SUBSTRATUL LIMBII

ROMÂNE
 În Dacia, ca în toate regiunile în care s-au născut limbile romanice, latina a
suferit o influenţă din partea limbii populaţiei indigene. Aceasta e o influenţă
de un tip special, care s-a exercitat în procesul de însuşire a latinei; ea este
consecinţa stării de bilingvism a dacilor.
 Spre deosebire de influenţele ulterioare (slavă, maghiară, turcă), influenţa
autohtonă participă la geneza limbii române, adică afectează toate
compartimentele limbii. De aceea, spunem că această influenţă reprezintă
substratul limbii române, pe care se grefează stratul propriu-zis (latina).
Influenţele de după epoca de formare a limbii reprezintă superstratul (sau
adstratul).
 Prin acţiunea substratului se explică în bună măsură evoluţia diferită a latinei
vorbite în fiecare dintre provinciile romanizate. Substratul limbii române este
domeniul cel mai controversat şi mai încărcat de dificultăţi din întreaga ei
istorie. S-a scris enorm asupra problemelor substratului. Unii lingvişti au
exagerat mult această influenţă, iar alţii au minimalizat-o sau chiar au
ignorat-o cu totul.
 Limba dacă nu ne este cunoscută. Nu ne-au rămas texte scrise în această
limbă, ci numai cuvinte izolate, adică glose, inscripţii şi nume proprii. Nu s-au
găsit poemele în limba dacă ale lui Ovidiu, surghiunit la Tomis în anii 8-17
d.Hr.; acesta mărturiseşte în Ponticele că a învăţat limba localnicilor şi că a
scris versuri în această limbă. Nu s-a păstrat nici De bello dacico, opera lui
Traian, nici Getica, scrisă de medicul acestuia, Criton.
 Din mărturiile autorilor antici rezultă că dacii făceau parte din neamul mare
al tracilor, care trăiau pe un teritoriu vast, la nord şi la sud de Dunăre. Limba
dacilor ar fi fost aceeaşi cu a tracilor, foarte probabil o variantă dialectală a
limbii trace. De aceea, denumirea cea mai potrivită pentru substratul limbii
române este traco-dacă, adică traca vorbită în varianta din Dacia şi din cele
două Moesii. Unii lingvisti folosesc denumirea de daco-moesiană,
considerând-o ca limbă aparte faţă de tracă.
 Aşadar, substratul limbii române s-a format în Dacia, în cele două Moesii şi,
probabil, provincia Dardania. Dacii şi ilirii nu foloseau scrierea, deşi erau
învecinaţi şi, adesea, în contacte foarte strânse, cu grecii şi romanii, popoare
cu o cultură scrisă extraordinară. Probabil că motive religioase îi împiedicau
să recurgă la scriere. În schimb, traco-dacii excelau printr-o cultură populară
remarcabilă.
 a. Din materialul lingvistic rămas de la daci e de reţinut, în primul rând, lista
de nume de plante a medicului Pedanios Dioscorides, inclusă într-un tratat
de botanică medicinală (De materia medica) din secolul I d.Hr. şi în
Herbarius, opera unui anonim din secolul al III-lea, cunoscut sub numele de
Pseudo-Apuleius Platonicus.
 Lista cuprinde 57 de nume de plante atribuite limbii dacilor, care sunt însă
foarte greu de interpretat etimologic, mai cu seamă că textul ni s-a transmis
în copii târzii şi imperfecte, cu erori mari de scriere. Totuşi, vreo 10-15 nume
s-ar explica mai convingător, prin raportare la albaneză şi la elementele din
substrat ale românei:
 amolusta (şi amalusta) „muşeţel” s-ar raporta la alb. ambël „dulce”, μαvτία
(în alb. man „dudă, mură”), μόξοuλα „cimbrişor” (alb. modhullë „neghină,
măzăriche”, rom. mazăre), riborasta (rom. brusture, alb. brushtull) etc.
