ILRDII = parola MOODLE

LIMBA TRACO-DACILOR

Limba traco-dacilor alcătuieşte componenta autohtonă sau substratul limbii române.

Limba latină – vorbită şi implantată de cuceritorii romani la nordul şi la sudul Dunării, s-a suprapus treptat
peste limba populaţiei autohtone. Este de presupus că, într-o fază iniţială, cele două idiomuri au coexistat în spaţiul
daco-moesic ; ulterior însă, latina – expresie a unei civilizaţii superioare, dar şi a unei autorităţi oficiale – a asimilat
limba traco-dacă. Au rămas urme care îi probează nu numai îndepărtata existenţă, ci şi participarea la procesul
complex de geneză a limbii române. Situaţia se prezintă ase- mănător şi pentru alte limbi romanice :
●de ex., în istoria limbii spaniole, vechiul element iberic continuă să fie o enigmă.

Acest vechi idiom, dispărut de multă vreme, nu a fost conservat şi transmis prin texte. Lipseşte, aşadar, principala
bază de documentare: textele scrise. Din limba dacilor n-au rămas mărturii scrise, cum n-au rămas nici din limba
galilor şi nici din limba vechilor limbi iberice. Condiţiile vitrege au făcut să piară :
●poemele scrise de Ovidiu la Tomis, în limba getă ;
●opera De bello dacico – aparţinând împăratului Traian ;
●opera Getica – scrisă de medicul Criton, care-l însoţea pe împăratul Traian;
(cf. Giurescu, Transilvania, p. 22)
Materialul lingvistic transmis de la populaţia autohtonă este extrem de redus: câteva glose, nume proprii
(toponime şi antroponime) şi inscripţii (interpretate nesigur).
a) Glosele dace conţin 57 de nume de plante medicinale ‘dacice’, incluse în tratate de botanică şi medicină de
provenienţă greacă (în tratatul medicului grec Dioscorides, sec. I p.C.) şi romană (în tratatul unui anonim
de pe la sfârşitul secolului al III-lea, citat sub denumirea Pseudo-Apuleius). Aceste denumiri geto-dace de
plante au putut ajunge în sfera de cunoaştere a medicilor şi erudiţilor botanişti greci şi romani întrucât geto-
dacii erau vestiţi prin arta lor medicală, bazată pe o profundă cunoaştere a ierburilor de leac.
Prezenţa cuvintelor dacice alături de cele latineşti şi greceşti este explicabilă prin interferenţele lingvistice
proprii acestei perioade (ILR, II, p. 315).
Valoarea lingvistică a acestor cuvinte este redusă, deoarece foarte puţine au fost explicate etimologic,
majoritatea cuvintelor prezentând o formă coruptă, fără terminaţii, uneori fiind imposibil de reconstituit forma
autentică. După toate probabilităţile, numai 10-15 denumiri botanice permit explicaţii etimologice şi semantice,
ca de exemplu:

aniarsexe ‘iarbă săracă’ , dyn ‘urzică’, guolete ‘ghindă’

(I.I.Russu, 1981, pp. 29-30).

Pentru câteva din aceste cuvinte s-au făcut apropieri cu cuvinte româneşti, prin raportare la albaneză şi la
elementele din substrat ale românei :
riborasta (rom. brusture, alb. brushtull) ;
móxoula ‘cimbrişor’ (alb. modhullë ‘neghină, măzăriche’, rom. mazăre) ;
amolusta (şi amalusta) ‘muşeţel’ s-ar raporta la alb. ambël ‘dulce’

Aşadar, lista lui Dioscorides nu prea ajută la cunoaşterea limbii traco-dacilor.

(cf. Gr. Brâncuş, Introducere în Istoria limbii române, p. 43-44 ; ILR, II, p. 329-335).

b) Numele proprii traco-dacice (toponime, hidronime şi antroponime) păstrate:

●la autorii antici
●în inscripţii greceşti şi latine
●pe monede
 Acestea constituie partea cea mai bogată a materialului lingvistic traco-dac: cca. 2050 de denumiri (nume
proprii de persoane, triburi, zeităţi, aşezări omeneşti, ape, munţi) din care 1150 antroponime, 900 toponime
(Daicoviciu, Dacii, ed a II-a, 1972, Bucureşti, p. 27). Deşi aceste denumiri constituie un material lingvistic şi
istoric deosebit de valoros şi semnificativ pentru structura limbii şi răspândirea teritorială a elementelor etnice
respective, totuşi, materialul lingvistic este disparat şi greu de interpretat etimologic.

