Sunteți pe pagina 1din 5

„Clopotul…“ reeditat

Cartea lui Livius Ciocârlie Clopotul scufundat, recent


reeditată (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, editura Tracus
Arte, Bucureşti, 2018) la peste trei decenii de la prima
apariţie, ar putea fi percepută (operaţiunea s-a făcut,
cândva, din raţiuni, ca să zicem aşa, euristice!) şi ca
descrierea vieţii unei familii din mica burghezie timişoreană
de la jumătatea secolului trecut. Aşa şi este, desigur, e...un
punct de vedere, sau un mijloc de a „recepta”,
caracterizarea e adecvată, dar mai este şi mult mai mult
decât atât !
Este vorba, mai degrabă, de o operă de
memorialistică şi confesiune, dar construită într-o manieră
cu totul aparte faţă de uzanţele „obişnuite” ale genurilor
respective, într-un mod cu totul neconvenţional şi
necosmetizat, deloc „fluidizat”, aranjat etc.
Totodată, ea este o scriere care împărtăşeşte
autoanaliza generării textului, ba chiar cuprinde,
intermitent, „cronica” scrierii lui efective (cu notaţii de
genul „am întrerupt“, „am reluat“, „azi, luni…“ etc.).
Pe de altă parte, mai este ― aparent tot cu
intermitenţă, de fapt şi în ansamblu, printr-o tehnică de
„împletire“ ori de hibridare scripturală specific ciocârliescă
― un eseu vizând chestiuni grave ale existenţei şi condiţiei
umane, abordate şi prin referiri la Montaigne ori la alte
surse ori resurse culturale preexistente.
Aşadar, scrierea este una cu „statut multiplu“,
măiestrit sincretică, eterogenă, şi prin aceasta ― nu numai
prin aceasta, dar şi prin…― deţine un „loc“ aparte, cu totul
remarcabil şi în istoria literaturii noastre, şi în bibliografia
autorului.
Alături de ― sau… împreună cu ceva mai devreme
publicatul pentru întâia oară Un burgtheater provincial ,
volumul acesta constituie un „cap de serie“ al operei de
prozator a scriitorului (activ, anterior, ca teoretician literar,
istoric literar, critic literar şi eseist…), precum şi, pe daltă
parte, un „cap de serie “ (de fapt, dacă ne gândim mai bine,
adevăratul „cap de serie“, cel propriu-zis, fiindcă
„Burgtheater..“-ul are un statut întrucâtva diferit, e mai
puţin „autobiografic“…) al consistentei înşiruiri de
„interlocuri“, adică de minunate volume fragmentare,
hibride, cu statut multiplu ori incert, pe care Livius
Ciocârlie avea să ni le ofere de-a lungul următoarelor
decenii şi prin care avea să-şi dezvăluie şi consolideze
identitatea de mare scriitor…
Cărţile lui Livius Ciocârlie de după Clopotul scufundat
vor fi, simultan, în diferite proporţii, jurnale, confesiuni
comentate, îmbinări de naraţiuni aşa-zicând biografice sau
de consemnări ale unor „scene de gen“, comentarii în
marginea textelor unor autori iluştri (Nietzsche, Cioran,
Valéry), colecţii de note de lectură, acumulări de citate şi de
referinţe bibliografice, montaje de fragmente eseistice pe
cele mai diverse teme circumscrise din realitatea cotidiană,
prozaic-derizorie, din actualitatea social-politică (scrutată
din punctul de vedere al omului de cultură şi totodată din
cel al omului oarecare, al „omului precar“, fără morga
tehnicistă a analistului politic ori a politologului), dar şi din
domeniul antropologiei culturale, al istoriei ideilor ori a
mentalităţilor, al imagologiei aplicate ş.a.m.d. De fapt, sunt
solilocvii lăuntrice consemnate în scris, suscitate de cei mai
diferiţi „stimuli“ exteriori care pot stârni o conştiinţă, în
cazul în speţă, pe cea a lui Livius Ciocârlie. Opera lui de
prozator, înşelător pestriţă, cum am mai avut prilejul s-o
remarc, se înfăţişează indiscutabil ca un continuum, ca un
demers unic şi unitar, livrat însă în „tranşe“ diferite şi
diverse (prin poetică, prin compoziţie, prin focalizare etc.).
