este inclusă în flectivul -im.
Un alt exemplu de acest fel dat de Graur
A. SPECTE ALE STILULLI JURIV,ILISTIC
1":"_:€2› W
Pleonasmtd
Moto: „Dintre toate greşelile de
limbă, pleonasmul este cel mai uşor de
observat şi, de aceea, cel mai mult luat în
râs: cine vrea să ridiculizeze un
personaj îi pune în gură expresii ca
baza fundamentului, prefer mai bine
sau avansaţi tnainte".
(Alexandru Graur, 1969)
1. Preliminarii. Într-un articol publicat în România literară,
Ptofesorul Theodor Hristea combăta ideea că „româna este o limbă care
clinoaşte prea multe pleonasme, că este mai deschisă decât alte idiomuri
<construcţiilor pleonastice» sau că suportă această greşeală de
vocabular şi de sintaxă mai uşor decât alte limbi de cultură şi de
civilizaţie. in realitate, toate idiomurile sînt mai mult sau mai puţin
<deschise>> pleonasmului, însă o idee foarte clară nu avem în acest
sens, deoarece - din câte sîntem informaţi - nimeni nu a întocmit încă un
inventar complet (ori cvasiexhaustiv) al structurilor pleonastice dintr-o
liihbă dată şi nici nu a întreprins o analiză comparativă cu rezultate demne
de luat în consideraţie. 0 cercetare atentă, îndelungată şi mai ales
intemeiată pe fapte multe şi variate, ar duce, probabil, la concluzia că -
sub raport structural - nu există limbi care tolerează pleonasmul cu
uşttrinţă şi Iimbi care pot fi considerate <<refractare» faţă de acest tip
su-generis de repetiţie" (Hristea, 1998, p. 11).
Exprimarea pleonastică ar putea să apară şi acolo unde nici măcar
nu ne-am fi aşteptat 1a aşa ceva. Alexandru Graur spunea că, de chiar
şi în expresia noi citim există un pleonasm, deoarece persoana I plural
I6
este substantivul vinete, la care ideea de plural este marcată de şase ori,
substantivul cu pricina conţinând, deci, cinci pleonasme! Situaţia
,
>invocată se explică prin faptul că nici unul din cele şase foneme care
alcătuiesc acest cuvânt nu corespunde vreunuia din forma sa de singular:
vânătă (singular) vinete (plural)
v dur —> v muiat
â—>i
n dur --> n muiat
ăe
t dur —> t muiat
ă —> e
Desigur, împingând lucrurile atât de departe, s-ar putea crede că noi
vorbim practic în pleonasme, ceea ce este o exagerare! Oricum, faptul
că, la un interval de doar un an (1996 şi 1997), au apărut două dicţionare
de pleonasme ale limbii române", ne Indreptăţeşte, o dată în plus, să
acordăm acestui fapt de limbă atenţia pe care o merită.
2. Definirea conceptului de pleonasm. Accepţiunea cea mai largă a
termenului de pleonasm (cf. fr. pl6nasme, lat. pleonasmus, gr.
pleonasmos < pleon = mai mult) este aceea de folosire alăturată a două
sau mai multe cuvinte cu acelaşi sens. Astfel, încă la sfârşitul secolului
trecut, Lazăr Şăineanu, în celebrul său Dicţionar universal al limbei
române, definea termenul de pleonasm drept „1. intrebuinţare de vorbe
superflue, adesea nefolositoare; ex. mă închin cu plecăciune; 2. prisos
de vorbe" (Şăineanu, 1943, p. 488). Acest inţeles este înregistrat şi de
C. Diaconovici, în Enciclopedia română (Diaconovici, 1904, p. 617),
apărută în 1904 („defect de stil, umplutură, vorbe sau fraze de prisos"),
de Enciclopedia Minerva (Minerva, 1929, p. 766) din 1929 („intre-
buinţarea de vorbe superflue şi inutile, prisos de vorbe") sau de I.-Aurel
1. Gabriel Angelescu, Dicţionar de pleonasme, Editura Coresi, Bucureşti, 1996, 44
p; Doina Dascălu, Dicţionar de pleonasme, Editura Vox, Bucureşti, 1997, 386 p.
17