Numele de munţi sunt cele dintâi care au permis reconstituirea unor baze şi grupuri lingvistice vechi, unele
dintre ele preindoeuropene [cf. Albert Dauzat, Introduction à l’étudedes noms de rivières et des noms de
montagnes en France, Paris, 1955, p. 251 (apud. Nicolae Saramandu, Limba română în context european, în
Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, coordonator Gabriela Pană Dindelegan, 2004, Editura Universităţii
din Bucureşti, p. 556)].
Diferitele denumiri pentru ‘MUNTE’ în idiomurile romanice au fost adesea luate în consideraţie în
dezbaterile despre substrat, pentru motivul evident că regiunile muntoase păstrează adesea trăsături primitive ale
limbilor (Rita Caprini, Montagne, carte onomasiologique. Commentaire, în ALE I/4, 1990, p. 6, apud.
Saramandu, op. cit., p. 556).
Faptul că în denumirile pentru ‘MUNTE’ şi pentru munţi, în general, se păstrează termeni vechi e ilustrat chiar
de numele sub care sunt cunoscute încă din antichitate principalele două lanţuri muntoase din Europa  : Alpii şi
Carpaţii.
►Numele Alpi conţine rădăcina alp- (alb-), de origine preindo-europeană. În germană şi în italiana de nord
cuvântul apare chiar ca termen comun :
germ. Alp ‘păşune înaltă’ < germ. medie Albe, care însemna ‘platou’.

În Italia de nord, alpe (pl. alpi) înseamnă acelaşi lucru: ‘platou la înălţime (în munte)’. Radicalul *alb- apare în
numele de origine celtă al unui oraş din nordul Italiei : Alba (probabil şi în numele Albania ‘ţinutul muntos’
(apud Saramandu, p. 556-557, nota 4).
►La originea numelui Carpaţi se găseşte un termen trac (traca era o limbă indo-europeană), pe care îl
recunoaştem până azi în alb. karpë ‘stâncă’ ; cf. şi Kárpathos, numele unei insule (stâncoase) din Marea Egee.
►În albaneză, termenul comun pentru ‘munte’ este mal, cuvânt autohton (de origine tracă sau traco-dacă),
pe care îl regăsim în română : mal, dar nu cu sensul de ‘munte’, ci cu cel de ‘margine (abruptă) a unui râu; râpă;
povârniş; coastă abruptă’ (cf. DEX, s.v.).
Ca termen entopic, însă, mal are aproape totdeauna sensul originar de ‘munte, deal, ridicătură de pământ’
(Iordan, Topon. rom. ; apud. Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, 1983, Bucureşti, p. 91), sens
pe care, ca apelativ, îl păstrează, regional, până astăzi (Densusianu ; apud. Brâncuş ; ibid).
‘Sinonimia cu munte (< lat. montem) a determinat modificarea semantică a lui mal’ (Brâncuş ; ibid), ceea ce nu
a fost cazul în albaneză. Schimbarea de sens a început într-o epocă foarte veche, dat fiind că în daco-moesiană
mal însemna deja ‘râpă, mal stâncos’. Proba o avem în toponimul Dacia malvensis (cf. şi toponimul Dimallum
la Titus Livius ; cf. şi let. mala ‘mal’ (apud. Caprini 1990, 24), devenit, în timpul stăpânirii romane, Dacia
ripensis. În adj. ripensis, care l-a înlocuit pe malvensis, se recunoaşte lat. ripa, devenit ulterior, în română, râpă
(cf. şi fr. rive ‘mal’).

Exemplele prezentate pun în evidenţă modificări semantice ale termenilor din română explicabile prin tracă
(traco-dacă), pentru care se pot stabili conexiuni cu alte limbi europene vechi şi actuale (cf. Saramandu
1998, pp. 673-675, 677-678)

c) Inscripţii conţinând texte în limba traco-dacă (cca. 30):

●redate cu litere greceşti, alcătuite numai din consoane, nedescifrate încă ; între acestea mentionăm inscripţia de pe
inelul de aur descoperit în 1912 la Ezerovo (în Bulgaria) ; textul prezintă 61 de litere grceşti scrise în şir continuu
(scrptio continua), dispuse pe 8 rânduri ;
●redate cu litere latine : menţionăm inscripţia Decebalus per Scorilo, ştampilată cu litere latine pe un vas enorm de
ceramică, descoperit la Grădiştea Muncelului, pe ruinele Sarmize-getusei, care a fost interpretată ca Decebal fiul lui
Scorilo: per ar corespunde lat. puer – probabil un calc după construcţiile latineşti Traianus filius Nervae;
traducerea ar putea fi acceptată şi în baza unui argument extralingvistic – filiaţia regilor daci: Scorilo – Diurpaneus
– Decebal. Această inscripţie a fost considerată şi text latinesc de către unii specialişti.

