Plan:

1citat

2cuprins

3pozitia geografca(harta,perioada,axa cronologica) foto gif

4rolul romanizarii in crearea pop roman

5etnogeneza pop roman(limba cultura izvoare)

6rolul religiei-

7descoperiri arheologice

8carti izvoare

9rolul altor popoare carea u influentat crearea poporului si limbii romane

Latina s-a instalat și în noua provincie, odată cu administrația și cu armata romană. La fel ca în
celelalte provincii cucerite, într-o primă fază, dacii au fost siliți de nevoile practice ale vieții să
adopte latina ca limbă secundară, folosind- o în relațiile lor cu administrația, cu armata și cu
coloniștii romani.

În a doua fază, latina a devenit mijlocul de comunicare principal; vechile populații și-au abandonat
limba maternă, a cărei sferă de utilizare s-a restrâns din ce în ce mai mult (mai era folosită,
probabil, ca limbă de conversație în familie). Acest proces de adoptare a limbii latine și de părăsire
a limbii materne se numește romanizare și a avut loc în toate regiunile cucerite de romani. Latina
introdusă în Dacia, vorbită de locuitorii acestei provincii, s-a modificat, cum s-a întâmplat și în
celelalte provincii romane; după destrămarea Imperiului (secolul 4), latina s-a dezvoltat în varietăți
ce devin, cu timpul, limbile romanice.

Timp de câteva secole a avut loc o evoluție lentă, care a făcut ca latina să sufere schimbări așa de
mari încât în secolul 8 se poate vorbi de apariția limbii române, în urma unui proces îndelungat de
transformare a limbii latine. Elementele care dovedesc că în toate provinciile romane se dezvoltă
limbi noi (fapte fonetice, forme gramaticale sau cuvinte diferite de cele din latina clasică) apar în
textele latinești din Occident încă din secolul 6, ele fiind mai numeroase în tot cursul secolului 7 și
la începutul secolului 8: latina din aceste texte nu mai este latină, dar nu este încă nici limbă
romanică (română, franceză, italiană, spaniolă). Am prezentat pe larg cum au apărut limbile
romanice, deci și româna, evocând fapte mai puțin cunoscute cititorului român. Precizez astfel că,
de fapt, primele cuvinte româna le are de la mama ei, latina

Înainte de a deveni limba română, latina din Dacia s-a îmbogățit și cu unele cuvinte vechi grecești.
Este vorba de cuvinte specifice latinei dunărene, transmise apoi limbii române, inexistente în
celelalte limbi romanice. Dacă în Occidentul romanic vechea influență greacă s-a produs prin
intermediul grecilor stabiliți pe litoralul mediteraneean (grecii n-au pătruns în interiorul
continentului), în latinitatea orientală, care a fost învecinată direct cu o zonă elenofonă compactă,
au pătruns cuvinte care prin formă arată că sunt împrumuturi populare, transmise pe cale orală.
Dintre termenii proveniți în latina dunăreană din greacă (cu etimologie sigură sau cu un înalt grad
de probabilitate), transmiși limbii române, amintesc pe a
amăgi, broatec „brotac”, cir „terci”, jur (din locuțiuni adverbiale ca în jur), martur, a
măcina, mesteacăn, mic, papură, proaspăt, putină, stup, stur „țurțure”. Până la „apariția” limbii
române (secolul 8), diverse populații migratoare au trecut prin provinciile dunărene ale fostului
Imperiu Roman.

De pildă, vizigoții, popor vechi germanic, sunt amintiți în unele manuale școlare, împreună cu
regele lor Atanaric, ca fiind cei care și-au îngropat celebrul tezaur Cloșca cu puii de aur (Tezaurul de
la Pietroasele) la venirea hunilor (375 d.H.). Tot despre ei se relatează că au avut un episcop numit
Wulfila (Ulfila), care a tradus aici prima Biblie într-o limbă germanică. Limba română nu are însă
niciun cuvânt care să fie unanim acceptat ca vechi germanic. Despre elementele vechi slave, care
constituie superstratul limbii române, tot într-un episod viitor.

Câte cuvinte am moștenit din latină?

nu știm exact, dar pot spune că este vorba cu aproximație de 2 000 de cuvinte. Există, în plus,
câteva bune zeci de cuvinte despre care știm sigur că sunt moștenite din latină, fără să putem însă
preciza din ce cuvânt provin. Astfel sunt cumpăt, a frământa, a lepăda, sprânceană ș. a.

sare- provine de la sale moara-molam dor-dolus gura-gula caine-canem paine-panem cantec-

cantare camp-campus piept-peptum fier-ferrum fata-faciam tata-titia raza-radiam zece-decem
botezare-babtidiare cas-caseum sapte-septem peste-biscem fara-foras
Limba romana este o limba de origine latina.

