazez pe Mircea Eliade, <<
instrument de cunoaştere >>?”; În condiţii foarte vitrege, Tudor Vianu a apãrat
valorile intelectuale - „Ar trebui, oricum, sã nu punem în aceeaşi categorie oportuniştii
(care adeseori supralicitau) şi pe cei care, ca Vianu, au încercat în condiţii foarte vitrege

62
sã apere valorile intelectuale şi demnitatea profesionalã, fie şi într-o confruntare inegalã
în care succesele erau de multe ori iluzorii, iar eşecurile dureros de reale”; Genocidul
Roşu va intra în conştiinţa publicã peste 15-20 de ani - „Sînt convins cã studiile despre
Genocidul Roşu vor avea un ecou la fel de larg în conştiinţa publicã peste 15-20 de ani”.
Am dat exemplele de mai sus (din revista 22, 16-22 iun. 1998, p. 12-13) pentru a vedea
diferenţa dintre citatul real şi prelucrarea acestuia de cãtre jurnalist. Atragem atenţia
supra faptului cã astfel de parafrazãri trebuie fãcute cu maximã prudenţã, pentru cã pot
oricând apãrea distorsionãri de sens, trunchieri etc., ceea ce atrage dupã sine replici din
partea celui intervievat, scuze din partea redacţiei, soldate uneori cu sancţionarea
redactorului respectiv.
Alãturi de citatul riguros sau parafrazarea cât mai exactã, existã şi o a treia cale, total
nerecomandabilã: utilizarea unui citat (nu putem şti cât de excat reprodus), fãrã ca acesta
sã se regãseascã în articolul propriu-zis. Iatã un exemplu: „Dacã s-ar constitui o
asociaţie a persoanelor cu handicap moral, aceasta ar fi cea mai mare din România”, a
declarat prefectul Dumitru Ganţ (Renaşterea bãnãţeanã, 5 mai 1998, p. 7). Dar acest
citat, extras dintr-un articol despre o conferinţã de presã a prefectului timişorean, nu se
gãseşte în articol, ceea ce provoacã cititorului un motiv de insatisfacţie.
d. Titluri care exploateazã valorile stilistice ale unor semne de punctuaţie:
„La asediul Vienei, românii trãgeau cu ghiulele de... paie!” (Adevãrul de Cluj, 11 aug.
1995, p. 5; Maria Tereza, împãrãteasa care a nãscut ...16 copii! (Adevãrul de Cluj, 20
sept. 1995, p. 5); D-l Ilie Verdeţ ...anticeauşist şi antimarxist! (Adevãrul, 8 febr. 1993, p.
2); „Salvarea ” are nevoie de ...ambulanţã! (idem, 11 febr. 1993, p. 3). Punctele de
suspensie au aici rolul de a atrage atenţia asupra unui fapt-surprizã: în loc ca ghiulelele
românilor (obligaţi sã ia parte, alãturi de turci, la asediul Vienei din 1863) sã fie fãcute
din piatrã sau metal, acestea erau confecţionate din paie, pentru a nu produce pagube
asediaţilor vienezi! În al doilea caz, autorul articolului mizeazã pe cazul destul de rar ca o
împãrãteasã vestitã sã nascã 16 copii! Factorul de surprizã este implicat şi în ultimele
douã exemple.
e. Titlurile care parafrazeazã: - Proverbe şi zicãtori. Prim-miniştrii trece,
bugetul rãmâne, scrie Academia Caţavencu (7-13 apr. 1998, p. 9), la demisia premierului
Victor Ciorbea. Aceeaşi revistã titra, dupã ce a descoperit cã un ministru al sãnãtãţii avea