●În ce constă materialul lingvistic rămas de la traco-daci ?

 Elementele româneşti din substrat au un comportament de evoluţie specific elementelor latine, ceea ce
înseamnă că moştenirea din substrat se identifică cu moştenirea din latină; aşadar, în procesul impunerii în
Dacia latina a fost influenţată de limba populaţiei autohtone. Ca urmare a stării de bilingvism a dacoromanilor,
această limbă, sortită dispariţiei, a lăsat urme în latină, transmise apoi românei laolaltă cu elementele latine propriu-
zise.
●Care a fost modalitatea de evoluţie a elementelor româneşti din substrat ?

Pe baza vestigiilor de limbă traco-dacă, specialiştii au stabilit că traco-daca face parte din marea familie a
limbilor indo-europene de tip satәm [numite astfel, ca şi limbile sanscrită, iraniană, slavă, baltice, după cuvântul
sanscrit satәm, sl. sto ‘sută’, cu sunetul s, care e redat prin oclusiva k în limbile numite kentum (lat. centum)].

Strabo preciza că limba daco-getică e o limbă tracă, iar majoritatea specialiştilor români consideră că între
cele două idiomuri, deşi vor fi existat unele deosebiri datorate imensei suprafeţe pe care erau vorbite, aceste
deosebiri sunt doar diferenţe dialectale în interiorul limbii trace.
●Ce fel de limbă era geto-daca ?

MOȘTENIREA LINGVISTICĂ TRACO-DACĂ

Teritoriul lingvistic trac, delimitat pe baza faptelor lingvistice, se întindea din nordul Greciei şi până pe
versantul nordic al Munţilor Balcani, învecinându-se la vest cu teritoriul iliric, iar la nord cu teritoriul daco-
moesian, cuprinzând: vechea Dacie, cele două Moesii şi, posibil, Dardania (ILR, II, p. 313).
●Care era teritoriul lingvistic daco-moesian? Dar cel trac ?

Reminiscenţele limbii geto-daco-moesiene (tracii nordici), care sunt mai reduse numeric decât ale tracilor
meridionali, arată că este vorba , mai degrabă, de o simplă diferenţiere dialectală între geto-dacii din nord şi tracii
de la sud de Haemus (Balcani). (Russu, Traco-dacii, p. 34).
●Care era diferenţa dintre geto-dacii din nord şi tracii de la sud de Haemus ?

În actualul stadiu al cercetărilor, principalul mijloc de identificare a elementului lingvistic autohton

rămâne comparaţia între română şi albaneză. Multiplele paralelisme lexico-gramaticale se justifică, în primul rând,
prin substratul comun, traco-dac pentru limba română şi traco-ilir pentru albaneză (considerată descendentă a
limbii trace). Comparaţia cu albaneza trebuie făcută la stadiul străvechi – al albanei comune şi al românei
comune, nu la nivelul actual al celor două idiomuri.
●Care este principalul mijloc de identificare a elementului lingvistic autohton al limbii române ?

Influenţa substratului nu se limitează numai la vocabular. Când o populaţie îşi schimbă limba, ea păstrează
întotdeauna o serie de deprinderi de pronunţare (bază de articulaţie), chiar şi unele modele gramaticale (atât
morfologice, cât şi sintactice).
●Care sunt compartimentele limbii române care au fost influenţate de substrat ?

Cum se studiază elementele autohtone din română ?

De regulă se consideră că aparţin substratului elementele de care specialiştii sunt siguri că ●nu provin din :
- latină
- vechea greacă
 - vechea slavă
●sau că nu au apărut pe terenul intern al limbii:
diverse creaţii accidentale, expresive etc.
După această selecţie riguroasă a meterialului atribuit substratului , acesta se compară în primul rând cu
corespondentele din albaneză.