Face parte din grupul limbilor romanice: italiana, spaniola, portugheza, franceza (le-am numit pe cele mai
cunoscute, de circulatie universala), alaturi de care mai exista si altele, vorbite de popoare mai mici: sarda (in
SardiniA), catalana (in provincia spaniola Catalonia, cu cel mai cunoscut oras BarcelonA), provansala (sau occitana
in zona din sudul FranteI), retoromana (cu dialectele: romansa, ladina, dolomotica, friulanA) si dalmata. Din geto-
daca nu ne-au mai ramas decat, aproximativ, o suta de cuvinte, pe care le recunoastem prin analizele de
"substrat", urmarind unde mai pot fi gasite cuvinte asemanatoare. Triburile geto-dacilor ocupau o suprafata ce
depasea granitele Romaniei de azi, mai mare chiar decat a Regatului Romaniei de dinainte de al doilea razboi
mondial. in 106, dorind sa apere Imperiul de navalirile triburilor migratoare, romanii au cucerit Dacia sub
imparatul Nerva Traian dupa doua razboaie grele, dar au intarit-o si au mentinut-o prospera, au introdus civilizatia
romana, pentru a rezista atacurilor din oricare punct cardinal. Dacia a devenit o provincie romana prospera,
romanii ii spuneau "Dacia felix", adica "Dacia cea fericita". in armata, in administratie, in scoli se vorbea latina
(desigur, la teatrele in aer liber, probabil si la minele de sare si la baI). E vorba, fireste, de latina "vulgara".
Spunem ca romana se trage din latina populara (nu din cea clasica, in care s-a scris literatura clasica).
"Romanizarea" s-a produs asupra iberilor (stramosii spaniolilor si portugheziloR) si asupra galilor (stramosii
franceziloR). De presupus ca si geto-dacii si-au insusit latina, ca a doua limba, in acelasi numar de ani ca si
celelalte popoare romanizate. Pe teritoriul Daciei romanizate s-au gasit inscriptii scrise in latineste (peste 2000).

Cuvinte geto-dace din masa vocabularului: abur, barza, brad, brau, brusture, buza, ceafa.caciula, copac, grumaz,
gusa, galbeaza, mazare, manz, mos, parau, sambure, strunga, vatra si altele. De la geto-daci, au ramas nume de
ape: Arges, Buzau, Cerna, Cris, Dunare, Jiu, Mures, 01t,Prut, Somes, Siret, Tisa. Cuvantul "dava" insemna cetate
si il gasim, in toponimice, prescurtat: Turda. in masa vocabularului au mai existat si cuvinte trecatoare.legate de
felurite momente de "influenta": slave, turcesti, grecesti etc.

Este de presupus ca, in cateva generatii dupa romanizare, s- a vorbit bilingv (si geto-daca si latinA), apoi, mai
intens, latina populara (ceruta de administratie si de scoala). in Dacia s-a format poporul daco-roman ("populatia
daco-romana") si s-a format limba daco-romana. Dupa retragerea romanilor si dupa migratiunile neamurilor
nomade, ii aflam pe daco-romanii, ramasi fara armata, retrasi in munti, in depresiuni, acolo unde nu se aflau in
calea invadatorilor, ocupandu-se cu pastoritul si cu agricultura, numindu-si tinuturile "tara", de la "terra" - adica
"pamant": Tara Oltului, Tara Lovistei, Tara Vrancei etc, pana la primele state feudale: Tara Romaneasca, Tara
Moldovei. intorcandu-ne la daco-romani, sa retinem ca au fost crestinati de timpuriu -odata cu formarea lor ca
popor - ceea ce explica in buna masura unitatea si taria lor in teritoriu.

Limba romana s-a format incepand cu secolul al Vl-lea.

Studiem evolutia limbii romane prin metoda istorica si comparativa. Se compara cuvinte si forme gramaticale din:
A) limbi romanice; B) limba romana veche; C) graiuri romanesti; D) dialecte romanesti. Limba romana este de
origine latina si o dovedim prin: A) structura gramaticala; B) fondul principal de cuvinte.

Triburi de geto-daci s-au aflat si pe celalalt mal al Dunarii, au fost si ele romanizate si au vorbit in dialecte foarte
asemanatoare cu daco-romana.

Spunem ca romana are patru dialecte (care au evoluat din limba romana -comuna (primitiva): daco-romana,
aromana, macedo-romana, megleno-romana, istro-romana.

Limba romana - sub aspectul ei de limba populara - are mai multe graiuri, foarte unitare, care nu prezinta
deosebiri decat in pronuntare (fonetismE) si in masa vocabularului. Vorbim de aceste aspecte regionale ca despre
"graiuri": oltenesc, muntenesc, banatean, maramuresean, moldovenesc.

Limba romana este cea mai unitara dintre limbile din familia limbilor romanice si mai apropiata, ca structura
gramaticala, de latina (de exemplu, pastrarea genului neutru, pastrarea celor patru conjugari si a modurilor - care
sunt aceleasi ca si in latina). Pe de alta parte, in timp, au aparut unele modificari in sistemul fonologie, mai ales
dupa secolul al IV-lea, sistemul vocalic, simplificat; in sistemul consonantic a intervenit actiunea palatizatoare a lui
i. (Acestea, ca si alte aspecte, sunt studiate de specialistii in fonologiesi fonetica). Un alt aspect este acela ca
topica (ordinea cuvinteloR) este mai degraba fixa (inversiunea topica are chiar valoare stilistica, fiind "abatere" -
cu valoare emotionala - de la limba standarD), pe cand in latina, era libera.