După cum se vede, lista lui Dioscorides nu ne prea ajută la cunoaşterea limbii
dacilor.
 b. Numele proprii păstrate de la daci sunt numeroase, dar, şi acestea, greu
de interpretat etimologic. E vorba de nume de râuri (în jur de 40), nume de
persoane, de triburi, de zeităţi etc., toate acestea aproape imposibil de
utilizat în descrierea limbii dacilor. Unii lingviști cred că s-ar fi transmis
românei şi unele nume de locuri, care, de asemenea, sunt greu de explicat.
 c. Dintre inscripţii, cea mai importantă este aceea de pe inelul de aur
descoperit în 1912 la Ezerovo, în Bulgaria, un inel cu un disc oval care se
mişcă liber pe o axă fixată la cele două capete ale inelului. Pe acest disc sunt
înscrise 61 de litere greceşti dispuse pe 8 rânduri, în scriptio continua, adică
fără vreun semn care să delimiteze eventualele cuvinte. S-au propus vreo 25
de interpretări ale acestui text, dar nici una convingătoare.
 Dintre celelalte inscripţii, trebuie semnalată cea de pe un vas de lut ars,
descoperit în 1957, la Grădiştea Muncelului: Decebalus per Scorilo, care s-ar
traduce prin „Decebal fiul lui Scoril”; per s-ar compara cu lat. puer „copil” şi
s-ar recunoaşte în nume de persoane dace de felul: Ziper, Mucapor etc.
Trebuie arătat însă că în albaneza de nord există nume de felul: Geg per Gega
(= Gheg al lui (fiul) Gheg). Unii lingviști contestă caracterul autohton al
acestei inscripţii (în forma unui sigiliu pe pereţii vasului).
 Cum se studiază elementele autohtone
din română?
 1. De regulă, se consideră că aparţin substratului elementele de care suntem
siguri că nu provin din latină, din vechea greacă, din vechea slavă sau că nu
au apărut pe terenul intern al limbii (diverse creaţii accidentale, expresive
etc.).
 După cernerea riguroasă a materialului atribuit substratului, acesta se
compară în primul rând cu corespondentele din albaneză. Aceasta este o
limbă care, după unii lingviști, ar descinde din traco-dacă (sau din daco-
moesiană), iar după alţii, din limba iliră, care se vorbea în antichitate în zona
de vest a Peninsulei Balcanice, deci şi în aria în care se vorbeşte astăzi
albaneza. Ilira ar fi avut în constituţia ei o componentă originară tracă.
Comparaţia trebuie făcută nu la nivelul actual al celor două limbi, ci la
nivelul lor străvechi, adică al românei comune şi al albanezei comune.
 Nu poate fi acceptată teoria împrumutului din albaneză în română, făcut
târziu, într-o epocă de presupusă comunitate româno-albaneză. Această
teorie roesleriană, din care ar rezulta că românii s-au format în sudul Dunării,
poate fi combătută cu faptul că elementele româneşti din substrat au un
comportament de evoluţie specific elementelor latine. Aceasta însemnează că
moştenirea din substrat se identifică cu moştenirea din latină, adică în
procesul impunerii în Dacia latina a fost influenţată de limba populaţiei
autohtone. Ca urmare a stării de bilingvism a dacoromanilor, această limbă,
sortită dispariţiei, a lăsat urme în latină, transmise apoi românei laolaltă cu
elementele latine propriu-zise.
 2. Cuvintele autohtone pot fi raportate şi la reminiscenţele traco-dace şi,
bineînţeles, ilire.
 Mânz, de exemplu, există şi în albaneză (mës, mëzi, cu acelaşi înţeles), dar şi
în tracă: MEZENAI, un atribut al cavalerului trac; mai mult, la ilirii mesapi
există Jupiter Menzana, zeul suprem, căruia i se aduceau ca ofrandă sacrificii
de cai.
 Cuvântul mal are în albaneză un corespondent identic, mal, cu înţelesul
„munte”, dar poate fi raportat şi la toponimul Malua, localitate în Dacia;
Dacia Maluensis a fost tradus de romani prin Dacia Ripensis (ripa=râpă). În
iliră există, de asemenea, Dimallum, Malontum etc.
 3. Raportarea cuvintelor autohtone se poate extinde şi la alte limbi
preromane din Balcani, de exemplu argea (= încăpere subterană; război de
ţesut) poate fi apropiat de trac. αργίλος „şoarece, animal care îşi face galerii
în pământ”, dar mai ales de άργιλλα „argea”, din vechea macedoneană; alb.
rragal înseamnă „colibă”, iar argali, „război de ţesut”, sens pe care-l are şi
cuvântul românesc.
