Sw/^ V fa ^ . !

[UfCA.

CERCETĂRI
LEXICOGRAFICE
ELEMENTE LATINE IN LIMBA ROMÎNĂ

DE

GEORGE GIUGLEA
L I C E N Ţ I A T IN LITERE.

donaţia
I. Prof. N. DRÂGANU

BUCUREŞTI
Inst. de Arte Grafice C A R O L G O B L S-sor Ion St. Rasidescu
16, STRADA DOAMNEI, 16.

1909.
25.342.

FILRF400000921
 In paginile ce urmează mă ocup de cîteva elemente
latine ale limbei romîne, din care unele n'au fost în-
registrate pînă acum de dicţionare. Cele mai multe
le-am cules personal în cercetările ce am făcut în
unele regiuni dialectale şi prin texte vechi.
In limba veche şi în graiurile diferitelor regiuni este
încă material lexical neexploatat. Cercetări în direc-
ţiunea aceasta nu pot fi — cred, — decît folositoare
acum, cînd se lucrează la săvîrşirea marelui dicţio-
nar al limbei noastre.
In ce priveşte etimologiile socotesc că, dacă n'am
putut da uneori o explicare definitivă, am adus totuş
cîtevă elemente care vor putea folosi altora la desă-
vîrşirea adevărului.
Lucrări filologice mai cunoscute— cum e «Hisloire
De La Langue Roumaine» a profesorului mieu D. O.
Densuşianu le-am citat uneori, pentru înlesnire, numai
prescurtat.
G. G.
 •

' '

•*'„;.•>; su •
 ELEMENTE LATINE IN LIMBA ROMÎNA

Bus (1)

însemnează ciorap gros de lină care se lucrează de re-

gulă cu un singur cîrlig, de cele mai multe ori de lemn. Se
lucrează uşor, încît fiecare copil de şcoală poate să'şi facă
singur buşii, pe care îi poartă iarna în cizme. Nu se
întîlneşte, după cît ştim pînă acum, decît în Săcele
(Ardeal). E însă un euvînt dispreţuit care se între-
buinţează mai mult de cei mai săraci. De aceia va dis-
pare de sigur şi va fi înlocuit cu «ciorap», pentrucă
acesta designează obiectul mai fin venit dela oraş. E fe-
nomenul «concurenţii»—cum l'a numit odată d-1 Densu-
şianu—care joacă rol însemnat şi în vieaţa cuvintelor.
Foneticeşte şi semanticeşte avem de aface cu un lat *bys-
seus (Cf. Kort., Lat.-Rom. Wbuch, p. 151, fără a dă vreun
corespondent romanic) derivat din byssus (grec. Buaao?)
* Bysseus a devenit buş, prin trecerea regulată a lui y
(2) la u.
Byssus era o materie textilă, socotit ca o specie de

(1) Câtevâ din etimologiile ce urmează le-arn expus într'o con-

ferinţă («Din terminologia păstorească») ţinută la «Societatea Fi-
lologică».
(2) In Thesaurus linquae lat. (pag. 2266), găsim citată şi forma
busso, cu u.
6 GEORGE GIUGLEA

in (V. orice dicţ. lat.) din care se făcea diferite ţesături

şi vestminte. Eră însă socotit şi ca lînă: byssus in
terra africana crescit in arbustis, lana alba sicut nix (1).
Herodot I I I , 106, vorbeşte de arborele care producea
în loc de fructe lină mai frumoasă şi mai trainică decît
lîna de oaie. Ctesias şi Pomponius Mela de asemenea
înţelegeau prin byssus lînă (2).
Dela înţelesul de ţesătură, haină sau înveliş în ge-
nere înţelesul s'a restrîns—în limba rom.—ajungînd să
însemne cu vremea înveliş pentru picioare. E un deri-
vat adjectival devenit subst., a cărui formaţiune şi evo-
luţie semantică e aceiaşi ca în iîeplinea, sarică <sa-
rica (v. Dens Hist. d. 1. r., pp. 158, 298).

A se cofleşi.

E un cuvînt foarte răspîndit — deşi nu des între-

buinţat— în Muntenia şi Ardeal (3), încît e curios că
nu 1-a înregistrat nici un dicţionar pînă acum. Se zice
a se cofleşi în special despre varză şi pepeni cînd se
înmoaie şi încep să se putrezească, aşâ încît dacă le-ai
apăsa cu ceva mai solid le străbate fără rezistenţă
mare.
Din punct de vedere al formaţiunei e un «pendant»
al lui copleşi <; lat * complexire (cf. Dens., Candr., Dicţ.
Et., p. 61). Avem de a face cu un derivat, din partici-
piul conilexus, al verbului conflecto «plier, faire flechir
ensemble», devenit * conflexire (caşi complexire din com-
plexus)~> cofleşi. Păstrarea lui o (corect trebuia cufleşi)
se datoreşte, tot aşâ ca în copleşi, influenţei labialei ur-
mătoare (cf. coprinde, coperi etc.).
Din punct de vedere semantic trebue să vedem ur-

i i ) Ibid., Ibid.
(2) Histoire d'Herodote, trad. par Larchier, revue et augm. par
L. Humbert, Paris, p. 305, notă.
(3) Pentru Ardeal mi-a fost comunicat de prietinul meu I. Soricu.
 CERCETĂRI LEXICOGRAFICE 7

mătoarele faze: «a se îndoi de tot, a deveni flexibil,

moale, a se înmuiâ». Cuvîntul se întrebuinţează şi cînd
e vorba de oboseală: par'că sunt cofleşit aşa m'am în-
muiat.
In limbile romanice găsim forma prov. fleissar
« * flexare) iar vechiul fr. flechier şi modernul flechir
sunt derivate din flecto, deşî nu li s'a fixat definitiv
prototipul latin (Korting, Lat.-Rom. Wbuch, p. 394).

Corună.

