VERDEŞ, Ovidiu (13.IV.

1963, Bucureşti), prozator, teoretician literar,

eseist. Este fiul Floricăi Verdeş (n. Verdeș) şi al lui Constantin-Andrei
Verdeş, medici. Urmează la Bucureşti Liceul „Zoia Kosmodemianskaia” şi
Facultatea de Limba şi Literatura Română, secţia română – engleză (1981–
1985). Până în 1989 e profesor în comuna Breţcu, judeţul Covasna, apoi la
Sfântu Gheorghe. Lucrează la Editura Academiei Române (1989 –1991),
apoi devine cadru didactic universitar, la Facultatea de Litere a Universităţii
Bucureşti, funcţionând în cadrul catedrei de teoria literaturii (ca urmare a
reorganizării structurii facultăţii şi a modificării denumirilor componentelor
acesteia, se regăseşte ulterior în Departamentul de Studii literare). Urca toate
treptele carierei universitare. Obţine doctoratul în 2002 cu teza Metafora:
teorii şi interpretări contemporane. A debutat în revista „Luceafărul”, în
1990, cu poeme (adnotate de Cristian Popescu). Despre autor, se poate
spune că este perceput ca fiind apropiat de sau participant la mişcarea
literară zisă „nouăzecistă“, şi se cuvine relevat faptul că el figurează printre
autorii incluşi în bogata antologie de literatură nouăzecistă cuprinsă în
volumul Universitas. A fost odată un cenaclu…, editat la Bucureşti în 2008,
sub coordonarea lui Mircea Martin. Debutul editorial are loc în anul 2000,
prin apariţia romanului Muzici şi faze (Premiul Uniunii Scriitorilor şi
Premiul ASPRO), carte de succes, care avea să fie reeditată în mai multe
rânduri. Ulterior a publicat mai multe volume de teorie literară. A semnat
prefaţa (sau postfaţa) ediţiei româneşti a unor volume ca Resurecția lui
Dionysos, de Mihai Spăriosu, sau Funcţia şi câmpul vorbirii şi limbajului în
psihanaliză, de Jacques Lacan. E prezent cu eseuri critice şi cronici în
diferite publicaţii: „Contrapunct”, „România literară”, „Viaţa românească”,
„Euresis”, „Dilema”, „Cuvântul”, „Plural”.