Faptul ca daco-romanii au imprumutat cuvinte din alte limbi nu trebuie sa trezeasca nici uimire, nici interpretari
tendentioase, caci este un fapt comun tuturor limbilor - si celor romanice -, iar "schimburile" au fost reciproce intre
francezi si germani, danezi si englezi, spanioli si arabi, spanioli si italieni, persani si turci, turci si arabi etc

Primele scrieri In tinba romana au fost, fireste, acte (testamente, foi de zestre, acte judecatoresti, acte de vanzare
- cumparare si, fireste, scrisori particulare si insemnari personalE). Exista destule astfel de acte pastrate, pentru a
intelege cum au progresat lucrurile, dar primul document scris in romaneste (dintre cele pe care le-am putut afla,
cel putin pana acuM), este datat 1521 si este cunoscut sub titlul "Scrisoarea lui Neacsu din Campulung". Dupa
1540, s-au tiparit carti. Primele lucrari importante in limba romana au fost traducerile de carti religioase si, fireste,
sintaxa este inca influentata de limba din care se traducea - slavona: liturghiere, cazanii, psaltiri si, fireste - in
primul rand -, evangheliare.

Daca aceste traduceri, manuscrise de carti religioase, inseamna primul pas; al doilea il constituie tipariturile. Ele
aveau o mare putere de circulatie si, citindu-se duminica de duminica, in biserica au avut darul de a influenta
limba poporului, din toate zonele locuite de romani (caci aceeasi editie circula si in Tara Romaneasca, si in
Moldova, si in TransilvaniA), unificand limba literara inca de la inceputurile ei si, astfel, punand bazele limbii
nationale.
 "Mudromu I plemenitomu, I
cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot
Dlăgopole. (= Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din
Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung, n. n.).

I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul
au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.

I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii
lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.

I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.

I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul
cela strimtul ce ştii şi domniia ta.

I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de
generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren
Ţeara Rumânească, iară el să treacă. I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel
lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre.

I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară
domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile
vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.
I bog te veselit. Amin."(=Şi Dumnezeu să te bucure. Amin)

Teoria principală despre formarea limbii române rămâne cea pe care am învăţat-o cu toţii la şcoală: „Limba română s-a
format înainte de anul 600, la nord şi la sud de Dunăre, din limba latină vorbită – şi subliniez vorbită, pentru că, spre exemplu,
scriem 80 (optzeci), dar pronunţăm obzeci – şi din fondul geto-dacic existent. Factorii istorici au determinat izolarea locului în care
s-a format limba română, apărând, la sud de Dunăre, dialectele meglenoromân, istroromân şi aromân, iar la nord de Dunăre,
dialectul dacoromân. Tot factorii istorici au dus la izolarea, în interiorul dialectului dacoromân, a graiurilor - moldovensc,
maramureşean, ardelenesc, muntean...”, explică, în stil didactic, profesorul de limba şi literatura română Ion Piţoiu Dragomir. Teoria
nu este, însă, unanim acceptată de lingvişti. Potrivit wikipedia.org, există o ipoteză potrivit căreia în Dacia ar fi existat o îndelungată
latinitate înainte de momentul cuceririi romane. O altă teorie spune că limba română s-ar fi format pe teritoriul actualei Albanii, unde
dacii liberi au migrat alungaţi de năvălirile goţilor, hunilor şi slavilor. Sunt şi lingvişti care susţin că nucleul limbii române este în
actuala Macedonie, unde ar fi fost transferaţi toţi dacii, în momentul retragerii romanilor. O ipoteză de-a dreptul spectaculoasă a
fost emisă, recent, de un lingvist maramureşean, care afirmă că limba română veche s-ar afla, de fapt, la baza tututor limbilor
europene. El îşi bazează afirmaţia parţial, pe analiza unor steme vechi, dar şi pe discursului întâlnirii dintre Pliniu cel Bătrân şi
Filimon Maramureşeanul în anul 43 d.Chr., când Filimon ar fi spus: „Eu nu sunt conducător al cimbrilor cum voi ne spuneţi, latinii.
Eu sunt conducător al boilor sau al zimbrilor. Ţara noastră se întinde din largul Coastelor Iutlande ale Danemarcei până în Indii”.

https://prezi.com/bostmcwfxpnb/originea-si-evolutia-limbii-romane/

Dupa prima infrangere, Decebal respecta o perioada intelegerea cu romanii, dar incepe sa incite la rascoala triburile
invecinate, ceea ce starneste un al doilea razboi.
Armata romana, condusa de Traian, a trecut Dunarea, în vara nului 105, pe podul construit de vestitul arhitect
Apollodor din Damasc, la Drobeta, si a înaintat spre Sarmizegetuza, încercuita si apoi asediata. Decebal, ramas
singur în fata romanilor, prin refuzul regelui part Pacorus al II-lea de a participa la razboi, paraseste resedinta sa si se
sinucide. Victoria decisiva a lui Traian a însemnat disparitia Regatului dac si transformarea teritoriului sau în provincie
romana în anul 106. La Roma a fost înaltata, în Forumul lui Traian, o coloana (Columna lui Traian), înalta de aproape
40 m, opera aceluiasi Apollodor din Damasc, o cronica în imagini a celor doua razboaie daco-romane.
In urma acestor razboaie, Dacia este cucerita si transformata in provincie romana. Incepe oficial procesul de
romanizare al autohtonilor geto-daci.
Romanizarea reprezinta un proces istoric complex prin care civilizatia romana patrunde in toate compartimentele vietii
unei provincii incat duce la inlocuirea limbii populatiei supuse cu limba latina. Factorii romanizarii au fost administratia,
armata, veteranii, colonistii, urbanizarea, religia, dreptul si invatamantul in limba latina.
Limba romana