Corună e un termin referitor la războiu şi în această

calitate se întrebuinţează mai ales la plural. Corune (1)
sunt—ceiace se numeşte în alte părţi cujbe—lemnele
care stau înfipte vertical în stîlpii cei groşi ai războiului.
Acestea servesc ca razim pentru cei doi fuştei aşezaţi dea-
supra lor orizontal şi de care atîrnă scripţii şi vătalele.
Dame (Dicţ. Rum. Fr. I, p. 293) dă forma corună (jud.
Dîmboviţa) cu înţelesul de «plancher de meules». Cu
alte cuvinte «obiect care serveşte de razim», deasupra
căruia stau pietrile morii,
Etym. lat columna care avea înţelesul de «objet proe-
minant, colonne, pilier, soutien, appui, support (2).
Cam acelaş înţeles aşa dară, pe care-1 are şi cuvîntul
romînesc <cevâ proeminent şi care serveşte de razim».
Din p. d. v. fonetic forma a evoluat astfel: columnă>*
*curuună^>* curună. Aceasta din urmă ar trebui să fie
forma corectă foneticeşte, dar înlocuirea lui u cu o este de
sigur un fenomen dialectal care se regăseşte şi în co-
rastă<i lat* colastra (trebuia să avem curastă) şi în
corombă<C lat. columba (3). Fenomenul —mn-^>-un —

(1) Cules de mine personal în jud. Dolj, comuna Ciupercmi şi

jud. Romanaţi, com. Celei.
(2) Dict. lui G. Freund, în trad. fr., p. 6; cf. şi Dicţ. lui Georges
«columna lignea», pp. 945—6.
(3) Cf. Densuşianu, Candrea, Dicţ. Etym., pp. 61, 62.
8 GEORGE GIUGLEA

(cf. seamnum > scaun) îl vedem şi în corespunzătorul

vegliot«kelauna, kilauna( 1). Alte forme romanice sunt it.
colonna, lomb. colona (Korting, Lat. —Rom. Wbuch,p. 255)
Forma fr. colonne după D. Meyer-Liibke e savantă (2),
iar vechiul fr. colombe nu-i explicat pînă acum definitiv.

A se dăzvulba (dăzvolba)

Cuvîntul e cules de mine personal în judeţul Ialo-

miţa. Se întrebuinţează însă numai în legătură cu forma
învulbat participiul verbului învolb < lat. *involbo (3)
In această regiune nu se cunoaşte decît adjectivul, iar
nu şi verbul învolb, care nici nu se întrebuinţează decît
sub forma înholb în fraza «înhoalbă ochii». învulbat
are un înţeles deosebit întru cîtvâ. Se zice despre co-
pii mici mai ales : «S'a sculat din somn învulbat (în-
volbat) şi ce am păţit pînă s'a dăzvulbat». învulbat
are deci înţelesul de zăpăcit, ameţit, iar dăzvulbat este
evident un derivat format din învulba cu prefixul dăs —
< lat dîs (s > Z, fiindcă se află înainte de v). înţele-
sul de mai sus al lui învulbat se vede şi la Coresi (4)
(Ps. 101, 27): m'oi turbura şi m'oi învolba. — Cei care
s'au ocupat de acest cuvînt îl dau cu înţelesul de
«rostogoli sau a face pînza val, ca în macedo-romînă

Hiestru

Se întrebuinţează în Săcele (Ardeal) şi nu e dat de

nici un dicţionar, după cît am putut constată. Avem
de a face deci cu unul din acele cuvinte care-şi trăesc
ultimile zile ale existenţii lor, în cîte-o regiune izolată

(1) M. G. Bartoli, Das Dalmatische, II, p. 370. (Romanische Dia-

lektstudien Wien, 1905).
(2) Gram. der rom. Sprachen I, § 468.
(3) cf. Puşcariu, Etym. Wbuch der rum. Spr., p. 79.
(4) Tiktin. Rum.-Deutsch Wbuch, p. 850.
 CERCETĂRI LEXICOGRAFICE 9

de unde de cele mai multe ori numai întîmplarea îl

scoate în calea vre unui cercetător.
Iată explicarea dată de unul din ţăranii pe care i-am
auzit întrebuinţîndu-1: «Hiestru colea ţifraş (1), lotru,,
chipos. Aia-i voinicie, hiestru, colea om tistaş» (2).
Etym. lat. * festus, uni «solennel, de fete, gai, joyeux,
divertissant». înţelesul care lămureşte mai bine pe cel
rom. se găseşte în Corpus gl. lat. v., p. 23: festivissimus
est dies plus quam festus dicitur et honio festivissimus
et urbanissimus». Sau «festus laetus iocundum (3)».
Din punt de vedere fonetic forma dată de dicţionare
«festus» ar fi ajuns în rom. la * făst, dar în lat. vulg.
trebue să fi fost * festus (cu e deschis) după cum arată
şi alte limbi romanice care au păstrat însă numai subst.
* festa (sp. fiesta, reto-rom. fiasta ( 4 ) ) din care s'a născut
adj. * festus.
In Săcele forma mai veche * fies tu a devenit * hîcstu
prin alterarea lui f de ie următor (5).
Introducerea lui r în partea finală a cuvîntului s'a
făcut prin influenţa analogică a formelor terminate în
—stru (Cf. agestru < agest < lat. aggestum (5)).
Din punct de vedere semantic, evoluţia a pornit dela
ideea de «om gătit ca de sărbătoare». De aci «om cu
înfăţişare aleasă, care facâ impresie plăcută prin felul
cum se poartă, atît în ce priveşte îmbrăcămintea, cît
şi ţinuta lui întreagă». Foarte interesant pentru istoria
acestui dialect este că cuvîntul păstrează şi în alba-
neză, dialect, gegic: Qjests, «echt, rein, unverfălscht»

(1. .2) împrumuturi dialectale din limba ungurească, care însem-

nează om bine îmbrăcat, cu haine frumoase şi nouă, ca de sărbă-
toare (Ungur, tisztâs—curat, cifrâs—împodobit).
(3) C. gl. 1. IV, pag. 25, 518.
(4) G. Korting, Lat.—Rom. Etym. Wbuch, p. 381.
(5) Particularităţile fonetice ale acestui grai le-ain espus într'o
şedinţă a «Societăţei Filologice» (cf. Buletinul Soc. Pil., 1907, 1,
pp. 15-16).
(6) Cf. Densuşianu şi Candrea, Dicţ. Etim. Elem. lat., p. 4.
 10 GEORGE GIUGLEA

{ G . Meyer; Et. Wbuch d. alb. Spr., p. 91) cu evoluţie

semantică analogă cuv. rom.
Probabil că Săcelenii, care sunt veniţi abia în
sec. X I I I din sudul Dunării (Dens. H. d. 1. r., p. 328),
să fi adus de acolo acest cuvînt care pe urmă va fi
dispărut din graiul macedo-rom.

A se întuneca.