63
antecedente penale legate de medicamentele compensate: Cine compenseazã azi un ou,
mâine compenseazã un bou (17-23 mart. 1998, p. 8). Proverbele Fie pâinea cât de rea,
tot mai bine-n ţara mea! şi Cine scoate sabia de sabie va pieri devin Fie şcoala cât de
rea, unii-ar sta mai mult în ea (10-16 mart. 1998, p. 8), respectiv Cine schimbã sigla de
siglã va pieri (idem, 12-18 aug. 1997), în al doilea caz aluzia fiind la schimbarea de cãtre
PDSR a siglei de partid (trei trandafiri în loc de unul). Comentând zvonurile cã la
Facultatea de Teologie din Bucureşti o admitere a „costat” 5000 de dolari, revista de
moravuri grele scrie: Banul e ochiul teologului (Idem, p. 8). Alte exemple: Rãu cu
AGROMEC, dar mai rãu fãrã AGROMEC (Adevãrul, 29 ian. 1993, p. 3); Munţii noştri
lacrimi poartã (Adevãrul, 3 febr. 1993, p. 1); Etapele trec, gerul rãmâne (Fotbal plus,
12-18 decembrie 1995), parafrazare a proverbului Apa trece, pietrele rãmân; Dacã fotbal
nu e, nimic nu e, aluzie la cunoscuta sintagmã biblicã, Dacã dragoste nu e, nimic nu e!,
cu care Marin Preda şi-a încheiat ultimul sãu roman, Cel mai iubit dintre pãmânteni.
- Versuri, de obicei din scriitorii clasici, Eminescu fiind aici cel mai solicitat.
Cunoscutul vers din Împãrat şi proletar - Religia? O frazã de dânşii inventatã devine
„Spuneţi-mi, ce-i demisia? O vorbã de dânşii inventatã!” (Academia Caţavencu, 28 apr.-
4 mai 1998, p. 6) sau Istoria - o vorbã de dânşii inventatã (idem, 27 ian.-2 febr. 1998, p.
8), respectiv Avocatul poporului? O vorbã de dânşii inventatã (idem, 17-23 febr. 1998, p.
8). Din poezia La steaua, e preferat versul Azi o vedem şi nu e: Programul Vãcãroiu, azi
îl vedem şi nu e (Adevãrul, 10 febr. 1993, p. 2) sau ...Azi îl votãm şi nu e... (Adevãrul, 5
mart. 1993, p. 1). La trecutu-ţi mare, mare viitor se schimbã în La trecutu-ţi mare, nema
viitor (idem, 12-18 aug. 1997). Uneori sunt parafrazate cunoscute versuri populare: Cei
nouã meşteri mari / Sunt miliardari / Cu Mãgureanu zece, / Care-i şi întrece (Academia
Caţavencu, 17-23 mart. 1998, p. 8), pretextul fiind înscrierea miliardarului C. Erbaşu în
noul partid condus de Virgil Mãgureanu. Chiar şi într-o revistã de culturã, precum
România literarã (14-20 ian. 1998, p. 10), gãsim un titlu ca acesta: Spioni au fos, spioni
sunt încã!, parodiere a cunoscutului vers patriotic, Eroi au fost, eroi sunt încã!
- Maxime sau expresii celebre: Lebed ante portas (România liberã, 29 apr.
1998, p. 4), dupã dictonul Hanibal ante portas. Când echipa de fotbal Universitatea
Craiova a fost învinsã de Gloria Bistriţa cu scorul de 3-0, un gazetar inspirat a scris: Sic
transit Gloria Craiovei! (Fotbal plus, 12-18 dec. 1995), dupã celebra expresie Sic transit