Albaneza este o limbă care ar descinde fie:

♦din traco-dacă (sau din daco-moesiană);
♦din limba iliră – care făcea parte din acelaşi grup lingvistic ca şi traca;
– se vorbea în antichitate în zona de vest a Peninsulei
Balcanice, deci şi în aria în care se vorbeşte azi albane-
za;
– ar fi avut în constituţia ei o componentă originară
tracă ;

▪albaneza are două dialecte principale, cu deosebiri importante între ele :

– dialectul tosc, vorbit în jumătatea de sud a ţării ; asemănările cele mai importante ale românei sunt cu acest
dialect din sud, de unde ipoteza că patria primitivă a albanezilor trebuie să fi fost mai la nord-estul peninsulei, într-o
zonă de interferenţă traco-iliră ;
– dialectul gheg, în cea de nord.
Faptul că albanezii nu au fost romanizaţi, în lunga perioadă de stăpânire romană în Balcani, s-ar explica
prin aceea că ei au trăit ca păstori, mai cu seamă în ţinuturile muntoase din nord, inaccesibile armatelor cuceritoare  ;
şi astăzi sunt sate în Albania de nord care nu au putut fi stăpânite nici de turci, în cei cinci sute de ani de dominaţie
otomană.

Comparaţia între română şi albaneză trebuie făcută nu la nivelul actual al celor două limbi, ci la nivelul lor
străvechi, adică al românei comune şi al albanei comune.
(●Care este nivelul lingvistic la care se realizează comparaţia între română şi albaneză ?)

II. Cuvintele autohtone pot fi raportate şi la reminiscenţele traco-dace şi, bineînţeles ilire.

Mânz, de exemplu, există şi în albaneză (mës, mëzi, cu acelaşi înţeles), dar şi în tracă : MEZENAI, un
atribut al cavalerului trac ; mai mult, la ilirii mesapi există Jupiter Menzana, zeul suprem, căruia i se aduceau ca
ofrandă sacrificii de cai.
Cuvântul mal are în albaneză un corespondent identic, mal, cu înţelesul ‘munte’, dar poate fi raportat şi la
toponimul Malua, localitate în Dacia ; Dacia Maluensis a fost tradus de romani prin Dacia Ripensis (ripa = râpă).
În iliră există, de asemenea, Dimallum, Malontum etc.

III. Raportarea cuvintelor autohtone se poate extinde şi la alte limbi preromane din Balcani. De exemplu
argea (= încăpere subterană ; război de ţesut) poate fi comparat mai ales cu:
άργιλλα ‘argea’, din vechea macedoneană;
trac. αργίλος ‘şoarece, animal care îşi face galerii în pământ’;
alb. rragal înseamnă ‘colibă’, iar argali, ‘război de ţesut ‘, sens pe care-l
are şi cuvântul românesc.

IV. Se pot face raportări şi la alte limbi indo-europene, bineînţeles pentru cuvintele care
nu pot fi explicate prin atestări în tracă, iliră sau altă limbă din Balcani. De exemplu, doină, cu
varianta daină din Banat, poate fi atribuit substratului prin raportare la lituan. daină ‘cântec
popular, doină’.
Concluzii
După cum se constată, cercetarea etimologică a cuvintelor româneşti din substrat se face cu
foarte mari dificultăţi; de aceea, specialiştii sunt nevoiţi să accepte, de cele mai multe ori, numai
cu probabilitate apartenenţa la substrat. De asemenea, metoda cea mai sigură de cercetare a
fondului autohton rămâne, cu toate neajunsurile ei, comparaţia cu albaneza.
(●Care este metoda cea mai sigură de analiză a fondului autohton al limbii române?)

LEXICUL
Vocabularul românesc moştenit din substrat conţine un număr restrâns de termeni, iar
inventarul lor este diferit apreciat de specialişti; în general, cifrele oscilează între 84 şi aproape
200 de unităţi. Cercetări recente confirmă şi demonstrează faptul că aproximativ 90 de cuvinte
din româna actuală continuă cu siguranţă elemente din limba populaţiei autohtone (Gr.
Brâncuş, 1983; 2002). De reţinut şi ideea că acest strat lexical primar, relativ modest sub raport
cantitativ, nu este nici periferic, nici neglijabil în structura lexicului românesc modern. Două
argumente sunt aduse în acest sens:
►aproximativ 40 de termeni autohtoni fac parte din fondul lexical principal,
ceea ce le atestă viabilitatea şi forţa de circulaţie;
►termenii autohtoni dezvoltă largi familii de cuvinte şi serii de nume proprii, ceea ce le atestă
forţa şi productivitatea derivativă (Gr. Brâncuş, 1995, 2002).