Formarea poporului roman si a limbii romane

Incepand cu secolul 6 inainte de Hristos, in regiunea Dunarii de Jos sunt semnalati getii, iar in tinuturile Banat si
Transilvania, dacii. In vremea lui Burebista (82-44 i.Hr.), statul geto-dac avea ca hotare: in nord – Carpatii Padurosi, in
sud – muntii Haemus (Balcani), in vest – confluenta raului Morava cu Dunarea mijlocie, in est – raul Bug.
Incepand cu anul 85 d.Hr., in Dacia incursiunile, ciocnirile si bataliile intre daci si romani se intensifica, la capatul
carora, in anul 89, imparatul Domitian ajunge la incheierea pacii cu Decebal, rege al dacilor din anul 87.
Cucerirea romanã n-a fost deloc beneficã pentru cetãţenii romani. ,,Pe mãsurã ce s-au întins posesiunile romane în
urma unor neîncetate rãzboaie, a crescut şi numãrul de robi, prizonieri de rãzboi aduşi în Italia. Care a fost consecinţa
socialã a acestui numãr de sclavi? Ţãranii din Italia sãrãceau fiindcã proprietarii de pãmînt, în loc sã-l lucreze cu
localnicii din jur, lucrau pãmîntul cu robi. Asta explicã de ce atîţia ţãrani din Italia se angajau în legiuni sau plecau sã
populeze Iliria, Galia, sau Dacia. Din punctul de vedere al limbii, s-a constatat de pildã cã limba românã se apropie cel
mai mult de unul dintre dialectele din sudul Italiei. Au venit probabil şi de acolo mulţi sã caute aur în Dacia“ (Neagu
Djuvara, O scurtã istorie a românilor povestitã celor tineri)
Rosca Alexandra
Clasa a9a

Urmari
Primul razboi
Al doilea razboi
Dupa pacea din 89, Decebal devine client al Romei, prmind bani si resurse pentru a apara granitele imperiului.
Atacul roman din primavara anului 101 a fost determinat de temerile lui Traian generate de consolidarea puterii
Regatului geto-dacilor, carora li s-au alaturat zvonurile despre aurul dacic si bogatiile tarii. Victoria din Dobrogea a
decis soarta campaniei. Decebal încheie pacea acceptând conditiile dure impuse de Roma, care urmarea, pe aceasta
cale, sa-l priveze pe Decebal de mijloacele sale de putere.
Formarea limbii romane. Formarea limbii romane a parcurs aceleasi etape ca si formarea poporului roman. O prima
etapa a formarii limbii romane o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. Ca urmare, acestia au preluat
treptat limba latina vorbita (sau vulgara), in perioada de pana in secolul al Vl-lea se generalizeaza pe intreg spatiul
istoric al Daciei si Moesiei o limba romanica unitara, numita de filologi limba protoromana comuna. Din limba geto-
dacilor dupa diferite opinii s-au pastrat in cea romana 170-180 de cuvinte.
Sub impactul migratiei slavilor romanitatea nord si sud-dunareana este divizata, iar din limba protoromana comuna,
care avea un caracter in linii generale de o limba inchegata, se formeaza dialectul daco-roman (nord-dunarean) si
dialectele sud-dunarene (aroman sau macedo-roman, megleno-roman si istro-roman). Acest proces, care se
desfasoara in secolele VII-IX, a cunoscut influenta limbii slave. Influenta slava n-a schimbat caracterul latin al limbii
romane, exercitandu-se prin imbogatirea ei cu circa 20% de cuvinte de origine slava. Stratul lingvistic latin, cel mai
important, cuprinde circa 60% din vocabularul limbii romane.