64
gloria mundi! Principiul Restitutio in integrum se transformã în Prostitutio în integrum
(Academia Caţavencu, 8-14 iul. 1997), iar descartianul Cogito, ergo sum, apare Mã
rãzgândesc, deci exist (idem, 26 aug.-1 sept. 1997).
- Titluri de opere, filme, melodii etc. Când echipa Universitatea Craiova a
avut un rezultat de egalitate, 1-1, pe teren propriu, cu F. C. Braşov, un gazetar a scris:
Campioana unei mari decepţii (Fotbal plus, 18-26 octombrie 1994), aici fiind parafrazatã
cunoscuta sintagmã lansatã de poetul Adrian Pãunescu despre echipa craioveanã a anilor
'80: Campioana unei mari iubiri. Savurosul film românesc, Alo, aterizeazã strãbunica!,
devine titlul unei rubrici permanente în Academia Caţavencu, şi anume Alo, aterizeazã
provincia!. Aceeaşi revistã scrie, în urma afacerilor cu ţigãri de la Otopeni: Alo,
aterizeazã ţigareta! (28 apr.-4 mai 1998, p. 12). Titlul unui alt film celebru, Aceşti
oameni minunaţi şi maşinãriile lor zburãtoare devine Aceşti judecãtori extraordinari şi
gãinãriile lor formidabile. Un alt titlu, Lungul drum al zilei cãtre noapte, e modificat
astfel: Lungul drum al dosarelor cãtre neant (Academia Caţavencu, 10-16 mart. 1998, p.
11) sau Lungul drum al ciorbei cãtre burtã (idem, 24 febr.-2 mart. 1998, p. 12). Basmul
nostru popular, Prâslea cel voinic şi merele de aur, se schimbã în Povestea Bãsescu cel
voinic şi Pãuneştii de aur, cu referire la lupta lui Traian Bãsescu cu bogaţii fraţi Pãunescu
(idem, 23-29 sept. 1997). Pentru a caracteriza situaţia instituţiilor publice din România,
dupã Revoluţia din Decembrie 1989, un editorialist de la Adevãrul titreazã: Instituţiile
publice din România, între agonie şi extaz (Adevãrul, 3 iul. 1997, p. 2), parafrazând titlul
cãrţii lui Irwing Stone, Agonie şi extaz. În fine, titlul altui film celebru, Poştaşul sunã
întotdeauna de douã ori, apare transcris Poştaşul viseazã întotdeauna de douã ori (idem,
31 mart.-6 apr. 1998, p. 8). Nu mai vorbim de filmul Lista lui Schlinder, care a fãcut o
adevãratã carierã în publicistica româneascã: Lista lui Coşea, Lista lui Toduţ, Lista lui
Tãrãcilã, Lista lui Bãdiloiu, Lista lui Stan, Lista lui Sava, Lista lui Ulici, Lista lui
Severin, Lista lu' Mircea Sandu, Lista lui NATO (România literarã, 12-18 nov. 1997, p.
11), ultimul exemplu fiind, se-nţelege, o creaţie a Academiei Caţavencu. În legãturã cu
procedeul acesta al parafrazãrii, meritã amintitã opinia unui mare scriitor, care e şi un
mare jurnalist:Gabriel Garcia Márquez, care conduce o şcoalã de jurnalişti, pentru
formarea unor profesionişti ai genului. Acesat a luat în derâdere un ziar columbian, care a
titrat un articol Cronica unei urgenţe anunţate, o parafarazã a romanului sãu, Cronica

65
unei morţi anunţate. Citind articolul, autorul cel mai parafrazat din lume a spus: „Chiar
nu sunt în stare ziariştii sã-şi inventeze propriile titluri?” (România literarã, an XXXII,
nr. 5, 10-16 febr. 1999, p. 23).
f. Titluri care utilizeazã rimele: Unii cu faima, alţii cu spaima (Adevãrul, 9
ian. 1993, p. 3); Cine nu mai poate, douã mâini la spate (idem, 1 mai 1998, p. 6); Mohora
şi cu Verdeţ / Au un viitor mãreţ! (Academia Caţavencu, 9-15 iunie 1998, p. 20), în care
cei doi lideri ai unor partide de stânga sunt ironizaţi printr-un slogan tipic ideologiei
comuniste; Transhumanţa întãreşte performanţa (Fotbal plus, 16-22 iunie 1996),
sugestie rimatã vizând importanţa antrenamentelor fãcute de fotbalişti în staţiunile
montane; Au învins, dar n-au convins (Fotbal plus, 12-18 iunie 1994), scrie un cronicar
sportiv, cu referire la meciul Germania - Bolivia, terminat cu scorul de 1-0 pentru
germani. Prin versurile Trãinicã şi Gavril / bagã presei un fitil (Academia Caţavencu,
12-18 mai 1998, p. 6), se incrimineazã atitudinea ostilã pe care miniştrii Traian Bãsescu
şi Gavril Dejeu au adoptat-o faţã de presã. Uneori acest procedeu este utilizat mizându-se
şi pe efectul cacofoniei: Viorel, noi te iubim / cã ca tine nu gãsim (idem, 28 apr.4 mai
1998, 10), cunoscutul om politic şi de afaceri, Viorel Cataramã, fiind fãcut responsabil de
eşecul afacerii SAFI, prin care au fost pãgubiţi mii de cetãţeni. O variaţiune pe aceeaşi
temã, Puşcãrie, te iubim, / cã ca tine nu gãsim (idem, 10-16 mart. 1998. p. 7), relevã un
adevãr trist al zilei de azi, când mulţi foşti puşcãriaşi preferã sã se întoarcã în detenţie,
unde li se asigurã un pat şi o masã. Cataramã Viorel / vrea s-o punã de-un hotel (idem, 8-
14 iul. 1997) salutã o nouã iniţiativã a omului de afaceri, iar La Literatoru' / s-a gripat
motoru' (idem, 9-15 sept. 1997) semnaleazã terminarea resurselor financiare ale revistei
de culturã, Literatorul.
g. Titluri care folosesc jocuri de litere. Comentând acţiunea primarului
clujean, Gheorghe Funar, care a „îngropat”, printr-o parodie de ceremonie funebrã,
Tratatul dintre România şi Ungaria, un ziarist a scris un articol intitulat Primarul
fun[er]ar, fãcând un inteligent joc de litere între numele primarului şi acţiunea sa. Un
corespondent al României libere, scriind despre un festival cinematografic desfãşurat la
Paris, şi-a intitulat astfel articolul: „Par(ad)isul cinematografic (România liberã, nr.
1440, 1994). Dupã victoria obţinutã de echipa României împotriva Lituaniei, din
preliminariile pentru France '98, au ziarist sportiv a scris: Spre Turnul Eiffel urcãm cu