Astfel:
●substantivul de substrat copil a fost bază de derivare pentru copilaş, copilandru, copilă,
copiliţă, copilărie, copilăros, copilăreşte, a (se) copilări şi pentru antroponimele Copil(u),
Copilău, Copiloiu, Copilescu;
●adjectivul bucur ‚frumos’ a stat la baza verbului a (se) bucura şi de aici a cuvintelor
bucurie şi bucuros; deosebit de importante sunt reflexele
toponimice şi antroponimice Bucureşti, Lacul Bucura, Valea Bucurii / Bucur, Bucuraş,
Bucurenci(u), Bucurescu, Bucureşteanu, Bucuroiu etc.
În legătură cu capacitatea de a crea prin derivare cuvinte noi, elementele din substrat întrec pe
cele de origine latină: numărul derivatelor directe ale cuvintelor de bază (adică fără cumul de
sufixe) este de 535, revenind în medie câte şase derivate la un cuvânt de bază (unui cuvânt latin
îi revin cinci derivate). (Gr. Brâncuş, 2002).
●Ce caracteristici definesc stratul lexical primar autohton al limbii române?

Iată lista celor 90 de termeni din româna actuală, consideraţi în mod sigur continuatori ai unor
etimoane aparţinând limbii traco-dace:
►abure, argea ‚încăpere subterană, război de ţesut’;
►baci, balaur, bală ‚fiară, monstru’, balegă, baltă, bardză = adj. ‚alb’,
bască ‚lână tunsă de pe o oaie’, bâlc ‚mlaştină, vale mocirloasă’,
bâr = interjecţie, ‚strigăt cu care se mână oile’, brad, brânză, brâu ‚cingătoare
lată de lână’, brusture, buc ‚pleavă la meliţatul cânepii’, bucur = adj ‚frumos’
(a se bucura), bunget ‚stejăriş, desiş de pădure’, buză;
►căciulă, călbează (şi gălbează), căpuşă, cătun, ceafă, cioară, cioc, ciucă
‚vârf de deal, pisc’, ciuf ‚moţ de păr’, ciump ‚ciot’, ciupi = verb, ciut (şi şut)
= adjectiv, ‚fără coarne’, coacăză, copac, copil, curpen ‚vrej ,tulpină de
plantă agăţătoare’, cursă (de prins animale sălbatice);
►droaie, druete ‚bucată de lemn’;
►fărâmă, fluier;
►gard, gata, ghimpe, ghionoaie ‚ciocănitoare; cucuvea’, ghiuj ‚bătrân’, grapă,
gresie, groapă, grumaz, grunz ‚bulgăraş, cocoloş’, guşă;
►hameş ‚mâncăcios, lacom’ (şi vb. hămesi);
►jumătate
►lete ‚răgaz’ (îndelete = adv.), leurdă ‚usturoi sălbatic’;
►mal, mare = adj., mazăre, măgar, măgură, mărar, mânz, moş, mugur,
murg = adj. ‚întunecat, de culoare închisă’, muşcoi (şi mâşcoi) ‚catâr’;

►năpârcă ‚viperă’, noian;

►pârâu, pupăză;
►raţă, rânză ‚pipotă; stomac de animal’;
►sarbăd = adj. ‚acru’ (despre lapte), scăpăra = verb, scrum, sâmbure, spânz
‚elebor, plantă cu a cărei rădăcină se vindecă strechea la animale’, strepede
‚vierme din brânză’, strugure, strungă ‚loc îngust pentru muls oile, ţarc’;
►şopârlă, ştiră = adj. Fem. ‚stearpă’ (despre animale);
►ţap, ţarc, ţeapă;
►urdă;
►vatră, viezure (şi vizuină), zară ‚lapte bătut’, zgardă.

La aceste 90 de cuvinte sigure din substrat se poate adăuga o listă de

50-60 de cuvinte, considerate numai cu probabilitate ca aparţinând fondului autohton. Iată câteva
dintre acestea: băiat, băl ‚blond’, brâncă ‚erizipel, orbalţ’, borţ (şi der. borţoasă), bulz, burduf,
burtă, codru, Crăciun, creţ = adj., cruţa = verb, curma = verb, daltă, dărâma = verb, fluture,
lai = adj. ‚negru’, mătură, mire, negură, păstaie, scorbură, spuză, stăpân, sterp, stână, traistă
etc.

Se observă că cele mai multe cuvinte din listele de mai sus aparţin limbajului păstoresc,
adică sunt legate de realităţi proprii universului crescătorilor de vite. Prin caracterul lor profund
popular aceste elemente se integrează în fondul lexical moştenit din latină, care, după cum se
ştie, are un mai pronunţat caracter popular, rustic, decât în celelalte limbi romanice.