Etimologiile propuse pînă acum nu sunt — după pă-

rerea mea — satisfăcătoare. Intunicare (derivat din tu-
nica) propus de D. A. Byhan (1) (Weigand, Iahresbe-
richt, I I I , p. 25—26) bazat pe formele it, intonicare, sp.
entonicar (trad. prin «berappen, schminken») nu se
poate susţine din motive semantice. E greu de admis
ca dela idea de a te îmbrăcă cu tunică care — cum se
ştie — era de coloare albă!, să se poată ajunge la ide<*
de întunerec!, ci cel mult la idea de îmbrăcare, Invelire
(cf. braca>*îmbr acare) etc.
De altă parte nici că ar fi derivat din tenebricus, —
(2) de oarece în acest caz nu se poate explica trecerea lui
e din silaba iniţială la u, nici în forma întunerec Din tene-
bricum ar fi rezultat corect o formă *tinerec < *tineurec.
Prezenţa lui u trebue explicată prin influenţa ver-
bului întunecă. Dar cum putem ajunge la originea
acestui cuvînt?
Să luăm înţelesul pe care a trebuit să-1 aibă la înce-
put şi care a trebuit să fie «a se face noapte, a începe
să se înopteze, şi de aci a se întunecă în genere. Po-
porul înţelege prin se întunecă, «se face noapte», după
cum zice se înserează pentru «se face seară». Acest
înţeles îl dă Dalametra (Dicţ. M. — Rom., p. 153):
'ndunicari ('ndunicâ) a se face noapte, a însera, a

(1) V. şi Puşcariu, Etym. Wbuch d. rum. Spr., p. 78.

(2) Tiktin, Rum.-Deutsches Wbuch,'presupune un «întune[re]ca».
 CERCETĂRI LEXICOGRAFICE 11

întuneca: nu nduniea ningă (nu s'a făcut noapte încă.

« Vinîu tu 'ndunicată (am venit pe înserate).
D. Papahagi (1) dă următoarele:
Ntuneărec vb. I = înserez, a se întunecă; s-nu ntu-
neăric tu păduri = să nu înserez, să nu m'apuce seara
în pădure.
Ntunicară tu nă hoară — îi apucă seara într'un sat.
Pornind dela aceste date putem spune că trebue să
vedem un derivat din nox,-etern poate prin analogie cu
manicare derivat din mane (2).
Acest prototip este *nocticare pe care-1 vedem la Du-
cange (3) în formele următoare:
Nyctieare, - tare «freguenter vigilare, wachen».

Să fie o greşeală sau o influenţă a formei greceşti

«v'jţ-x-coţ» în felul cum e transcris nyctieare ? Probabil
să fie aşa, de oarece vedem mai departe forma nocti-
corax redată şi ca nycticorax «Nachtraben».
Cum s'a ajuns la întuneca?. Din *(in)nocticare^>
*(in)nuhteca s'a ajuns la *(in)tuhneca> întuneca (h a
dispărut fiind în poziţie atonă, chiar de ar fi evoluat
pînă la f). Metateza s'a întîmplat sub influenţa formei
cu care acest verb eră în strînsâ legătură ca înţeles,
tenebricus> *tene(u)rec sau mai tîrziu *tîne(u)rec, care
se începea cu *ten —, ori *ttn —. După ce s'a ajuns la
(înjtuneca, această formă la rîndul ei a influenţat pe
*(în)tîne(u)rec, schimbîndu-i pe*tîn — în tun—.
Aşa dară o formă nu se poate explica fără cealaltă.
Forma s'a păstrat şi în it. notticare (4) «andare di
notte, far di notte», dacă nu cumvâ este savantă. In
caz afirmativ ar veni să întărească şi mai mult pă-
rerea ce susţinem aici.

(1) Basme Aromâne, pp. 663 664.

(2) Densuşianu, Hist. de la langue roum. I, p. 167.
(3) Glossarium med. et inf. lat, Supplementum. pp. 379—81.
(4) N. Tommaseo c€- Bellini, Dizionario Della Lingua Italiana I I I ,
p. 519.
12 GEORGE GIUGLEA

A încurcă, a se încurca
înţelesul e destul de bine cunoscut. In ce priveşte
etimologia D. Puşcariu (Etym. Wbuch, p. 45) îl crede
derivat posterior din descurcă •<* deobscuricare prin
analogie cu forme ca descărcă-încărcă. D. Tiktin res-
pinge (1) această etimologie pentrucă avem încarc-des-
carc iar nu descarc-înscarc, descoper-acoper, nu încoper,
destup-astup iar nu întup. Dar nici propunerea d-lui
Tiktin că ar derivă din lat inculco (hineinpressen) nu
poate fi susţinută nici din punt de vedere semantic
nici fonetic. Nu există nici o formă analogă care s'o
îndreptăţiască. Aşâ avem încălţare nu încărcare, înăl-
ţare nu înărţare, etc.
Pentru înţeles trebue să pornim—cred—dela faptul că
avem de a face cu un termin referitor la războiu şi
ţesut: a se încurcă firele, iţele, caerul etc. şi a le des-
curca. Pornind de aci ar putea fi un derivat din lat.
colus (2) care aveâ şi înţelesul de caier.
Astfel un * incolucare «< * încurucare < încurcă-, a
amestecă firele aşâ cum sunt amestecate şi încâlcite fi-
ricelele de caier ori de lînă, în genere. De aci s'a zis
apoi despre ori ce fire a se încurcă a deveni adecă
amestecate, încît să nu le mai poţi da de căpătîi ca
şi firelor mărunţele din caier (cf. şi a se încaieră de-
rivat din caier). De aci înţelesul a evoluat ajungînd
să aibă şi nuanţe mai abstracte: a se încurcă la vorbă,
în afaceri etc.

Iţ
Cuvîntul e dat pînă acum ca existînd numai sub
forma de plural iţe (3), deşi există şi sing. iţ « l a t li-

(1) Rumănisch-Deutsches Worterbuch, p. 794.

(2) Quicherat et Daveluy, Dictionnaire Latin-Franşais, p. 226.
cf. şi Gorpus gloss. lat. (VI, p. 12) «colum colatorium vel unde
mulieres nent.»
(3) Puşcariu, Etym. Wbuch d. r. Spr., p. 79.
 CERCETĂRI LEXICOGRAFICE 13

cium). Interesîndu-mă de terminologia privitoare la răz-

boiu, în jud. Ialomiţa, mi se dedea--pentru rost —ur-
mătoarea esplicare :
«Să ridică un iţ în sus ş'un iţ să lasă în jos şi să
face rostu». Eră vorba de pînză, care se ţese mai ales
în două iţe. Evident, cuvîntul se întrebuinţează mai
mult la plural şi de aceia a şi fost dat de dicţionare
numai sub această formă. Singularul s'a păstrat şi în
lbile romanice: it liccio, sard. log. littos etc. (cf. Korting,
Etym. Wb. d. rom. Sprch.).
Odată a trebuit să se zică un iţ, două iţă < lat. pl.
licia-, şi mai tîrziu, prin analogie cu alte forme s'a zis
iţe (cf. braţ,-e; maţ, pl. maţe pentru *maţă < matia).