Romanul Muzici şi faze (2000) a trezit imediat după apariţie interesul unui
număr relativ mare de cititori, a fost citit cu plăcere, comentat în mod
favorabil şi, ulterior, reeditat. Cartea a fost uneori calificată drept „roman al
adolescenţei” sau „roman de generaţie”, şi nu fără temei. Romanul conţine
nararea ― mai precis: relatarea, comentată , enunţată la persoana I, desigur
selectivă, dar relativ detaliată ― a unei succesiuni de mici (sau …mai mari)
evenimente din viaţa cotidiană a unui tânăr, elev de liceu pe la sfârşitul
anilor şaptezeci ai secolului trecut (elemente din carte permit o datare destul
de precisă a întâmplărilor evocate: începutul verii anului 1978, când
protagonistul-narator termina clasa a X-a, în text fiind inserate şi
rememorări sau referiri la episoade survenite anterior, în lunile sau anii care
precedă „prezentul narațiunii”, aşa după cum permit şi localizarea „scenei”
acţiunii, care ar fi cartierul bucureştean de la confluenţa şoselei Panduri cu
strada doctor Rainer, lângă Academia naţională de apărare). Cu sprinteneală
de condei, autorul configurează şi face credibilă o voce a naratorului dotată
cu o vervă moderată, neobositoare, cu un umor deseori acid, dar lipsit de
răutate, voce care îl cucerește lesne pe cititor, antrenându-l în urmărirea unei
„curse cu obstacole” plină de nerv. Limbajul necenzurat, eventual buruienos,
spusul lucrurilor pe şleau, dar fără vulgaritate neruşinată, vivacitatea
oralităţii (într-un discurs scris, cel al textului cărţii…), curajul lexical dar şi
atitudinal, poziţia funciarmente „rebelă” (temperată însă, finalmente, de la
fel de funciara candoare a personajului) sunt atribute sau ingrediente
remarcate ale figurii lui „Tinuţ” (de la Constantin), protagonistul şi naratorul
romanului. Acţiunea propriu-zisă, intriga romanului nu e cine ştie ce
acumulare trepidantă de peripeţii neaşteptate ori de întorsături zguduitoare,
se întâmplă lucruri aşa-zicând de toată ziua, în parte previzibile în mediul şi
în contextul în chestiune, sigur că nu lipsite, unele, de un anumit dramatism,
altele ― de umor (Tinuţ şi colegii lui de clasă au fost sau vor merge în
curând în cutare excursie într-o staţiune de munte; Tinuţ o iubeşte pe colega
lui de clasă Hari ― hipocoristic derivat din Ariana ― , care, după un flirt
destul de îndelungat, acceptă „oficializarea” de uz privat a prieteniei lor
amoroase; părinţii lui Tinuţ îi dau banii necesari pentru cumpărarea unui
magnetofon Maiak, visul băiatului pasionat de muzică; Tinuţ are diverse
mici aventuri şi păţanii, plăcute ori neplăcute, în compania unor copii vecini
de imobil sau a unor „şmecheri”, golani sau „duri” ai cartierului; un profesor
de la liceu suferă un infarct, dar, restabilit, reapare printre elevi;
protagonistului-narator i se întâmplă să aibă câte un vis bineînţeles că bizar,
cu trimiteri la viaţa „reală” din starea de trezie; un prieten îi dăruieşte lui
Tinuţ înregistrări rare şi mult râvnite din muzica iubită de acesta, muzică
bineînţeles că occidentală şi „fioroasă”, greu de obţinut în epocă ş.a.m.d.),
dar caracterul captivant al cărţii, capacitatea ei deopotrivă pilduitoare şi
înveselitoare sunt asigurate nu de dramatismul şi energia „conţinutului”
naraţiunii, ci de însufleţirea şi energia povestirii, de farmecul şi savoarea
vocii naratoriale, susţinute de impresia de autenticitate şi de oportunitate
expresivă. Temeiurile de atractivitate ale romanului lui V., dincolo de ― ca
să zicem aşa ― timbrul plăcut al vocii naratorului şi relieful animat al
viziunilor acestuia, ar fi următoarele: creionează, în liniile esenţiale, ca să
parafrazăm o binecunoscută formulare, „adolescenţa adolescentului
universal” (cu componentele şi mişcările sufletești definitorii:
conștientizarea locului propriu în societate, dobândirea încrederii în sine,
dibuirea unui scop existenţial, interesul pentru chestiunile amoroase şi
aspiraţia către împlinirea chemărilor sexualităţii etc., atent şi delicat
investigate şi drămuite, sub masca vervei jubilatorii a discursului) şi
valoarea efectiv documentară a recenzării şi resuscitării, cu însuflețitoare
intensitate, a inventarului de preocupări, de scopuri imediate, de mentalităţi,
de elemente de recuzită (vestimentaţie, băuturi, mărci de țigări, genuri
muzicale şi formaţii sau interpreţi care le ilustrau, aparatură electronică de
reproducere a sunetului, peisaj urban, elemente de stil de viaţă proprii
epocii, precum de pildă mersul la cofetărie etc.), de obiceiuri şi obişnuinţe,
de clişee de gândire şi ticuri de limbaj care au caracterizat viețuirea unei
generaţii (cea a autorului !) la vârsta adolescenţei. Primele două volume de
teorie literară publicate de V. – Metafora, un concept deschis, 2004, şi
Metaforă şi metafizică: patru studii de caz [Heidegger, Nietzsche, Blaga,
Derrida], 2005 – sunt bazate pe teza de doctorat. Sunt lucrări de înaltă
specialitate, studii de teorie literară (sau, mai bine zis, de istorie a teoriei
literare, privind un concept cu imensă cuprindere, care a înregistrat o
multitudine de accepţiuni şi ale cărui iviri şi interpretări sau utilizări
succesive, diferite, sunt reperate, desluşite şi comentate competent de autor,
în primul dintre cele două volume, în vreme ce în al doilea este oferită o
demonstraţie de vervă hermeneutică). Cele două volume sunt studii
consistente, de compilaţie oportun orientată şi structurată şi de comentariu
interpretativ şi comparatistic de înalt nivel, cu deschidere filozofică,
întemeiate pe o bibliografie bogată, utilizată în chip relevant. Autorul
vădeşte o perfectă stăpânire a vocabularului de specialitate, virtuozitate întru
mânuirea „tehnicilor”consacrate de elaborare a unor astfel de studii. În
explicaţiile furnizate în prefaţa volumului Metafora, un concept deschis,
reflectând asupra temei alese şi a particularităţilor cercetării efectuate,
autorul afirmă: „Nu am erudiţia lui Eco, pentru a confirma acest verdict [se
referă la o afirmaţie a lui Umberto Eco privind multitudinea de lucrări
despre metaforă – n. n.], însă este limpede că, dintre cele 12 000 de titluri
despre metaforă, trec pragul contribuţiilor ultra-specializate sau al
compilaţiei mediocre numai câteva zeci. Fireşte, ca să ajungi la acestea
trebuie să parcurgi câteva sute, însă decantarea se produce: cei câţiva autori
care au spus lucruri noi despre metaforă se evidenţiază de la sine pe rafturile
înfricoşătoarei «biblioteci a metaforei»“. Se poate spune – păstrând
proporţiile, bineînţeles, şi evitând orice inoportună hiperestimare – că
observaţiile respective dau seama, într-o oarecare măsură, chiar de condiţia
lucrării în prefaţa căreia sunt înserate: aceasta, chiar dacă nu spune lucruri
fundamental noi despre metaforă, chiar dacă nu „revoluţionează” cumva
abordarea temei în chestiune, nu se reduce totuşi la o inventariere pasivă
sau la o parafrazare indiferentă, ci conţine gesturi teoretice constructive,
originale, şi propune interpretări care i se datoresc autorului. Volumul Teorie
literară contemporană: teme, autori, abordări conţine exact ceea ce este
enunţat în titlu; este o lucrare superior didactică privind o disciplină în fond
proteică, multiformă, a cărei „cartografiere” adecvată necesită erudiţie
solidă şi iscusinţă interpretativă şi scripturală. De fapt, cartea nu este un
tratat general şi sistematic asupra teoriei literare contemporane, ci o
antologare de consistente studii, în parte publicate anterior în periodice,
vizând teoriile dezvoltate sau ilustrate de figuri importante ale cercetării
contemporane (Paul Cornea, Mihai I. Spăriosu, Paul Ricœur, Roland
Barthes, Toma Pavel, Gheorghe Crăciun, Philippe Lejeune, Jacques Lacan,
Paul de Man); volumul este organizat în trei părţi: Aspecte ale interpretării;
Moştenirea ale structuralismului; Genuri de frontieră.