În secolul XIX-lea mai mulţi istorici austrieci promovau în lucrări devenite faimoase teorii controversate privind originea poporului
român, susţinând că dacii au fost nimiciţi sau alungaţi din ţară, iar strămoşii românilor au reapărut peste secole de la sud de
Dunăre. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Originea celor mai cunoscute cuvinte din „limba dacilor“. De unde prov... Controversele celui
mai spectaculos loc din Sarmizegetusa. Cum este ex... Mărturia cutremurătoare a şamanului de la Sarmizegetusa Regia: tânăra ...
Savantul austriac Eduard Robert Rösler (1836 - 1874), de etnie germană, a rămas în istorie ca autorul uneia dintre cele mai
controversate lucrări despre originea poporului român, publicată la mijlocul secolului al XIX şi contestată de-a lungul timpului de
marii istorici români. Roesler a susţinut în cartea sa „Romänische Studien” că poporul român s-a format la sud de Dunăre, de unde
o mare parte a populaţiei a emigrat de-a lungul timpului la nord de fluviu, în actualele ţinuturi ale României. A susţinut, de
asemenea, că o dată cu invadarea Daciei de către romani, populaţia din ţinuturile ocupate a fost exterminată sau strămutată în
masă la sud de Dunăre, unde s-ar fi format limba română şi poporul român. Au dispărut dacii? „Teritoriul, care şi-a pierdut cea mai
mare şi mai bună parte de populaţie din urma mulţilor ani de războaie amare şi sângeroaseşi prin emigraţii a primit o nouă
populaţie romană, colonişti venind din toate provinciile imperiului roman, însă un număr mic din peninsula italică, totuşi. Trebuie să
presupunem că elemente dacice supuse s-au ţinut departe de atingerea culturii romane şi că sentimentele lor de ranchiună
împotriva Romei s-au menţinut. În 272, goţii au preluat teritoriul părăsit de romani şi populaţia locală dispare de acolo fără urmă.
Până în secolul al VI-lea Dacia a fost reşedinţa unor triburi germanice, iar cultura care a fertilizat pământul respectiv între 107 şi
272 a dispărut”, susţinea savantul. Unul dintre argumentele invocate în celebra „teorie a lui Roesler” a fost că până în secolul al
XIII-lea nu ar fi existat izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la nord de Dunăre. Teoria lui Roesler a fost îmbrăţişată de
alţi istorici occidentali, un motiv fiind şi oponenţa manifestată faţă de eforturile de emancipare ale românilor din Transilvania şi
Banat, în secolul al XIX-lea, într-o perioadă în care populaţia românească nu era încă recunoscută ca naţiune. S-au retras în munţi
Teoria lui Roesler a fost demontată de istorici ca Alexandru Xenopol, Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan. Argumentele prezentate de
academicieni au arătat că poporul român s-a format la nordul şi sudul Dunării de-a lungul secolelor, prin amestecul daco-romanilor
cu migratorii slavi, că majoritatea toponimelor arhaice au origine dacă şi că după retragerea administraţiei şi armatei romane din
Dacia, localnicii au rămas „pe peticul lor de pământ”, susţinea Vasile Pârvan. „Chiar bogaţii când fugeau din Dacia, încă nu o
părăseau fără gândul de a se întoarce, căci greu se deslipeşte omul de ceea ce a agonisit, dovadă mulţimile de comori îngropate,
găsite pe pământul vechii Dacii. Dar încă sărmanul. El se retrăgea întotdeauna în preajma locuinţei sale, sperând că se vor linişti
vremurile şi că va putea să-şi revadă aşezarea şi casa. Dar timpul trecea şi izvorul barbarilor nu mai seca. Necontenit se
împrospăta trimiţând în locul celor sătui pe alţii flămânzi. Timpul trecea şi o generaţie se stingea după alta în creierii munţilor, încât
cei născuţi la umbra înaltelor piscuri se deprinseră în curând a găsi aici o nouă patrie”, scria academicianul Alexandru Xeneopol, în
„Teoria lui Roesler”, pentru a explica locurile unde se retrăgrau localnicii din calea invaziilor migratorilor.

Aceasta teorie era menita sa ascunda adevarul formarii poporului roman si a fost redactata de catre Robert Roesler in
1871.
Teoria imigrationista sustine ca poporul roman nu s-a format in tara sa de astazi ci a venit aici din alta parte. Partizanii
acestei teorii se inversunau sa demonstreze originea sud-dunareana a poporului roman, lucru care era imposibil,
deoarece poporul roman s-a format la nord de Dunare.
Ei sustineau fie ca populatia dacica a fost complet exterminata, fie ca romanizarea dacilor nu s-a putut petrece in 165
de ani de spanirea Romei pe aceste meleaguri.
Adeptii teoriei au tras o concluzie gresita, aceea ca poporul roman s-a format la sud de Dunare, undeva in centrul sau
vestul Penisulei Balcanice, de unde ar fi trecut in stanga fluviului, iar de aici ar fi patruns in Ardeal, prin secolele IX-XIII
Procesul de normare

Originile si evolutia limbii

romane

Originea romanilor

Formarea poporului roman si a limbii romane

Romanitatea romanilor reprezinta un element esential al identitatii lingvistice si culturale a poporului roman.
Astfel, pe baza acestui element s-a redactat o teorie care ascunde adevarul formarii poporului roman si o teorie care
demonstreaza prin izvoare nescrise autohtonia romanilor si romanitatea acestora.
Cele doua teorii sunt:

 Teoria imigrationista
 Teoria continuitatii

Limba slava veche, care nu cunostea decat varianta vorbita, capata si forma scrisa, prin inventarea alfabetului asa-
numit "chirilic" de catre fartii Chiril si Metodiu. Din acel moment si pana in secolul al-XVI-lea, limba bisericii romanesti,
a culturii si a cancelariei va fi slavona(slava veche).
In secolul al-XVIII-lea, tendinta de imbogatire a limbii se accelereaza, manifestandu-se in continuare sub inraurirea
limbilor greaca si latina.
Prima jumatate a secolului al-XIX-lea se caracterezeaza prin tendinta de reinnoire lingvistica, pe de-o parte prin apelul
insistent la modelul latin, datorat mai ales carturarilor Scolii Ardelene, pe de alta parte, la italiana si franceza.
 Fundamente ale limbii romane

Teoria continuitatii
Numita si teoria autohtonista este minita pentru a contesta teoria lui Roesler, iar in urma eforturilor lor, s-a demonstrat
ca poporul roman s-a format la nord de Dunare , si nu la sud, dovada fiind prezenta vlahilor si dialectele.
Cronicarii romani sustin autohtonia romanilor si romanitatea lor pe baza traditiilor locale,
Grigore Ureche arata in""Letopisetul Tarii Moldovei"" originea latina a poporului nostru. Mai apoi, Miron Costin
acentuara si el originea latina a poporului si a limbii romane.
Reprezentantii Scolii Ardelene au promovat ideea originii latine a poporului si continuitatii acestuia pe meleagurile
carpato-danubiano-pontice.
Teoria autohtonista subliniaza originea latina si vechimea romanilor pe aceste meleaguri si a fost sustinuta atat de
istoriografia romaneasca, cat si de cea straina.

