Limba romana s-a format in doua etape:

1. preluarea limbii latine de catre daco-geti. Acestia au folosit latina populara, vulgara (vorbita);
2. transformarea treptata a limbii latine vorbite intr-o limba romanica de factura orientala, numita romana
comuna (straromana sau protoromana). Influenta elementelor slave a fost nesemnificativa, nu a schimbat
caracterul latin al limbii romane, ci a dus la imbogatirea vocabularului
Migrarea masiva a slavilor la sudul Dunarii (602) a divizat romanitatea nord- dunareana de cea sud-dunareana,
din limba romana formandu-se patru dialecte:
•dialectul daco-roman, la nordul Dunarii;
• dialectul aroman; (Macedonia, Grecia, Bulgaria, Serbia, România)
• dialectul meglenoroman (Pen. Balcanică în reg Meglen);
• dialectul istroroman, ultimile trei la sud de Dunare (Istria, Croația).
Aceasta migratie a facut sa creasca ponderea elementului romanic la nord de Dunare, unde limba romana a avut
o evolutie diferita, slavii ramasi aici fiind asimilati de autohtoni. Influentele lingvistice slave nu au putut
schimba caracterul latin al limbii romane, ele limitandu-se doar la imbogatirea vocabularului.
Componentele limbii romane:
• substratul lingvistic traco-dacic: cca. 160 de cuvinte cu derivatele lor (10% din lexicul romanesc);
• stratul lingvistic latin: 60% din vocabularul limbii romane;
• adstratul lingvistic slav: cca. 20% din vocabular.
La acestea s-au adaugat imprumuturile din alte limbi, unele din epoca medievala (maghiara, turca), altele din
epoca moderna (franceza, italiana, germana).
Procesul de formare a poporului roman si a limbii romane s-a incheiat in sec. al VIII-lea.

Unde cand și cum s-a format poporul român?

- poporul român s-a fondat prin romanizarea spaţiului daco-moesic, la nord şi la suc, de Dunăre în spaţiul
romanităţii răsăritene (spaţiul latinităţii orientale) care include şi vechea Dacie aşa cum a fost delimitată
geografic pentru epoca lui Burebista.
- poporul român s-a format după anul 106 în timp de câteva secole; în secolul al VIII-lea procesul era
încheiat. După izvoare narative (geografia armeană şi cea mai veche cronică turcă) menţionează românii
şi ţara acestora din secolul al IX-lea.
- în secolele XVIII-XX răspunsurile au fost date diferit în special de aceia care privesc etnogeneza
românească nu ca o problemă ştiinţifică ci ca pe una politică.
- etnogeneza românească reprezintă o problemă care abordată ştiinţific şi nu politic deschide calea
înţelegerii corespunzătoare a devenirii noastre.       
Faze și etape a procesului de romanizare

o primă etapă în general existentă dar nu obligatorie are caracter preliminar; ea precede cucerirea şi constă în
contactele dintre civilizaţia romană şi civilizaţiile din teritoriile ce vor fi cucerite
- cultura materială romană influenţează puternic celelalte civilizaţii
- etapele procesului propriu zis de romanizare' când toţi factorii amintiţi acţionează împreună
- acest proces începe în epoca Republicii când sunt romanizate peninsula Italică şi insulele limitrofe
- în timpul principatului lui Octavianus are loc cea mai impetuoasă, dezvoltare şi răspândire a romanităţii, este
perioada care coincide cu romanizarea organizată, rapidă şi ireversibilă a spaţiului daco-moesian
- rapiditatea romanizării depinde de stadiul dezvoltării popoarelor romanizate. Acestea prelucrează într-o formă
proprie elementele romanizării, păstrează chiar unele elemente autohtone de cultură materială, spiritualitate
orală şi chiar lingvistice. În Sardinia, izolată şi fără a cunoaşte alte invazii, cu tot stadiul înapoiat de dezvoltare,
romanizarea este rapidă şi completă.
Situaţii potrivnice romanizării:
- în Grecia – cucerită de romani în sec. II î.Hr., datorită civilizaţiei sale superioare nu se ajunge la o asimilare
etnico-lingvistică şi culturală a autohtonilor
- în Macedonia – unde elenismul este puternic nu se ajunge la asimilarea etnico-lingvistică şi culturală a
autohtonilor
- se opun spiritualităţii romane, ş.a. religiile orientale (iraniană, iudaică) bine închegate
- nu se ajunge la romanizare nici în teritoriile unde tradiţiile organizării administrative (egipteană, persană) sunt
foarte puternice