 4. Se pot face raportări şi la alte limbi indo-europene, bineînţeles pentru
cuvintele care nu pot fi explicate prin atestări în tracă, iliră sau în altă limbă
din Balcani. De exemplu, doină, cu varianta daină din Banat, poate fi atribuit
substratului prin raportare la lituan. dainà „cântec popular, doină”.
 După cum se vede, cercetarea etimologică a cuvintelor româneşti din substrat
se face cu foarte mari dificultăţi; de aceea, suntem nevoiţi ca în multe cazuri
să acceptăm numai cu probabilitate apartenenţa la substrat. De asemenea,
metoda cea mai sigură de cercetare a fondului autohton rămâne, cu toate
neajunsurile ei, comparaţia cu albaneza.
Trăsăturile fonetice, gramaticale şi lexicale pe
care le atribuim acţiunii substratului.

Fonetică
 a. Vocală ă, considerată de numeroşi cercetători ca trăsătură esenţială din
substrat, se află şi în albaneză şi bulgară. Ea se explică din evoluţia spontană
a lui a neaccentuat: lat. camisia > rom. cămaşă, alb. këmishë, precum şi din
a accentuat în poziţie nazală: lat. canis > rom. căne (mai târziu câne), alb.
qen.
 b. Rotacismul lui n intervocalic, fenomen specific dacoromânei din aria
nordică (textele rotacizante din secolul al XVI-lea şi limba vorbită astăzi în
Crişana): lat. luna > rom. lună (cu rotacism: lu(n)ră). Rotacismul e general în
dialectul istroromân, precum şi în albaneza de sud (dialectul tosc). Acest
fenomen afectează numai fondul vechi al celor două limbi; în elementele de
origine slavă nu există rotacism.
 c. Consoana fricativă laringală (sau velară) h, dispărută de timpuriu din
latină, a fost considerată de multă vreme de origine slavă. În ultimul timp
însă, e pusă pe seama acţiunii substratului, pentru că există cuvinte
preromane cu h, ca hameş (de aici verbul a hămesi), alb. hamës „mâncău,
lacom”. De asemenea, în materialul lingvistic dac ne întâmpină cuvinte cu h:
Hierasus (numele Siretului), Histria.
 d. Consoana fricativă ş (alb. sh) provine din s în poziţie moale: lat. sīc > rom.
şi, lat. sĕrpens > rom. şarpe. În hidronimia majoră de origine dacă, sunt
multe nume cu ş: Argeş, Criş, Mureş, Someş, Timiş.
 e. Mulţi cercetători atribuie substratului şi fenomenul labializării grupurilor
consonantice ct, cs: rom. pt, ps, alb. ft, fsh: lat. lucta > rom. luptă, alb.
luftë, lat. coxa > rom. coapsă, alb. kofshë. Grupurile consonantice pt, ps apar
şi în cuvinte preromane din aria balcanică: Heptapor, Eptala; Apsyrtos, Krepsa
(alături de variante cu cs: Axyrtos, Crexi, cf. Poghirc, în ILR, II, p. 323).
 Sunt şi alte fenomene fonetice pe care unii lingviști le-au atribuit
substratului: diftongii ie, ea, oa, palatalizarea labialelor, transformarea lui -l-
intervocalic în -r- (lat. mola > rom. moară), dispariţia timpurie a consoanelor
b, v în poziţie intervocalică (lat. caballus > rom. cal, alb. kalë) etc.
Explicarea acestor fenomene prin substrat este însă greu de dovedit.
 Morfologie şi sintaxă
 a. Genul neutru
 S-au păstrat din latină desinenţele de plural -e şi -uri (lat. -a, -ora), dar modul
de organizare a neutrelor nu este latin: la singular, se opun femininelor, iar la
plural, masculinelor, adică neutrele au determinări masculine la singular şi
determinări feminine la plural: acest scaun – aceste scaune.
 Neutrele albaneze au acelaşi comportament sintactic, de exemplu: mal i naltë
„munte înalt”, pl. male të nalta „munţi înalţi” (ad litteram: „mal înalt”, pl.
„maluri înalte”).