FORMAREA POPORULUI ROMAN

SI A LIMBII ROMANE
I.FORMAREA POPORULUI ROMÂN:
A doua jumătate a mileniului I este caracterizată pe plan european prin apariţia popoarelor
romanice şi a limbilor neolatine.În cadrul acestui proces se înscrie şi formarea poporului român.

Etnogeneza românească a urmat aceleaşi etape ca şi în cazul celorlalte popoare neolatine

din Europa,având drept componente de bază substratul,în cazul de faţă cel geto-dac,stratul
roman şi adstratul slav.Principalele etape ale formării poporului român au fost:

1. Perioada stăpânirii romane (secolele II-III, în provincia Dacia respectiv, secolele I-VII, în
zona dintre Dunăre şi Marea Neagră) când asupra dacilor s-a exercitat acţiunea romanizatoare
a coloniştilor, veteranilor, a administraţiei romane, formându-se populaţia daco-
romană.Aspecte importante ale romanizării sunt:colonizarea masivă, mulţimea militarilor
aşezaţi în castre,precum şi apariţia şi dezvoltarea oraşelor.

2.Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării după retragerea aureliană (anul 271), în

perioada migraţiilor, când fenomenul romanizării i-a cuprins şi pe dacii liberi.Perioada în
care ruralizarea vieţii în Dacia,fenomen specific epocii migraţiilor,determină revenirea la
forme comunitare de stăpânire şi cultivare a pământului.Astfel,comunităţile săteşti,cunoscute
sub numele de obşti,devin celule de bază ale societăţii daco-romane şi,mai târziu,ale celei
româneşti.Organizaţiile politico-teritoriale,numite “ţări”,erau adevărate autonomii
teritoriale,născute din asociaţia mai multor sate.Obştea sătească a fost cel mai important
element al continuităţii etnice şi teritoriale.În consolidarea conştiinţei romanităţii,o deosebită
importanţă a avut-o creştinismul,atât la Dunăre,cât şi în Occident.Termenii “romanus” şi
“christianus” dobândesc un înţeles identic,definind apartenenţa la comunitatea credincioşilor
lui Hristos.Se poate spune că,pe durata secolelor IV-X,daco-romanii şi apoi românii,deţinători
ai unei culturi materiale proprii,au format mai întâi o comunitate religioasă,principala distincţie
între autohtoni şi migratori apărând pe teren religios,adăugându-se şi partea de limbă relativ
concomitentă.Până la sfârşitul secolului al VIII-lea, populaţia daco-romană s-a transformat în
populaţie românească.

BIBLIOGRAFIE: • http://istoriiregăsite.wordpress.com/2013/10/23/formarea-
poporului-român-şi-a-limbii-române/
•Manual de istorie, clasa a IX-a; Autori: Alexandru Barnea,Vasile
Aurel Manea,Mihai Stamatescu,Bogdan Teodorescu(p.62-65)

Arcul
de triumf al împăratului Constantin cel Mare (cu 8 DACI
pe el) – ultimul monument de seamă al Romei imperiale
și cel mai mare arc triumfal roman ce a rezistat până
astăzi
Cuvinte de origine autohtonă, geto-dacă

Fondul lexical cel mai vechi al limbii române este anteroman, moștenit din limba
strămoșilor geto-daci. Toate aceste cuvinte de origine autohtonă
reprezintă substratul limbii române și împreună formează vocabularul autohton.
Din acest fond lexical autohton s-au păstrat până astăzi aproximativ 160 de cuvinte,
dintre care cele mai folosite sunt:

 abur, baci, balaur, baltă, bordei, brad, brâu, bucura, buză, căciulă, cătun, copac, copil, cruța, dărâma, droaie,
fărâma, fluier, gard, ghimpe, ghioagă, grapă, groapă, grumaz, gușă, jumătate, mazăre, măgură, mătură, mânz,
moș, mugure, năpârcă, noian, păstaie, pârâu, pururea, sarbăd, scăpare, sâmbure, sterp, strugure, șale, șopârlă,
țap, țarc, urdă, vatră, viezure, zgardă, zgâria
Un fapt interesant, care merită menționat aici, este că o serie de cuvinte moștenite din epoca
latinei populare mai există doar în limba română. În celelalte limbi romanice, cuvinte precum
cele ce urmează s-au pierdut: apuca, arunca, asud, cântec, defăima, deprinde, farmec, feri,
ferice, frământa, fuior, ierta, întâmpla, întâi, junghi, legăna, leșina, lingură, mare, mesteacăn,
mire, negustor, nici, nutreț, oaie, ospăț, plăcintă, plăpând, reteza, spăla, streche, sufleca,
surpa, urca, veșted.

Formarea poporului român şi a limbii române

De Horia pe 23 octombrie 2013
 Etnogeneza românească a fost un proces complex, al cărui rezultat a fost apariţia unui popor
neolatin, singurul moştenitor al romanităţii orientale.