Influența slavilor

invazia slavilor a întâlnit în ţinuturile Moldovei şi în Câmpia Dunării aşezări romanice (ei numesc
ţinutul din Câmpia Munteană „Vlaşca” – ţara vlahilor)
- slavii pătrund mai întâi zona nord-estică a Basarabiei şi nordul Moldovei, apoi lunca Siretului şi
Câmpia Munteană;
- în Transilvania s-au infiltrat prin partea sud-estică, mărturii la Cernat şi Poian (jud. Covasna);
- în secolul al VI-lea, grupuri mai mici ce se îndreptau spre zona Slovaciei pătrund în Maramureş;
- aşezări mixte, daco-romane şi slave, au fost descoperite la Iaşi – secolul al VI-lea, Hlincea (com.
Ciurea, jud. Iaşi) – începutul secolului al VII-lea, Suceava, în diferite cartiere din Bucureşti (Ciurel,
Militari, Străuleşti);
- o mare necropolă a fost găsită la Sărata Monteoru – secolele VI-VII  (jud. Buzău)
- în podişul Transilvaniei (la Mediaş, Bratei etc), în Oltenia şi Banat slavii pătrund în secolul al VII-lea.
- necropolele slave de la Someşeni-Cluj şi Nuşfalău (jud. Sălaj) datează din secolele VIII-IX.
     La sud de Dunăre, slavii, după ce au rupt definitiv limesul danubian al Imperiului bizantin (în anul
602), invadează valea Dunării şi separă romanitatea balcano-carpatică.
- dacă la sud de Dunăre populaţia a fost asimilată de slavi, în schimb la nord de Dunăre populaţia
romanică a asimilat populaţia slavă;
- slavii nu au schimbat caracterul romanic al populaţiei nord-dunărene, contribuţia lor fiind mai
însemnată în glotogeneza românei decât în etnogeneza românilor;
- aceasta se reflectă în îmbogăţirea vocabularului şi în preluarea unor instituţii cu terminologie slavă. 
Desăvârșirea etnogenezei

în anul 587 la nord de Haemus au loc luptele dintre romani – conduşi     Maricius – (582- 602) şi avari;
- un episod anecdotic arată că de pe spinarea unui catâr care transporta proviziile unui soldat roman este
gata să cadă un sac. Unul dintre tovarăşii săi de drum îi strigă în „limba băştinaşă”: „retorna, retorna”
(reîntoarnă, reîntoarnă) ;
- luând aceste cuvinte drept semnal de alarmă, se provoacă panică, avarii şi romanii fug în direcţii opuse.
- Theoprylacus Timocattes (570 - 640) povesteşte acelaşi episod în scrierea intitulată „Historiae”.
- Theophanes Confessor (752 - 817) repetă anecdota în altă variantă („în limba părintească a
soldatului”): torna, torna, fratre.
- istoricul Jirecek consideră expresia o comandă latină ce se încheie cu cuvântul: „frater”
- alţi istorici consideră cele trei cuvinte drept o primă „menţiune de limbă românească”
- majoritatea lingviştilor sunt de părere că cele trei cuvinte dovedesc transformarea limbii latine în limbă
maternă a locuitorilor vechiului spaţiu daco-moesian.
     Împărţirea Imperiului Roman (395) şi căderea Imperiului Occidental (476) dată pur convenţională nu
afectează caracterul unitar al limbii latine „de pe întreg cuprinsul lumii romane”. Apar diferenţe relative
până către sfârşitul secolului al VI-lea care se accentuează în veacul următor când unitatea menţionată
„poate fi considerată dizolvată”.
 - în vestul Europei, după adoptarea cronologiei creştine calculate de Dionisie cel Mic, latina scrisă
(clasică) rămâne limba bisericii apostolice.
- latina vorbita (populară) se diferenţiază din ce în ce mai evident;
- latinitatea continentală divizată în:
- occidentală (N. Peninsulei Italice, Galia, Peninsula Iberică)
- orientală (Peninsula Balcanică, spaţiul carpato-danubiano-pontic şi cel pannonic) i se individualizează
prin cei doi factori: slavii şi limba greacă
Transformarea limbii latine în limbă română