Evoluţia fonetică a acestor cuvinte este aceeaşi cu a cuvintelor de origine latină, (vezi
corespondentele identice în albaneză); se ştie că elementele latine din limba noastră prezintă
evoluţia -l- intervocalic la -r-: lat. solem > soare;
acelaşi fenomen a avut loc şi în cuvintele străvechi:
mazăre < *ma(d)zele (comp. alb. modhullë),
sâmbure < *sambule (comp. alb. thumbullë)
viezure < *ve(d)zule (în albaneză vjedhullë);
abure (în albaneză avullë);
africata dz: bardzu = adj. ‚alb’; madzăre, viedzure etc.

Această evoluţie fonetică nu apare la elementele împrumutate târziu.

(●Care a fost evoluţia fonetică a termenilor proveniţi din substrat?)
 Apropierile etimologice prezentate mai sus caracterizează faza antică a albanezei, nu pe
cea târzie, medievală. Elementele lexicale comune ’albano-române’ au, aşadar, o sursă comună
carpato-balcanică şi evident preromană.
În concluzie, elementele autohtone din română sunt, la origine, împrumuturi pe care
latina dunăreană le-a făcut din traco-dacă, nu împrumuturi târzii făcute de română din
albaneză în sudul Dunării, în perioada unei presupuse coabitări a românilor cu albanezii.
●Care a fost sursa comună pentru elementele lexicale identice albano-române?

►Există în română şi un important număr de nume proprii păstrate din substrat.

●Aproape întreaga hidronimie majoră (numele marilor râuri) din română ni s-a
transmis de la daci, în transcrieri latineşti sau greceşti: Argeş, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre,
Gilort, Jiu, Lotru, Motru, Mureş, Olt, Prut, Siret, Someş, Timiş, Tisa, Vedea.

●La aceste nume se adaugă oronimul Carpaţi, care are legătură certă cu:
•numele tribului de daci liberi carpi,
•alb. karpë‚ stâncă’
•trac. karpátes (öros)‚ munţii Carpaţi’;
•bg. karpă‚ piatră, stâncă’ .
●Unii specialişti cred că de la daci ni s-au transmis şi câteva nume de localităţi: Abrud,
Hârşova, Iaşi, Oltina ş.a. (cf. Poghirc, în ILR, II, pp. 359-361), care, însă, sunt foarte greu de
explicat etimologic.

►Dintre elementele de derivare lexicală sunt sigure ca apartenenţă la substrat

următoarele sufixe:
-esc = sufix adjectival care exprimă apartenenţa: românesc, ciobănesc.

Probabil că aceeaşi origine are şi corespondentul adverbial al lui -esc: -eşte:

româneşte, ciobăneşte;

-uş = sufix diminutival: auş, brânduşă, cătuşă, mătuşă, păpuşă;

-ză = sufix colectiv şi diminutival: călbează, cinteză, coacăză, pupăză etc., cu
corespondente identice în albaneză.

Elementele aparţinând substratului au o răspândire generală în dacoromână.

Numai câteva dintre acestea sunt folosite regional:
buc, ghiuj, muşcoi, ştiră.
 Unele dintre cele 90 de cuvinte autohtone lipsesc din dialectele româneşti sudice. În
aromână, de exemplu, nu se mai aud astăzi: argea, druete, gata, ghimpe, leurdă, mugur, pârâu,
sarbăd, şopârlă, , zgardă. În meglenoromână şi istroromână, numărul celor care lipsesc este şi
mai mare. Acestea au fost
înlocuite cu sinonime din limbile vecine (albaneză, greacă, bulgară, turcă, croată, italiană), prin
urmare cauza dispariţiei lor sunt:
●bilingvismul populaţiei româneşti sudice şi
●statutul particular de idiomuri neoficiale al acestor dialecte în
ansamblul lingvistic balcanic.
E de presupus că în româna comună aproape toate cuvintele din substrat erau răspândite pe
întregul teritoriu de limbă română, atât la nordul cât şi la sudul Dunării.
Cuvintele autohtone nu diferă de cele de origine latină din punctul de vedere al vechimii atestării
lor: aproape 50 dintre ele apar în documente de până la 1600.

În totalitatea lor, elementele din substrat au contribuit la conturarea fizionomiei

particulare a românei în raport cu celelalte limbi romanice. Prin trăsăturile lor semantice, prin
frecvenţa, aria de circulaţie şi forţa de derivare, aceste elemente se identifică cu lexicul transmis
din latină.

Pentru istoria românilor, moştenirea lingvistică traco-dacă este cea mai importantă
dovadă a vieţuirii lor neîntrerupte în Dacia. (Gr. Brâncuş, 2002).