66
Li[f]tuania (Fotbal plus, 8-14 aprilie 1997). Într-un meci amical cu Slovenia, desfãşurat
înaintea participãrii echipei de fotbal a României la World Cup '94, revista Fotbal plus
(7-13 iunie 1994) a relatat amãnuntul cã tricourile jucãtorilor noştri au fost sfinţite,
folosind urmãtorul titlu: BlagoSLOVENIA. Acelaşi cuvânt a intrat în urmãtorul titlu:
BlagOSLOvirea lui Piţurcã (Ziua Sport, 19 aug. 1998, p. 1), sub care se comenta primul
meci al lui Victor Piţurcã în calitate de antrenor al naţionalei de fotbal a României, şi
anume cu reprezentativa Norvegiei (a cãrei capitalã este OSLO), din 19 august 1998.
Comentând meciul dintre România şi Columbia, din cadrul Campionatului Mondial din
SUA, terminat cu scorul de 3-1 pentru români, Fotbal Plus titra, reliefând rolul
primordial avut în timpul meciului de Gheorghe Hagi: UN MECI M[H]AGIC! (Fotbal
plus, 7-13 iunie 1994). Într-un slogan elââectoral, numele lui Viorel Lis, primar interimar
al Capitalei, a fost astfel folosit: OmuLIScusit (evenimentul zilei, 21 oct. 1998, p. 1),
chiar dacã aici au fost încãlcate normele ortografice ale limbii române.
h. Titlurile interogative sau exclamativ-imperative. Primele au avantajul
de a constitui o provocare la adresa curiozitãţii cititorului, care se grãbeşte sã citeascã
articolul respectiv, pentru a afla rãspuns la întrebarea pusã. Iatã câteva exemple: Credeţi
oare cã scriitorul trebuie sã mãnânce de trei ori pe zi? (Apostrof, nr. 7-8, 1997, p. 1); Va
intra Dida Drãgan în PNL? (Jurnalul Naţional, 18 mai 1998, p. 24); Silviu Brucan s-a
lepãdat de Marx şi Engels? (idem, 19 mai 1998, p. 24); Împãratul Iosif al II-lea -
„nebunul românilor”? (Adevãrul de Cluj, 16-18 sept. 1995, p. 5); Ţigãrile au plãtit
armamentul? (Ziua, ediţie de N-V, 13 mai 1998, p. 5). Din cea de-a doua categorie
amintim: Jos labele de pe popoarele libere! (Scânteia, 9 oct. 1947, p. 1); Hai acasã,
puişor! (Evenimentul zilei, 7 aug. 1998, p. 1); Femeile astea! (Adevãrul de Cluj, 7 aug.
1998, p. 1); La aşa tranziţie, aşa piaţã! (idem, 13 aug. 1998, p. 6).
i. Titluri defective de predicat. În cazul unor astfel de titluri,
predicatul poate fi marcat prin linie de pauzã (-), prin douã puncte (:) sau prin semnul
egalitãţii (=). Câteva exemple: Ioan Slavici - „frakyele gye gyncolo” al lui Eminescu
(Adevãrul de Cluj, 29 sept. 1995, p. 5); „Aleşii” - ca umbre pe pânza vremii (22, 4-10
aug. 1998, p.1); Clasa managerialã - multe drepturi şi nici o obligaţie (Adevãrul, 3 iul.
1997, p. 2); Trei aţâţãtori de rãzboi: Dulles, Churchill, de Gaulle (Scânteia, nr. special
de Anul Nou, 1947, p. 1); Belgia: 6 luni de închisoare pentru un viol bestial (idem, 11