- din secolul al VII-lea începe în Europa etapa de „tranziţie spre structura individualizată” a limbilor
romanice
- se remarcă semnificative transformări în sistemul fonologie:
- reamenajarea „vocalismului”
- în zona romanităţii occidentale „u” latin trece în „o” (forca), u latin se păstrează sub formă de u (furcă
în română, furca în sardă) – aceasta denotă conservatorismul lexical de care dau dovadă limbile română
şi sardă.
- transformări ce ţin de „consonantism”
- căderea lui –m final în primele secole ale erei creştine
- căderea lui –s final după secolul al VI-lea în romană şi italiană înlocuit cu i (ex: post; pos; poi; aus:voi),
primul exemplu confirmă şi căderea lui t.
- evoluţia celor doi s din latinescul „fossatum”; unul este înlăturat pe măsura căderii literelor din final (–
m, apoi –u) şi a vocalei „o” (încât rămâne fsat; ulterior sat)
- grupul final –us reprezentativă este evoluţia: campus; camp (în catalană şi provensală), k'amp (în
dialectele engadin şi friulan ale limbii retoromane), campo (în italiană, spaniolă, portugheză) şi kampo
(în dialectul logudorez al limbii sarde), câmp în limba română, champ în limba franceză.
- schimbările intervenite în „morfologie”
- substantive care provin din forma de acuzativ şi nu din cea de nominativ, flexiunea verbală ş.a.
- schimbări survenite în sintaxă, care, potrivit etnologilor, asigură un anumit mod de a gândi, evidenţiază
trecerea treptată a limbii latine în limba română, proces ce se încheie în secolul al VIII-lea
- atestarea documentară a limbilor romanice încă din secolul al IX-lea:
- în 813, Conciliul de la Tours recomandă introducerea predicilor n Rustica Romana lingua opusă (...)
latinei
- în 842, prin tratatul de la Strasbourg este confirmată limba franceză
- în secolul al X-lea sunt atestate italiana şi spaniola
- C. Daniel a comentat inscripţiile de la Basarabi - Murfatlar din sec. al X-lea confirmă existenţa limbii
române
- prin unele trăsături, româna „face parte din grupul lingvistic apenino-balcanic împreună cu dalmata,
albaneza (care are însă numai împrumuturi romanice) dialectele italiene centrale şi meridionale
(abruzzez. sicilian şi pugliez) şi cu sarda (Al. Rosetti)
- prin substrat şi adstrat, româna reprezintă o entitate lingvistică originală
Unitatea limbii române

- în Dacia şi Moesia - latina este limba oficială până la începutul secolului al VII-lea
- se tinde apoi la o limbă romanică unitară şi completă, răspândită la nord şi la sud de Dunăre, datorită
civilizaţiei predominant agrare şi pastorale a autohtonilor creştini (din sec. IV) ortodocşi (din sec. VI)
caracterizată prin colonizare rurală şi prin habitat pendulant,
- condiţii istorice şi demografice posterioare anilor 602 - 610 determină diversificarea sistemului
lingvistic al romanităţii orientale.
- apar o seamă de isoglose (linii care marchează, pe o hartă lingvistică – răspândirea unui fenomen
fonetic, lexical sau morfologic) , conturându-se arii dialectice.
- rotacismul – transformarea lui n intervocalic în r, specifică dialectului nord-dunărean (daco-român)
- palatizarea (muierea) labialelor (sunete la a căror articulaţie participă buzele) se întâlnesc în dialectul
macedo-român (aromân), în cel meglenoromân (meglenit), cât şi în dialectul istroromân, dar, în grade
diferite de evoluţie şi răspândire.
- tratamentul africatelor (ce, ci; ţe, ţi; ge, gi; dze dzi, se pronunţă începând cu o ocluziune şi se termină
prin sunete pronunţate prin îngustarea candului vocal) este un fenomen specific numai dialectelor
româneşti sud-dunărene
- suprimarea vocalei iniţiale a unui cuvânt afereza lui „a” caracterizează toate dialectele
amintite. Cuvântul latin agnellus, fonetismul originar se păstrează în aromână şi meglenită (nel) ; în
daco-română (miel) în istroromână (mi'e)
- Aromâna – păstrează acuzativul direcţiei din vechea latină (mi duc Bitule, ai s'niarzim Ticolu)
- Dacoromâna – reproduce construcţia latină inovată cu prepoziţii (mă duc la Târgovişte)
- existenţa celor patru dialecte nu afectează unitatea limbii române.
Individualitatea limbii române constă în arhaismul stratului (fondului) latin, substratul daco-moesic
(daco-mezic)şi substratul daco-moesic (daco-mezic):