Rolul substratului traco-dac la geneza limbii române

•În Dacia, latina a suferit o influenţă din partea limbii traco-dace, această
influenţă fiind o consecinţă a stării de bilingvism a dacilor.
•Spre deosebire de influenţele ulteriore (slavă, maghiară, turcă), influenţa autohtonă – traco-
dacă – participă la geneza limbii române, adică afectează toate compartimentele limbii:
fonetică, morfologie, sintaxă, lexic.

(●Care a fost aportul influenţei autohtone traco-dace la formarea limbii române comparativ cu
influenţele ulterioare (slavă, maghiară, turcă)?)

FONETICA
• Vocala ă:
- este considerată de numeroşi cercetători ca trăsătură esenţială din substrat;
- această vocală se află şi în albaneză şi bulgară;
- ea se explică din :

1) evoluţia spontană a lui a neaccentuat:

lat. camisia > rom. cămaşă
> alb. këmishë
2) a accentuat în poziţie nazală:
lat. canis > rom. căne > câne (= mai târziu)
> alb. qen
●De ce este considerată vocala ă o trăsătură esenţială din substrat?
• Rotacismul lui n intervocalic: -n- > -r-
 lat. luna > rom. lună > lură = cu rotacism
- este un fenomen specific dacoromânei din aria nordică :
•atestat în textele rotacizante din sec. al XVI-lea
•limba vorbită astăzi în Crişana

Rotacismul:
- este un fenomen general în:
•dialectul istroromân
•albaneza de sud (dialectul tosc)
- afectează numai fondul vechi al celor două limbi
- în elementele de origine slavă nu apare.
●În ce constă fenomenul fonetic numit rotacism? În care dintre ariile lingvistice este atestat
acesta?
• Consoana h = fricativă laringală sau velară:
- a dispărut de timpuriu din latină;
- a fost considerată multă vreme de origine slavă; în ultimul timp, însă, e pusă pe seama acţiunii
substratului, întrucât:
•există cuvinte preromane cu h, ca: hameş > rom. a hămesi ,
alb. hamës “mâncău, lacom”
•în materialul lingvistic dac ne întâmpină cuvinte cu h: Hierasus (numele Siretului), Histria
etc.
●Ce se poate spune despre originea consoanei h în limba română ?

• Consoana fricativă ş < lat. s + i = poziţie moale

lat. sīc > rom. şi
lat. sĕrpens > rom. şarpe
- În albaneză sh provine din transformarea spontană a lui s în toate cuvintele anterioare secolului
al XI-lea.
În hidronimia majoră de origine dacă, sunt multe nume cu ş: Argeş, Criş, Someş, Timiş.
●Cum a apărut consoana ş în limba română?

• Mulţi cercetători atribuie substratului fenomenul labializării grupurilor consonantice:

lat. ct > rom. pt lat. lucta > rom. luptă
> alb. ft alb. luftë

lat. cs > rom. ps lat. coxa > rom. coapsă

> alb. fsh alb. kofshë
•grupurile consonantice pt, ps, apar şi în cuvinte preromane din aria balcanică:
Heptator, Eptala, Apsyrtos/Axyrtos, Krepsa/Crexi

•Sunt şi alte fenomene fonetice pe care unii învăţaţi le-au atribuit substratului:
- diftongii ie, ea, oa
- palatalizarea labialelor
- transformarea lui -l- intervocalic în -r-:
lat. mola > moară
- dispariţia timpurie a consoanelor b,v în poziţie
intervocalică: lat. caballus > rom cal
alb. kalë
•Explicaţia acestor fenomene prin substrat, este, însă, greu de dovedit.

Morfologie şi sintaxă
• Structura gramaticală a limbii traco-dace este total necunoscută;
• de aceea, numai prin comparaţie cu:
- albaneza
- alte limbi - balcanice
- indoeuropene
au putut fi evidenţiate unele particularităţi gramaticale atribuite substratului;

E posibil ca unele dintre aceste particularităţi să fi apărut ca tendinţe în latina târzie,

promovate în timp sub influenţa substratului:

a)Genul neutru:
•s-au păstrat din latină desinenţele de plural -e şi -uri (> lat. -a , -ora), dar modul de organizare
a neutrelor nu este latin; neutrele au determinări:
- masculine la singular: acest scaun
- feminine la plural: aceste scaune

- Neutrele albaneze au acelaşi comportament sintactic: sg. mal i naltë “munte înalt”
pl. male të nalta “munţi înalţi”
(ad litteram: “mal înalt”, pl. “maluri înalte”)