Lamură.
Nu fac aici decît, să dau o lămurire asupra dezvol-
tării acestui cuvînt care — cum reese din cercetările de
pînă acum — a scăpat celor ce s'au ocupat de el.
In traducerea romînească a istoriilor lui Herodot (1)
se întîlneşte de cîtevâ ori această formă lexicală. Ast-
f e l : . . . că Darie lămuri aur... (IV, 166), corespunzînd
grecescului exo^aio care s'ar putea traduce cu: dete or-
din să se tae, să se bată aur. In acelaş pasaj găsim
mai departe:... tăia iarăş bani de argint lămurit.
In textul grecesc avem «xa6apwxaxov» ( = curăţit, cu-
rat). Rezultă din toate acestea că la început lamură a
trebuit să însemne orice fel de metal curat, care n'are
nici un amestec strein.
Iată şi alte pasagii: «Iaste la Arcadiia , la un loc alb
unde doî vânturi suflă de mare nevoe, şi lovitură preste
lovitură, şi căzătură preste căzătură zace,...» (I, 67) Apoi:
Au mers de-au văzut un căldăraru lucrând şi văzu bă-
tând nişte fier,...» (1—68).
Se împlineau vorbele oracului citate mai sus «pentru
. că două vânturi socoti foile, iar bătăturile ciocanul şi
(1) Publ. de D. N. Iorga, Vălenii de Munte. 1909.
14 GEORGE GIUGLEA

ilăul, şi hierul ce lamură, căzătura...» (I, 68). Adică «fie-

rul ce bătea cu ciocanul», am zice astăzi, ceiace dealt-
fel rezultă şi din textul grecesc (e^eXaoviftevov acSipov).
Decît fierarul bate fierul după ce-1 arde în foc, pentru
a-1 face mai curat, a depărta elementele streine din el,
pentru a deveni mai maleabil. De aci a lămuri însemna
a face lamură, adecă a face metalul curat.
Cuvîntul a ajuns să însemne mai tîrziu a limpezi
a curaţi orice lucru în genere; iar lamură orice lucru
mai curat, mai limpede (făină, caş, miere etc).
Lat. lamina (1) (foaie de metal) care se dă ca etimo-
logie şi de D. Tiktin ar fi dat în rom. *lamănă.
Probabil trebue să pornim dela lamella, care prin
substituire de sufix a devenit *lamula (cf. vitulus şi vi-
tellus, cătulus şi catellus etc.). Iar ca sens însemnă foaia
subţire (2) tăiată din orice fel de metal şi care — cum
se ştie —îşi păstrează oarecare strălucire câtăvâ vreme
după ce e tăiată.
Din punct de vedere semantic — cel puţin pentru
limba rom. — trebue pornit dela acest înţeles: strălu-
citor, curat.

Măţar
Culegînd unele date din vieaţa păstorească am în
registrat faptul că păstorii pun diferitele produse ale
laptelui (brânză, ui'dă) în putini, burduşi de piele şi în
băşici de porc sau de vită mare (de oaie nu, fiindcă-i
prea subţire). Băşicile şi le procură dela măţari care
formează o ramură deosebită de aceia a măcelarilor.
Aceştia se ocupă cu curăţirea şi vînzarea intestinelor
(pentru cîrnaţi) şi a băşicilor pentru cei ce se ocupă
cu păstoritul.

(1) V. şi diferitele sensuri pe care le dă D. Tiktin (Rum. Deutsch

Wbuch, p. 887) şi care sunt identice cu cele citate de noi.
(2) Cf. Corpus gloss. lat. : lamina fasciola cuiuslibet metalli
V, p. 306).
 CERCETĂRI LEXICOGRAFICE 15

E curios cum acest cuvînt nu a fost înregistrat de

cît de un singur dicţionar (1) ceiace arată că estetotuş
cunoscut.
E întrebarea acum dacă avem deaface cu o formă
latină moştenită, sau cu un derivat romînesc? Forma
latină corăspunzătoare e atestată în acelaşi pasaj în
care e atestat şi prototipul rom. maţ: intestina quae
sordes emittunt, unde matiarii dicuntur, qui e adem
tractant ac vendunt (cf. Corpus gloss. lat. 830; în G.
Meyer, Indogerm. Forsch, VI, p. 116).
Ar fi interesant de studiat toate derivatele acestea
în-ar pentru a se vedea care se pot duce pînă la un
prototip latin şi care sunt derivate ale limbei rom. Cri-
teriul e greu de găsit în asemenea cazuri, fiindcă şi
una şi alta e posibilă. Pentru cele mai multe se im-
pune întrebarea logică, dacă au putut avea sau nu
Romîoii o atare ocupaţiune.
Citez o singură (2) formă.
«Şelar (3)» care e răspîndită pretutindeni. D. Puşcariu
n'o citează, deşi trebue admisă cu siguranţă originea
latină a acestui cuvînt pentru următoarele motive. Ro-
mînul a avut totdeauna cal, a avut şea pentru a putea
călări. Nu ori cine putea să facă asemenea obiecte,
pentru care se cere oarecare dibăcie, ci trebue să fi
fost cineva, in fiecare sat, sau pentru mai multe sate unul,,
care avea această meserie—se înţelege — foarte pri-
mitivă la început. Prototipul lat sellarius e dat de Du-
cange, cu înţelesul de «.sellarum confector>. Forina
corectă ar fi fost sălar, dar a fost refăcută sub influ-
enţa lui şea (cf. ţarină refăcut după ţară, ţesut după
ţes etc).

(1) Al lui Laurianu şi Massimu, I I , 252.