67
mai 1998); Un filosof în oraşul muzicii: D. D. Roşca (Adevãrul de Cluj, 14-16 oct. 1995,
p. 5); Încã un tezaur înstrãinat: cel de la Sânnicolau Mare (Idem, 7-9 oct. 1995, p. 5);
Marfa fãrã cãutare = o piaţã ignoratã (idem, 3 iul. 1997, p. 3).
j. Titluri asociate cu supratitluri şi cu subtitluri. Foarte multe ziare, în
special Evenimentul zilei, au adoptat titluri lungi, împãrţite însã în supratitlu, titlu
propriu-zis şi subtitlu. Uneori pot apãrea doar supratitluri şi titluri, alteori doar titluri şi
subtitluri, dupã cum şi varianta simultanã a celor trei categorii este destul de frecventã.
În privinţa relaţiilor sintactice, de regulã supratitlurile sunt legate semantic de titluri, în
sensul cã supratitlul este o subordonatã care se antepune principalei din titlu: aceastã
subordonatã poate fi circumstanţialã de scop, de timp, de cauzã, modalã, concesivã etc.:
Cu toate cã n-a fost încã investit oficial prim-ministru / Radu Vasile umbla deja cu BMW
şi o turmã de SPP-işti dupã el (Adevãrul, 3 apr. 1998); La votul pentru desemnarea
noului prim-ministru / Radu Vasile şi-a zdrobit adversarii (idem, 2 apr. 1998); Punând pe
biroul contabilei de la Parlament patalamaua de revoluţionar / D-l Petre Roman susţine
bugetul de austeritate ocolind fiscul (idem, 10 apr. 1998). În cazul subtitlului şi al titlului,
poate exista o relaţie de independenţã: Pregãtiri pentru noul premier la Palatul Victoria /
O mochetã nouã şi sepepişti urlând la ziarişti (idem, 3 apr. 1998). De obicei,
supratitlurile, titlurile şi subtitlurile, care rezumã ideile articolului respectiv, se culeg cu
caractere diferite, ceea ce le asigurã şi o oarecare autonomie.
k. Titluri evazive, care deruteazã cititorii. Existã, în cazul unor astfel de
titluri, o contradicţie între semnificaţia titlului propriu-zis şi conţinutul articolului. Un
titlu precum Timişoara se pregãteşte de rãzboi (Realitatea bãnãţeanã, 22 nov. 1994) este
cât se poate de alarmant pentru cetãţeanul de rând, pânã când aflã cã, de fapt, este vorba
de ...disputele paşnice dintre Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Consiliul
Judeţean Timiş pe tema împãrţirii banilor afectaţi administraţiei locale. În Evenimentul
zilei (12 apr. 1993, p. 2) citim cã Sâmbãtã, la închisoarea Jilava, / Reverendul luteran
Richard Wurmbrand i-a învãţat pe deţinuţi cum sã evadeze. Noroc cã în subtitlu se face
imediat precizarea necesarã: Dar numai prin credinţa în Iisus. Dupã ce SUA au anunţat
cã România nu va putea intra în NATO în primul val, acelaşi ziar a publicat o ştire din
Cluj-Napoca, intitulatã astfel: România trece la represalii împotriva SUA, în care era
vorba tot de un fapt banal, fãrã nici o legãturã cu decizia administraţiei americane:

68
consulul american de la Cluj-Napoca a fost ...amendat fiindcã, la o trecere de pietoni, a
ignorat culoarea roşie a semaforului! Încã un titlu din Evenimentul zilei: Unei bãtrâne i s-
au furat dinţii din gurã! Contrariat de imposibilitatea unei asemenea fapte, cititorul aflã
cã, în realitate, proteza bãtrânei era în ...poşetã! Asemenea practici, care trãdeazã goana
dupã senzaţionalul ieftin, nu sunt recomandabile. Ele pot atrage cititorul pe moment, dar
a doua zi el nu va mai cumpãra ziarul, vãzând care este calitatea informaţiilor ce i se
oferã.
l. Alte categorii. Aşa cum arãtam la începutul acestui studiu, o clasificare
exhaustivã a titlurilor este imposibil de fãcut, datã fiind multitudinea criteriilor şi a
bogatului material faptic ce se oferã cercetãtorului. Unele din procedeele amintite mai sus
se pot combina între ele.
Multe cuvinte folosite ca titluri se formeazã de la iniţialele unor partide. Aşa s-
a vorbit la noi despre pedeserizarea ţãrii (de la PDSR), apoi despre cederizarea României
(de la CDR) sau peneţecederizarea acesteia (de la PNCŢD). Un articol din revista 22 (31
mart.-6 apr. 1998, p. 12) se intituleazã Veceterapia de şoc, cuvânul fiind format de la
iniţialele WC. Unele titluri sunt pur şi simplu invenţii de cuvinte: Numeomania (Adevãrul
de Cluj, 28 sept. 1995, p. 5), în care se criticã tendinţa exageratã de a da nume, adesea
nesemnifivative, unor instituţii, şcoli, stadioane, parcuri etc. Lamiştomaţia (Adevãrul, 2
febr. 1993, p. 1) satirizeazã felul nostru de a nu lua lucrurile în serios, iar Vizitomania
(Cotidianul, 22 iun. 1998, p. 1) se referã la mania oamenilor politici români de a face
vizite în strãinãtate. Alteori se fac asociaţii între diverse personaje politice: Wim Van
Velzen-Ceauşescu ne dã indicaţii preţioase (Adevãrul de Cluj, 2 febr. 1998, p. 1), cu
referire la amestecul parlamentarului european şi preşedinte al Uniunii Creştin-
Democrate în treburile interne ale României.
9. Concluzii. Este indiscutabil faptul cã unul din criteriile dupã care un cititor
alege un ziar îl reprezintã şi capacitatea acestuia de a-i stârni interesul prin titluri
tentante, pline de elemente pitoreşti sau senzaţionale. De aceea redacţiile acordã o
importanţã tot mai mare titlurilor, folosind în acest sens o paletã largã de posibilitãţi, de
la procedeele grafice pânã la nãstruşnice inovaţii lingvistice. Marile ziare americane au
oameni specializaţi în alegerea celor mai adecvate titluri.

69
 O bunã cunoaştere a metodologiei titlului ne-ar putea feri de greşeli de tot
felul, inclusiv de naturã lingvisticã, aşa cum este cazul titlului urmãtor: „Dacã existã o
bucurie, este cea a parcurgerii montãrii împreunã” (Cf. Realitatea bãnãţeanã, nr. 3, 1995,
p. 7), în care e vorba de montarea piesei Electra, de cãtre regizorul Christian Hadjiculea,
pe scena unui teatru timişorean. Ce-a vrut sã spunã autorul articolului şi ce reiese din
titlul propus de el se vede foarte clar!
Tipologia titlurilor jurnalistice este mult mai complexã şi mai amplã de cum am
prezentat-o noi în rândurile de mai sus, rânduri care doresc sã fie doar începutul unor
preocupãri susţinute pe aceastã temã, aparţinând deopotrivã jurnaliştilor şi teoreticienilor,
cercetãtorilor.

10. Exerciţii
1. Comparaţi modul în care titlurile ziarelor româneşti au prezentat, în funcţie de
orientarea lor politicã, rezultatele alegerilor din noiembrie 1996 sau alte evenimente
sociale şi politice (mineriadele, moartea lui Corneliu Coposu etc.).
2. Analizaţi reflectarea limbii de lemn în titlurile jurnalistice, luând în calcul atât presa
scrisã, cât şi programele de radio şi TV ale perioadei respective.
3. Ce diferenţiază titlurile din presa scrisă de cele din presa audiovizuală?
4. Comentaţi, pe bazã de exemple, titluri care deruteazã cititorul, datoritã inadecvãrii
acestora la conţinutul articolelor respective.
5. Care sunt posibilităţile grafice de reliefare a titlurilor jurnalistice, ţinând cont de de
tehnicile moderne ale tehnoredactării? Legături posibile între titluri şi imaginile
(fotografiile) folosite.