 Neutrul românesc, ca şi cel albanez, nu este de origine slavă, aşa cum presupun
unii cercetători, pentru că, între altele, neutrele slave care au intrat în română
şi în albaneză s-au încadrat la genul feminin, de exemplu: pl. sito > rom. sită,
alb. sitë, vĕdro > rom. vadră, alb. vedrë.
 b. Generalizarea sincretismului genitiv-dativ în flexiunea nominală,
cunoscută în română, albaneză şi în alte limbi balcanice, e un fenomen
datorat probabil acţiunii substratului, dar o tendinţă similară apare încă din
latina populară târzie.
 c. Postpunerea articolului definit este un fenomen explicat încă de Hasdeu
prin preferinţa pentru topica substantiv + adjectiv (în limbile occidentale,
topica este: adjectiv + substantiv): omul bun, alb. njeriu i mirë „omul bun”
(lat. homo ille). Encliza articolului definit există şi în bulgară, dar româna şi
albaneza prezintă numeroase coincidenţe de detaliu privind encliza, ceea ce
explică gruparea aparte a celor două limbi faţă de bulgară. E un fapt dovedit
că în perioada de influenţă latină a albanezei această limbă poseda articol
postpus.
 d. Procedeul de numărare de la 11 la 19 este, foarte probabil, un calc după
un clişeu autohton: unsprezece, compus din unus super decem (=unu peste
zece); la fel în albaneză: njëmbëdhjetë „unsprezece”.
 Unii cercetători cred că la baza acestui numeral s-ar afla un model slav:
jedinŭ na desente, dar, în acest caz, ar fi trebuit să se păstreze în română
(sau cel puţin în aromână) urme ale numeralului latin: undecim, duodecim
etc. Cât priveşte albaneza, modelul slav este şi mai puţin probabil.
 Sunt şi alte trăsături gramaticale explicate de unii cercetători prin substrat.
Singura dovadă plauzibilă în favoarea acestei explicaţii ar fi comparaţia cu
albaneza (în unele cazuri şi cu alte limbi balcanice):
 – particula -ne la formele accentuate de acuzativ ale pronumelui personal şi
reflexiv: mine, tine, sine;
 – forma în -tu de persoana a II-a plural a perfectului simplu: voi cântatu;
 – generalizarea auxiliarului avea la perfectul compus (de exemplu, şi la
verbele de mişcare: am venit, am sosit);
 – formarea viitorului indicativ cu auxiliarul vrea (lat. volere, lat. cl. velle): voi
cânta;
 – formele compuse cu va ale pronumelor nedefinite şi ale adverbelor
nedefinite: cineva, ceva, careva, cândva, cumva, undeva.
 Lexicul
 S-a scris mult despre vocabularul românesc moştenit din substrat, dar
numărul cuvintelor diferă de la un cercetător la altul. Elementele sigure sunt
cele cu corespondente identice sau asemănătoare (ca formă şi ca sens) în
albaneză. Pentru unele dintre ele cercetarea etimologică se poate sprijini şi
pe reminiscenţele din repertoriul traco-dac.
 abure, argea „încăpere subterană, război de ţesut”, baci, balaur, bală „fiară,
monstru”, balegă, baltă, bardză adj. „alb”, bască „lâna tunsă de pe o oaie”,
bâlc „mlaştină, vale mocirloasă”, bâr interj. „strigăt cu care se mână oile”,
brad, brânză, brâu „cingătoare lată de lână”, brusture, buc „pleavă la
meliţatul cânepii”, bucur adj. „frumos” (a se bucura), bunget „stejăriş, desiş
de pădure”, buză, căciulă, călbează (şi gălbează), căpuşă, cătun, ceafă,
cioară, cioc, ciucă „vârf de deal, pisc”, ciuf „moţ de păr”, ciump „ciot”,
ciupi vb., ciut (şi şut) adj. „fără coarne”, coacăză, copac, copil, curpen
„vrej, tulpină de plantă agăţătoare”, cursă (de prins animale sălbatice),
droaie, druete „bucată de lemn”, fărâmă, fluier, gard, gata, ghimpe,
ghionoaie „ciocănitoare; cucuvea”, ghiuj „bătrân”, grapă, gresie, groapă,
grumaz, grunz „bulgăraş, cocoloş”, guşă, hameş „mâncăcios,
 lacom” (şi vb. hămesi), jumătate, lete „răgaz” (îndelete adv.), leurdă
„usturoi sălbatic”, mal, mare adj., mazăre, măgar, măgură, mărar, mânz,
moş, mugur, murg adj. „întunecat, de culoare închisă”, muşcoi (şi mâşcoi)
„catâr”, năpârcă „viperă”, noian, pârâu, pupăză, raţă, rânză „pipotă; stomac
de animal”, sarbăd adj. „acru” (despre lapte), scăpăra vb., scrum, sâmbure,
spânz „elebor, plantă cu a cărei rădăcină se vindecă strechea la animale”,
strepede „vierme din brânză”, strugure, strungă „loc îngust pentru muls oile,
ţarc”, şopârlă, ştiră adj. fem. „stearpă” (despre animale), ţap, ţarc, ţeapă,
urdă, vatră, viezure (şi vizuină), zară „lapte bătut”, zgardă.