(2) Cf. forme cu acar, cărbunar. Dens., Candrea, Dict. Etim.
pp. 2,40.
(3) Cf. it. sellajo şi alte forme romanice în Korting, Lat.-rora.
Worterb., p. 784.
1(5 GEORGF. GIUOLFA

M6rced,-ă
Cuvîntul l'am întîlnît în Ardeal (Săcele) şi înseamnă
«leneş», om care «abia se mişcă» care «se apucă greu
de lucru». După înţeles avem de aface cu lat. mar-
cidus (1) (fane, fletri, qui se gâte, languissant). D-l
Puşcariu îl pune în dicţionarul etimologic ca mîrced. Cu-
vîntul se citează şi de Dame (2): mârced, fletri, fane, mou,
mollasse, languissant. Din punct de vedere fonetic acea-
stă formă nu poate redă pe cea latină, unde a este
accentuat. Fenomenul se explică însă prin influenţa
verbului a se mărcezi (3) (fletrir, faner, languir) unde
a+r>>î fiind în poziţie atonă şi prin influenţa formelor
analoge ca tlrziu etc. Mârced şi mărcezi prezintă un
fenomen dialectal, pentru că forma corectă ar trebui
să fie marced şi mărcezi (cf. martur, mărturie). Mai
tîrziu mărcedi > mercezi, prin asimilaţia lui ă de e
următor (cf. răpezi~> repezi, după care şi-a schimbat pe
a în e şi repede) a influenţat pe * marced, din care a re-
zultat astfel forma noastră merced (4).

Moleaţă
Forma aceasta n'o dă decît un singur dicţionar (Lau-
rianu şi Massimu, Dicţ. Limb. Rom., II, p. 328), după care
probabil l'a citat şi Korting (Lat. Rom. Wbuch, p. 595).
D-l Puşcariu nu-1 pune în dicţionarul său, fiindcă pro-
babil n'a avut încredere în existenţa lui. Cuvîntul l-am
cules personal, în cercetările mele asupra vieţii păsto-
reşti, cu înţeles de «iarbă moale», care creşte prin lo-
curi umede şi care în adevăr îţi dă impresia de cevâ
moale. S'a zis de sigur întîi «moleaţă de iarbă» şi pe
urmă simplu «moleaţă».

(1) Cf. Meyer-Liibke, Gramatik der rom. Spr., I, § 332.

(2) Dame, Dict. Rom. Fr. I I I , p. 23.
(3) Ibid, ibid.
(4) In ce priveşte celelalte limbi romanice comp., it. marcido,
sp. marcido (M.-Liibke, Gr. d. r. Spr., I., § 332).
 CERCETĂRI LEXICOGRAFICE 17

Etym. lat. mollitia, din care derivă şi it. mollezza fr.

mollesse şicare avea sensul de «qualite de ce qui est mou».
Menţinerea lui o se explică prin infl. lui moale.

Molînd,-ă

Cuvîntul e cules în -Ardeal (în Săcele, lîngă Braşov)

şi este întrebuinţat ca termen de batjocură. E sinonim
cu «bleg», deci o nuanţă mai pronunţată, decît «molîu»,
care e un derivat rom. al lui «moale». Cuvîntul ar mai
putea fi tradus şi prin «tîndală».
Din punctul de vedere etimologic, trebue tratat ală-
turi cu formele plăpînd (1) < * palpabundus,-um, fla-
mînd < * flammabundus, um, căscăund < cascabun-
dus,-um. A fost deci o formă, analogă acestora, * mo-
/Zibundus,-um > molleund > molăund şi apoi, prin in-
fluenţa formelor de gerundiv, a devenit molînd, suferind
aceiaş evoluţie fonetică ca şi celelalte. Căscăund îşi va
fi păstrat probabil pe ă sub influenţa verbului a căscă,
cum nu poate fi cazul şi pentru plăpînd şi—flămînd.
Cred totuş că aceste două forme se pot explică şi altfel.
Din ele născîndu-se derivatele plăpânzi < * pălpăînzi
<* pălpăunzi unde u-\-n-\-cons fiind în poziţie atonă
a trecut la % (2).
După verb se va fi refăcut apoi şi adjectivul. (Idem
flămînd după flămînzi).

Muccosus
Citez acî această formă pentru a aduce o rectificare
la ceia ce spune d. S. Puşcariu, la cuvîntul rom. mu-
cos (3), pentru care presupune lat. * muccosus, pe care-1
cer formele romanice.

(1) Cf. Candrea, Les elem. lat. p. 37.

(2) Vezi asupra acestei legi, a d-lui I. Candrea, Buletinul Socie-
tăţii filologice, anul I, p. 28.
(3) Etymolog. Worterbuch der rumân, Sprache, p. 96.
18 GtiORGE GlUGLgA

Forma corectă este însă atestată în Corpus GIoss.

lat, (II, p. 587) unde se explică foarte bine şi înţelesul :
«muccosus humidas nares habens».

Muscur-ă
E un termin păstoresc, prin care se designează oaia
care are pe botul mai deschis pete negre, cărora li se
zice muşte. Oaie muscură sau muscurie e oaie cu muşte
pe bot.
Terminul l'am întîlnit la păstori din diferite regiuni
(Ardeal, Dîmboviţa, Dolj, Ialomiţa, Dobrogea). In Dolj
se mai numesc muşte (1) «şi bobiţele, florile mici cusute
cu arnici negru pe cămăşile ţărăneşti. Un singur dic-
ţionar—cel al d-lui Dame (2)—înregistrează ca nume de
oaie forma Muscurica. Evident este diminutivul din
?nuscur,-ă. înţelesul însă s'a perdut, în unele regiuni
rămînînd astfel cristalizat în limbă numai ca nume
comun.
Dalametra (Dicţ. Macedo-rom., p. 140) încă înregis-
trează acest cuvînt: «muscur, alb la urechi şi la nas,
cu pete albe la cap: capră rnuşcură (albă la urechi şi
nas)». Nu ştiu dacă înţelesul e dat corect.
Origina acestui cuvînt trebue studiată în legătură cu
altă formă, analogă: fumur,-ă(3) fumuriu,-ie-In ambele
forme avem ae-a face cu substituirea sufixului-^Zws lui
— idus. Muscula ar arăta altfel diminutivul lui musca.
Avem decî a face cu un derivat adjectival * musculus,-a,
um. Prezenţa lui ş în macedo-romînă pare a arătă o
influenţă albaneză. In dicţionarul lui G. Meyer nu dă ceva
analog. *Fumulus s'a păstrat şi în dialectul friulan, cum
a arătat d. Candrea (4) în cercetările asupra păstoritului

(1) Comuna Ciuperceni.