11. Bibliografie
1. Badea, Ştefan, Relaţia dintre titlu şi poezie, în Biografia poeziei eminesciene.
Constituirea textului poetic, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1997.
2. Bercea, Livius Petru, Titlurile în presã, în Realitatea bãnãţeanã, nr. 2, 1995, p. 7; nr.
3, 1995, p. 7; nr. 4, 1995, p. 7.
3. Bergengruen, Werner, Titulus, München, 1960.

70
4. Buder, Guido, Titel und Text. Information und Wirkung des italienischen Novellentitels
(G. Verga, L. Pirandello, A. Moravia) vor und wahrend der Textlektüre (Reihe
Romanistik, 28), Rheinfelden, 1982.
5. ***, Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1975.
6. Duchet, Claude, „La Fille abandonnée” et „La Béte humain”. Eléments de titrologie
romanesque, în Littérature 12 (19730, p. 49-73.
7. Heffernan, James A. W., Lincoln, John E., Composing a Title, în Writing. A College
Handbook, W. W. Norton & Company, New York, London, 1990.
8. Hellwig, Peter, Titulus oder Uber den Zusammenhang von Titeln und Texten. Titel sind
ein Schlüssel zur Textkonstitution, în Zeitschrift für germanistische Linguistik, 1984, Heft
9. Leo H. Hoek, Description d'un archonte: Preliminaires a une théorie du titre a partir
du Nouveau roman, în J. Ricardou / F. Van Rossum- Guyon (edd.), Nouveau Roman:
hier, aujourd'hui, t. I, Paris, 1972, p. 289-306 (Discussion , p. 307-326);
10. Idem, Pour une sémiotique du titre, Universite di Urbino, Documents de Travail et
pré-publication, numeri 20 / 21 genn.-febbr., 1973, seria D.
11. Idem, La Marque du titre. Dispositifs sémiotiques d'une practique textuelle.
(Approaches to Semiotics, 60), La Haye / Paris / New York, 1981.
12. Nistor, Corneliu, Semnele titlului, în Excelsior, an I, nr. 4, 1992, p. 21-23.
13. Popa, Marian, Titluri, în Modele şi exemple. Eseuri necritice, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1971.
14. Randall, David, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisã. Prefaţã de
Mihai Coman. Traducere de Alexandru Brãduţ Ulmanu, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
15. Rothe, Arnold, Der Doppeltitel. Zu Form und Geschichte einer literarischen
Konvention. (Akademie der Wissenschaften und der Literatur. Abhandlungen der geistes-
und sozialwissenschaftlichen Klasse, Jahrgang 1969, Nr. 10), Wiesbaden, 1970.
16. Idem, O convenţie neglijatã: titlul (I), în Revista de istorie şi teorie literarã, an
XXXIII, nr. 1, ian.-mart. 1985, p. 64-69. La sfârşitul acestui eseu, Sorin Mãrculescu ne
informeazã cã el face parte din „importanta monografie de 450 pp., rod al unor
preocupãri mai vechi” şi care „este în curs de apariţie”: Der literarische Titel. Funktionen
und Formen. Nu ştim dacã lucrarea anunţatã a mai apãrut.

71
17. Sanding, Barbara, Syntaktische Typologie der Schlagzeile, München, 1971.
18. Schneider, Wolf & Esslinger, Detlef, Die Uberschrift. Sachswange, Fallstricke,
Versuchungen, Rezepte, List Verlag München-Leipzig, 1993. Cititorul interesat mai
poate consulta: G. Bengel, Zur Syntax der Schlagzeile, Duden Beitrgae 37, 1969; H.
Friedel, Uberschriften, die functionieren, în Praktischer Journalismus, Hg. von der
Deutschen Journalistenschule, München, nr. 84, 1-4, 1965; F. Michael, Technik der
Uberschrift, în Die deutsche Zeitung. Zts. des nordwestdeutschen
Zeitungsverlegervereins, 3, nr. 12, 7-8, Düsseldorf, 1949.
19. Thom, Francois, Limba de lemn. Traducere de Mona Antohi. Studiu introductiv de
Sorin Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
20. *** Webster's Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language,
Gramercy Books, New York / Avenel, 1996.
21. Wulff, Hans J., Zur Textsemiotik des Titels (Papiere des Münsteraner Arbeitskreises
für Semiotik e. V. / PAPMAKS 12), Münster, 1979.

72