 La aceste 90 de cuvinte sigure din substrat se poate adăuga o listă de 50-60
de cuvinte, pe care le considerăm numai cu probabilitate ca aparţinând
fondului autohton. Iată câteva dintre acestea:
 băiat, băl „blond”, brâncă „erizipel, orbalţ”, borţ (şi der. borţoasă), bulz,
burduf, burtă, codru, Crăciun, creţ adj., cruţa vb., curma vb., daltă, dărâma
vb., fluture, lai adj. „negru”, mătură, mire, negură, păstaie, scorbură, spuză,
stăpân, sterp, stână, traistă etc.
 Există în română şi un important număr de nume proprii păstrate din
substrat.
 Aproape întreaga hidronomie majoră din română ni s-a transmis de la daci, în
transcrieri latineşti sau greceşti: Argeş, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre, Gilort,
Jiu, Lotru, Motru, Mureş, Olt, Prut, Siret, Someş, Timiş, Tisa, Vedea. Unii
cercetători cred că aceste nume s-au păstrat prin intermediul slavilor care le-
ar fi preluat din limba vechilor populaţii locale. Ele conţin însă particularităţi
fonetice explicabile prin română, de exemplu –ş sau a > o în Alutus devenit
Olt (detalii la Poghirc, în ILR, II, p. 356 ş.a.).
 La aceste nume se adaugă oronimul Carpaţi, care are legătură certă cu
numele tribului de daci liberi carpi, cu alb. karpë „stâncă” şi cu trac.
Kαρπάτηs (őρος) „munţii Carpaţi”.
 Dintre elementele de derivare lexicală sunt sigure ca apartenenţă la substrat
următoarele sufixe:
 -esc, sufix adjectival care exprimă apartenenţa: românesc, ciobănesc.
Probabil că aceeaşi origine are şi corespondentul adverbial al lui -esc: -eşte:
româneşte, ciobăneşte;
 -uş, sufix diminutival: auş, brânduşă, cătuşă (catta + -ușă = pisică), mătuşă
(lat. amita + -ușă), păpuşă (puppa + -ușă);
 -ză, sufix colectiv şi diminutival: călbează, cinteză, coacăză, pupăză etc., cu
corespondent identic în albaneză.
 Elementele aparţinând substratului au o răspândire generală în dacoromână.
Numai câteva dintre acestea sunt folosite regional: buc, ghiuj, muşcoi, ştiră.
 Cuvintele autohtone nu diferă de cele de origine latină din punctul de vedere
al vechimii atestării lor: aproape 50 dintre ele apar în documente de până
la 1600. Şi prin poziţia în ansamblul vocabularului, elementele autohtone se
aseamănă cu cele moştenite din latină. Din cele 90 de cuvinte sigure, 36 fac
parte din fondul principal al lexicului românesc: abur, brad, a se bucura,
buză, cioară, copac, copil etc.
 Cât priveşte capacitatea de a crea prin derivare cuvinte noi, elementele din
substrat întrec pe cele de origine latină: numărul derivatelor directe ale
cuvintelor de bază (adică fără cumul de sufixe) este de 535, revenind în
medie câte şase derivate la un cuvânt de bază (unui cuvânt latin îi revin 5
derivate).