ZARIFOPOL, Paul (30. XI. 1874, Iași ‒ 1. V.

1934, București), eseist şi

editor (în sensul de „persoană care editează o operă”, „persoană care
întocmește ediţia critică a operei unui scriitor”, nu de „proprietar de editură”
sau „redactor”). Fiu al Elenei, n. Culiano (soră a junimistului Nicolae
Culianu, matematician şi astronom, străbunic al lui Ioan Petru Culianu), şi al
lui Paul (Pavel) Zarifopol (Zarifopoulo), moşier, mare proprietar (în județul
Roman şi la Iaşi). A urmat şcoala primară în familie, cu un preceptor,
ulterior continuând studiile şcolare la Iaşi, la Institutele Unite. Îşi ia licenţa
în 1998, plecând apoi în Germania, pentru studii de filologie şi filozofie. În
1904 a susţinut, la Universitatea din Halle, o teză de doctorat. Stabilindu-se
la Leipzig, unde va trăi până la izbucnirea primului război mondial. În
Germania, duce o viaţă de intelectual pasionat de lărgirea orizontului
propriilor cunoştinţe şi de amator de artă şi de desfătare estetică. A redactat
mai multe studii literare importante, despre importanţi autori francezi (La
Rochefoucauld, Molière, Gustave Flaubert, Maupassant, Anatole France,
Marcel Proust ş.a.), publicate în revista „Süddeutsche Monatshefte” din
München, în intervalul 1908-1911. În aceeaşi epocă, de prin 1905, Zarifopol
a legat o strânsă prietenie cu I. L. Caragiale, care trăia, autoexilat, la Berlin.
În 1915, Zarifopol s-a întors în România, unde, în perioada de după război,
sărăcit, a trăit din scris, ducând o viaţă mai degrabă modestă sub aspectul
prosperităţii materiale. A desfăşurat o admirabilă şi bogată activitate de
eseist, colaborând la diferite publicații. În 1926 îi apare primul volum de
autor, în limba română: consistenta culegere de eseuri Din registrul ideilor
gingaşe. În anii următori avea să publice mai multe volume: Despre stil
(1928), Artişti şi idei literare române (1930), Încercări de precizie literară
(1931) şi Pentru arta literară (1934). Multe articole şi eseuri au rămas în
periodice şi au fost antologate şi republicate mult după moartea autorului, de
către istorici literari. Figură de prim rang a vieții culturale din România
interbelică, Zarifopol a fost nu un critic literar, cum tind nu puțini să îl
considere, ci, în mod esențial, un eseist, un mare eseist, probabil primul
autor care, în spațiul românesc, a ilustrat în chip atât de remarcabil ― atât
sub aspectul calitativ cât şi sub raport cantitativ ― genul eseistic. Este
adevărat că tematica eseisticii lui, în parte, vizează domeniul literaturii, însă,
chiar dacă autorul s-a ocupat între altele ― şi nu puțin ! ― şi de literatură
(se cuvine relevat faptul că, cu excepția primului, toate volumele publicate
de autor vizează direct literatura), se cuvine să fie receptat şi catalogat în
primul rând drept un critic al viețuirii umane, al „stilului” existenței sociale,
al rânduielilor şi obişnuințelor socio-culturale, un critic al moravurilor sau,
mai bine zis, al gradului de moralitate al comportării, al conduitei sociale,
dar şi al practicilor politice, un critic al modernității în general, cum s-a
remarcat în exegeza din ultima vreme, şi în această calitate merită un loc de
prim plan în istoria culturii române. Zarifopol este prețuit în posteritate
pentru opera lui de moralist, de observator al vieții moderne şi comentator al
moravurilor şi al evoluțiilor socio-culturale, de eseist politic şi de istoric al
civilizației naționale, de estet teoretician (fără să fie propriu-zis un
estetician, un reprezentant al esteticii ca disciplină filozofică), dar şi de
literat, de eseist pe teme ținând de literatură, precum şi în calitatea lui de
inițiator al primei ediții critice de înaltă ținută a operei unui mare scriitori
român (I. L. Caragiale). El este însă, fără nicio îndoială, unul dintre autorii
importanți ai epocii sale. Primul volum al autorului este Din registrul ideilor
gingaşe, apărut în anul 1926. Este un volum de eseuri pe teme diverse, care
au toate în comun faptul că privesc nemijlocit aspecte ale vieții
contemporane, ținând de comportarea socială a oamenilor, de preocupările
nu numai culturale, ci şi din diverse alte domenii ale viețuirii individuale şi
colective, sociale, cu diversele ipostaze, împrejurări, situații şi evoluții,
caracteristice sau imprevizibile, pe care le pot înregistra în arena actualității.
În ultimele fraze din ultimul text al volumului, Explicație finală, autorul îşi
exprimă, sintetic, intențiile: „Am credința că o clasă, ca și un om, se poate
adapta chiar celor mai aspre și complicate încercări, fără a se deda la tumbe
și grimase. Cetitorul a văzut desigur că ținta celor cuprinse în această carte e
mai ales să denunțe contraziceri și strâmbături sufletești și sociale, care vin
să pocească din ce în ce mai des și mai dizgrațios fizionomia omenirii
cultivate”.