Ce îmi place și ce nu-mi place în numărul de revistă pe care îl am?

Ce-aș vrea să găsesc și nu găsesc (în materie de literatură română postbelică):

Pe cine aș invita eu să publice în revistă, dintre scriitorii români contemporani?

De curând am intrat în posesia numărului 2 al uneia dintre cele mai reprezentative reviste
literare din cultura română, Familia (Nr. 2 din februarie 2015.). În calitate de studentă în anul
III a Facultății de Litere din cadrul Universității din Oradea, consider că sunt o privilegiată de
a lectura articolele pe care aceasta le conține. Primul contact cu această veritabilă „instituție
culturală”l-am avut în primul an de liceu, când profesorul meu de Limba și Literatura
Română ne-a adus la oră un exemplar al acestei reviste din anul 2004. Entuziasmul a fost
mare din partea multor colegi, iar, în ceea ce mă privește, cu atât mai mult, deoarece am
cochetat cu câteva încercări literare, publicate în revista școlii. Cei mai mulți dintre elevi știau
că este revista în care a debutat poetul național Mihai Eminescu la vârsta de doar 16 ani
(1866), cu poezia De-aș avea. Totodată, mai știam că fondatorul revistei, Iosif Vulcan,
scriitor, publicist, critic literar și membru al Academiei Române, a fost cel care i-a schimbat
numele din Eminovici în Eminescu
Seria prezentă, aflată sub conducerea Domnului Ioan Moldovan din anul 1990, duce mai
departe tradiția publicației, dând dovadă de un excepțional profesionalism alături de
colaboratorii Domniei Sale reușind să publice lunar câte un nou număr și să promoveze, în
continuare, misiunea de a lansa și promova tinerele talente. În numărul pe care îl dețin acum,
mă bucură să regăsesc articole ale unor scriitori, critici literari, profesori universitari pe care
am avut șansa de a-i cunoaște atât din prisma scrierilor, cât și în plan personal, precum Ion
Simuț, Gheorghe Grigurcu sau Ovidiu Cotruș.
În calitatea mea de filologă, atât în liceu, cât și în prezent, lecturând revista, un interes
major mi-a stârnit articolul din cadrul rubricii „Cronică literară”, semnat de către Adrian Alui
Gheorghe (intitulat foarte sugestiv: Matematica ne dă să mîncăm, iar poezia ne învață să
trăim). Este impresionant modul în care cronicarul relevă relația strânsă dintre poezie, muzică
și matematică, toate dublate de numeroasele corelații cu filozofia. Articolul se dezvăluie
deopotrivă ca o recenzie și o analiză pe text a volumului „Poeme în balans” al poetului Casian
Maria Spiridon. Unele asertații sunt atât de profune, încât cititorul trăiește o adevărată
desfătare estetică (Cînd face matematică, ființa umană ocupă singurul tărîm al adevărului
absolut care îi este accesibil). Trimiterile la Nichita Stăne scu, unicul poet român atât de
aproape de a fi obținut primul Premiu Nobel pentru literatură din cultura română sau
invocarea oului dogmatic mi-au reamintit de un alt mare poet-matematician al literaturii
naționale din secolul trecut, In Barbu, care a întrezărit și a avansat , pentru întâia dată, la noi,
interferența dintre poezie și matematică, notând persuasiv următoarele: „Oricât ar părea de
contradictorii acești doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al
geografiei, un loc luminos unde se întâlnește cu poezia. Suntem contemporanii lui Einstein
care concurează pe Euclid în imaginarea de universuri abstracte, fatal trebuie să facem și
noi concurență demiurgului în imaginarea unor lumi probabile... Ca și în geometrie,
înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de
existență...Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că , rămânând poet, n-
am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei”.
În materie de literatură română postbelică, constat, ca punct forte, faptul că revista Familia
nu se dezice de scopul ei principal, acela de a dezbate probleme și controverse, respectiv de a
promova valorile autentice. Parafrazându-l pe acad. Eugen Simion, reiterez ideea conform
căreia secuvine să recunoaștem, totuși, că noua critică a ajuns foarte departe și că ea a
influențat enorm evoluția interpretării literaturii și a literaturii înseși. Și prezentul număr al
revistei se repliază incontestabil asupra prezentului, în ciuda faptului că lectura pierde teritoriu
mai ales în rândul tinerei generații, pentru care există alte mituri, direct proporționale cu
dezvoltarea fără precedent și continuă a tehnologia informației, mitul vedetei de televiziune,
al fotbalistului de succes sau al înavuțirii rapide. Aceasta constituie și cauza oboselii în care
cade literatura.
De aceea, se poate vorbi deee o epocă de tranziție dificilă. Ca soluții de remediere, de
reînviere a gustului pentru lectură și pentru simțul estetic, traseul descendent poate fi
resuscitat prin dialoguri și întâlniri frontale (dezbateri, conferințe, articole incitante, adecvate
prezentului,simpozioane) de o anvergură largă, în cadrul cărora să participe scriitori
contemporani, dar și din generațiile mai vechi (precum Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana,
Ioana Both, Mircea Muthu, Ion Vlad, Carmen Vlad etc.), cadre universitare și preuniversitare
ori, altfel spus corelarea și familiarizarea tinerei generații cu cele mai recente și frumoase
realizări din fascinantul domeniu al literaturii, al Logosului Creator.