• Neutrul românesc, ca şi cel albanez, nu este de origine slavă, cum presupun unii
cercetători, pentru că, între altele, neutrele slave care au intrat în română şi în albaneză s-
au încadrat la genul feminin, de exemplu:
pl. sito > rom. sită,
alb. sitë,
pl.vĕdro > rom. vadră
alb. vedrë

●Care este originea genului neutru din limba română?

b) Generalizarea sincretismului genitiv-dativ în flexiunea nominală , cunoscută în:

- română
- albaneză
- alte limbi balcanice
•e un fenomen datorat probabil acţiunii substratului, dar o tendinţă similară apare încă
din latina populară târzie.

c) Postpunerea articolului definit:

•este un fenomen explicat încă de Hasdeu prin preferinţa pentru topica substantiv + adjectiv:
 lat. homo ille > rom. omul (bun);
alb. njeriu i (mirë) “omul bun”
- în limbile occidentale, topica este: adjectiv + substantiv
Encliza articolului definit există şi în bulgară, dar româna şi albaneza prezintă numeroase
coincidenţe de detaliu privind encliza, ceea ce explică gruparea aparte a celor două limbi faţă de
bulgară.
• E un fapt dovedit că în perioada de influenţă latină a albanezei această limbă poseda
arti- colul postpus.

d) Procedeul de numărare de la 11 la 19:

- este foarte probabil un calc după un clişeu autohton:
unsprezece, compus din unus super decem = unu peste zece;
- la fel în albaneză: njëmbëdhjetë “unsprezece”.

- Unii cercetători cred că la baza acestui numeral s-ar afla un model slav: jedinŭ na desente, dar,
în acest caz, ar fi trebuit să se păstreze în română (sau cel puţin în aromână) urme ale
numeralului latin: undecim, duodecim etc.
- Cât priveşte albaneza, modelul slav este şi mai puţin probabil.
●Ce alte trăsături gramaticale sunt atribuie influenţei substratului traco-dac ?

e) Sunt şi alte trăsături gramaticale explicate de unii cercetători prin substrat. Singura dovadă
plauzibilă în favoarea acestei ipoteze ar fi comparaţia cu albaneza (în unele cazuri şi cu alte
limbi balcanice):
• particula -ne la formele de acuzativ ale pronumelui personal şi reflexiv: mine, tine, sine;
• forma în -tu de persoana a II-a plural a perfectului simplu: voi cântatu;
• generalizarea auxiliarului avea la perfectul compus: de exemplu, şi la verbele de mişcare:
am venit, am sosit

• formarea viitorului indicativ cu:

auxiliarul vrea < lat. volere, lat. cl. velle: voi cânta
• formele compuse cu vrea ale pronumelor nedefinite şi ale adverbelor nedefinite:
cineva, ceva, careva, cândva, cumva, undeva

Aceste particularităţi, la care se pot adăuga şi altele, au corespondente cu structuri identi -ce
în albaneză.
●Care a fost aportul substratului în procesul de constituire a limbii române ?
●În ce constă materialul lingvistic rămas de la traco-daci ?
●Care a fost modalitatea de evoluţie a elementelor româneşti din substrat ?
●Ce fel de limbă era geto-daca ?
●Care era teritoriul lingvistic daco-moesian? Dar cel trac ?
●Care era diferenţa dintre geto-dacii din nord şi tracii de la sud de Haemus ?
●Care este principalul mijloc de identificare a elementului lingvistic autohton al limbii române ?
●Care sunt compartimentele limbii române care au fost influenţate de substrat ?
●Care este nivelul lingvistic la care se realizează comparaţia între română şi albaneză ?
●Care este metoda cea mai sigură de analiză a fondului autohton al limbii române?
●Ce caracteristici definesc stratul lexical primar autohton al limbii române?
●Care a fost evoluţia fonetică a termenilor proveniţi din substrat?
●Care a fost sursa comună pentru elementele lexicale identice albano-române?
●Care a fost aportul influenţei autohtone traco-dace la formarea limbii române comparativ cu
influenţele ulterioare (slavă, maghiară, turcă)?
●De ce este considerată vocala ă o trăsătură esenţială din substrat?
●În ce constă fenomenul fonetic numit rotacism? În care dintre ariile lingvistice este atestat
acesta?
●Ce se poate spune despre originea consoanei h în limba română ?
●Cum a apărut consoana ş în limba română?
●Care este originea genului neutru din limba română?
●Ce alte trăsături gramaticale sunt atribuie influenţei substratului traco-dac ?