SCRIERI: Muzici şi faze, Bucureşti, 2000; Metafora, un concept deschis,

Bucureşti, 2004; Metaforă şi metafizică : patru studii de caz [Heidegger,
Nietzsche, Blaga, Derrida], Bucureşti, 2005; Teorie literară contemporană :
teme, autori, abordări, Bucureşti, 2008. Traduceri: Mihai I. Spăriosu,
Resurecția lui Dionysos. Jocul și dimensiunea estetică în discursul filosofic
și științific modern, Bucureşti, 1997, trad. şi postfaţă.
Repere bibliografice: Carmen Muşat, Prin vămile adolescenţei, OC, 2000,
16; Mihai Iovănel, Faze şi doar atât, ALA, 2001, 595; Vasile, Proza, 327–329;
Răzvan Voncu, Romanul unei generaţii, „Cronica română”, 2002, 2 873;
Daniel Cristea-Enache, Ani de liceu, ALA, 2003, 658; Dorica Boltaşu,
Muzici şi faze, OC, 2004, 240; Oliver Anghel, Muzici şi faze, „Calende”
(Piteşti), 2005, 2-4; Oana Fotache, O sistematică a metaforei, OC, 2005,
280; Ana Băicoianu, Despre metaforă în filozofie, OC, 2005, 280; Alex
Goldiş, Hermeneutica la putere, ST, 2007, 4-5.

N. Br.
(Nicolae Bârna)