Clopotul scufundat a fost, de fapt, prima dintre acele
„tranşe“.
Un „cap de serie“, cum spuneam, şi anume în privinţa
operei de prozator (prozator-memorialist-diarist-eseist) a
autorului, şi în raport cu seria de „interlocuri“, de cărţi
hibride care avea să urmeze.
Este, totodată, şi prima carte prin care scriitorul se
manifestă ― fără să aparţină generaţiei biologice de regulă
asociate acestor concepte, şi nici mişcării literare
respective ― ca „optzecist“ şi „textualist“.
Şi este şi cartea prin care autorul ne oferă ilustrarea
condiţiei sale de mare scriitor, adică ilustrarea unei
afirmaţii făcute chiar de el în calitate de teoretician,
formulate ca întrebare: dacă a fi mare scriitor nu înseamnă
„a avea răbdarea patetică să insişti asupra unor lucruri pe
care alţii nu le bagă în seamă”.
Este cartea în care apare pentru prima oară
personajul atât de „special“ (un fel de alter-ego
autobiografic şi autocritic, dar şi … mai mult decât atât)
numit „Bibulie“, este cartea începând cu care se trasează
imaginea „autodenigratoare“ a personajului auctorial: pasiv,
retractil, lipsit de combativitate, de tonus agresiv şi de
imboldul de a „ajunge“, de a birui etc.
De fapt, „personajul auctorial“ avea să cunoască, o
ştim acum, diferite „aventuri“ în cărţile ciocârlieşti din seria
deschisă de Clopot…: autocontemplări şi autoanalize,
dedublări, triplări etc., exerciţii de supremă subtilitate
analitică şi interpretativă. În Clopotul scufundat, autorul
(adică „vocea“ lui care enunţă textul chiar în acel moment)
constată: „Sunt dublu: cel ce produce o imagine despre sine
şi personajul inventat. Minciună romantică şi adevăr
romanesc“. Şi, de îndată, generalizează edificator: „De aici,
probabil, inautenticitatea scriitorilor. Trăiesc factice, dar
produc în ei, în mirajul lor care devine operă, ceva adevărat
(sublinierea mea N.B. ).
În ce priveşte acel „ceva adevărat“, chiar în cartea de
faţă, autorul încearcă ceva mai încolo să se explice: „Cât
despre propria mea moarte, încerc s-o înving scriind o carte
informă, care se poate întrerupe oricând fără să-i lipsească
ceva esenţial“. Aşa este (poate!), dar se cuvine subliniat că
etalarea termenului „informă“ ascunde (cu hâtroşenie poate
involuntară) o „formă“ de extrem rafinament şi, paradoxal,
de maximă expresivitate (un exemplu, poate chiar fascinant,
din multitudinea de pilde de expresivitate abundentă
ascunsă în veşminte aparent ponosite e oferit de colecţia de
fragmente de scrisori, de fapt un fabulos corpus de
„romane în pilulă“).
Dar e mai potrivit să mă abţin de la năvalnice
dezvoltări descriptiv-analitice şi hermeneutice: scopul
acestor rânduri este în primul rând de a semnala
reeditarea, de a „reaminti“ (telegrafic) cartea minunată
care face obiectul oportunei retipăriri, de a-i rememora
însemnătatea, de a evidenţia bucuria pe care o astfel de
(re)apariţie o poate aduce atât „cunoscătorilor“ şi
„avizaţilor“, cât şi cititorilor „noi“ ai cărţii, cei aflaţi la
prima lectură, până acum neştiutori în materie. Este
neîndoios că această „cea mai bună carte“ (bun, poate că e
o calificare nu sută la sută peremptorie, dar în nici un caz
hazardată, oricum ― e părerea unui alt important scriitor,
de altfel expert în chestiuni ciocârlieşti, Dumitru
Ţepeneag…) a lui Livius Ciocârlie e dintre acelea care se
cuvine să fie reeditate periodic.
Şi ce mai este neîndoios, este că Livius Ciocârlie a
izbutit pe deplin ceea ce, zicea el, şi-a propus să obţină prin
această carte iată, clasicizată : „Ce aş vrea să fac ar fi să
apară haosul care este viaţa unui om în prostul lui de cap“.
Operaţiune reuşită, într-un chip inconfundabil şi de
neuitat !
Nicolae Bârna