Principalele etape ale formării poporului român au fost:

 perioada stăpânirii romane (secolele al II-lea-al III-lea, în provincia Dacia respectiv, secolele I-al
VII-lea, în zona dintre Dunăre şi Marea Neagră) când asupra dacilor s-a exercitat acţiunea
romanizatoare a coloniştilor, veteranilor, a administraţiei romane, formându-se populaţia
daco-romană;
 continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării după retragerea aureliană (anul 271), în
perioada migraţiilor, când fenomenul romanizării i-a cuprins şi pe dacii liberi; până la sfârşitul
secolului al VIII-lea, populaţia daco-romană s-a transformat în populaţie românească.

Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a traco-

daco-geţilor din provincia romană Moesia. Aceştia, cunoscuţi mai ales cu numele de vlahi,
reprezintă vorbitorii dialectelor limbii române: aromân, megleno-român, istro-român.

Limba română face parte, prin stratul fundamental de origine latină (circal 60% din fondul
lexical de bază), din familia limbilor neolatine, alături de“ portugheză, franceză, spaniolă,
italiană.

Principalele etape ale formării limbii române au fost:

 adoptarea de către dacii din Dacia şi Moesia a latinei populare, în care s-au utilizat şi cuvinte
traco-dacice (aproximativ 10% din fondul lexical de bază);
 includerea, în secolelele al VIII-lea-al IX-lea, a elementelor provenite din limba slavilor sudici
(aproximativ 20% din fondul lexical de bază).

Documentele din Evul Mediu timpuriu îi amintesc pe români sub numele de vlahi, volohi,
blahi (termeni de origine germanică, ce desemnau populaţiile romanice).
Ce spun sursele istorice
Despre daci și geți vorbesc numeroase surse antice, de origine greacă și romană. Erau cunoscuți în
lumea antică pentru caracterul lor violent, pentru măiestria militară și pentru marele număr de
sclavi, inclusiv din rândurile lor, pe care îl livrau lumii greco-romane; numele de sclavi geta sau
Dacus erau foarte răspândite. Pericolul militar pe care îl reprezentau dacii apare în multe surse, unii
autori menționând nu doar că aceștia amenințau permanent granița danubiană a Imperiului și
Peninsula Balcanică, ci chiar că dacii ar fi avut atâta forță încât să atace însăși Peninsula Italică și
Roma.

Din păcate, în mod straniu, într-adevăr, sursele despre războaiele duse de Traian împotriva dacilor
au fost în marea lor majoritate pierdute de-a lungul vremii, rămânând relativ puține informații. În
ciuda celor care caută și în acest caz o conspirație antidacică, trebuie menționat că foarte multe
lucrări ale Antichității de care avem cunoștință au fost distruse de-a lungul vremii, orașele cu
bibliotecile aferente arzând periodic, unele lucrări cu caracter militar nefiind copiate în mănăstirile
creștine fiindcă nu reprezentau interes pentru călugări sau erau de calitate literară inferioară.

Dacă despre geți se scrie deja de prin secolul 6 î.e.n., dacii apar prima dată menționați într-o scriere
în secolul 1 î.e.n., în celebra lucrare a lui Cezar, De bello gallico, unde dacii sunt menționați fugitiv.
Alți autori care scriu despre geți și daci – în lucrări de istorie sau în piese de teatru – sunt Sofocle
(sec 5 î.e.n.), Menandru (343-292), Tucidide (460-396), Mnaseas (sec. 3 î.e.n.), Terentius (sec. 2
î.e.n.), Sallustius (87-35) și mulți alții, continuând apoi cu scrierile autorilor medievali, care preiau
porțiuni din lucrările antice.

Printre autorii care dau informații detaliate despre geți se numără poetul roman Ovidius, exilat la
Tomis în anul 8 e.n. Acesta descrie cavaleria getică, armele, straiele, tacticile de luptă, obiceiurile.
Pliniu cel Bătrân (23 î.e.n.-79 e.n.) scrie că geții sunt numiți daci de către romani. Dio Chrysostomo
(40-120 e.n.), autorul unei Istorii a Geților, din păcate pierdută, a vizitat Dacia în anul 96 și dă
detalii despre pregătirile militare ale dacilor. Lista autorilor poate continua, dar acest subiect merită
propriul său articol.
Urmele fortificaţiilor dacice, vizibile cu ochiul liber

Ruinele dacice au rămas la vedere multă vreme în unele zone, chiar dacă nu se știa exact cui
aparțineau – în lumea rurală, limitată în cunoștințe istorice, se spunea adeseori că aceste
fortificații/ziduri/structuri au fost construite de „urieși” sau „jidovi”, fiindcă țăranii, care-și
constuiau casele din chirpici, lemn, stuf, uneori chiar locuințe de tip bordei, nu-și imaginau cum ar
fi putut niște oameni simpli să care atâta amar de piatră de mari dimensiuni pentru a construi acele
structuri misterioase, despre care ei nu știau nimic.

