MAIORESCU, Titu (15. II. 1840, Craiova - 18. VI.

1917,
București), critic literar, critic şi ideolog cultural, jurist, filozof şi om
politic român. Numit la naştere Titu Liviu (lucru pe care nu îl ignora
I. L. Caragiale, care, într-un mic text satiric şi burlesc, o pseudo-
scenetă intitulată O şedinţă la Junimea în ajunul Anului Nou, îl
înfăţişează sub numele de Titus Livius Barbişonus, combinând astfel
reamintirea prenumelor oficiale ale criticului cu aluzia la un element
care a caracterizat fizionomia acestuia practic de-a lungul întregii lui
vieţi de adult), fiu al Mariei Maiorescu (n. Popasu) şi al filologului
Ioan Maiorescu — fiu de țăran transilvănean, ce se înrudea pe linie
maternă cu Petru Maior — , el a urmat şcoala primară la Craiova şi
la Blaj, continuându-şi apoi studiile la gimnaziul românesc din Şcheii
Braşovului (înfiinţat de episcopul Ioan Popasu, fratele mamei sale).
În octombrie 1851 tatăl său, care se stabilise la Viena, unde lucra în
calitate de traducător în Ministerul Justiției, îl înscrie la Gimnaziul
Academic, anexă al Academiei Tereziene din Viena (școală de elită
pentru copiii de nobili și înalți demnitari), unde îşi încheie studiile
clasându-se primul din promoţia sa. În doar trei ani, între noiembrie
1858 şi noiembrie 1861, urmează şi absolvă strălucit studii
universitare de litere, filozofie şi drept, în Germania şi Franţa
(înscris la Universitatea din Berlin pentru a studia filozofia şi
dreptul, se transferă Universitatea din Giessen, unde i se acordă
scutire de frecvență şi unde își susține doctoratul în filosofie în iunie
1859, pentru ca, în toamna acelui an, la Paris, să se înscrie la
Sorbona, unde obţine titlul de licenţiat în litere şi îşi susţine licenţa
în drept, întorcându-se în țară la sfârşitul anului 1861).
Intenţionase, în Franţa, în ultimul an de şedere acolo, să obţină un
doctorat în filozofie şi se pregătise în acest scop, însă în cele din
urmă a renunţat. Poate că e nimerit să formulăm observaţia că
scurtimea studenției lui Maiorescu nu semnalează vreo carenţă de
seriozitate în activitatea lui de studiu, ci, dimpotrivă, atestă
remarcabila maturitate şi putere de muncă intelectuală a tânărului,
capabil să facă faţă în chip strălucit — chiar dacă după un răstimp
de pregătire mai scurt decât cel obişnuit — exigențelor implicate de
obţinerea unor titluri academice. Întors în patrie, el a dezvoltat o
distinsă carieră în mai multe domenii, ca avocat, ca profesor, ca
literat (dar şi animator şi îndrumător cultural), ca om politic,
dobândind o poziţie eminentă în societate. A ocupat, succesiv şi
simultan, diferite funcţii şi poziţii în diferite domenii, a fost profesor
universitar, academician (şi, în mai multe rânduri, vicepreşedinte al
Academiei Române, respectiv preşedinte al secțiunii literare a
acesteia), conducător a diverse structuri, autorităţi ori instituţii (din
învăţământ, cultură, administraţie, politică), deputat, senator,
ministru, iar din octombrie 1912 până în decembrie 1913 a fost
preşedinte al Consiliului de Miniştri, adică prim-ministrul României.
Pentru contemporani, desigur că înfăptuirile lui ca om politic şi ca
pedagog vor fi fost considerate de mare importanţă, însă pentru
posteritate însemnătatea lui rezidă mai ales în postura lui de critic
literar şi ideolog cultural, de însufleţitor al vieţii culturale din epocă,
de cofondator al societăţii literare „Junimea“ şi de încurajator şi
promotor al noii literaturi a vremii, susţinător al afirmării unor mari
scriitori, şi anume cei consideraţi mai târziu a fi fost „marii clasici“ ai
literaturii române: M. Eminescu, I. L. Caragiale, I. Creangă, I. Slavici.
În istoria luptei de idei — nu numai în domeniul strict al cercetării şi
evaluării fenomenului literar ori al culturii, dar şi pe tărâmul
meditaţiei şi teoriei societale etc. — numele lui Maiorescu rămâne
legat de teoria formelor fără fond şi de susţinerea preeminenţei
criteriului estetic în valorizarea literaturii. Titu Maiorescu a fost
autorul al unor texte aparţinând de diferite domenii sau zone ale
creaţiei literare şi intelectuale, precum eseuri de atitudine şi
direcţie, texte de critică, ideologie şi orientare culturală, de
polemică în chestiuni culturale (cum ar fi În contra direcției de astăzi
a culturii române, dar şi  Poezia română. Cercetare critică, Contra
şcoalei Barnuţiu, Beţia de cuvinte în „Revista contimporană”. Studiu
de patologie literară,Răspunsurile „Revistei contimporane”. Al
doilea studiu de patologie literară ş.a.), texte de critică literară
propriu-zisă (adunate şi editate în volume, în mai multe ediţii de
Critice), scrieri de istoriografie a perioadei contemporane (precum
Istoria contimporană a României (1866–1900), de fapt o istorie
politică a epocii Carol I), discursuri parlamentare (Discursuri
parlamentare cu privire asupra dezvoltării politice a României sub
domnia lui Carol I), lucrări teoretice cu finalitate preponderent
didactică (precum prelegeri de filozofie, scrieri de logică etc.),
notaţii de meditație morală şi observaţie psihologică. Titu
Maiorescu este, fără îndoială, un autor important în postura de
diarist şi epistolier, consistentul corpus de scrieri de acest fel fiind
editate postum în volume (Însemnări zilnice,1937–1943; Duiliu
Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori. 1884–1913, Bucureşti,
1937; Jurnal şi Epistolar, I–IX, Bucureşti, 1975–1989). În 1869,
Maiorescu a publicat, în trei numere din „Convorbiri literare“, un
număr de aforisme, sub chiar acest titlu — Aforisme —, ulterior
reeditate, însă valenţa moralistă a autorului se vădeşte şi în alte
texte ale sale. Referindu-se la textul lui Maiorescu Fragment din
tinerețea mea (1858), pe care îl considera a fi o „combinație reușită
de eseu și epistolar filosofic“, Paul Cernat remarca: „Discursul are
un caracter reflexiv-problematizant, iar dimensiunea moralistă, pe
care nu o va părăsi niciodată, e mereu prezentă”, iar referindu-se la
alte texte maioresciene, de filozofie, acelaşi critic observa că
„Ultimul cuvânt îl are, invariabil, moralistul public, de expresie
sentențioasă și aforistică”.