(2) încercare, De Terminologie Poporană Romînă, Bucureşti,
p. 182.
(3) Lat. * fumulus.
(4) La Soc. Fii.
 CERCETĂRI LEXICOGRAFICE 19

la popoarele romanice. Rămîne de cercetat dacă nu •

cumva s'a păstrat în acest dialect romanic şi forma de
mai sus.

Paiu, a se împăia.

Iarăş un termin păstoresc neînregistrat încă de dic-

ţionare. Se întrebuinţează rar, deoarece se referă la un
fenomen ce apare numai primăvara. însemnează adică
lina cea nouă ce răsare primăvara, la oi, dedesuptul
lînei celei vechi, aşa precum răsare [iarba cea nouă
dedesuptul celei vechi şi uscate, sau ca «năpârleala* la
pasări (creşterea pufului celui nou), cum se chiamă de
altfel fenomenul şi pentru celelalte animale. Păstorii
tund lîna cea veche pînă la stratul cel nou care creşte
primăvara şi care va formă haina animalului pentru
vîntreg anul ce vine. DaCă oile nu s'au împăiat primă-
vara, atunci lîna cea veche cade şi rămîne pielea go-
laşe, fără păr. Lucrul se întîmplă mai ales la oile care
au eşit rele, slabe din iarnă. De aceia păstorii se îngri-
jesc să fie bine ţinute vitele lor, pentruca să se «îm-
păieze», deoarece altfel ar păgubi lîna cea veche, care
neavînd dedesupt sprijinul «paiului» se smulge, se
rupe de buruieni.
Paiu e lat, pallium «tout ce qui sert a envelopper,
couverture». Iar rom. paiu nu e decît un înveliş, o
haină pentru corpul animalului (cf, şi alb. paVe şi ve-
chiul fr. paile).
Impăia e de sigur * impalliare care a trebuit să
existe odată cu pallium. Atestată este numai forma ne-
gativă: «.expaliatus sum miser», în Plaut (v. orice dic-
ţionar lat.). Decât dacă exista cuvîntul pentru ideea
de a se «desbrăcă» a trebuit să existe şi unul pentru
ideea de a se «îmbrăcă». Oăci ca să te «desbraci tre-
bue întîi să te îmbraci».
 GEORGK GIUGT.EA

A se prevesti.

Forma aceasta se întilneşte în Ardeal cu înţeles apro-

piat de acela al lui veşteji. «Se preveştesc» florile în-
seamnă «se ofilesc», «se trec». Evident avem de-aface
cu un derivat din aceeaş rădăcină din care derivă şi veş-
ted (1) < vescîdum, adică vescus. Decât nu e atestată —
după cît ştiu—nici o formă, din care am puteâ deriva pe
cea romînească, care n'ar puteâ li alta decât un *perves-
cire (2). Rămîne însă ca asemenea formă să se găsească
undeva atestată, sau să fie confirm ată prin vreo formă
romanică corespunzătoare. Atrag totuş atenţiunea asu-
pra acestui cuvînt, care nu se dă de nici unul din dic-
ţionarele cunoscute nouă.

Sinrecu.

Avem de aface aici cu un apax legomenon pe care

nu 1 întîlnim decît o singură dată în Psaltirea Hur-
muzaki (3). In celelalte trei copii de psaltire, a lui Co-
resi, Scheiană şi Voroneţeană, e înlocuit cu alte forme,
ceeace dovedeşte că nu mai eră înţeles în epoca în care
s'au scris acelea. Această supoziţie se întăreşte şi prin
faptul că în textul Ps. II. restul frazei ce urmează imediat
după acest cuvînt e sărit de copist (4) şi scris — ulte-
r i o r — pe marginea stîngă a paginei. Se vede că s'a
oprit copistul mai mult asupra cuvîntului pe care nu-1

(1) Densuşianu, Hist. de la langue roumaine, p. 30.

(2) In istoria acestei forme trebue să vedem un paralelism cu
altele ca putrid'us şi putrire > fr. pourrir ; marcidus > rom.
merced şi martire > it. marcire ele.
(3) Dăruită Academiei Române de d. Eud. Hurmuzaki (v. şe-
dinţa dela 9 Iulie 1904).
(4) Intr'un studiu special voiu arătă legătura dintre textul acestui
manuscris şi cel al Ps. Coresi, Scheiană şi Voroneţeană, precum
şi partea lui originală de limbă.
 CEPCFTXTiT r.KXICOGKAFICE 21

înţelegea şi a sărit un rând — lucru ce se întîmplă des

cînd eşti preocupat mai mult de cuvîntul singuratic
din frază, decît de aceasta în întregimea ei.
Dar să vedem ce poate însemnă. Pentru a putea în-
ţelege mai bine dăm textul cu variantele din celelalte
psaltiri: «...pînră(l) acmu spuniu ciudele tale şi pînră
la bătrînreţele de sinrecu dzeulu mieu nu părăsi menre».
( L X X , 17—18).
In Ps. Sch. «...şi până acmu spuniu minunile tale şi
pără în bătrineţe şi mântuire dzeulu mieu nu lăsa
mere (2)».
In textul latin avem: «et usque in senectum et senium
Deus ne derelinquas me».
In Coresi avem « m ă t o r i î a » (un derivat din mătur)
ceeace arată că probabil copistul Ps. Sch. a copiat greşit
măntuire pentru mătoriîe. care corespunde în câtva
originalul slavon şi latin.
In textul slav avem «...mo cTapociH iiaropcTBa (3).
Evident traducătorul a vrut să redea forma slavă
prin un cuvînt românesc care avea o nuanţă mai ac-
centuată decât bătrîn, adecă «om ajuns la adînci bă-
trîneţe
Deci «de sinrecu» e traducerea genetivului slav .\ia-
T o p c T B a «senectus» (cf. Miklosich, Lex. paleosl., p. 364).
Cum arată şi «senium» din textul latin avem de a
face cu idea de «om albit de bătrâneţe». In limba ro-
mînâ însă nu va fi existat substantiv derivat, cores-
punzător celui slav aşa cum e la Coresi mătoriîe (în tra-
duceri mai nouă «cărunteţe»),
Sinrecu corespunde deci lui bătrîn» de astăzi care
atunci, cînd vor fi existat ambele forme, va fi avut o