Pentru cărturari și cei care aveau acces la sursele istorice antice, era destul de clar că acele structuri
aparținuseră dacilor, nesupusul neam barbar din Antichitate care îndrăznise să înfrunte puterea
Romei și plătise scump pentru asta. Dintre piesele de mare valoare recuperate de autorități ieșeau în
evidență unele care clar nu erau romane, iar cei care citiseră sursele antice știau despre ce putea fi
vorba. Unii dintre aceștia chiar au scris despre aceste piese încă din perioada medievală, atenția
fiind atrasă de obiectele de orfevrărie lucrate cu o mare măiestrie.

Unele dintre fortificațiile dacice au fost refolosite în Evul Mediu ca fortificații ale Regatului
Maghiar, poziția strategică a acestora – capăt de trecătoare, intersecție de drumuri, zonă de
exploatări miniere etc. –, fortificarea naturală a pantelor și buna păstrare a vechilor ziduri dacice
fiind exploatate încă o bună perioadă de timp.
Căutători de comori au existat din epoca medievală și în aceste zone, vestigiile romane erau și ele
„sfredelite” de mult, piesele fiind căutate pe piața de antichități și de colecționari care plăteau bani
serioși pe ele. Multe erau găsite ocazional, în timpul lucrărilor agricole, a defrișărilor, ca urmare ale
unor alunecări de teren, a surpării unor maluri.

Cele mai vizibile dintre ruinele dacice sunt fortificațiile, așezate în general pe înălțimi, cu terasări în
jur, pe pante, având și o concentrare de structuri și de artefacte mai mare. Din păcate, așezările
rurale din perioada dacică sunt greu de evidențiat, fiind construite din materiale perisabile. Chiar și
fortificațiile au fost afectate de alunecări de teren sau diverse lucrări militare sau agricole de-a
lungul secolelor.

În alte locuri, persoane cu o vădită apetență pentru religie lasă lumânări și icoane pe pietrele așezate
de daci acum 2000 de ani.

Multe situri nu sunt deloc cercetate, în general din lipsă de fonduri. Nu există reconstrucții parțiale
in situ, nici măcar grafice, iar pentru un om simplu care vrea să priceapă cum arăta o fortificație
dacică, o astfel de vizită nu spune mare lucru. Dacă, prin absurd, timp de cinci ani, banii dați de stat
și autoritățile locale pentru construirea de biserici s-ar aloca arheologiei românești, diferențele s-ar
vedea imediat și am ajunge la un nivel net superior în ce privește cunoașterea acestei civilizații
antice – siturile cercetate ar fi mult mai multe, descoperirile mult mai interesante și mai importante,
iar capitole necunoscute din istoria românilor ar fi reevaluate. Din păcate, România nu a ajuns la
acest nivel de dezvoltare.

Excepţie fericită: Sarmizegetusa Regia

Un caz fericit este Sarmizegetusa Regia, capitala Regatului Dac, sit UNESCO, care are de câțiva ani
o administrație coerentă, pază permanentă, drum de acces (rupt ocazional de torenți), materiale
informative, ghid pe sit, curățenie, ordine.

Totul a fost posibil datorită unui om care s-a zbătut ani întregi și a luptat singur împotriva sistemului
și a celor care făceau ce voiau în zona sacră mai ales. Vladimir Brilinsky este administratorul sitului
Sarmizegetusa Regia și a făcut o schimbare pe care mulți nu o credeau posibilă. Pentru cine a vizitat
situl în perioada în care era lăsat de izbeliște, sunt vii încă amintirile cu turiști care își așezau
corturile în zona marelui sanctuar circular, făceau foc oriunde aveau chef, aprindeau lumânări și
făceau diverse incantații cu iz magico-religios pe discul de andezit (hainele erau opționale, în
funcție de verva și scopul rugăciunilor etc). De asemenea, zidurile și discul erau afectate de cei care
se urcau pe ele ca să se încarce cu celebra energie telurică de la Zamolxe sau cerească de la
Dumnezeu. Alți zei erau de asemenea invocați. Discul de andezit era considerat afrodisiac și un loc
foarte bun pentru cupluri de face copii zamolxieni.

Bibliografie selectivă:
Aurel Zanoci, Fortificaţiile geto-dacice din spaţiul extracarpatic în sec. VI-III a.Chr, București, 1998
Gabriela Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureșului, Ed. Mega, 2005
Victor Bobi, Civilizația geto-dacilor de la Curbura carpaților, București, 1999
Nicolae Gostar, Cetățile dacice din Moldova, București, 1969
Ioan Glodariu, V. Moga, Cetatea dacică de la Căpîlna, București, 1989
Valeriu Sîrbu, Sabin Adrian Luca, Cristian Roman, Vestigiile dacice de la Hunedoara, Alba Iulia, 2007
Vasile Ursachi, Zargidava: Cetatea dacică de la Brad, Editura Institutului Român de Tracologie,
1995
N. Lupu, Tilișca. Așezările arheologice de pe Cățănaș, București, 1989
I. Andrițoiu, A. Rustoiu, Sighișoara-Wietenberg. Descoperirile preistorice și așezarea dacică,
București 1997
I.H. Crișan, Ziridava. Săpăturile de la „Șanțul Mare” din anii 1960, 1961, 1962, 1964, Arad, 1978
Horea Pop, Fortificaţiile din vestul şi nord-vestul României, Cluj-Napoca, 2006
Florea Costea, Augustin-Tipia Ormenișului, Brașov, 2006

https://howlingpixel.com/i-ro/Dacia_roman%C4%83