(1) Transcriu aşa cum e în manuscript, deşi -nr se pro-

nunţa ca — Ir — cu o nuanţă de nazalizare care e redată de scri-
tor prin n (Părerea D-lui I. Candrea)
(2) Cf. Psaltirea Scheiană publ. de d. I. Bianu.
(3) Ps. slavă s. XIV, No. 3 după catalogul lui Iacimircki.
22 r.rcORGR GTITGT.F.A

nunţă mai apropiată de a prototipului latin «vetera-

nus» (vulg. betranus»).
Ca fonetică cuvîntul duce la un prototip cl. latin
*senîcus derivat din senex. Dicţionarele lat. citează nu-
mai forma de feninin senica, atestată în scriitorul co-
mic Pomponius (1): «me exercet senica quaedam». Din
punct de vedere fonetic forma prezintă oarecare difi-
cultate, pentrucă ar fi trebuit să avem *şi'nrecu (2). Avem
de a face cu e (deschis) ca în tcneo > ţiu. Trebue însă
s'o tratăm în legătură cu altele analoge «vînăt, tînăr» (3)
pentru care cum arată şi altele limbi romanice (cf. Can-
drea, Eev. p. Ist., Arh., Fi!., p. 90, 91) trebue să pre-
supunem «tenerum, venetum» şi astfel ar trebui să bă-
nuim şi pentru exemplul nostru un *senicus.
Se poate însă, pentru limba rom., să vedem şi o altă
explicare. Aceste cuvinte au avut derivatele întineri,
< lat. (in)tenerire, tinereţă (4), învineţi, vineţeală, unde
e fiind aton nu putea să mai altereze consoana dinna-
inte şi astfel cu vremea se va fi transmis fenomenul
şi la formele accentuate. Dacă va fi avut şi sinrecu un
derivat, nu putem răspunde. Cuvîntul s'a păstrat şi
în unele dialecte italiene: lomb. senega, berg. seneca,
senec, senico (5). Decât avem de a face cu regiuni, unde
e nu s'a diftongat şi prin urmare nu putem trage de aci
nici-o concluzie asupra valorii lui e latin.

(1) Cf. orice dicţ, latin.

(2) După fonetismul lbei literare: *şinec». ,
(3) Ceiace spune D. Byhan (Weigand, Dritt. Jahresbericht, p. 25)
câ e > î fiindcă aceste cuvinte au avut accentul pe silaba ante-
penultimă, formulînd astfel o lege nouă, nu poate fi admis. In
contra acestei legi vorbeşte înţeleg care nu se poate explica de-
cît prin întilligo (Densusianu, curs de limba rom.)
(4) Densuşianu, Histoire de la langue roum., p. 159, 166,
(5) Cf. Salvioni in Arhivio glottologico, XIV, 214,
 CEKCETÂKt I.EXiCOGnAj'ICfi 23

Soartă, a se sorti.
Iată înţelesurile acestui cuvînt: 1) soartă «placenta»
(cf. Şăineanu Dicţ., p. 685); 2) macedo-rom. soarte=că-
maşa în care se naşte pruncul (Papahagi, Basme Arom.,
p. 698). Personal l-am cules în jud. Ialomiţa şi în Să-
cele (Ardeal), unde se întrebuinţează numai cînd e
vorba de copii mici care se urinează pe ei, noaptea în
vis, fără să se deştepte. Despre aceştia se zice «s'a um-
plut soartă, e plin soartă, s'a sortit pe el, s'a sortit în
pat». Evident înţelesul din urmă e derivat din înţelesul
de «placenta». «Plin soartă» nu e altceva decât «plin
ca o soartă» adică ud, murdar ca soarta în care se
naşte copilul. O dovadă este şi faptul că expresia se
întrebuinţează numai privitor la copii.
Atît ca înţeles cît, şi ca fonetism cuvîntul ne duce la un
exorta(m), participiul femenin al verbului'ezom-i «naître,
paraître», subînţelegîndu se «înveliş, cămaşe», năs-
cută odată cu copilul. Ou vremea adjectivul a ajuns să
fie întrebuinţat numai singur — ca şi atîtea altele —
devenind substantiv. Forma latină e atestată de mai
multe ori: «exortam notam ( = natam) procreatam (Corpus
Gloss. lat., IV, p. 441, 135) şi «exortus abortus (IV, p.
339, 8). Din abortus se ştie că derivă prototipul cuvân-
tului fr. «avorter» « l a t . abortare). In această privinţă
un articol al D. Thomas (1) vine să întărească afirma-
ţii] nea noastră. D-sa se ocupă de forma ecliorter ce se
întîlneşte în regiunea picardă şi în Artois cu înţelesul
exprimat în abortare. D. Thomas înclină spre un prototip
lat. * exortare. Cuvântul romînesc — deşi mai depărtat
ca înţeles — vine să întărească această etimologie.
A se sorti e derivat născut ulterior din soartă.
Iată încă un cuvînt din acelea, privitoare la vieaţa
intimă a poporului romîn, care aproape toate sunt de
origine latină.

(1) Romania, X X V I I I , pp. 384 -5.

24 GEORGE GIUGI.EA

A strecură.

D. Puşcariu (Etym. Wbuch d. r. Spr., p.) îl derivă diu

*estracolare. presupunînd ca formă corectă pe străcura.
Nu mă ocup de semantică ci numai de fonetică. Dar
foneticeşte etimologia nu se poate susţine. Forma ge-
nerală nu e străcura — aceasta e dialectală — ci stre-
cura şi stricura (Dame, Dicţ. IV, 114) acentuîndu-se la
indic, strecur şi strecor ca şi masur şi măsor înfăşur
şi înfăşor. Pînă aci două greutăţi: N'avem nici un exemplu
— după cît ştiu — de trecerea lui stră—«lat. extra—)
la stre-ovi stri (cf. străbate, străpunge, străluci, strămută
etc.) mai ales că în silaba următoare nu urmează o vo-
cală guturală ci labialâ, iar pe de altă parte e greu de
explicat trecerea accentului pe prefix. Ceea ce e hotă-
rîtor în discuţie este forma aromînă : stricor, stricurari
(1) (Dalametra. Dicţ. Maced.-Rom., p. 197) în care i —
după fonetica acestui dialect—nu poate derivă decît din-
tr'un e latin.
De unde poate atunci deriva acest cuvînt? Pentru a
ajunge la adevăr trebue să pornim dela faptul că acest
termin a fost şi e mai mult un termin păstoresc. S'a
zis de sigur la început mai mult a «strecura laptele»,
pentru că alte licide nu ne putem închipui să fi pre-
zentat prea multe motive de strecurat, mai ales în vre-
muri mai primitive. De altfel şi astăzi ţăranul întrebu-
inţează cuvîntul «a strecură» mai mult în legătură cu
cuvîntul lapte. Decît ce-a însemnat a strecură şi de ce
eră nevoe de acoastă acţiune ?
Cunoaşterea mai amănunţită a vieţii păstoreşti ne va
da lămuririle necesare: Mînzărarii mulg oile la uşe
stînd pe nişte scaune fixe. Oaia în timpul cînd e mulsă
stă cu ugerul deasupra găleţii. Pînă a se umple o gă-
leată — vorbim aci de păstoritul în mare — trebue să

(1) V. şi Papalmgi, Basme Aromâne, p. 701.

 CERCETĂRI LEXICOGRAFICE 25

treacă prin minile mulgătorului cel puţin 20 de oi.

Unele din ele cum e firesc de altfel—scapă materiile
fecale, «căcărezele» în găleata cu lapte. Limba latină
avea pentru aceasta termenul stercus (cf. «stercus cn-
prinum, ovillum» în Georges, Lat.-Deutsch. Wbuch.
Stercus e dat de dicţionare şi ca sinonium cu pur-
gamen (=ordure, action de nettoyer: transfert in criba
farina et quatit, ac remanent summo purgamina). Pe
Ungă subst. există şi verbul stercoro «fumer» dar şi
«vider, curer» (în Guill Freund) şi «ausmiszten» (în
Georges). Aşâ dar a strecură a însemnat la început «a
curăţi laptele de «stercus» şi pe urmă în genere de
orice gunoi, după cum şi stercus însemnă şi purgamen.
Şi fiindcă mijlocul mai uşor de a curăţi laptele eră acela
de a-1 turnă, de a-1 face să treacă prin o pînză, dea-
supra căreia să rămîe «stercus»-ul şi celelalte gunoaie
de aci cuvîntul a evoluat puţin semanticeşte încît as-
tăzi se înţelege mai ales sub nuanţa de «a face să treacă
un lichid prin strecurătoare». Foneticeşte stercorare a
devenit strecurare (macedo-rom. stricurari) prin meta-
teza lui r. Numai aşâ cred că se poate explică acest
cuvînt, luînd în vedere mai ales soarta lui fonetică.
D. Korting dă pe stercus cu e deschis (cf. it. stereo, sp.
estiercol etc. în Lat.-Rom. Wbuch., p. V.) decât forma
atestată e stercus. Oricum ar fi însă strecură se poate
explică şi din stercorare, unde e este aton.

A scurrimâ, a curmă

Forma e atestată în Psalt. Hurmuzaki, X C I I I , 13, în

următorul pasaj: «se-lu înblîndzeşti dzi re pîră se va
scurrimâ greşnicului groapă».
în textul slav avem «izriet se» iar în cel latin «donec
foveatur peccatori fovea».
In Ps. Scheiană avem «sapase-va», adecă înţelesul
pe care-1 vedem în forma slavă şi latină.
26 GEORGE GIUGLEA

Pentru a «săpa» lba lat. avea şi cuvîntul «rimare»

«feudre, creuser»; care a dat rom. a rima «a întoarce
pămîntul cu rîtul» (se zice numai despre porci).
Afară de acesta a trebuit să existe un * corrimo (1),
compus din «con-f rîmo, devenit * curr(i)ma > cur(î)ma
{după indic, curîm) din care avem actualul curma «a
tăia, a scurtă lemne». Acţiunea constă în a face «o tăie-
tură» cu toporul în lemn pentru a-1 scurtă, a-1 face în
mai multe bucăţi. De aci derivă — prin extensiune —
şi celelalte înţelesuri (2) ale cuvântului. N'avem de a-face
deci cu un derivat a lui curm (trunchiu) (3).
Rămîne acum întrebarea dacă e atestat undeva pro-
totipul * excorrimare, din care foneticeşte rezultă scur-
rima, astăzi scurma (3). In ce priveşte netrecerea lui î
la î după rr, aceasta e o caracteristică a limbei din Ps.
Hurmuzaki.
Forme analoge avem pe cumpăra şi vechiul rom.
scumpăra < ex -f- comparare.

Toană.

înţelesul primordial al acestui cuvînt l'am înregistrat

în cercetările mele asupra graiului din Săcele, unde
înseamnă «butoi». (5). Pentru formele romanice cores-
punzătoare, fr. tonne, it tonnello «misura da olio e da
vino». D. Korting dă ca prototip latin tunna (Lat.-Rom.
Wbuch, p. V). Dar forma rom. trebue derivată din tonna.
<cu o închis) pentrucă altfel ar fi trebuit să avem tună.
Ducange (6) înregistrează în adevăr următoarele forme:
f
(1) V. Lexic, budan, p, 158.
(2) Cf. Dame, Dicţ. Roum.-Fr., 1, p. 324, «finir, terminer, inter-
rompre, rompre»,
(3) V. Dame, Dict. Roum.-Francais, 1. c.
(4) Dame, o. c., 4, p. 43.
(5) înţelesul mi-a fost confirmat şi de I. Soricu, care 1-a con-
trolat în vara aceasta din nou.
 CERCETĂRI LEXICOGRAFICE 27

tunna «vas aquae, vini.... et altrius liquoris capax»...

Apoi tonna într'un citat din Vita S. Tillonis: «Erat....
vas, quod vulgo tonna vocatur». Mai jos îl mai dă încă
odat pe tonna cu alte lămuriri. Deci a existat în lat
vulgară forma tonna şi e indeferent pentru noi dacă
e un împrumut celtic, după cum spune D. Korting la
locul mai sus citat. In ce priveşte fonetismul avem o
desvoltare paralelă a lui o -f- nn + a >» oa, ca şi e -f-
« » - | - a > ea în pană.
Dicţionarele noastre dau alte înţelesuri care — după
cum se pare — derivă tot din acesta. Astfel în Dame
găsim : toană «grand trou que l'on creuse l'hiver dans
la glace d'une riviere afin de pouvoir pecher au filet
(Dict. Rum.-Fr., I V , 167).
Forma aceasta identică ca fonetism să fie în legătură
cu toană «butoi»? Lucrul rămîne de explicat. Adaug
însă că personal am cules cuvîntul toană în fraza «am
dat o toană la peşte» adecă «am dat odată cu nevodul,
plasa etc.» Sau «peştele îşi are toana lui», «numai cînd
are el toana lui, atunci să prinde». Cu alte cuvinte
numai la un anumit loc şi moment poate fi prins. (Cf.
«om cu toane», «îi vin toanele», adecă momente de furie,
supărare etc.).